INFORMAŢII ŞI CONTRAINFORMAŢII ROMÂNEŞTI

PE FRONTUL DIN RĂSĂRIT (1940-1944).[1]

I. Activitatea organelor militare informative româneşti din preajma anexării sovietice a Basarabiei şi nordului Bucovinei, şi până la declanşarea războiului antisovietic.

După instaurarea la guvernare în Rusia a regimului bolşevic (noiembrie 1917), menţinerea lui la putere a fost posibilă numai prin teroare faţă de propriul popor şi expansiune teritorială, pentru a distruge sistemul capitalist şi a comuniza întreaga planetă. Competiţia dintre cele două sisteme � comunist şi capitalist � pentru supravieţuire, a început imediat după consolidarea regimului bolşevic în Rusia. Era ştiu că numai revoluţia (�exportul de revoluţie�) şi dominaţia mondială, va duce la supravieţuirea regimului comunist. În aceste condiţii, reacţiunea, agresiunea şi expansionismul teritorial erau o necesitate vitală.

Pregătirile duse de către Uniunea Sovietică pentru lovitura decisivă dată restului lumii, au atins apogeul spre sfârşitul anilor `30. În toate sferele vieţii din U.R.S.S., s-a lucrat numai pentru realizarea unui singur obiectiv � declanşarea revoluţiei mondiale şi crearea în final a Republicii Sovietice Universale (pregătiri care s-au reflectat, chiar de la bun început extrem de negativ, atât asupra situaţiei interne a U.R.S.S., a cetăţenilor acestui stat, cât şi pe plan internaţional).

În prima etapă a expansiunii comuniste era vizată Germania (considerat pilonul Europei) şi România (baza energetică a Germaniei, prin petrolul pe care îl avea), care odată distruse, duceau Europa în mâinile bolşevicilor. De aici, expansiunea trebuia să continue mai departe, pe alte continenete.

Pentru România aceasta era perioada grelelor încercări, când, după Marea Unire din 1918, a fost în permanenţă hărţuită (prin propagandă şi terorism) de agresivul vecin de la răsărit, mânat de bolşevism spre a aduce prin forţă Europei o viaţă �nouă� şi �fericită�.

Aceasta mai �Este etapa când, obligată a face faţă asaltului celor mai perfecţionate şi mai necruţătoare structuri informative din lume [...], România de după 1918 este constrânsă să-şi pună problema �de viaţă şi de moarte� a constituirii unor structuri nu numai similare celor de care era agresată, dar şi egal valoric şi chiar superioare, dată fiind disproporţia dintre agresori şi agresat. Obligaţi să lupte, secole în şir, cu forţe inamice de multe ori mai puternice numeric, decât ei, românii secolului XX s-au aflat confruntaţi încă o dată cu problema descoperirii acelor strategii şi tactici care să le permită a suplini prin inteligenţă şi spirit de jertfă ceea ce le lipsea ca număr şi putere materială�.[2]

I.1. Semnale informative privind atragerea României în război.

În primăvara anului 1940, era tot mai evidentă extinderea războiului mondial, (declanşat la 1 septembrie 1939) şi asupra Balcanilor. Despre această perspectivă au atenţionat, de rând cu Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.)[3] şi organele informative militare româneşti în notele lor informative.

La începutul lunii iunie 1940, Divizia 15 Infanterie română, de pe graniţa de est a României, a înaintat un raport despre Evenimentele interne petrecute în luna Mai [1940], în care se spunea că, din cauza mobilizării în armată, privită ca un semnal al apropierii războiului pentru România, a început să se scumpească viaţa, �ceea ce îngrijora întreaga populaţie�.

Funcţionarii statului urmăreau îndeaproape mersul războiului şi erau �îngrijoraţi de teama ca nu cumva să intre în război şi ţările din Balcani � târând astfel şi ţara noastră� în război. Comercianţii �scumpeau din zi în zi articolele de primă necesitate�. Lipseau materiile prime şi meseriaşii care erau mobilizaţi. �Aglomerările de trupe de pe zonă au făcut ca o bună parte din locuitorii de la ţară să-şi vândă vitele şi furajele pe preţuri foarte mari�. Vânzările masive de animale aveau loc şi din cauza lipsei de hrană pentru acestea.

Evreii din sectorul diviziei, se abţineau de la orice manifestare subversivă, dar cu toate acestea, erau �suspectaţi şi supravegheaţi îndeaproape�. Starea lor de spirit, în special a celor cu averi mari, era zdruncinată. Organizaţia evreilor din Chişinău continua să adune bani pentru ajutorarea evreilor mobilizaţi şi pentru înlesnirea emigraţiei evreieşti în Palestina.

Propaganda comunistă nu se făcea �decât în mod foarte timid şi se mărgineşte la păstrarea legăturilor între membrii de încredere�. Cu toate acestea, �Majoritatea populaţiei, în special cea lipsită de mijloace, era favorabilă sovietelor�. O parte a locuitorilor era descurajată de extinderea războiului şi nu mai dorea să muncească. Astfel, populaţia din zona de concentrare a Regimentului 6 Grăniceri, a manifestat o totală indiferenţă pentru munca câmpului, pretextând că, �dacă va fi război, nu va mai avea nevoie să are şi să lucreze câmpul�, fapt ce a determinat regimentul să scoată forţat locuitorii la muncile agricole.

Implicarea României în război era tot mai evidentă. Deja în mai 1940, organele de siguranţă ale diviziei au înregistrat unele zvonuri referitoare la pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice faţă de România, care vizau judeţele Hotin, Ismail şi Cetatea Albă, iar în ceea ce priveşte restul Basarabiei, �chestiunea rămâne deocamdată neclarificată�.[4]

O eventuală destrămare a României, din cauza factorului extern, era intuită şi în sânul Armatei române. La 19 iunie 1940, doar cu nouă zile până la anexarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică (28 iunie 1940), ofiţerul-informator al Diviziei 15 Infanterie română raporta comandamentului că, printre ostaşii diviziei şi civilii din zonă se discuta foarte mult �sosirea în Slobozia (din Transnistria � n.a.) a unui Divizion motorizat şi a Regimentului 58 Infanterie�. Această mişcare de trupe era pusă în legătură cu ocuparea de către Uniunea Sovietică a Lituaniei, Letoniei şi Estoniei, şi se credea că, �situaţia este foarte gravă şi pentru noi�. De asemenea, era discutată trimiterea a unui efectiv de 500.000 de soldaţi sovietici şi 2.000 de care de luptă la graniţa cu Reich-ul german, �crezându-se că aceasta dovedeşte că legăturile de amiciţie între cele două ţări nu mai sunt ca până acum, U.R.S.S. temându-se de o invazie germană�.[5]

La 15 iunie 1940, Secţia a II-a a comandamentului Armatei a IV-a române, staţionat la Tecuci, a înaintat Buletinul contrainformativ Nr. 8, prin care s-a adus la cunoştinţă starea de spirit din armată (considerată �bună�), moralul populaţiei de la oraşe şi sate, din sectorul Armatei. Populaţia urbană manifesta �o îngrijorare datorită condiţiunilor de ordin extern, a scumpetiei şi a împuţinării progresive a tuturor materiilor prime necesare alimentării nevoilor casnice, industrie, etc.�. Sătenii, �sub impresia vremurilor grele prin care trecem�, se înfăţişau �sub un aspect de oboseală şi nemulţumire�.

În Basarabia, populaţia rurală de origine rusă şi o parte a celei româneşti, �fără a putea fi considerată ca simpatizantă cu U.R.S.S., nu se îngrijeşte de eventualitatea unei agresiuni (sovietice � n.a.); în general, această stare de indiferenţă are la bază o propagandă de la om la om în favoarea Rusiei�.[6]

Dădeau mult de bănuit şi manifestările locuitorilor germani din sudul Basarabiei, în vederea convingerii tineretului german de a renunţa la cetăţenia română şi a pleca în Germania. Organele de informaţii ale Armatei a IV-a considerau că, prin această acţiune �se urmăreşte numai instruirea acestor tineri în Germania, după care vor fi trimişi înapoi în ţară, cu misiuni de încredere�. Se presupunea că, o parte din ei vor fi cu certitudine instruiţi ca paraşutişti pentru misiuni externe. Până în momentul întocmirii acestui raport, s-ar fi înscris pentru plecare în Germania circa 2.000 de tineri basarabeni de origine germană. Iar restul tineretului german, era educat pentru a fi �întrebuinţat cât mai corespunzător cu scopurile ascunse pe care minoritatea germană le urmăreşte�. La Liceul confesional din Tarutino, judeţul Cetatea Albă (această localitate era centrul germanilor basarabeni), erau constituite organizaţii pentru elevii ultimilor trei clase, în care erau instruiţi ca propagandişti, curieri, etc., �fiind apţi pentru a executa misiuni de încredere�.[7]

În rândul locuitorilor bulgari din sectorul rural nu era înregistrată nici o manifestare, însă când discutau despre ipotezele desfăşurării evenimentelor politice, reieşea clar că, �ar simpatiza cu o eventuală ocupare a Basarabiei de către U.R.S.S.�.

Ucrainenii din România considerau că, în scurt timp Germania va ataca U.R.S.S., cu scopul cuceririi Ucrainei şi instaurării acolo a protectoratului german. Se susţinea că, dacă vor evolua aşa lucrurile, ucrainenii vor avea posibilitatea creării, numai cu sprijinul german, a statului ucrainean independent.

Evreii înstăriţi, potrivit raportului, se pregăteau �pentru eventualitatea unei dominaţiuni a spiritului german în Europa�, iar o parte a populaţiei evreieşti credea �în posibilitatea instaurării comunismului, al cărui regim le-ar da posibilitatea să-şi menţină poziţia câştigată (prin comunism � n.a.) sau chiar să o îmbunătăţească�.[8]

La capitolul Propaganda şi mişcarea comunistă, se menţiona că, tot mai mare atenţie mişcarea comunistă a acordat �penetraţiei elementelor comuniste în bresle şi acapararea lor�. Astfel, în mai multe oraşe, precum Iaşi, Bacău şi Chişinău, �toate breslele au în sânul lor fracţiuni comuniste foarte puternice�. La Chişinău, în stăpânirea comuniştilor erau breslele meseriaşilor cizmari, a muncitorilor constructori şi a muncitorilor din transporturi. Membrii Partidului Comunist mobilizaţi la unităţile militare, primise instrucţiuni să recruteze membri şi simpatizanţi din rândul soldaţilor, şi să facă propagandă pro-sovietică.

Printre comunişti se discuta că, odată cu continuarea războiului are loc şi extenuarea armatelor germane şi italiene, care mărea şansele expansiunii comunismului în lume; mai exact, Armata roşie va avea posibilitatea, la momentul oportun, să intervină cu toate forţele sale pentru instalarea regimului comunist în Europa, fără a întâlni vreo rezistenţă militară serioasă.[9]

În preajma ocupării sovietice a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Uniunea Sovietică desfăşura în aceste teritorii activităţi propagandistice tot mai intense şi recunoaşteri aeriene, îşi trimetea intermitent agenţii săi peste Nistru, în misiuni de spionaj şi terorism, etc.

În noaptea de 8 spre 9 iunie 1940, în garnizoana Bălţi au fost răspândite manifeste comuniste redactate de Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.), iar în noaptea de 11 spre 12 iunie, aceiaşi acţiune a avut loc la Iaşi. În aceste manifeste se arăta că, Marile Puteri europene au dezlănţuit războiul, iar Uniunea Sovietică promovează o politică de pace. Guvernul român era acuzat pentru faptul că pregăteşte intrarea României în război şi a instaurat un regim poliţienesc, promovând teroarea, etc. Populaţia era îndemnată să organizeze demonstraţii, cerând demobilizarea armatei şi îmbunătăţirea vieţii social-economice, ceea ce era necesar Uniunii Sovietice pentru o expansiune uşoară spre Europa.

În ziua de 4 iunie 1940, la ora 18.00, au fost semnalate două avioane neidentificate lângă Tuzla (pe litoralul mării, la 37 km. sud-vest de Cetatea Albă), iar la 7 iunie, ora 08.00, un avion sovietic a trecut Nistrul pe la Delacheu (32 km. nord-vest Tighina), zburând pe direcţia Pugoceni � Cimişeni � Vadul lui Vodă (17 km. nord-est Chişinău). La aceiaşi oră a fost semnalat un avion sovietic zburând pe direcţia Speia (25 km. nord-vest Tighina) � Teliţa � Mereni (15 km. sud-est Chişinău) � Căuşani, după care s-a îndreptat spre Est. Aceste zboruri, precum şi multe altele, erau interpretate de populaţie ca �indicii a intenţiunii agresive a U.R.S.S. împotriva României�. Circula zvonul că, în urma acestor zboruri au fost lansaţi în Basarabia mai mulţi paraşutişti sovietici, fapt ce a deprimat extrem de mult moralul populaţiei.[10]

În judeţul Cetatea Albă, situat pe Nistru, la hotarul româno-sovietic, populat cu un număr mare de etnici minoritari şi extrem de vulnerabil acţiunilor subversive sovietice, comuniştii locali urmăreau cu un deosebit interes desfăşurarea evenimentelor internaţionale, considerând că, ostilităţile din Europa �se vor termina cu comunizarea întregii omeniri prin prăbuşirea Franţei�.[11] În iunie 1940, s-au înregistrat un şir de zvonuri, care vorbeau despre iminenţa agresiunii sovietice împotriva României. Cei mobilizaţi în Armata română erau îndemnaţi să manifeste nesupunere, deoarece �în curând vor veni ruşii în Basarabia şi că M.S. Regele şi-a cumpărat un avion, urmând a fugi din ţară în momentul când ruşii vor trece frontiera�. Au fost atestate multiple cazuri în care minoritarii declarau deschis în diverse localuri publice că, �Ojidaem novuiu jizni� (din ruseşte � �Aşteptăm o viaţă nouă�). Unul din aceştia a fost auzit cum spunea vizitatorilor unei cârciumi din Cetatea Albă: �Luaţi, beţi şi mâncaţi, eu plătesc şi am de unde plăti că, în maximum 4 zile Rusia va fi aci şi eu n-am frică de nimeni, iar în acea clipă mă voi răfui cu mulţi şi în special cu Primul Prezident al Tribunalului Efimie Bănescu�.[12]

Într-adevăr, la 28 iunie 1940, are loc predarea forţată a Basarabiei şi nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică. S-au evacuat autorităţile. Este evacuată şi o parte din bunurile materiale. De frica ocupantului sovietic s-au refugiat peste Prut un mare număr de basarabeni şi bucovineni.

