Sărbătorirea aniversării a 25-a

de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă (27 martie 1943).

 

 

Evenimentul de la 27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România – a rămas în memoria buneilor noştri pentru întreaga viaţa, iar pentru generaţiile contemporane, constituie un moment de mândrie din istoria naţională studiată la şcoală.

Raptul Basarabiei din 1812, a putut fi reparat doar către anul 1918, perioadă în care românii nu au uitat pentru nici o clipă de românitatea acestui teritoriu, de apartenenţa lui la Ţara Moldovei, la Regatul României, de unitatea spirituală şi teritorială a Neamului Românesc. Confirmarea acestui fapt este inutilă, dar totuşi o vom face-o prin a prezenta un scurt fragment din memoriile lui Constantin Pantazi, subsecretar de Stat al Armatei de Uscat şi ministru de Război (din 22 ianuarie 1942) în guvernul mareşalului Antonescu: „Tot în 1912, se împliniseră 100 de ani de la pierderea Basarabiei, care devenise provincie încorporată la ruşi. Naţionalistul profesor Nicolae Iorga, profesor Honoris Causa al Universităţilor din Paris, Roma, Londra şi Philadelphia, având atunci o mare influenţă asupra tineretului, era în capul mişcării care reamintea durerea neamului de pierderea Basarabiei. Ziua comemorativă a acestei pierderi a fost o zi de doliu românească; drapele negre au fost arborate la aproape toate casele de pe teritoriul României. Desigur oficialităţile şi instituţiile statului nu puteau să se manifeste, Rusia fiind o ţară mare şi puternică”.[1]

Şi dacă românii din dreapta Prutului nu uitaseră de românitatea Basarabiei, atunci o parte din basarabeni nu ştiau despre aceasta, fiind jertfe ale politicii ţariste de românofobie. Iată ce relata, în acest sens, Zaharia Husărescu, inspector general al Siguranţei din Basarabia (1920-1930): „Despărţiţi cu totul de fraţii lor din Moldova, mai mult de un veac, ţăranii din Basarabia n-au avut de unde să ştie ce s-a întâmplat peste Prut de la 1812 încoace. Păstrând în inima şi în mintea lor, prin tradiţie, numai ce a fost înainte de 1812, când la apus de Prut erau uniţi cu fraţii lor moldoveni, ei au rămas nedumeriţi acum când au aflat că cei de peste Prut se numesc români. Despre români auziseră de la ruşi, dar numai de rău. Agenţii de rusificare aveau tot interesul să invente deosebiri între moldoveni şi români. Înfăţişându-i pe aceştia din urmă ca un neam lipsit de virtuţi, căutau a ucide în sufletele moldovenilor orice năzuinţă de a se apropia de fraţii lor de dincolo”.

Însă, această situaţie nu a constituit un impediment pentru realizarea actului Unirii din 27 martie 1918, deşi, ulterior, „Această stare psihologică a ţăranului basarabean s-a menţinut în primii ani după unire (cu România din 1918 – n.a), ceea ce era natural, căci nu într-un an, doi, se putea destrăma ce se urzise într-un veac”.[2]

După Unirea din 1918 şi o perioadă tensionată în relaţiile româno-sovietice, Uniunea Sovietică, mânată de ideea comunistă de expansiune teritorială („export de revoluţie proletară”), în vederea constituirii Republicii Sovietice Universale, recucereşte Basarabia în iunie 1940 şi anexează nordul Bucovinei, ca recompensă pentru „exploatarea” timp de 22 de ani a teritoriului dintre Prut şi Nistru de către România. Această grea lovitură pentru Ţară a fost urmată de pierderea Transilvaniei de Nord (la 30 august 1940 în favoarea Ungariei) şi cedarea Cadrilaterului (la 7 septembrie 1940 Bulgariei).