I.2. Situaţia din Basarabia şi Bucovina ocupată.

Odată cu modificarea graniţelor de est ale României, frontul invizibil, al confruntării serviciilor speciale sovietice şi româneşti, se mută şi el de pe Nistru pe Prut. Coordonarea activităţilor informative şi contrainformative militare româneşti îi revenea colonelului I. Creţulescu, şeful Secţiei a II-a din M.St.Major al Armatei române.[13] Şefi ai Birourilor 2 informaţii de la unităţile militare poziţionate pe noul hotar româno-sovietic, erau: la Corpul 8 Armată � căpitanul Gheorghe Mihăescu,[14] la Corpul 10 Armată � maiorul C. Sandovici;[15] ofiţeri informatori la regimente erau: Regimentul 8 Vânători � sublocotenentul în rezervă Ion Motrescu,[16] Regimentul 17 Artilerie � sublocotenentul în rezervă � Gheorghe Huştiuc,[17] Regimentul 29 Infanterie � sublocotenentul în rezervă Vlad Beiu.[18]

De asemenea, pe noua frontieră româno-sovietică, s-au instalat subdiviziunile S.S.I. (reorganizat în septembrie 1940) retrase din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi cele două centre informative specializate (�A� de la Cernăuţi şi �B� de la Chişinău) ale M.St.Major al Armatei române, cu misiuni în zona hotarului, dar şi peste hotar, în teritoriile cedate.

Toate aceste servicii speciale (inclusiv organele informative ale poliţiei şi jandarmeriei), s-au implicat activ în acţiunile de contrainformaţii, precum şi cele de culegere a informaţiilor privind situaţia din Basarabia şi nordul Bucovinei, predispoziţia politico-militară din Uniunea Sovietică şi potenţialul ei militar.

Surse informative în acest sens, erau agenţii externi lansaţi peste linia de frontieră, spionii sovietici capturaţi şi, în cea mai mare parte, refugiaţii din stânga Prutului, veniţi în Vechiul Regat după închiderea hotarului.

Aşa, spre exemplu, doi refugiaţi din Reni, exploataţi informativ, au relatat că, imediat după venirea autorităţilor sovietice în Reni, toate bisericile au fost închise, �fără a se produce acte de profanare�. Magazinele de tot felul, inclusiv cârciumile, au rămas deschise, continuându-se practicarea comerţului sub toate formele. Se închideau doar întreprinderile comerciale care îşi epuizau stocurile de mărfuri şi nu mai aveau de unde să se aprovizioneze.

Chiar din primele zile de ocupaţie, pe piaţa oraşului Reni, s-a putut constata lipsa principalelor produse alimentare şi de primă necesitate � zahăr, sare, chibrituri, tutun, gaz, carne, grăsimi şi zarzavaturi. Aceasta a determinat autorităţile să distribuie cele necesare populaţiei, gratuit şi contra cost, din stocurile rămase de la Statul român sau de la particulari (stocuri abandonate sau confiscate).

De rând cu leul românesc, a fost pusă în circulaţie moneda sovietică, iar cursul de referinţă stabilit a fost de 40 de lei pentru o rublă.

Preţul unei pâini negre de un kilogram era fixat la 8 lei, şi deşi era de calitate inferioară, cu greu se găsea pe piaţă, deoarece se producea numai la o singură brutărie din oraş, care nu lucra în fiecare zi şi de unde se aprovizionau şi unităţile Armatei roşii din Reni.

Administraţia oraşului funcţiona sub conducerea evreului Finchel, de profesie comerciant, cunoscut pe piaţa Galaţiului, unde, până la anexare, îşi petrecea o mare parte din timp. Pe ceilalţi membri din conducerea urbei, cei doi refugiaţi nu-i cunoşteau, însă ştiau că în majoritate erau evrei.

Nu s-a luat nici o măsură concretă în ceia ce priveşte administrarea oraşului, �încălcările de atribuţii producându-se la tot pasul�. Din această cauză oraşul era cuprins de haos, iar viaţa şi avutul cetăţenilor lipsite de orice siguranţă. Însă, nu s-au trecut cu vederea măsurile represive: printre primele acţiuni ale comitetului orăşenesc de conducere a fost lichidarea �opoziţiei burgheze�, prin arestarea foştilor oameni politici, demnitari, conducători de autorităţi, funcţionari poliţieneşti (inclusiv gardieni publici), care au rămas în teritoriul ocupat. De asemenea, respectând principiul lichidării duşmanului de clasă, comitetul orăşenesc a dispus arestarea oamenilor înstăriţi. �Orice denunţ, are ca urmare arestarea şi deţinerea persoanei vizate, fără nici un motiv legal sau vreo vină vădită, dând naştere abuzurilor de tot felul, pentru satisfacerea membrilor din comitet, dornici de a se răzbuna sau revărsa ura personală împotriva oricui�.

�Bandele comuniste� continuau să jefuiască populaţia, luând din case sau magazine lucrurile de preţ. Se sublinia faptul că, �oamenii din bandele comuniste, care sunt în acelaşi timp şi membri în comitetele administrative, fac totodată paza oraşului şi avutului cetăţenesc, bineînţeles în favoarea clasei de jos, fără nici o situaţie materială şi de la care nu are de furat nimic�.

În multe din serviciile oraşului au fost aduse persoane din U.R.S.S. (spre exemplu, la căile ferate), aspectul estetic al cărora trăda situaţia materială mizerabilă în care se aflau la ei în patrie.

Situaţia grea în care s-au pomenit locuitorii oraşului Reni după ocuparea sovietică a Basarabiei, a provocat în sânul populaţiei un sentiment de nemulţumire, �rămânând descurajaţi chiar acei cari în primele zile de ocupaţie, au primit noul regim cu toată satisfacţia�.[19]

Din exploatarea informativă a altor refugiaţi şi agenţi externi, organele specializate româneşti au obţinut informaţii despre diverse aspecte ale vieţii basarabenilor şi bucovinenilor, a măsurilor luate de autorităţile sovietice în teritoriile româneşti ocupate.

Potrivit unei �note� în acest sens, administraţia sovietică, a avut iniţial, faţă de populaţia locală, o atitudine bună, însă mai apoi a introdus impozite foarte mari. De la 1 septembrie 1940, s-a introdus în circulaţie rubla sovietică. Viaţa era foarte scumpă, un kilogram de zahăr ajungând să coste 200 de lei, carnea � 60-70 lei/kg., iar o pasăre � 3.000-4.000 de lei. Marilor proprietari li s-a luat pământul.

Circula zvonul precum că, populaţia românească de pe malul Prutului va fi evacuată în Rusia, în locul ei urmând să fie aduşi etnici ruşi din regiunea Moscova.

Şcolile s-au deschis la 1 septembrie 1940. Printre învăţătorii şcolilor basarabene existau şi mulţi veniţi cu autorităţile de ocupaţie, care au urmat un curs de perfecţionare de o lună de zile, la Chişinău. Toate lecţiile erau predate în limba rusă. În fiecare localitate a fost adus câte un delegat responsabil de propagandă.[20]

La 16 septembrie 1940, Divizia 33 Infanterie română a raportat Corpului 5 Armată informaţiile obţinute de la ostaşii refugiaţi din Basarabia. Se aducea la cunoştiţă că, autorităţile sovietice împiedicau plecarea celor ce solicitau repatrierea în România, �zugrăvindu-li-se în culori cât mai negre situaţia de aci (din România � n.a.) şi făcându-li-se promisiuni ademenitoare� pentru a rămâne. În toate serviciile publice erau funcţionari evrei. Impozitele � foarte mari. Din recoltă, Statul ar fi luat jumătate. Bisericile nu au fost dărâmate, dar închise, pe când sinagogile toate deschise. Referitor la starea moral-psihologică a populaţiei din U.R.S.S., care a avut foarte mult de suferit de pe urma celor 20 de ani de guvernare bolşevică, un soldat moldovean din Armata sovietică declara că, �Poporul Rus se aseamănă cu nişte boi care duc greul şi sunt bătuţi şi boii încă se uită blând�.[21]

Informaţii interesante despre situaţia din Basarabia ocupată, a obţinut (în a doua decadă a lunii septembrie 1940) Biroul 2 Informaţii (condus de locotenentul N. Caşu) al Regimentului 52 Infanterie, de la Iulian Copacinschi, funcţionar al fostei Case de Asigurări Sociale Chişinău, refugiat în Vechiul Regat. Acesta relata că, în Basarabia �este mare sărăcie�. Noua autoritate nu a adus nimic de dincolo de Nistru. Lipsea hârtia de scris şi nici nu se aducea din interior, astfel că, tot ce se scria sau se tipărea, se executa pe verso la hârtia rămasă de la administraţia românească. Produsele alimentare nu se găseau pe piaţă, iar restaurantele erau închise în orele de masă (11-17). A fost adusă în schimb, multă poliţie specială şi activişti comunişti.

La ridicarea cerealelor şi vitelor (la impozitare) populaţia românească opunea rezistenţă, înregistrându-se şi cazuri în care proprietarii ce se împotriveau erau împuşcaţi. Nimeni nu mai dorea să muncească, să strângă recolta sau să are, deoarece nu mai era nici un rost.

Mulţi români, cărora nu li s-a permis plecarea în Regat, s-au sinucis. �Sinuciderile � sublinia Iulian Copacinschi � s-au înmulţit din cauza mizeriei, a foametei şi a faptului că nu li se dă drumul (solicitanţilor să se repatrieze � n.a.)�. De asemenea, sinuciderile au căpătat amploare şi din cauza zvonului, potrivit căruia, printr-o decizie a noilor autorităţi, începând cu 25 septembrie 1940, nu se va mai permite nici o repatriere în România.[22]

Informaţii asupra situaţiei social-economice din Basarabia ocupată deţinea (de la Comisariatul Poliţiei de Frontieră Fălciu) şi Biroul 2 Informaţii al Diviziei 21 Infanterie română, pe care le-a transmis la 18 noiembrie 1940, unităţilor din subordine, pentru a fi folosite �în şedinţele educative ale trupei�. Informaţiile, cuprinse într-o �notă�, prezentau situaţia din localitatea Rughi, jud. Soroca. Acolo �comuniştii au făcut în luna Octombrie o adunare, unde s-a ţinut o cuvântare, printre care se spunea sătenilor că nu vor mai fi robi la boieri şi că n-ar să-i mai jefuiască negustorii sau să mai plătească impozite pe pământ, deoarece agricultorii basarabeni vor da câte 20 puduri grâu sau 320 Kg. pentru fiecare hectar. Sătenii � se menţiona în continuarea �notei� � au părăsit adunarea, întrucât s-a făcut socoteala că 320 Kg. de grâu ar face 3.200 lei, bani pe care i-ar trebui să-i plătească pentru fiecare hectar. După o consfătuire în secret, în timpul nopţii, (ţăranii � n.a.) au dat foc la arii�.

Se ştia că, viaţa în teritoriul dintre Prut şi Nistru era foarte scumpă. Potrivit unor date, pâinea costa 500 de lei, o vacă se vindea cu 25.000-30.000 de lei, un ceas cu 7.000-8.000 de lei, etc. Se spunea că, �Bolşevicii cumpără toate aceste lucruri şi împuşcă câinii şi pisicile de la oraşe şi sate, care, după ce le jupoaie, adunând stocuri mari de piei, le trimit în interiorul Rusiei�.

Basarabenii care spuneau că pe timpul administraţiei româneşti �s-a trăit mai bine� erau arestaţi. O parte din civili lucrau la tranşee şi cazemate, supravegheaţi de soldaţii sovietici.[23]

Un alt document, care reflecta situaţia din Basarabia ocupată, era Informaţiuni generale din Basarabia, obţinute de la repatriaţii români, întocmit în luna decembrie 1940, de către Secţia a II-a a Comandamentului Armatei a IV-a române.

Potrivit acestui studiu, situaţia economică din Basarabia era dezastruoasă. Cu toate că, recolta anului 1940 a fost bună, � ţăranii aşteptându-se la o îmbunătăţire a stării lor materiale � situaţia după venirea sovieticilor a devenit extrem de precară. Şi aceasta, după cum specifica documentul, s-a întâmplat din următoarele cauze:

1. Specula negustorilor evrei şi urcarea vertiginoasă a preţurilor. Imediat după ce au auzit despre iminenţa cedării Basarabiei, comercianţii, �aproape în unanimitate evrei�, au dosit mărfurile şi le vindeau numai cu �preţuri fantastice�. Această speculă a început deschis imediat după sosirea noilor autorităţi (chiar a doua zi de la invadare, când trupele sovietice erau deja pe linia Prutului, devansând în timp şi spaţiu unităţile româneşti care se evacuau). Cu toate că, preţurile au urcat vertiginos, unii comercianţi au continuat să-şi ţină prăvăliile închise, deoarece îşi dădeau bine seama că în timpul apropiat mărfuri nu vor mai fi aduse, astfel încât, cu trecerea timpul preţul la toate produsele va urca continuu. Adică, ceia ce se putea vinde în primele zile la preţuri duble sau triple, peste câteva săptămâni se va putea vinde cu preţuri înzecite.

2. Ridicarea mărfurilor de către trupele şi autorităţile sovietice, şi transportarea lor peste Nistru. La scurt timp după instalarea în Basarabia, noile autorităţi au dispus ridicarea mărfurilor din magazinele �en gros�, din prăvăliile mai mari şi din depozite, pe care le-au transportat în direcţia Tiraspolului. Au fost duse la est de Nistru cantităţi mari de articolele de încălţăminte şi îmbrăcăminte (stofe, piei), de galanterie, fierărie, băcănie, mobilier şi chiar articole de papetărie; se spunea că, �librăriile din Chişinău au fost pur şi simplu golite de toate rechizitele şi papetăria, cu excepţia cărţilor�. De asemenea, au dus în interiorul Uniunii Sovietice o mare parte din produsele agricole, turme de vite mici şi mari cornute. Din regiunea viticolă Şaba, judeţul Cetatea Albă, au ridicat circa 170 de vagoane cu vin.

3. Lipsa de aprovizionare din partea autorităţilor sovietice. Administraţia sovietică de ocupaţie �s-a dovedit defectuoasă şi lipsită de organizare şi interes, neglijând, aproape complect, această capitală problemă� � de aprovizionare a populaţiei cu alimente şi articolele necesare traiului. Aceasta era cauza principală a suferinţelor materiale ale populaţiei. Pe măsura evacuării bunurilor găsite în Basarabia, autorităţile sovietice nu au adus nimic în loc, ignorând total aprovizionarea populaţiei cu mărfuri şi anihilând totodată orice activitate comercială normală. Magazinele mari, care aveau stocuri de marfă, au fost transformate în cooperative. Conducerea unei astfel de unităţi comerciale, de regulă, era încredinţată unui funcţionar sovietic sau unui grup de evrei locali. Foştii proprietari ai acestor magazine, erau angajaţi ca simpli vânzători şi foarte rar erau numiţi ca administratori ai fostelor magazine particulare. În unele localităţi s-a menţinut funcţionarea micilor prăvălii particulare, însă din lipsa unor dispoziţii generale clare privind exercitarea comerţului, aceste prăvălii erau închise şi deschise de mai multe ori pe zi, potrivit ordinelor primite de la diferiţi comunişti, care se dădeau drept mari conducători şi executori fideli ai dogmelor bolşevice. Tendinţa generală era de a închide aceste prăvălii; proprietarii lor, în cele mai multe cazuri, erau somaţi să predea marfa şi instalaţiile din magazine cooperativelor; li se impuneau impozite exagerate, care îi făceau pe comercianţi să renunţe la activităţile practicate.

Cooperativele nou create, erau un fel de magazine universale, în care se vindeau tot felul de mărfuri. În general, erau slab aprovizionate, iar numărul lor, în raport cu numărul populaţiei, era destul de mic (câte 1-2 cooperative în oraş; la Chişinău erau 4 cooperative alimentare şi 4 de alte mărfuri). Pentru a reuşi să cumpere ceva de la aceste cooperative, oamenii erau nevoiţi de la orele 4 dimineaţă să prindă rând la cozile interminabile (ajungând la tejghea peste ore în şir de aşteptare). Cu toate că preţurile erau destul de ridicate, s-au mai impus şi restricţii la procurarea produselor alimentare. La cooperativele din Chişinău, pâinea albă de 2 kg. costa 32 de lei, iar cea neagră � 16 lei; 1 kg. de carne de vită � 120 de lei (care se găsea foarte greu); o pereche de găini � 800 de lei; 1 kg. de unt � 2.000 de lei (se dădea maxim 100 de gr. de familie, iar la ţară câte 50 de gr. de familie); 1 kg. de zahăr costa între 180-220 de lei (şi se dădea numai câte 100 de gr. de persoană); un rând de haine de calitate inferioară costa între 25.000-30.000 de lei; o pereche de pantofi � 6.000-8.000 de lei; 1 kg. de săpun de rufe � 580 de lei (nu se găsea pe piaţă); un litru de petrol � 36 de lei (nu se găsea pe piaţă); 100 de ml. de apă de colonie � 2.000 de lei.

Erau strict interzise operaţiunile de vânzare-cumpărare a imobilelor. Locuinţele puteau fi vândute numai după obţinerea unei aprobări din partea comitetului special al locuinţelor. Acelaşi comitet se ocupa de: repartizarea locuinţelor la cei ce nu aveau unde locui; constatarea dacă o casă/locuinţă are sau nu nevoie de reparaţii; fixarea taxelor pentru chirie (care, în general, constituia 1-5 ruble pe lună pentru un metru pătrat).

Către sfârşitul anului 1940, marea industrie basarabeană, în cea mai mare parte, continua să lucreze. Atelierele particulare (de încălţăminte şi îmbrăcăminte) din industria mică, au fost unite în întreprinderi mai mari. Liberii profesionişti � avocaţii şi medicii � nu aveau dreptul să-şi exercite profesiunea în particular, fiind repartizaţi pe sectoare şi primeau salarii fixate de stat, provenite din impozitele populaţiei.

Administrarea muncilor agricole s-a trecut pe seama comitetelor săteşti. Recoltele de pe moşiile marilor proprietari au fost împărţite, potrivit mai multor refugiaţi, �celor cunoscuţi ca elemente rele, leneşe, alcoolice, cari le-au strâns şi predat colectivului�, primind pentru asta o parte din roadă ca să-şi întreţină familiile. După alte informaţii, roada de pe aceste moşii ar fi fost strânsă de autorităţile sovietice cu ajutorul sătenilor şi a premilitarilor, apoi încărcată în vagoane şi dusă peste Nistru. Recolta de pe moşiile mai mici a fost strânsă de proprietari, statul supunându-i la impozitări exagerate, mărimea cărora era stabilită în dependenţă de suprafaţa lotului: pentru un lot de 2 ha. � 90 de kg. din recoltă pentru fiecare hectar; pentru 2-5 ha. � 210 kg./ha.; pentru 5-8 ha. � 300 kg./ha.; 8-10 ha. � 400 kg./ha.; 10-15 ha. � 500 kg./ha.; 15-100 ha. � 800 kg./ha.

Unii refugiaţi afirmau că, ogoarele au rămas în stăpânirea sătenilor, iar recolta a fost împărţită de comitetele săteşti. Iar în comunele Costeşti şi Nemţeni din judeţul Lăpuşna, problema agrară s-a încercat să fie soluţionată prin împărţirea pământurilor în felul următor: moşiile mari, cu suprafeţele netede şi bune pentru cultura mecanică, au fost luate cu întreaga recoltă de către autorităţi, pentru înfiinţarea colhozurilor; moşiile sau părţile de moşii cu dealuri şi coaste inaccesibile tractorului, au fost date ţăranilor.

În general, s-a constatat că, în Basarabia toate măsurile întreprinse de autorităţile de ocupaţie nu au avut un caracter uniform, deoarece au fost lăsate pe seama administraţiilor (comitetelor) locale care luau decizii în dependenţă de situaţie. Aceste comitete, potrivit mai multor refugiaţi, coordonau întreaga viaţă administrativă a Basarabiei. Se spunea că, din ele făceau parte �în primul rând evreii şi apoi diverşi muncitori, indivizi obscuri, elemente vicioase fără nici o ocupaţie sau meserie�. Spre exemplu, la Tighina primar era evreul farmacist Mulman, iar în calitate de comisari erau Zipstein (fost deputat) şi Cahani (ziarist). Totuşi, majoritatea funcţionarilor erau de carieră, aduşi din interiorul U.R.S.S.; la unele instituţii au fost menţinuţi în funcţie şi foştii funcţionari români, care în faţa sovieticilor s-au recomandat ca elemente de încredere (�cu alte cuvinte, dacă evreii le-au dat certificate bune�). Unii funcţionari români au rămas intenţionat sub ocupaţia bolşevică, sperând că vor ocupa posturile de conducere ale celor evacuaţi peste Prut. Dar văzând că s-au înşelat, au încercat într-un târziu să plece şi ei peste Prut.

Organele poliţieneşti din foarte multe comune şi târguşoare, erau formate �din bande în compunerea cărora intră evreii, ţiganii şi indivizii cei mai de jos, borfaşi, răufăcători, alcoolici, ceia ce la noi (pe timpul administraţiei româneşti � n.a.) constituiau pleava societăţii�. În dotare aveau arme de foc rămase de la autorităţile militare române şi puşti de vânătoare.

În şcoli era o criză acută de învăţători şi profesori, care aproape în totalitate s-au evacuat în Vechiul Regat. Pentru completarea locurilor vacante, au fost numiţi localnici care aveau 2-3 clase de liceu românesc, fiind slab pregătiţi. Cei ce deţineau posturi didactice, au primit porţia necesară de educaţie politică, frecventând nişte cursuri speciale de documentare marxistă şi pedagogie sovietică. Elevii din şcolile primare şi licee, au fost înscrişi în septembrie 1940, în acelaşi clase pe care le-au absolvit în luna mai, pentru a li se face educaţia politică în contextul materiilor deja însuşite.

Din informaţiile obţinute de la refugiaţi, studenţilor basarabeni li s-a propus să-şi continue studiile la instituţiile universitare din Lvov şi Odesa, în schimbul unei taxe lunare de 200 de ruble, în care intra şi întreţinerea la cămin.

Biserica creştină, pe lângă restul instituţiilor, a avut foarte mult de suferit de pe urma ocupaţiei, însă nu deodată. Refugiaţii subliniau că, în primele săptămâni de ocupaţie, sovieticii nu au luat măsuri împotriva bisericilor, ci din contra, trupele sovietice ar fi intervenit pentru a-i tempera pe evreii care încercau să perturbeze serviciile religioase şi să profaneze bisericile creştine. Ulterior, a început prigonirea credincioşilor şi a clerului de către autorităţi. Preoţilor nu li se permitea să poarte odăjdiile sfinte decât în biserică, nu şi pe străzi la înmormântări. Erau �foarte prost văzuţi şi trataţi ca atare� de către autorităţi. Salariu nu li se mai plătea, astfel că, preoţii erau nevoiţi să trăiască din ceia ce colectau de la enoriaşi. �Din această cauză, precum şi din aceia că sunt supuşi la vexaţiuni şi injurii din partea evreilor, iar viaţa lor fiind mereu în primejdie, deoarece în orice moment poate începe prigoana contra lor, caută să se repatrieze� în Vechiul Regat. Pentru această dorinţă � de a pleca peste Prut, � preoţii erau discreditaţi de către propagandiştii comunişti în faţa credincioşilor, care spuneau că, preoţii îi părăsesc pe enoriaşi urmărind să obţină peste Prut salarii şi parohii mai bune, fără să-i intereseze credinţa creştină. În unele localităţi s-a interzis să mai bată clopotele bisericilor, iar în altele au fost închise cu totul bisericile. Localul Mitropoliei din Chişinău a fost transformat în teatru. Cu toate acestea, refugiaţii basarabeni din Vechiul Regat, au vorbit despre mai multe cazuri, care relevau faptul că, �în armata sovietică şi printre ruşii veniţi (în Basarabia � n.a.) din U.R.S.S. se simte existenţa sentimentului religios creştin� şi nu toţi manifestau păgânism şi sălbăticie.

După cum am menţionat şi mai sus, represiunile operate de ocupantul sovietic, au dus la o �viaţă de chin� în Basarabia. Închisorile erau supraaglomerate, în care deţinuţii erau lipsiţi de cele mai elementare condiţii de igienă. Se spunea că, chiar şi cetatea lui Ştefan cel Mare din Tighina ar fi fost transformată în închisoare, unde se aflau circa 4.000 de deţinuţi politici. De aici, mulţi dintre ei, noaptea, erau duşi la Tiraspol pentru cercetări, unde era şi �un loc de execuţie�. Cei ce au scăpat de arestări, trăiau cu o frică permanentă că, în orice clipă ar putea fi arestaţi. După cum menţionau refugiaţii, �în această chestiune (a arestărilor � n.a.), de fapt ca în toate, evreii îşi au rolul lor determinant, deoarece ei constituie auxiliarul preţios al N.K.V.D.-ului, denunţând pe românii naţionalişti, dând relaţii, desigur false, despre diferite persoane, indicând pe cei care să fie arestaţi�. Rolul deosebit în represiuni l-au avut şi scrisorile anonime, cărora organele sovietice de represiune le dădeau ascultare, �arestând, cercetând şi condamnând pe cei cari nu au altă vină decât aceia că sunt români şi şi-au servit ţara�.

La sate nemulţumirea populaţiei era mult mai mare decât în oraşe. Ţăranii care au simpatizat pe bolşevici, chiar din primele zile au rămas total dezamăgiţi de noua autoritate de stat, considerându-se înşelaţi de promisiunile făcute de propagandiştii bolşevici (împărţirea moşiilor între ţăranii săraci nu s-a mai făcut). Au mai văzut că, recoltele de pe marile proprietăţi nu li s-au dat în totalitate, ci au fost transportate peste Nistru; mai mult, au rămas derutaţi când li s-a cerut predarea recoltei strânse de pe propriile ogoare, lăsându-li-se numai o mică parte pentru întreţinere. Orice încercare de a se opune acestor măsuri era nemilos reprimată.

În afară de jaful organizat (transportarea mărfurilor peste Nistru, confiscarea proprietăţilor şi a bunurilor pentru organizarea colhozurilor), ţăranii au fost uluiţi de măsura autorităţilor sovietice de a li se percepe plata impozitului pentru anii cât s-au aflat sub �ocupaţia română� (1918-1940), precum şi pentru anul 1940/1941, care încă nu se încheiase.