Dorinţa arzătoare a românilor, de lichidare cât mai grabnică a nedreptăţilor din anul 1940 şi dezrobirea fraţilor subjugaţi, precum şi venirea la cârma României a generalul Ion Antonescu, făceau posibilă revenirea Basarabiei la trupul Ţării, în care scop guvernul Antonescu a depus mari eforturi în plan militar şi politico-diplomatic; încă în şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 septembrie 1940, conducătorul statului destăinuia prezenţilor, că „Generalul Antonescu luptă ca să reconstituie România Mare, dar n-o strigă la toate răspântiile de stradă, fiindcă ar fi ca pisica cu clopoţei, care încearcă să prindă şoareci…”.[3]

Alăturarea României puterilor Axei şi participarea la războiul antisovietic (declanşat la 22 iunie 1941), avea drept scop eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, dar şi reconsolidarea actului de la 27 martie 1918, prin înlăturarea pentru totdeauna a veşnicului pericol din est. În acest sens presa din epocă scria: „Europa civilizată, duce lupta de legitimă apărare împotriva bolşevismului păgân, necruţător, ce ţinteşte să înece cu valul său de ură şi distrugere tot ce s-a construit în secole de trudă în sud-estul european. Europa mândră de continuitatea şi propăşirea sa, trebuie să înţeleagă perfect de bine poziţia României, dacă primeşte durerea, amărăciunea şi revolta noastră de la 1878 când ni s-a răpit sudul Basarabiei şi de la 1940 când din nou lăcomia aceluiaşi stat ne-a smuls din trupul ţării provincia de la răsărit”.[4]

În războiul antisovietic, mult suferita Basarabie a devenit simbolul propagandei de stat pe care se axa lupta contra duşmanului din Răsărit: „(…) urmaşii săi de azi pot să vadă că nepoţii românilor de la 1877 au pornit lupta pe frontul de la răsărit pentru acelaşi ţel naţional, ţel care însemnează esenţa însăşi a vieţii neamului românesc: realipirea provinciilor cari româneşti au fost totdeauna, repararea nedreptăţii ce ni s-a făcut prin sfâşierea integrităţii hotarelor. Suntem pe firul continuităţii, fără răgaz, fără ezitări, ca şi cum cei de ieri ar fi şi astăzi printre noi, ca să ne înveţe că nimic nu poate fi mai scump, mai demn de jertfe pentru un popor care îşi afirmă dreptul său la viaţă liberă, decât unitatea sa naţională”.[5]

Luptele pentru eliberarea nordului Bucovinei s-au încheiat la 5 iulie, iar întregul teritoriul al Basarabiei a fost dezrobit în data de 26 iulie 1941.

În 1943, evenimentul de la 27 martie 1918, dedicat aniversării a 25 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă, s-a serbat printr-o grandioasă manifestaţie naţională.

Spre sfârşitul lunii martie 1943, toată atenţia opiniei publice româneşti şi a celei internaţionale (mai ales din statele Axei) era îndreptată către Basarabia, vorbindu-se despre drepturile româneşti asupra acestei Provincii, despre importanţa ei naţională şi europeană. Aniversarea importantului eveniment urma să fie sărbătorită la Chişinău.

În ziua de duminică, 29 martie 1943, cu două trenuri speciale au sosit la Chişinău înalţi demnitari de stat, şefi de autorităţi şi instituţii, feţe bisericeşti, profesori universitari, foşti membri ai Sfatului Ţării din 1918, ziarişti români şi străini.

Cu unu din aceste trenuri, la ora 10, a sosit în gara Chişinău şi conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu, însoţit de soţia sa Maria Antonescu, de Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, de C. Z. Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei, de C. Pantazi, ministru de Război, R. Davidescu, şef al Cabinetului Militar al conducătorului statului, şi alţi membri ai guvernului. Printre oaspeţii veniţi în capitala Basarabiei mai erau mitropoliţii Visarion Puiu, reprezentând la festivitate pe patriarhul României, Nicolae Bălan al Ardealului, Tit Simedrea al Bucovinei, Irineu Mihălcescu al Moldovei, Nifon Criveanu al Olteniei, episcopul Aftenie, reprezentând Biserica Româno-Unită, etc., etc. Înalţii oaspeţi au fost întâmpinaţi de reprezentanţii autorităţilor locale: generalul Olimpiu Stavrat, guvernator al Provinciei Basarabia, generalul Atanasiu, comandant al garnizoanei Chişinău, ş.a.