De rând cu populaţia românească, şi o bună parte a evreilor din Basarabia era nemulţumită de venirea sovieticilor şi regreta foarte mult plecarea administraţiei româneşti. Printre aceştia erau industriaşii, comercianţii şi evreii bogaţi, care erau declaraţi de noile autorităţi �burghezi� şi trataţi ca atare.

Aşa dar, o nemulţumire generală şi profundă domnea în sânul populaţiei româneşti de la oraşe, iar la sate persista �starea de spirit de adâncă nemulţumire şi revoltă, ce domneşte printre ţăranii basarabeni, care confirmă informaţia că, dacă s-ar permite, mai mult de 50% dintre ei ar trece în Regat�.[24]

I.3. Concentrări de trupe sovietice la noua graniţă de pe Prut.

La 18 iulie 1940, Echipa de Informaţii a Inspectoratului Regional de Poliţie �Dunărea de Jos� � Galaţi, în urma exploatării informative a doi refugiaţi din sudul Basarabiei, a raportat despre situaţia militară şi starea moral-psihologică a soldaţilor sovietici din acea regiune.

Cei doi au declarat că, în urma anexării Basarabiei, în Reni au sosit mai multe trupe sovietice, precum şi grăniceri, care executau paza hotarului cu România. Efectivul unităţilor nu era mare, însă aveau în dotare 15 tancuri mari, 10 tancuri mici plutitoare, câteva camioane, �cu care se face în mod rapid transportul trupelor�.

Efectivul de trupă era disciplinat, având o atitudine corectă faţă de întreaga populaţie. Unităţile de grăniceri şi cele motorizate erau îmbrăcate bine, iar restul armatei, mai ales infanteria, destul de prost. Hrana zilnică o constituia borşul cu carne sau cu peşte conservat, precum şi caşa (crupe fierte şi cu grăsimi). Soldaţii aveau dreptul să meargă în oraş şi chiar să frecventeze cârciumile, �unde beau vin fără nici o restricţie�.

Moralul ostaşilor sovietici, în special a celor originari din localităţile rurale ale Uniunii Sovietice, era scăzut şi în discuţiile cu civilii nu-şi ascundeau nemulţumirile faţă de colectivizare, �care confiscă de la săteni tot produsul rezultat din muncile agricole�.[25]

În ziua de 2 septembrie 1940, a fost prins de către Compania de Grăniceri Răducăneni, la trecerea frauduloasă a Prutului, basarabeanul Mihai Vidraşcu. În timpul cercetărilor la care a fost supus, a declarat că autorităţile sovietice din Basarabia, l-au forţat să treacă în România pentru a culege informaţii referitoare la starea de spirit din Armata română şi din sânul populaţiei civile, să afle amplasamentele trupelor de grăniceri şi ale unităţilor armatei de pe malul românesc al Prutului. Realizarea misiunii nu i-a reuşit, fiind interogat de autorităţile militare româneşti asupra dispozitivului unităţilor sovietice din Basarania. El a declarat că, în fiecare sat de pe malul Prutului, sovieticii aveau câte un pichet de grăniceri (zastava), fiecare cu un efectiv de 34-36 de soldaţi, dotat cu câte 4 cai, 2 câini şi un camion (cu capacitatea de 2 tone, vechi, de fabricaţie sovietică); la Nisporeni se afla artileria antiaeriană (A.A.) motorizată, cu circa 30-40 de piese; la Vărzăreşti s-au expropriat 100 ha. de pământ pe care s-a construit un aerodrom, unde se afla aviaţia sovietică (fără a şti ce unităţi şi câte aparate de zbor erau acolo). Tot la Vărzăreşti se mai aflau vreo 20 de tancuri, foarte vechi; la Dănuţeni era un aerodrom cu 50-60 de avioane (bimotoare); la Brătuleanca se găsea un centru de informaţii, iar la Ungheni sovieticii aveau un regiment de infanterie (nr. 53), cu o coloană de camioane (60-70 de maşini).

Interogatul a mai spus că, trupele sovietice din apropierea hotarului româno-sovietic, nu erau cantonate prin localităţi, ci în corturi, pe câmp. Numai grănicerii erau cazaţi în case. Patrulele de frontieră erau duble: una alcătuită din poliţia secretă (G.P.U.) şi o patrulă din grăniceri.

Unităţile Armatei sovietice erau venite din regiunea Moscova, ostaşii cărora erau �vorbăreţi şi continuu vorbesc de pământ (de cuceriri � n.a.)�.[26]

De asemenea, date interesante despre situaţia trupelor sovietice din Basarabia ocupată a obţinut Biroul 2 Informaţii al Regimentului 52 Infanterie (din Divizia 33 Infanterie a Corpului 5 Armată). În ziua de 10 septembrie 1940, ofiţerul-informator al regimentului l-a întâlnit la Iaşi pe avocatul Gheorghe Mândrescu din Bălţi, refugiat din Basarabia şi ajuns în capitala Moldovei în dimineaţa aceleiaşi zile. De la el s-a putut afla că, sovieticii aveau multă armată pe malul Prutului; la Ungheni s-ar fi aflat peste 300 de tancuri şi tanchete, camuflate la circa 300-400 de metri în spatele malului stâng al fluviului. Acestea staţionau vizibile, însă la 30 august, au făcut o manevră de întoarcere spre interior (spre Est) printr-o parte a târgului Ungheni, pentru ca să facă �stânga împrejur� spre Vest, pe cealaltă parte a oraşului. După aceasta au fost din nou bine camuflate.

Referitor la o presupusă pregătire a Uniunii Sovietice de un război ofensiv, avocatul Gh. Mândrescu menţiona că, o cunoştinţă de-a lui din Chişinău, care are o rudă angajată în G.P.U.-ul din R.S.S. Moldovenească, i-a spus că �Ruşii sunt perfect constituiţi, că momentul când Germania îi vor ataca pe ei este mai aproape ca oricând. Recunosc � menţiona agentul G.P.U. � că va fi greu, însă în nici un caz bătălia nu va avea loc pe pământul U.R.S.S., ci pe acela al României şi Poloniei. Că în acest caz, atacul Germanilor se va produce prin Polonia şi Cehoslovacia � România, timp în care ei vor ataca prin Galaţi şi Dobrogea, spre a înlătura pe Germani de la petrolul Românesc, � fără de care Nemţii vor fi învinşi în timp de o lună de zile�. Se sublinia faptul că, în acest fel, în curând sovieticii �se vor plimba prin Bucureşti, timp în care Moldova va cădea de la sine�.

Toate aceste informaţii comandantul Regimentului 52 Infanterie, lt.-colonelul Ioan Păsculescu şi şeful Biroului Informaţii, locotenent N. Caşu, le-au raportat la 11 septembrie 1940, superiorilor săi. În afara acestor informaţii, Regimentul 52 Infanterie a raportat despre starea de spirit ce domnea în cadrul regimentului, subliniindu-se că, moralul ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei e �mai înviorat ca în precedent, moral care în raport cu suferinţa patriei ciuntite (în vara anului 1940 � n.a.) este destul de bun, de acum ar fi poate logic să fie (avându-se în vedere venirea la cârma Ţării a generalului Ion Antonescu � n.a.)�. Nemulţumirile de ordin material nu mai aveau nici o importanţă, chiar dacă existau, deoarece �chestiunea patriei este primordială pentru ofiţeri şi este de o atare actualitate, încât ea nu mai poate lăsa loc şi altor chestiuni�.[27]

Circula zvonul, potrivit căruia, I. Stalin şi V. Molotov, ministrul sovietic de externe, ar fi fost asasinaţi, iar în U.R.S.S. ar fi început parţial o revoluţie. Zvonul a produs o mare bucurie în rândul ostaşilor români, crezând că în situaţia declanşării revoluţiei în U.R.R.S. vor putea fi recuperate teritoriile Basarabiei şi nordului Bucovinei.[28]

La 16 septembrie 1940, Divizia 33 Infanterie română raporta Corpului 5 Armată român că, a cules informaţii de la ostaşii refugiaţi din Basarabia şi reveniţi la unităţi. Din cele aflate s-au constatat următoarele: 1. Armata sovietică ar fi în întregime motorizată. 2. Artileria, aflată în camioane cu roţile pe şenile, are obuzier mai mare de 105 milimetri. Artileria antiaeriană, la fel, instalată în camioane. 3. Sovieticii au adus în Basarabia numeroase tancuri şi tanchete, probabil nu prea rezistente; de asemenea, numeroase avioane (la un miting organizat la Chişinău au defilat cca. 300 de avioane). 4. Lipseşte armamentul uşor; o companie a fost văzută la instrucţie doar cu 10-15 arme. 5. Posturile fixe de grăniceri sovietici sunt alcătuite dintr-un ostaş cu un câine, amplasate destul de des, uneori la circa 100 de metri unul de altul. Posturile mobile (pedestre), fac legătura între posturile fixe. 6. Soldaţii, ca şi ofiţerii, foarte tineri şi plăpânzi; cu un fizic mai impunător şi mai bine echipaţi erau cei din poliţie. 7. Femeile din �Crucea Roşie� sunt îmbrăcate în bluze militare şi înarmate. 8. Sovieticii ar avea pe malul Prutului concentrată încă multă armată (în afara celei identificate); la Ungheni au peste 300 de tancuri şi tanchete, camuflate la 300-400 de metri de malul stâng al Prutului.[29]

Toate aceste informaţii (dar exista un mare volum de informaţii de acest fel), coroborate cu altele, duceau la concluzia clară că, într-un viitor apropiat Uniunea Sovietică va păşi într-un nou război ofensiv, în care România nu va fi ocolită.[30]

I.4. Acţiuni contrainformative pentru anihilarea agenţilor sovietici.

Deşi, aşa cum cerea ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost predate U.R.S.S. cu toată infrastructura intactă, bandele de minoritari, precum şi unităţile speciale din trupele regulate sovietice, au zădărnicit evacuarea autorităţilor române, a bunurilor şi a populaţiei. Multe din unităţile Armatei române în retragere, au fost răzleţite, soldaţii, în foarte multe cazuri � reţinuţi de ostaşii sovietici şi împiedicaţi să-şi continue evacuarea.

Unii din soldaţii români reţinuţi de bolşevici, au reuşit să treacă legal în România şi după fixarea hotarului pe Prut, prin Comisia de repatriere, alţii ilegal, prin penetrarea noului hotar, cu toate riscurile asumate, revenind la unităţile lor.[31] Însă, odată ajunşi, şi unii şi alţii, erau puşi sub supraveghere, fiind consideraţi potenţiali spioni sovietici. Suspectarea acestora în mare măsură era întemeiată, deoarece unii dintre ei au revenit la unităţi tocmai la sfârşitul anului 1940-începutul anului 1941, timp în care puteau fi recrutaţi de organele spionajului sovietic şi trimişi peste Prut în misiune.[32] Pentru identificarea acestora, în unităţile româneşti au fost întocmite liste cu ostaşii reveniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi care urmau să fie supravegheaţi îndeaproape. În categoria celor suspecţi au fost trecuţi în primul rând ostaşii originari din Basarabia şi nordul Bucovinei, care, după cum se considera, erau printre primii luaţi în vizorul recrutorilor sovietici.[33]

La 3 august 1940, M.St.Major, Secţia a II-a Informaţii, relata că, în urma cedării Basarabiei şi nordului Bucovinei, Serviciul de spionaj sovietic s-a folosit la culegerea informaţiilor militare în mare măsură chiar de unii ofiţeri şi soldaţi români rămaşi temporar în teritoriile ocupate. Aceştia au fost recrutaţi prin diferite metode (promisiuni, remunerare bănească, constrângere sau ameninţare) şi după o scurtă pregătire, au fost trecuţi clandestin în România, cu instrucţiuni de a se prezenta la unităţile lor şi să declare că au fugit din teritoriile ocupate, unde au rămas forţaţi de împrejurări. Sovieticii nu puteau rata o astfel de ocazie, de a avea rezidenţi chiar în sânul unităţilor române, care să le furnizeze informaţii extrem de importante. Pentru a nu fi descoperiţi, Serviciul sovietic de spionaj i-a sfătuit să treacă la executarea misiunilor doar după 2-3 luni de zile, căci după sosirea lor la unităţi vor fi puşi sub supraveghere.