Gara era frumos pavoazată cu drapelul tricolor. Un cor de elevi a intonat în piaţa gării „Pe-al nostru steag”.

De la gară înalţii oaspeţi au plecat la monumentul lui Ştefan cel Mare. „Începând din piaţa gării Chişinău, – relata ziarul Universul – pe tot parcursul până la monument, mii de ţărani din toate colţurile Basarabiei dezrobite, elevi ai şcolilor secundare, tineretul premilitar şi armata au ovaţionat pe Mareşalul Conducător şi Dezrobitor de Ţară. Pe numeroasele arcuri de triumf, pe sub care au trecut automobilele înalţilor oaspeţi, se puteau citi inscripţii ca:

    «Basarabia e trup din trupul Moldovei Marelui Ştefan»;

    «Douăzeci de secole mărturisesc drepturile noastre»;

În piaţa din faţa Catedralei , unde se găseşte monumentul lui Ştefan cel Mare, se puteau citi pe panouri mari inscripţiile:

    «Suntem aci de două mii de ani»;

    «Trăiască România Mare»;

    «Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai I»;

    «Trăiască M.S. Regina Mamă»;

    «Trăiască Mareşalul Desrobitor de Ţar㻓.

Reprezentanţii Regelui şi a mareşalul Antonescu au depus câte o coroană de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare. Pe panglica-tricolor de pe coroana depusă de conducătorul statului era scris: „Voievodului hotarului Sfânt recunoştinţa urmaşilor luptători de azi”. Din partea guvernului Ţării coroana a fost depusă de Mihai Antonescu, pe panglica cărei era inscripţionat: „Apărătorului creştinătăţii şi al românismului, recunoştinţa Neamului”. În această atmosferă solemnă corul Guvernământului Provinciei Basarabia a intonat „Hotarul Sfânt”, după care oficialităţile s-au îndreptat pe jos în uralele mulţimii spre Catedrală, unde urmau să participe la slujba religioasă, dedicată evenimentului şi „cinstirii eroilor Neamului, Regelui şi Conducătorului Statului”.

Serviciul divin din Catedrala Chişinăului a fost oficiat de I.P.S.S. Irineu al Moldovei şi P.S.S. Efrem Tighineanu, înconjuraţi de un sobor de preoţi. După slujbă Ion şi Mihai Antonescu au semnat în Cartea de Aur a Sfintei Catedrale a Chişinăului, apoi conducătorul statului a rostit o cuvântare dedicată evenimentului sărbătorit, în care printre altele a spus:

„Români de aci şi de pretutindeni.

Cinstim azi împlinirea unui sfert de veac de la reîntruparea Basarabiei, în unitatea Neamului, prin voinţa poporului moldovean, care în Martie 1918 şi-a afirmat aci în Chişinău, hotărârea lui de a reveni la trupul Neamului românesc.

Această închinare românească are azi o întreită semnificaţie istorică.

Cinstim azi voinţa de viaţă, afirmată acum 25 de ani de moldovenii Basarabiei noastre, cinstim în acelaşi timp fapta de dezrobire, care în anul 1941 a şters din istoria noastră popasul întunecat al năvălirii din 1940 şi, mai presus de toate, cinstim lupta eroilor noştri care au readus Neamului pământurile care ale lui au fost şi ale lui au să fie (…).

Peste anul de întunecare din 1940 să tragem nu zăbranic de uitare, ci sfat de viaţă.

Numai unirea, numai aşezarea sănătoasă a Neamului întreg şi înfrăţirea tuturor în datorii; onoarea armatei şi sănătatea instituţiilor Statului, pot să asigure apărarea pământurilor noastre.

La 1918, actul unirii republicii Basarabiei cu România a fost primul pas de reclădire a unităţii noastre naţionale.

Azi, urez Neamului întreg şi cer Românilor de pretutindeni, să-şi unească credinţa, munca şi jertfa, pentru ca să asigurăm temeliile veşnice ale unităţii româneşti de totdeauna şi rostul nostru în Europa de mâine.