În vederea prevenirii şi combaterii activităţii acestor agenţi sovietici, Secţia a II-a a M.St.Major al Armatei române a dispus, ca toţi militarii ce se încadrau în această categorie de suspecţi, să fie puşi sub supraveghere discretă. Cei ce vor fi prinşi în zona de frontieră, în încercarea de a trece clandestin frontiera, să fie daţi pentru cercetări celui mai apropiat organ informativ al M.St.Major. De asemenea, trebuia amplificată �educaţia naţională în unităţi�.[34]

La 8 august 1940, unităţilor Armatei române de pe Prut li s-a dat ordin ca toţi ostaşii reîntorşi la unităţi după 4 iulie, să fie supravegheaţi �îndeaproape şi în modul cel mai discret, asupra întregii lor activităţi�. Acei bănuiţi, nu trebuiau utilizaţi în serviciile importante ale Armatei, �unde ar putea uşor culege informaţiuni�. În continuarea ordinului, erau prezentate unele metode utilizate de sovietici în culegerea şi transmiterea informaţiilor, pentru ca agenţii sovietici din cadrul Armatei române să fie mai uşor identificaţi şi anihilaţi.[35]

De asemenea, în categoria potenţialilor spioni sovietici erau incluşi şi refugiaţii (civili) basarabeni şi bucovineni, în rândul cărora se puteau infiltra agenţii bolşevici. Din spusele refugiatului avocat Gheorghe Mândrescu din Bălţi, sovieticii �trimit mereu spioni în România, iar în prezent mai mult spioane�. Avocatul a vorbit despre un oarecare Voinea, fost poliţist român, care s-a pus în serviciul spionajului sovietic. Cu concursul acestuia se aranja trimiterea spionilor în România, prin metoda infiltrării lor în listele de refugiaţi. Se căutau nume asemănătoare a repatriaţilor cu cele ale agenţilor (spre exemplu, Pavlof � Pavlov, Mândrescu � Mandescu, etc.) şi la Ungheni, la trecerea Prutului, persoana în drept de a trece în România era respinsă, în locul ei trecând spionul. Victimei i se spunea că autorităţile de la Chişinău au comis o eroare. Un asemenea caz a avut loc şi atunci când a trecut Prutul Gh. Mândrescu � �Spioana a fost trecută pe la Ungheni, iar femeia a fost întoarsă plângând la Chişinău�.[36]

La 2 august 1940, Armata a III-a română a emis ordinul nr. 25.327, potrivit căruia, comandamentul era informat că, unii dintre refugiaţi (în special femei) veniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi stabiliţi în diferite zone de refugiu, se deplasau dintr-o localitate în alta �sub formă de plimbări, fără ca organele de poliţie să le impună anumite restricţiuni�. Reieşind din considerentul că, printre refugiaţi, fie chiar şi de origine etnică română, puteau fi agenţi de propagandă comunistă şi spionaj, s-a dat ordin să se supună aprobării prealabile şi controlului, toate deplasările refugiaţilor, �care nu se vor face decât pentru motive reale şi bine întemeiate�.[37]

Însă, pericolul din partea spionajului sovietic venea în cea mai parte din exterior, din teritoriul Basarabiei şi nordului Bucovinei, unde organele speciale sovietice activau din plin. Imediat după instalarea în noile teritorii cucerite, organele sovietice de spionaj au trimis în România mai mulţi agenţi-informatori. Unul dintre aceştia, Ion Istrate, funcţionar la Primăria oraşului Ismail, a trecut clandestin hotarul de pe Dunăre cu o barcă la 12 iulie 1940. Însă, pe teritoriul românesc a fost reţinut de Poliţia oraşului Tulcea, Istrate declarând că, s-a refugiat de sub regimul de ocupaţie în Vechiul Regat. Fiind suspect (căci s-a refugiat tocmai peste două săptămâni de la ocupaţie), a fost cercetat minuţios şi ca rezultat Istrate a declarat că, a fost chemat la sediul miliţiei din Ismail, unde un oarecare locotenent Petrov i-a dat suma de 7.000 de lei şi în câteva şedinţe l-a instruit pentru a fi trimis în misiuni de spionaj în regiunea Buzău. Pentru reuşita misiunii, i s-a recomandat să-şi găsească un serviciu în Buzău, de preferinţă chelner, şi să culeagă informaţii despre trupele române, armamentul şi fortificaţiile din zonă. Către data de 20 august 1940, trebuia să aibă culese toate datele necesare, pe care să le transmită unui curier, ce urma să vină la Buzău.

La interogatoriu spionul Istrate, a mai declarat că, în afara lui �s-au trimis mulţi agenţi sovietici la noi în ţară�.[38]

La 12 septembrie 1940, Biroul 2 Informaţii al Diviziei 21 Infanterie română informa că, la 1 septembrie, de către organele informative ale diviziei a fost reţinută la Tecuci, pentru posibile activităţi de spionaj, femeia Ilona Naghi, de origine maghiară, fostă lucrătoare la fabrica de tricotaje din Chişinău. În urma declaraţiilor acesteia, care erau �cu multe contraziceri şi fapte neadevărate�, s-a constat că, a fost trecută în România de Serviciul sovietic de spionaj împreună cu alte 44 de femei, având misiuni de spionaj în diverse localităţi ale României. Trecerea acestor femei s-a făcut prin Delta Dunării, lângă Ismail, cu bărci cu motor, conduse de ofiţeri sovietici îmbrăcaţi în haine civile. Iar �într-un păpuriş din Deltă, aparţinând nouă (României de după 28 iunie 1940 � n.a.), s-ar fi aflat circa 200 de soldaţi ruşi, care le aşteaptă şi care le făceau paza în timpul trecerii�. Ajunse în teritoriul românesc, femeile au fost conduse până la Galaţi de către un ofiţer sovietic, îmbrăcat în civil, după care femeile au luat-o în direcţii diferite. Ilona Naghi a fost trimisă la Tecuci, cu misiunea de a lua contact cu ofiţerii, subofiţerii şi efectivul de trupă al acestei garnizoane, în special, cu militarii de origine rusă sau basarabeană, în vederea obţinerii diverselor informaţii militare. După aproximativ 20 de zile de la stabilirea ei în Tecuci, a fost vizitată de acel ofiţer sovietic care a adus-o anterior la Galaţi, cerându-i informaţiile culese, ofiţerul fiind probabil, coordonatorul acestei vaste acţiuni de spionaj.

Pentru prevenirea penetrării acestor spioane în mediul militar, Comandamentele tuturor unităţilor armate au primit ordine stricte să facă �toate diligenţele pentru a nu intra printre soldaţi astfel de spioane�.[39]

În faţa acestui val de spioni sovietici care necontenit veneau din Basarabia şi Bucovina ocupată, s-au luat un şir de măsuri de ordin contrainformativ, printre care una se referea la prevenirea transmiterii de informaţii pe cale telefonică. La 31 august 1940, M.St.Major a emis ordinul nr. 211.649, prin care a interzis convorbirile telefonice din zona armatelor în limbile ebraică, rusă şi maghiară. Deci, toţi minoritarii din zona armatelor, vorbitori ai acestor limbi, trebuiau să vorbească la telefon numai în limba română, pentru a se putea supraveghea cu uşurinţă toate convorbirile telefonice din zonele de importanţă strategică pentru România şi a-i demasca pe potenţialii spioni care transmiteau informaţiile în aceste limbi. Despre această măsură a fost anunţată şi Societatea Anonimă Română de Telefoane, care trebuia să-şi dea concursul la supravegherea convorbirilor telefonice.[40] De asemenea, la 1 septembrie 1940, s-a ordonat patrularea şi supravegherea zonelor telegrafo-telefonice, cu o atenţie sporită �în regiunile cu număr mare de minoritari�.[41]

II. Organizarea Serviciului Special de Informaţii al României şi primul an de activitate pe hotarul din est (1940-1941).

II.1. Organizarea activităţii S.S.I. pe hotarul româno-sovietic.

În urma răşluirii teritoriale a României din avara anului 1940, regimul politic de la Bucureşti s-a prăbuşit. Regele Carol al II-lea a fost pus în situaţia de a abdica în favoarea lui Mihai I, iar la 6 septembrie 1940, în fruntea Statului român vine generalul Ion Antonescu. De rând cu alte instituţii ale statului (precum Armata), are loc şi reorganizarea Serviciului Secret de Informaţii al Armatei române. În funcţia de director general, după două numiri mai puţin inspirate (colonelul Ioan Nicolaid şi Ghiţă Ştefănescu[42]), este desemnat Eugen Cristescu,[43] iar Serviciul îşi schimbă denumirea în Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.), direct subordonat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

Cadrul juridic al activităţii S.S.I. era asigurat de Decretele-lege nr. 3.083 din 8 septembrie şi nr. 3.813 din 19 noiembrie 1940, pentru înfiinţarea şi organizarea S.S.I., urmate de elaborarea Regulamentului de informaţii şi Contrainformaţii (A 5), intrat în vigoare la 23 decembrie 1940, la care se adaugă o serie de instrucţiuni şi metodologii de activitate.

Pentru realizarea sarcinilor stabilite, S.S.I. urma să-şi elaboreze un regulament propriu şi să conlaboreze cu celelalte ministere şi cu M.St.Major al Armatei române. Prin Regulamentul A 5 au fost reorganizate şi structurile informative ale armatei. Noua organigramă prevedea patru eşaloane (structuri) informative: serviciul de informaţii regimentar, Biroul (secţia) 2 al Marilor Unităţi, Serviciul Special de Informaţii al Aeronauticii şi Serviciul Special de Informaţii al Artileriei. Ca mijloace de căutare a informaţiilor erau prevăzute: aeronautica şi marina, trupele în contact, serviciile de observare terestră, serviciile speciale de ascultare, serviciile de decriptare şi Serviciul Secret (agentura de informaţii). Întreaga activitate informativă se desfăşoară în baza planului de informaţii generale şi speciale, punându-se accent pe studiul, analiza, interpretarea şi sinteza informaţiilor. De asemenea, la baza activităţii contrainformative stătea principiul prevenirii, în sensul de �a preîntâmpina şi împiedica manifestările de orice fel ale acţiunii subversive�.[44]

S.S.I.-ul a avut un rol deosebit în anihilarea mişcărilor subversive, prevenirea acţiunilor teroriste, antistatale şi antinaţionale, în cunoaşterea situaţiei din teritoriile naţionale ocupate şi apoi de pe front, prin culegerea informaţiilor interne şi externe. Instituţia a avut o misiune strict informativă şi contrainformativă, activând în acest sens, alături de organele de profil ale M.St.Major � Secţia a II-a Informaţii şi Comandamentele de Mari Unităţi (M.U.) � Birourile 2 Informaţii (de aceasta ocupându-se, într-o măsură mai mică şi Direcţia Generală a Poliţiei, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Trupele de Grăniceri).[45]

Într-un raport întocmit de cadre specializate din Ministerul de Război la 24 septembrie 1944, se menţionează următoarele aspecte legate de atribuţiile generale, personalul, fondurile şi materialul tehnic al S.S.I.: �Serviciul Special de Informaţii, în forma în care a funcţionat până la 23 august 1944, era un serviciu public, investit cu informaţia generală ce interesa conducerea statului. În acest scop, atribuţiile sale generale constau în: procurarea, verificarea şi completarea informaţiilor externe şi interne, conform necesităţilor semnalate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Marele Stat Major şi celelalte autorităţi ale Statului. Ca personal dispunea de 89 ofiţeri (din care 64 activi şi 25 de rezervă), 24 subofiţeri (din care 22 activi şi 2 de rezervă), 502 funcţionari bugetari şi 302 funcţionari diurnişti. Bugetul pe anul 1944-1945, alocat de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost de 560.000.000 lei, în afara fondurilor secrete. Materialul tehnic se compunea din: 3 autostaţii T.F.F. (telegrafie fără fir � n.a.), 2 staţii fixe, 3 staţii semifixe, 26 staţii portabile, o autostaţie de ascultare pe bandă. La acestea se adaugă inventarul tehnic din serviciul fotografic, laboratoare şi tipografie. Mijloacele de locomoţie: 100 turisme, 40 camioane şi un atelier de reparaţii�.[46]

�S.S.I. � după cum declara Eugen Cristescu la 6 octombrie 1944 � a fost un serviciu de informaţii al statului român, public, nu clandestin, condus de legi, norme şi regulamente precise�.[47]

După anexarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către U.R.S.S., S.S.I., alături de organele de informaţii ale Armatei române, s-a concentrat spre monitorizarea noii frontiere româno-sovietice de pe Prut, culegerea informaţiilor din Basarabia şi Bucovina ocupată, constatarea gradului de pregătire a U.R.S.S. de un eventual război şi combaterea activităţilor agenturii sovietice de spionaj, propagandă şi terorism.

Pe noul hotar, S.S.I. dispunea de Frontului de Est � subdiviziune informativă teritorială din cadrul Secţiei I-a Informaţii a S.S.I. (pe frontiera de vest era Frontul de Vest, iar pe cea de sud � Frontul de Sud; nu exista un Front de Nord, �considerându-se (până în 1939, când Polonia a fost cucerită de armatele germano-sovietice � n.a.) că amiciţia româno-polonă îl făcea inutil�[48]), care se ocupa în special de Uniunea Sovietică. Structural, Frontul de Est era alcătuit din: Agentura Frontului (căutarea informaţiilor) şi Frontul de Est (analiza-evidenţa informaţiilor). Frontul era condus de ofiţeri de carieră. Informaţiile necesare le obţinea prin centre informative şi rezidenţele externe din subordine.

Pe noua graniţă româno-sovietică Frontul de Est avea câteva centre informative � Centrul Nr. 1 Informaţii Suceava (retras de la Cernăuţi), Centrul Nr. 2 Informaţii Iaşi (retras de la Chişinău) şi Centrul Nr. 3 Informaţii Galaţi, cu un Subcentru Informativ Nr. 3b la Tulcea,[49] în sarcinile cărora intra culegerea diverselor informaţii din teritoriile româneşti ocupate, din spaţiul sovietic şi depistarea agenţilor inamici.