Mă închin cu smerenie în faţa tuturor basarabenilor căzuţi în lupta lor românească, pentru libertatea pământurilor Moldovei.

Mărturisesc recunoştinţa Sfatului Ţării de la 1918 şi Ostaşilor Neamului, care au luptat şi luptă pentru hotarul din Răsărit şi pentru unirea noastră, închinând toată gratitudinea neamului amintirii Voievozilor şi Regilor Ţării, care de la Basarabi, Ştefan cel Mare şi până la Ferdinand I au ştiut să lupte şi să slujească unitatea Neamului Românesc”.[6]

De la Catedrală înalţii oaspeţi au mers spre locul defilării. Mareşalul cu soţia sa, împreună cu reprezentantul Regelui şi profesorul M. Antonescu, au luat loc în tribuna centrală. În tribuna din dreapta erau miniştrii, clerul, etc., iar în tribuna amplasată în stânga foştii membri ai Sfatului Ţării, funcţionarii Guvernământului Basarabiei, ziariştii străini şi români.

Manifestaţiile s-au desfăşurat pe strada Alexandru cel Bun, unde, în ordinea programului stabilit, au defilat cu muzică o unitate militară, elevii, echipele sportive, reprezentanţii tuturor judeţelor Basarabiei, în frunte cu notarii, preoţii şi învăţătorii lor. Apoi au trecut prin faţa tribunelor şi „arcaşii lui Alexandru cel Bun din cetăţile Hotin şi Tighina”, urmaţi de ţăranii din Soroca, Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, însoţiţi de tradiţionalele organizaţii săteşti a arcaşilor.

În a doua parte a manifestaţiei au defilat premilitarii – „tinerii vulturi ai armatei” – îmbrăcaţi în uniforme, precum şi elevii liceului militar „Regele Ferdinand”, Armata, cu câte o unitate de grăniceri, transmisiuni şi pionieri, unităţi de mitraliere şi care cu armament antitanc.

După terminarea manifestaţiilor, mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au mers la personalităţile din celelalte două tribune, felicitându-i cu ocazia sărbătorii şi strângând mâna foştilor membri ai Sfatului Ţării.[7]

La această manifestaţie din centrul Chişinăului au ţinut discursuri şi remarcabilele personalităţi basarabene: Ştefan Ciobanu, Ion Pelivan, Petre Cazacu, dar şi Constantin Gh. Voiculescu – primul Guvernator a Provinciei dezrobite, (care a vorbit despre importantele realizări obţinute de administraţia românească în toate domeniile vieţii, de la eliberarea din iulie 1941 şi până în 1943).

Ştefan Ciobanu a vorbit despre importanţa actului de la 27 martie 1918 şi a Basarabiei pentru Neamul românesc: „…Astăzi, această provincie redobândită prin mari jertfe ale întregului neam românesc este scumpă pentru noi. Ea ne este scumpă, pentru că pe fruntea Basarabiei pe deasupra cununii de suferinţe ale neamului românesc, în fiecare vară se aşează cununa de aur a spicului. Pentru că trupul acestei provincii în fiecare toamnă se încinge cu jerbe de chihlimbar ale viilor arămii.

Pentru că parfumul fructelor ei se ridică, ca tămâia până la cer. Pentru /că/ populaţia românească de aici cuminte şi muncitoare, este acelaşi neam românesc.

Dar mai presus de toate, Basarabia este scumpă pentru neamul românesc, fiindcă în fiecare primăvară pământul ei se acoperă cu flori însângerate ale macului sălbatic, crescut pe mormintele proaspete ale tineretului nostru, căzuţi apărând crucea, dreptatea şi neamul românesc.

Cu smerenie şi cu pioasă recunoştinţă ne închinăm în faţa mormintelor eroilor de la Tighina, de la Hânceşti, din codrii Bâcului şi de pe tot întinsul Basarabiei.

Slavă celor ce s-au jertfit pentru Basarabia românească şi mărire acelora, ce au adus neamul românesc la izbândă”.[8]

Ion Pelivan, prezentând aspecte din istoria Basarabiei, a vorbit despre perioada întunecată a ocupaţiei ţariste, menţionând dificilele condiţii în care s-a realizat Unirea Basarabiei cu România: „…Basarabia, care părea uitată de toată lumea, care era considerată ca de mult rusificată, vine cea dintâi la sânul Patriei Mame. Şi vine în momentele cele mai grele, când ţara-mamă este aproape pe trei sferturi ocupată de duşmani şi când se găseşte în suferinţe nespuse, bântuită de sărăcie, foame şi tifos exantematic. (…) Mărturisim aci înaintea lui Dumnezeu că nu a fost obidă, nu a fost umilire la care să nu fi fost supuşi moldovenii noştri basarabeni (timp de 106 ani de ocupaţie – n.a.).

În patru secole păgânii nu au săvârşit în Moldova şi în Valahia atâtea mişelii şi ticăloşii câte au făcut pravoslavnicii ruşi în Basarabia timp de 106 ani. Dacă păgânii s-au mulţumit cu jertfa sudoarei şi sângelui strămoşilor noştri, ruşii nu s-au mulţumit cu atât şi au căutat să ne pângărească sufletul, să ne batjocorească limba şi să ne omoare însăşi fiinţa noastră românească.

Pentru a-şi ajunge scopul ei nu au cruţat absolut nici un mijloc; ei nu s-au sinchisit de nici o crimă”.[9]

Regele Mihai I a sărbătorit aniversarea evenimentului la Bucureşti, unde, însoţit de colonelul adj. Brătănescu şi de Casa civilă şi militară Regală, a mers la biserica Sfintei Patriarhii pentru a asistata la serviciul religios, oficiat de P.S. Veniamin Pocitan, vicarul Patriarhiei, asistat de un sobor de preoţi. La Te-Deum-ul din biserica Sfintei Patriarhii au mai participat: generalul D. Popescu, ministru de Interne, generalul Gh. Dobre, ministru al Înzestrării Armatei şi al Producţiei de Război, C. Buşilă, ministru al Comunicaţiilor, generalul V. Iliescu, ministru subsecretar de Stat al Culturii Naţionale şi Cultelor, generalul C. Nicolescu, comandant militar al capitalei, generalul N. Pălăngeanu, prefect al poliţiei capitalei, etc. Apoi, Suveranul a trecut în revistă compania de onoare şi a primit defilarea.[10]

Toată Ţara a sărbătorit acest eveniment cu mare entuziasm: Huşi, Câmpina, Braşov, Cetatea Albă şi multe-multe alte oraşe au îmbrăcat în acea zi haina de sărbătoare. Localităţile au fost pavoazate cu steaguri tricolor, s-au ţinut prelegeri în şcoli, care au prezentat importanţa celor produse la 27 martie 1918, s-au organizat conferinţe, s-au oficiat Te-Deum-uri cu participarea şefilor de autorităţi, s-au ţinut momente de reculegere în memoria celor ce s-au jertfit pentru idealurile naţionale.[11] Locuitorii Braşovului au ţinut să sublinieze că, „Unirea Basarabiei însemnează pentru noi deschiderea drumului spre Alba Iulia”.[12]

În ziua de 27 martie 1943, istoricul Alexandru Boldur a rostit o cuvântare în aula Universităţii din Iaşi, despre circumstanţele dificile ale Unirii Basarabiei cu România.[13] Iar la 28 martie 1943, la iniţiativa Căminului cultural orăşenesc al Fundaţiei Regale din Chişinău, Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul, a fost invitat să ţină o conferinţă cu titlul: „Basarabia scut românesc, Basarabia scut european”.[14] Asemenea prelegeri au fost ţinute şi în trecut, atunci când s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România; în 1933, când a fost serbată a 15-a aniversare, primarul Chişinăului, Dumitru Bogos, a prezentat cu această ocazie la 12 martie, la Festivalul cultural naţional de la Sala Eparhială din Chişinău, comunicarea întitulată: „Mişcarea naţională militară /din/ 1917-1918 în Basarabia”.[15]