Şefii acestor centre trebuiau zilnic să raporteze telefonic (la orele 9.00) Frontului, prin Agentura Frontului, informaţiile procurate, precum şi asupra celor date spre verificare, �chiar dacă este negativ� rezultatul. De asemenea, de două ori pe lună (în zilele de 1 şi 15 a fiecărei luni) ei urmau să vină la Front, �pentru comentarii, îndrumări şi verificări�.[50] Acolo primeau şi fondurile informative necesare (banii pentru activitate). De menţionat că, cheltuielile informative şi contrainformative ale centrelor Frontului de Est erau relativ mici. Spre exemplu, Centrul de la Galaţi a cheltuit în noiembrie 1940 � 56.045 de lei, în decembrie � 69.917 de lei şi în ianuarie 1941 � 73.035 de lei. Un subcentru informativ, cheltuia pe lună până la 40.000 de lei. Aceste sume reprezentau plata personalului, plata agenturii (salarii pentru agenţi, indicatori, barcagii; cheltuieli pentru hrană, deplasări), cheltuieli pentru informaţii, cheltuieli pentru recrutaj, chiria localului, procurarea combustibilului, plata legăturilor telefonice, etc.[51]

La indicaţia Centralei S.S.I. de la Bucureşti, Frontul îi înainta Agenturii Frontului �cereri informative�, cu chestiunile ce interesau şi care trebuiau cercetate sau verificate în teren. Acestea ajungeau pentru executare la centrele de informaţii, în baza cărora se stabileau problemele de investigare şi misiunile pentru agenţii externi. Pe fiecare �cerere informativă�, şeful centrului nota în dreptul fiecărei chestiuni de investigat sau de verificat, numele conspirativ al agentului care trebuia să se ocupe de executare. Dacă era vorba de o chestiune cu caracter general, care se referea la întreaga Basarabie sau Bucovină, investigarea sau verificarea ei se făcea de către toţi agenţii-informativi. Actualizarea informaţiei avea loc prin verificări periodice în teren, executate de agenţii externi. Dar surse importante de informare şi verificare erau şi refugiaţii basababeni, dar şi spionii sovietici arestaţi. Spre exemplu, din anchetele informative asupra spionilor sovietici prinşi de organele S.S.I., s-au obţinut date şi informaţii valoroase privind poziţia strategică a trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina, care au fost puse la dispoziţia factorilor de comandă ai Armatei române pentru elaborarea planului de campanie şi a directivelor operative în războiul antisovietic.[52]

La 24 mai 1941, Centrul de Informaţii Nr. 3 Galaţi a lansat peste Prut mai mulţi agenţi-informatori pentru a culege informaţii politico-militare în Basarabia şi la est de Nistru:

- agentul T.24 a fost trimis în oraşele Cetatea Albă, Chilia Nouă şi Arciz, cu misiunea de a afla numărul unităţilor sovietice din zonă, amplasarea lor, tipul de arme din dotare, ce construcţii militare sunt în curs de desfăşurare, numărul avioanelor;

- agentul T.8 � în sectorul Româneşti (jud. Tighina), pentru a se deplasa mai apoi pe axul Tiraspol � Odesa;

- agentul T.22 � în sectorul Ceadâr Lunga � Tarutino � Arciz;

- agentul 13 � în sectorul Cetatea Albă � Căuşeni � Tarutino;

- agentul T. 9 � în sectorul Bolgrad � Ismail.[53]

Reveniţi din misiune, agenţii-informatori înaintau �note� cu informaţiile obţinute, care urmau să fie sintetizate, analizate şi verificate.[54] Toate informaţiile de ordin militar, obţinute de agenţii externi ai Frontului de Est, au stat la baza informării continue şi la zi a Comandamentului Armatei române despre dispozitivul militar sovietic din Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru luarea deciziilor adecvate situaţiei.

Odată cu apropierea războiului împotriva U.R.S.S., informaţiile militare deveneau prioritare, aşa că la începutul lunii iunie 1941, Centrala S.S.I. de la Bucureşti le cerea centrelor sale informative din răsărit, să se ocupe în �urgenţa întâi� de dispozitivul şi dotarea unităţilor sovietice din Basarabia şi nordul Bucovinei.[55]

II.2. Contribuţia S.S.I. la cunoaşterea situaţiei din Basarabia şi Bucovina �sovietică�. Informaţii social-economice şi militare.

În a doua jumătate a anului 1940, problemele abordate de Frontul de Est s-au referit la regimul de ocupaţie din Basarabia şi nordul Bucovinei, la starea social-economică şi �reformele� din aceste teritorii, la situaţia populaţiei şi a refugiaţilor, etc., etc., iar începând cu anul 1941, prioritare devin informaţiile cu caracter militar.

Toate rezultatele intensei activităţi a Frontului de Est, pentru obţinerea informaţiilor din Basarabia şi Bucovina �sovietică�, precum şi din U.R.S.S, de natură social-economică şi politico-militară, prin refugiaţi şi agenţii săi externi, erau materializate prin elaborarea multiplelor �note informative�, studii de sinteză, etc.

În februarie 1941, trebuia verificată informaţia, potrivit căreia, sovieticii fabricau un proces judiciar împotriva foştilor membri ai Sfatului Ţării, prin care să dovedească că cei care au votat în 1918 Unirea Basarabiei cu România, au fost corupţi de guvernul român. Toţi deputaţii Sfatului Ţării rămaşi în Basarabia ocupată, au fost arestaţi sau supravegheaţi, cercetaţi şi forţaţi să facă declaraţii �pe placul Sovietelor�. Se presupunea că, acest proces urma să se judece în preajma aniversării zilei Unirii � de 27 martie 1941. Informaţia trebuia de urgenţă verificată, iar toţi agenţii şi refugiaţii să fie interogaţi pe această chestiune. Rezultatul, chiar şi negativ, trebuia dat cât mai repede, pentru a fi raportat conducerii statului.[56]

În toamna anului 1940, în urma unui acord sovieto-german, a avut loc repatrierea germanilor din Basarabia şi Bucovina în Reich-ul german. Această acţiune era necesară atât germanilor, cât şi sovieticilor, în eventualitatea unui război sovieto-german. Sovieticii erau mulţumiţi că sapă de agenţii Germaniei din U.R.S.S., care puteau forma �coloana a V-a�, iar germanii îşi evacuau conaţionalii pentru a-i pune la adăpost.

Această operaţiune de repatriere a fost pe larg exploatată de serviciile speciale sovietice şi cele germane. Printre delegaţii germani veniţi în Basarabia şi Bucovina pentru organizarea evacuării, erau multe cadre din serviciile speciale, care au încercat recrutarea de agenţi în aceste teritorii. Şi organele de informaţii sovietice au purces la recrutarea de spioni, din rândul repatriaţilor germani. De asemenea, sovieticii au încercat să-i oprească (prin convingere, şantaj sau corupere) pe loc pe unii germani mai dotaţi intelectual, pentru a-i utiliza ulterior, într-un eventual război cu Germania, în misiuni de spionaj, propagandă, terorism şi ca translatori, etc.

La 21 august 1940, N.K.V.D.-ul R.S.S. Ucraineşti a înaintat N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldoveneşti, precum şi Direcţiei regionale a N.K.V.D.-ului Akkerman (Cetatea Albă), Direcţiei regionale a N.K.V.D.-ului Cernăuţi şi împuternicitului principal al Comisiei mixte sovieto-germane pentru evacuarea etnicilor germani din R.S.S. Moldovenească şi regiunile Akkerman şi Cernăuţi ale R.S.S. Ucraineşti, o directivă strict secretă a şefului N.K.V.D.-ului Uniunii Sovietice, Lavrentii Beria, despre intensificarea activităţii de informaţii şi contrainformaţii în acele regiuni ale U.R.S.S. În directivă se menţiona că, în legătură cu începerea lucrului Comisiei mixte sus menţionate, Germania va trimite în teritoriu, pentru executarea operaţiunii de strămutare, o delegaţie compusă din 175 de persoane (împuterniciţi principali, raionali, teritoriali, personal auxiliar; ulterior numărul acestora va ajunge la 600) şi că, această acţiune, fără îndoială, va fi folosită de serviciile secrete germane în interesul lor, pentru lansarea în teritoriul sovietic a spionilor experimentaţi, în vederea culegerii de informaţii şi recrutarea agenturii. Această intenţie a germanilor era confirmată de componenţa delegaţiei sosite la Moscova pentru încheierea acordului de repatriere a germanilor, în cadrul căreia au fost la acel moment identificaţi trei spioni importanţi.

În vederea prevenirii şi combaterii activităţilor spionajului german pe timpul operaţiunii de evacuare, dar şi în scopul formării unei agenturi externe, care să activeze în Germania, L. Beria a dispus:

1. recrutarea unei agenturi dintre germanii care se repatriază în Germania, în special din rândul celor, despre care există informaţii că vor desfăşura activităţi în instituţiile guvernamentale, militare, de partid, sociale sau care vor avea relaţii cu persoane care activează în aceste instituţii, în sânul funcţionarilor, scriitorilor, oamenilor de artă, etc.;

2. în primul rând să fie recrutaţi acei germani, rudele cărora rămân să locuiască în continuare în U.R.S.S.;

3. orice recrutare trebuie bine chibzuită şi neapărat făcută numai după o �prelucrare� minuţioasă a candidatului, exploatându-se legăturile lui de rudenie; cei mai indicaţi pentru recrutare sunt germanii cu viziuni opoziţioniste faţă de regimul din Germania;

4. în executarea misiunilor de spionaj şi recrutare, urmează să fie luat în considerare faptul că, Direcţia Populară Germană (organizaţie hitleristă care activa în Basarabia şi mai cu seamă în jud. Akkerman) este o filială a organelor germane de spionaj;

5. studierea membrilor delegaţiei oficiale germane din cadrul Comisiei mixte, în vederea selectării candidaţilor pentru recrutare, avându-se în vedere legăturile lor de rudenie (şi de altă natură) cu U.R.S.S.;

6. identificarea contactelor germanilor ce nu se repatriază;

7. pentru activităţile de agentură şi operative de investigaţie, pe lângă Comisa mixtă au fost detaşaţi colaboratori oficiali şi neoficiali ai N.K.V.D.-ului, activitatea cărora va fi coordonată de împuternicitul principal al Guvernului sovietic în această Comisie, locotenent major de securitate [P.] Veretennikov.

Spre finalul dispoziţiei secrete, se mai atrăgea o dată atenţia la inadmisibilitatea comiterii vreunei erori în aceste activităţi de spionaj şi recrutare (care puteau duce la grave consecinţe).

În vederea executării dispoziţiilor de mai sus, Nikolai Sazâkin, şeful N.K.V.D.-ului moldovenesc, i-a ordonat prin rezoluţie locţiitorului său, Iosif Mordoveţ: �Luaţi sub controlul dumneavoastră executarea prezentelor dispoziţii ale lui Beria. 26.VIII.1940�.[57]

Membrii delegaţiei germane care urmau să se ocupe în teren de evacuare, aveau drepturi deosebit de largi, iar 15 dintre ei se bucurau şi de imunitate diplomatică � condiţii bune pentru activităţi informative. Ei aveau dreptul să viziteze nestingheriţi toate localităţile populate de germani, să inspecteze activitatea împuterniciţilor din subordine, să treacă frontiera sovieto-germană prin punctele de trecere în prealabil stabilite, să contacteze cu administraţia locală, cu autorităţile militare şi de frontieră, cu alţi împuterniciţi germani şi reprezentanţi ai administraţiei sovietice. Toate autorităţile trebuiau să le acorde asistenţă pentru executarea misiunilor şi să le asigure totala imunitate. Ţineau legătura cu Berlinul prin linia telefonică directă de la Galaţi.

Drepturi similare aveau şi împuterniciţii teritoriali, dar de care se bucurau numai în limitele circumscripţiilor lor. Fiecărui colaborator al delegaţiei germane i se acorda dreptul să efectueze deplasări de serviciu, să colaboreze cu autorităţile locale, militare, cu populaţia, să treacă de cel mult două ori hotarul în punctele de trecere indicate, să aibă lucruri personale şi de serviciu care nu erau supuse taxelor, să primească asistenţă din partea autorităţilor de frontieră, locale, militare, etc., iar la 131 de membri ai delegaţiei, au fost acordate multivize. Împuternicit principal german pentru această operaţiune de repatriere a fost desemnat standartenführer-ul S.S. H. Hoffmeyer.

Din cei 600 de membri ai delegaţiei germane era doar o singură femeie, circa 1/3 erau militari de carieră trecuţi de 40 de ani (născuţi până în anul 1900). Orice înlocuire a vreunui membru al delegaţiei era coordonată de către Ambasada germană din Moscova cu Comisariatul Poporului al Afacerilor Externe al U.R.S.S.

După sosirea delegaţiei germane pentru evacuare, la 28 septembrie 1940 L. Beria îi comunica lui I. Stalin că, potrivit informaţiilor obţinute de N.K.V.D., circa 60 din membrii delegaţiei germane pentru repatriere, erau colaboratori ai organelor de informaţii şi contrainformaţii ale Germaniei sau în trecut au fost implicaţi în activităţile germane de spionaj în teritoriile sovietice. Se sublinia că, majoritatea acestora erau specialişti în problema ucraineană şi erau familiarizaţi cu munca de culegere a informaţiilor în Ucraina.[58] Printre aceştia, N.K.V.D.-ul îi evidenţia pe următorii: Horst Hoffmeyer, împuternicit principal german pentru executarea evacuării, locţiitor al ministrului afacerilor interne al Germaniei; Bruno Kleist, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe german, agent important al Abwehr-ului, funcţionar în biroul lui Joachim von Ribbentrop, ministru de extrene; prof. Gerhardt Rose, referent în statul major al Comisiei de evacuare, spion, bun cunoscător al problemei ucrainene, cu relaţii în mediul ucrainenilor naţionalişti; Georg Foigt, membru al Comisiei de evacuare, agent al Gestapo, avea legături cu organizaţiile ucrainene din Berlin; Aleksander Fast, locţiitor al împuternicitului regional pentru evacuare, fost ofiţer în Armata ţaristă, organizator de bande antisovietice, agent al spionajului german; Karl Buch, locţiitor al împuternicitului raional pentru evacuare, agent al spionajului nazist, a avut legături cu agentura germană din Ucraina; Georg Keller, locţiitor al împuternicitului local, fondator al Uniunii pentru susţinerea naţiunii şi culturii ucrainene din Berlin.[59]

Această acţiune a serviciilor speciale germane şi sovietice de recrutare şi utilizare a repatriaţilor germani din Basarabia şi Bucovina pe frontul secret, era bine ştiută de S.S.I.: aproape peste o jumătate de an de la repatriere, într-o �notă� din 4 mai 1941, referitoare la relaţiile sovieto-germane, se menţiona despre utilizarea foştilor repatriaţi germani din U.R.S.S. în Germania, în misiunile spionajului sovietic de culegere a informaţiilor din Reich-ul german. �Nota� sublinia că, �conducătorii sovietici au căutat să fie cât mai bine informaţi asupra situaţiei din Germania şi în acest scop reţeaua de spionaj sovietic a fost foarte bine organizată pe întreg teritoriul german. Pentru a ajunge la acest rezultat, numeroşi agenţi sovietici de origine germană şi ucraineană, au fost introduşi în loturile repatriaţilor germani, şi acum fac spionaj în favoarea U.R.S.S., informaţiile lor fiind difuzate prin intermediul rezidenţilor de pe teritoriul german�.[60]

De asemenea, S.S.I.-ul avea informaţia, potrivit cărei, în timpul operaţiunii de repatriere a etnicilor germani basarabeni, în centrele de repatriere din Basarabia, au avut loc fricţiuni între reprezentanţii oficiali germani şi sovietici. La 14 octombrie 1940, centrele S.S.I. de pe Prut trebuiau să verifice această informaţie şi să raporteze de urgenţă natura acelor neînţelegeri.[61] Nu am găsit nici o �notă� a S.S.I. care să expună rezultatul verificării acestei informaţii, însă, din documentele publicate ale N.K.V.D.-ului rezultă că, neînţelegeri au existat şi am spune, multe: începând cu evaluarea averilor persoanelor repatriate (sovieticii subevaluau, iar germanii dimpotrivă) şi terminând cu convingerea persoanelor de a/a nu se repatria.[62]

La începutul anului 1941, S.S.I.-ul mai deţinea şi o altă informaţie referitor la germanii din U.R.S.S.: toţi germanii din Uniunea Sovietică erau consideraţi de regimul stalinist a fi, în eventualitatea unui război cu Germania, un pericol pentru securitatea statului (potenţiali, spioni, trădători şi colaboraţionişti); chiar şi specialiştii angajaţi prin contract, au fost puşi sub supraveghere poliţienească.[63]

În preajma campaniei antisovietice, pentru conducerea Statului şi a Armatei române, prioritare au fost documentele S.S.I. privind potenţialul militar al U.R.S.S., dispozitivul strategico-militar din Basarabia şi nordul Bucovinei, etc. În prima jumătate a anului 1941, accentul este pus pe procurarea informaţiilor de acest gen.

Deosebit de important era sectorul sudic al graniţei cu Basarabia, unde acţiona Centrul Nr. 3 Informaţii Galaţi. Acolo putea fi punctul nevralgic al eventualului atac sovietic împotriva României, căci era vorba de gurile Dunării, era aproape litoralul Mării Negre, unde sovieticii îşi concentrau atât forţe terestre, cât şi navale, ca în eventualitatea declanşării unor acţiuni ofensive să poată cât mai repede cuceri zona petrolieră din Valea Prahovei şi printr-o blocadă energetică să imobilizeze armata inamică. Nu în zadar, Centrul de la Galaţi avea pe zonă şi un puternic Subcentru informativ Nr. 3b la Tulcea.

În septembrie-octombrie 1940, organele S.S.I. de pe frontiera româno-sovietică trebuiau să afle dacă în localităţile Cahul, Singureni, Valea Mare, Cetatea Albă, Ismail şi Tighina, sunt hangare sau terenuri de aviaţie, aerodromuri, etc.[64] Referitor la informaţiile aviatice, agenţii externi trebuiau să semnaleze, în special, tipurile şi caracteristicile avioanelor care au sosit pe aerodromurile din Basarabia pe calea aerului sau cu trenul, demontate, precum şi informaţii cât mai precise şi complete asupra hangarelor subterane care se construiau pe aeroportul din Chişinău şi în alte regiuni ale Basarabiei (Cahul, Vărzăreşti, Valea Mare, Petreşti, Cetatea Albă, Ismail, Bălţi). Interes prezentau şi informaţiile despre depozitele de carburanţi (numărul şi amplasamentul lor).

Trebuiau verificate şi concretizate informaţiile referitoare la trupele sovietice din sudul Basarabiei, din sectoarele: Cahul � Reni � Ismail � Chilia (să se stabilească dacă în sectorul Reni � Giurgiuleşti era vreo unitate mecanizată); Bolgrad � Comrat şi urmărită activitatea lor zilnică.

Interesa situaţia artileriei antiaeriene sovietice din Basarabia (amplasarea ei, armamentul cu care era dotată şi locul depozitelor de proiectile).

La 15 noiembrie 1940, Agentura Frontului de Est era rugată să furnizeze informaţii despre valoarea trupelor sovietice de pe malul stâng al Dunării, modul cum sunt grupate şi cum sunt dotate (în special, în sectoarele Giurgiuleşti � Reni � Ismail � Chilia Nouă � Vâlcov); ce artilerie există în zonă (calibru, bătaie); ce fel de lucrări se execută de sovietici pe malul Dunării; ce activităţi se desfăşurau pe calea ferată din sudul Basarabiei?[65]

Toate aceste informaţii erau extrem de necesare conducerii de Stat şi armatei, care în cazul agresiunii sovietice să poată riposta adecvat.

Se cerea, de asemenea, atestarea şi verificarea oricărui indiciu în legătură cu o eventuală agresiune sovietică împotriva României. În acest context, trebuia monitorizată situaţia materialului pentru poduri, dar şi activitatea la punctele posibile de trecere (de pe Prut şi Dunăre) şi cea de patrulare pe Dunăre. Exista informaţia că, unităţi sovietice de pontonieri au executat numeroase exerciţii de întindere şi strângere a podurilor de vase peste Dunăre, în sectorul Deltei. Totul trebuia verificat şi raportat.

La 6 martie 1941, Agentura Frontului de est a primit cererea de informare nr. 14, în care era rugată să precizeze dacă odată cu dezgheţul Dunării, unităţile sovietice au început să efectueze exerciţii de întindere a podurilor plutitoare. În caz că se constata acest lucru, trebuia precizat cine a condus aceste exerciţii, ce material a fost întrebuinţat şi unde se păstrează. De asemenea, trebuia să afle ce noi trupe sovietice au fost aduse în sudul Basarabiei, valoarea lor şi unde au fost cantonate, în câmp sau în localităţi.

Interesa, în general, activitatea sovieticilor în apele teritoriale, la gurile Canalului Chilia şi pe litoralul basarabean al Mării Negre (dacă s-au depus sau nu mine şi unde; noi vase venite în regiune, unde şi ce fel de vase erau). La Bugaz, unde era o bază de submarine, conform unor date neverificate, erau două submarine cu rază mare de acţiune, menite să patruleze de-a lungul litoralului român şi bulgar.

Se ştia că concentrările de trupe sovietice în Basarabia erau în curs. Doar în intervalul 2-7 martie 1941, potrivit unor surse neverificate, ar fi sosit în Basarabia vreo 50 de trenuri cu muniţii. Trebuia cercetată şi comunicaţia de peste Nistru, între Dubăsari şi Criuleni, spre a se cunoaşte care ar fi fost posibilităţile întăririi unităţilor militare din Basarabia, cu altele de peste Nistru. În general, interesa întregul dispozitiv militar sovietic pe o adâncime de 300 km. de la noua frontieră.

Pe lângă informaţiile procurate şi observaţiile făcute, agenţii plecaţi în Basarabia trebuiau să aducă de acolo diverse reviste şi ziare, care puteau servi şi ele drept sursă bună de informare.

Informaţiile semnalate prin buletinele informative militare, în intervalul 21 ianuarie � 15 martie 1941, atestau că U.R.S.S. a procedat la dislocări intense de trupe în Basarabia şi nordul Bucovinei, al căror dispozitiv trăda intenţiile ofensive împotriva României. Astfel, �nota informativă� a Secţiei a II-a a M.St.Major, din 17 ianuarie 1941, atrăgea atenţia că �informaţii din Moscova arată că noi forţe sovietice s-ar concentra în sudul Basarabiei (în curs de sosire a numeroase trupe, din care două brigăzi independente de care de luptă). Scopul acestor concentrări de forţe ar fi în legătură cu întreprinderea unor operaţii ofensive, la un moment favorabil (tulburări interne în România sau angajarea spre sud a forţelor germane)�. Raportul informativ din 22 ianuarie 1941 menţiona că, �ruşii au început evacuarea populaţiei civile de la frontiera bucovineană, de la Seletin şi până la Herţa. Au fost văzute sănii şi camioane încărcate cu bagaje, vite şi populaţie plecând spre interior, în cursul nopţii s-au auzit comenzi, gălăgie şi ţipete de copii şi femei�.

Evaluarea acestor informaţii a fost făcută de analiştii S.S.I. în directă legătură cu rebeliunea legionară. Într-un astfel de raport se menţiona că �Sovietele aveau informaţii precise de ce se pregătea în România [rebeliunea legionară � n.a.], şi că, în cazul în care evenimentele ar fi luat o întorsă�tură favorabilă lor, ar fi trecut la faza amestecului direct prin activitatea şi provocările comuniştilor infiltraţi în mişcarea legionară, la o acţiune de intervenţie directă�. Alte informaţii în legătură cu această problemă au fost sintetizate în �raportul� din 24 ianuarie 1941, în care se aducea ca noutate faptul că �de circa 10 zile a început o foarte intensă propagandă contra noastră; se spune că în România este revoluţie din cauza prezenţei trupelor germane şi că armata sovietică este datoare a ocupa România pentru a proteja muncitorii�.[66]

Într-un alt �raport�, care descria minuţios efectivele unităţilor militare sovietice, concentrate în apropierea frontierelor răsăritene ale României, se făcea următoarea evaluare: �Din dislocările de trupe, care au avut loc în Basarabia şi Bucovina de Nord, atât în timpul rebeliunii din ianuarie 1941, cât şi după aceea, se observă în mod clar pregătirile ofensive efectuate de Uniunea Sovietică cu scopul de a ocupa întreaga Moldovă şi restul Bucovinei. Încă o dată se verifică faptul că, deşi Uniunea Sovietică nu se consideră continuatoarea Rusiei ţariste, totuşi aceasta a reluat vechea politică imperialistă a ţarilor, urmărind nu numai recuperarea teritoriilor pierdute după primul război mondial, ci şi dominarea gurilor Dunării, ocuparea Peninsulei Balcanice şi stăpânirea Strâmtorilor�.[67]

Un alt set de informaţii obţinut la începutul lunii februarie, vine să confirme pregătirile militare făcute de sovietici la graniţa cu România. �Nota informativă� din 4 februarie menţiona că, �în Bucovina continuă să sosească noi trupe ruseşti, din care o parte se opresc în regiunea Cernăuţi, iar altă parte se dirijează în zona Storojineţ, Jadova, Berhomet unde se afirmă că s-ar fi concentrat efectivul unui corp de armată�. În ceea ce priveşte trupele sovietice dislocate în Basarabia, �raportul informativ� din 6 februarie 1941, preciza că, începuseră deja �să se execute trageri de instrucţie în apropierea frontierei cu România�.[68]

Pe baza unor informaţii procurate de la o sursă ocazională, �nota� S.S.I. din 28 februarie informa că, la Chişinău se concentrau următoarele mari unităţi, unităţi şi materiale de luptă sovietice: o divizie mecanizată cu circa 300 de care de luptă şi 20 de tunuri; două regimente de artilerie; unităţi de infanterie; 50-60 de tunuri antitanc; 30-40 de avioane într-o permanentă stare de alarmă; detaşamente N.K.V.D.; două regimente de cavalerie ai căror cai erau slabi, iar harnaşamentele de calitate foarte proastă. Acelaşi document, care fusese trimis spre informare şi Ministerului Afacerilor Externe, mai făcea referire şi la moralul foarte scăzut al trupelor sovietice, dovedit de faptul că soldaţii îşi manifestau nemulţumirea în public, ceea ce i-ar fi determinat pe ofiţeri să ia măsuri de întărire a disciplinei, iar autorităţile �să menţină atât vechea pază a Nistrului, cât şi să interzică trecerile din Basarabia spre interior şi invers�.[69]

Din nordul Bucovinei urmau să fie obţinute şi verificate, de asemenea, informaţiile cu caracter militar. Centrul de Informaţii Suceava trebuia să supravegheze prin agenţii săi externi orice mişcare de trupe din şi spre nordul Bucovinei.[70]

Multe din informaţiile referitoare la dispozitivul militar sovietic din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost procurate de S.S.I. de la Legaţia sovietică din Bucureşti, după care erau trimise Frontului de Est pentru verificare în teren. Spre exemplu, la 21 februarie 1941, de la Bucureşti a venit spre verificare informaţia că, �La legaţia sovietică (din Bucureşti � n.a.) se afirmă că în districtul Odessa au sosit în ultimul timp noi divizii motorizate sovietice, pentru întărirea unităţilor actuale. Forţele sovietice din Ucraina de Sud şi Basarabia ar urma să fie sporite până la 1 Aprilie crt., la un efectiv de peste 3 milioane soldaţi�. De verificarea acestei importante informaţii urmau să se ocupe toţi agenţii Agenturii Frontului de Est.[71]

La 14 martie 1941, Frontul de Est a primit următoarea dispoziţie: �Informaţii arată că Comandamentul Militar Kiev ar fi ordonat � sub pretextul unor manevre de primăvară � în Galiţia şi Nordul Bucovinei, concentrarea a unor unităţi motorizate.