Şi în Guvernământul Provinciei Transnistria, la Odessa, a fost sărbătorită Unirea Basarabiei cu România. S-a oficiat, de către arhimandritul Nicu, un serviciu religios, cu participarea lui Gheorghe Alexianu, guvernator civil al Transnistriei, T. E. Cercavscky, secretar general al Guvernământului Provinciei Transnistria, O. Verenca, director al cabinetului guvernatorului, a Comandantului Garnizoanei Gheorghiu, consulului german Stefhani, reprezentantului Armatei germane, maior Hay, reprezentantul armatei italiene, etc. Apoi, a urmat defilarea.[16]

Atât presa românească, cât şi cea străină a acordat spaţii largi acestui important eveniment. Ziarul Universul din 29 martie 1943, a înserat în paginile sale articolul „Basarabia, pământul nostru şi al Europei”, semnat de „creatorul frazelor de mare răsunet”, Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, în care a vorbit despre rolul Basarabiei în istoria civilizaţiei europene, de stăvilă în faţa expansiunii comuniste: „Neamul întreg închină azi toată credinţa lui unită pământurilor din Răsărit şi cugetului moldovean, care, acum un sfert de veac, şi-a afirmat voinţa de a se reîntoarce în istoria noastră.

Basarabia este pământul de margine al Neamului nostru, care a primit pe trupul lui, veac de veac, cotropirea năvălitorilor şi a imperialismelor.

Azi, mai mult decât oricând, misiunea noastră politică europeană de popor de margine şi funcţiunea de echilibru şi pavăză pe care o reprezintă Basarabia pentru întreaga civilizaţie a Europei, constituie nu postulate de cugetare, ci tragice trăiri de destin”. Autorul îşi încheie articolul prin a menţiona că “Basarabia nu este pământ numai românesc. Basarabia este întregul sistem al Europei”.[17]

File din istoria Basarabiei şi articole dedicate evenimentului de la 27 martie 1918, puteau fi citite în ziarele germane Vöelkischer Beobachter (articolul „Între Nistru şi Prut”, în care printre altele se menţiona: „Actul de credinţă al Sfatului Ţării faţă de România este de o importanţă generală şi pentru că încheie o evoluţie istorică a Basarabiei către sensul rolului ei european”), Berliner Lokalnzeiger, Neues Wiener Tagblatt (ziar vienez), în ziarele italiene Popolo di Roma, Messaggero, Giornale d’Italia, La Tribuna (care scria că, „Italia se asociază din toată inima la solemnităţile patriotice cu cari se sărbătoreşte astăzi în România aniversarea a 25 ani de la unirea Basarabiei”), Lavoro Fascista („În numele Basarabiei se rezumă lupta seculară dintre România şi Rusia, dintre occidentul latin şi orientul slav. (…) Nu va părea deci excesivă cererea de a se considera Basarabia drept pivotul politicii Occidentului spre Orientul slav”), Gazeta del Popolo, Regime Fascista, La Stampa, Popolo d’Italia, în ziarele elveţiene Neue Zuericher Zeitung, Der Bund, Courier de Geneve şi bulgare Vecer, Dnes. Agenţia Stefani remarca că, Basarabia are funcţiunea de a apăra civilizaţia europeană împotriva barbariei slavilor din răsărit.[18]

Sărbătorirea aniversării a 25 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, s-a făcut din plin, aceasta fiind şi ultima mare serbare organizată cu acest prilej în capitala Basarabiei de la reinstaurarea şi până la prăbuşirea totalitarismului comunist.

Peste un an, în martie 1944, sub presiunea Armatei Sovietice începe bejenia basarabenilor (transnistrenilor şi bucovinenilor) şi retragerea autorităţii româneşti din provinciile eliberate în vara anului 1941; la 27 martie 1944, Guvernământul Provinciei Basarabia părăseşte Chişinăul şi se mută la Cahul, iar ulterior în judeţele din vestul României.[19] În scurt timp trupele Sovietice recuceresc Basarabia şi nordul Bucovinei, restabilind astfel situaţia prevăzută în Pactul Molotov – Ribbentrop.