În acelaşi timp, forţele mecanizate sovietice, ce au luat parte la ocuparea Basarabiei şi cari au fost retrase la Harkov, ar fi fost readuse recent la Chişinău.

Centrele vor acorda o mare importanţă acestei informaţii.

Tuturor agenţilor, pe lângă misiunile speciale, li se va da misiunea de a cerceta zona, pe care operează şi sub acest aspect.

Va fi vizat în special punctul Tighina şi Chişinău.

De asemeni, Nordul Bucovinei şi regiunea de dincolo de Ceremuş � Galiţia�.[72]

Erau ţinute sub control toate mişcările de trupe din teritoriul sovietic, interesând în mod speciale, cele care se făceau în direcţia României. Spre exemplu, la 13 martie 1941, organele S.S.I. de pe hotarul răsăritean urmau să verifice dacă nu a venit în teritoriul Basarabiei următoatele mari unităţi: Divizia 88, care a fost dislocată la graniţa finlandeză şi ar fi plecată ulterior spre Kiev; Divizia 17 din Leningrad, care ar fi fost direcţionată spre Odessa; trei divizii mecanizate din Ţările baltice, deplasate într-o direcţie necunoscută.[73]

De remarcat că, S.S.I.-ul, pe lângă necesitatea cunoaşterii în amănunt a dispozitivului militar sovietic de pe graniţa de est, s-a preocupat în permanenţă şi de situaţia armatelor sovietice din întregul spaţiu sovietic, reuşind să obţină în acest sens (pe cale oficială şi neoficială, precum şi prin schimb de informaţii cu alte servicii de informaţii româneşti şi germane), rezultate remarcabile. La 1 ianuarie 1941, S.S.I. a întocmit sinteza informativă întitulată Dislocarea şcolilor militare, academiilor, institutelor, facultăţilor militare şi cursurilor de perfecţionare, din care aflăm că, S.S.I. reuşise să identifice în teritoriul Uniunii Sovietice 169 de şcoli militare, 22 de academii, 10 facultăţi, 7 institute, 24 de cursuri de perfecţionare şi 6 şcoli N.K.V.D.

O lună mai târziu, S.S.I. a prezentat Cabinetului Militar al Conducătorului Statului dosarul special întocmit de Frontul de Est intitulat U.R.S.S. Ordinea de bătaie nominală a Înaltului Comandament al Flotei Roşii şi a comisariatelor industriei militare. Pe parcursul a 48 de pagini dactilografiate, documentul aducea preţioase informaţii referitoare la organizarea Sovietului militar principal al Armatei Roşii � Comisariatul Apărării, la organizarea Statului Major General şi a altor comandamente (Comisariatul Marinei militare, Comisariatul Industriei Aeronautice, Comisariatul Industriei Maritime, Comisariatul Industriei Muniţiunilor şi Comisariatul Industriei Armamentului).[74]

O dovadă a rezultatelor excepţionale obţinute de S.S.I. în documentarea asupra potenţialului militar al U.R.S.S., este amplul studiu, pe 113 pagini dactilografiate, elaborat în aprilie 1941 şi întitulat: URSS 1941. Sinteză asupra pregătirii de război, cu referiri la situaţia geografică a U.R.S.S. şi pregătirea teritoriului pentru război (căi ferate, şosele, drumuri, comunicaţii pe apă şi fortificaţii); principiile de recrutare în Armata roşie (personalul de comandă şi trupă); drepturile şi îndatoririle ostaşilor sovietici; mobilizarea în timp de pace şi în timp de război; tipuri de armament şi muniţii din dotare; aeronautica şi marina militară sovietică, etc. Putem spune că, prin acest studiu, S.S.I. �şi-a adus din plin contribuţia la cunoaşterea în detaliu a organismului militar al U.R.S.S.� cu doar două luni până la declanşarea războiului antisovietic.[75]

Interesau şi problemele economice din teritoriile Basarabiei şi nordului Bucovinei, pentru a stabili care era potenţialul economic al sovieticilor de pe frontieră. Astfel, la 12 martie 1941, liniile, rezidenţii şi în special, agenţii nr. 23, 25, 26 şi 27, urmau să obţină noi informaţii despre situaţia agriculturii, a depozitelor de cereale, a industriei (ce uzine au o capacitate de peste 5.000 kw, sunt acţionate prin cărbuni sau apă, ce marfă produc şi pentru cine), transporturilor şi comunicaţiilor (ce canalizare există, în ce stadiu se află construcţia drumurilor între Nistru şi Bug), etc.[76]

Erau cerute informaţii care ar confirma că, în Basarabia şi nordul Bucovinei autorităţile sovietice au decretat mobilizarea generală a populaţiei pentru lucru (în agricultură, la construcţia de fortificaţii, aerodromuri, irigaţii, etc.) şi care ar fi planul de lucru şi repartiţie al oamenilor la muncă.[77]

Judecând după consistenţa acestor �cereri de informare� adresate Agenturii Frontului de Est, deducem că, S.S.I.-ul a avut mari posibilităţi de documentare în Basarabia şi nordul Bucovinei ocupate de sovietici, căci de la cedarea acestor teritorii trecuse decât câteva luni. Agenţii externi trebuiau să obţină informaţii foarte exacte, care fără o reţea vastă de informatori nu se putea realiza. Cu toate acestea, unele din chestiunile de mai sus erau greu de aflat sau de verificat, aşa că, erau incluse repetat în alte �cereri informative� ale Frontului de Est, în speranţa soluţionării de către unii agenţi externi mai experimentaţi sau mai norocoşi.[78]

În primele zile ale lunii aprilie 1941, documentele informative trimise pe adresa M.St.Major al Armatei române şi obţinute din sursele S.S.I. atestau manevrele executate de trupele sovietice aflate în apropierea graniţei de est a României. Sovieticii efectuau recunoaşteri aeriene şi, cu asemenea ocazii, era survolat deseori, spaţiul aerian românesc. Grănicerii sovietici întăriseră paza frontierei prin patrule pe jos şi călări, precum şi posturile de observare completau lucrările de organizare a terenului, reparau comunicaţiile, iar în cadrul instrucţiei executau trageri de război.[79]

�Raportul informativ� din 7 aprilie preciza că, la Ungheni fuseseră difuzate, prin megafoane, cuvântări de propagandă sovietică atât în limba română, cât şi în limba rusă. Documentul dezvăluie zvonurile care circulau în apropierea frontierei, potrivit cărora, �în curând, drapelele roşii vor fâlfâi între Prut şi Dunăre�.[80]

Interesante sunt şi concluziile oferite de �sinteza informativă� întocmită de Secţia a II-a a Statului Major al Armatei a IV-a române � fundamentată pe informaţiile provenite din surse S.S.I., în legătură cu situaţia forţelor sovietice din Bucovina şi Basarabia la data de 11 aprilie 1941. Documentul atrăgea atenţia că �ultimele mani�festări ale trupelor sovietice lasă impresia că momentan nu se gândesc la acţiuni ofensive�. �Totuşi, � menţiona documentul � atât gruparea forţelor pe anumite direcţii, aducerea de noi unităţi, în special mecanizate, ne face să credem că stau gata a acţiona chiar ofensiv, în cazul că se va ivi o ocazie internaţională favorabilă�.[81]

În acest context, al situaţiei operative la graniţa româno-sovietică, M.St.Major al Armatei române a elaborat �ordinul� nr. 285.322 din 14 aprilie 1941, care prevedea că �în cazul unor operaţiuni pe Frontul de Est se vor forma două armate (Armata a III-a la Bacău şi Armata a IV-a la Focşani). Pentru a nu nelinişti pe vecinii de la est, se vor lua măsuri pregătitoare până vor putea funcţiona ambele armate�.[82]

Colonelul Gheorghe Samarin, şeful acestei Secţii informative de pe lângă Armata a IV-a, se pare că a înţeles mesajul M.St.Major, întrucât, în �Buletinul de informaţii� pentru zilele de 15 şi 16 aprilie, menţionează că, întregul potenţial informativ din subordine era conectat la supravegherea atentă a mişcărilor de trupe sovietice în Basarabia şi Bucovina. Documentul aducea şi aspecte de noutate în legătură cu provocările sovietice: �Propaganda sovietică a fost extinsă şi asupra regiunilor de frontieră, ceea ce a determinat intervenţia Misiunii (Militare � n.a.) germane la Marele Stat Major pentru a se aviza măsuri eficace de contra-propagandă, în special în Moldova şi Bucovina. În ultimele zile, propaganda oficială în fabrici şi uzine, precum şi în mijlocul populaţiei caută să pregătească opinia publică pentru o eventuală intervenţie a U.R.S.S. în război. Această intervenţie ar fi devenit necesară din cauza tendinţei Germaniei de a ocupa toată Europa�. Concluzia documentului era că, prin această acţiune de provocare, �U.R.S.S. ia toate măsurile necesare pentru a fi gata să facă faţă oricărei situaţii, iar dispozitivul îi permite să treacă cu uşurinţă şi în scurt timp de la atitudine defensivă la atac�.[83]

Amplificarea campaniei de propagandă comunistă din partea Uniunii Sovietice în teritoriile româneşti era menită să deschidă calea trupelor bolşevice pentru invadarea României cu un efort minim. S.S.I.-ul informa la 18 aprilie 1941 că, printre intelectualii �pretinşi bine informaţi� se discuta că, în Moldova (din dreapta Prutului) avioanele sovietice ar fi lansat manifeste prin care autorităţile sovietice înştiinţau moldovenii că ştiu �că, asupritorii germani v-au luat pâinea de la gură, etc.� şi le spuneau că, dacă ar dori să scape de �acest flagel�, Statul sovietic este dispus să intervină. Zvonul era mult comentat, iar comuniştii români discutau despre o posibilă intervenţie a Rusia în acest război, �intervenţie care să rezulte victoria comunismului în Europa�. Se considera că, acum ca niciodată este momentul potrivit când Rusia sovietică poate să realizeze acest vis al comuniştilor � de a instaura comunismul pe întregul glob pământesc �, �contrar va pierde ocazia�.[84]

Informaţii mai complete au fost furnizate şi prin �sinteza� din 19 aprilie 1941, referitoare la situaţia forţelor sovietice din nordul Bucovinei: �În ultimul timp se vorbeşte de către armată şi propagandişti că ruşii vor înainta pentru a ocupa România�. Faptul că sovieticii aduceau noi trupe în Bucovina şi în Basarabia � respectiv o divizie motori�zată la Chişinău �, că amenajau rapid căile de comunicaţii şi că dispozitivul trupelor � atât ca forţă, cât şi ca dislocare � corespundea unei acţiuni ofensive, nu era greu de evaluat pentru intenţiile vecinului de la răsărit. Sovieticii aşteptau momentul favorabil spre a trece la o nouă acţiune agresivă contra României. Acest aspect este confirmat şi de �nota� S.S.I. din 19 aprilie 1941, întocmită pe baza informaţiilor furnizate de o sursă a Corpului IV Armată, revenită clandestin din Basarabia, în care se menţiona: �Pretutindeni şi în toate localităţile considerate ca puncte strategice, se fac fortificaţii militare, lucrându-se la ele zi şi noapte. Se renovează vechile tranşee lăsate de armatele române schimbân�du-li-se faţa sau direcţia şi făcându-le în stare să servească ca apărare trupelor ruse în cazuri eventuale de respingeri sau retrageri. Spiritul în armata sovietică este foarte aţâţat contra Germaniei şi pretutindeni nu se vorbeşte decât că, în curând, Moldova până la Siret va fi ocupată în întregime de către ruşi. Toată lumea civilă şi militară crede că un război între Rusia, pe de-o parte, şi Germania, România, Ungaria, Bulgaria şi Slovacia pe de altă parte, se va declanşa în curând�.[85]

Fluxului informativ cu caracter militar, obţinut, prelucrat şi difuzat de organele informative româneşti privind pregătirile de război ale Uniunii Sovietice din prima jumătate a anului 1941, precum şi măsurile preventive şi operative ale comandamentului Armatei române de pe Prut, ne relevă clar despre fundamentarea deciziilor politico-militare din această perioadă a conducerii de la Bucureşti, din care rezultă eficacitatea armei informaţiilor despre potenţialul inamic în preajma declanşării operaţiilor militare împotriva U.R.S.S.

II. 3. Acţiunile contrainformative ale S.S.I. pe Frontul de Est.

În această perioadă, spionajul militar sovietic şi-a intensificat activităţile de recunoaştere a situaţiei de pe noua linie de frontieră, râului Prut, şi din interiorul teritoriului românesc. Această intensificare era explicată de iminenţa războiului germano-sovietic, dar şi de posibilitatea cuceririi de noi teritorii, în eventualitatea creării unor circumstanţe internaţionale favorabile. Potrivit unor estimări, în România s-ar fi găsit la acel moment circa 3.000 de agenţi comunişti, dintre care 2.000 erau veniţi în Vechiul Regat în loturile de refugiaţi din Basarabia. S.S.I.-ul atenţiona că, acest mare număr de agenţi sovietici �măresc şansele declanşării unei revoluţii comuniste în România�[86] � acţiune premergătoare intervenţiei militare a U.R.S.S.

Într-un mod deosebit, sovieticii erau interesaţi de situaţia de pe noua frontieră sovieto-română, de potenţialul militar românesc, de dispozitivul româno-german din Moldova, de sistemul de fortificaţii, etc. La 26 mai 1941, S.S.I.-ul informa că, potrivit unor date primite de la o �sursă serioasă� din Legaţia sovietică de la Bucureşti, la 23 mai Legaţia a primit din Iaşi o serie de documente fotografice despre lucrările de fortificaţii efectuate de trupele germano-române în Moldova. Erau atât fotografii terestre, cât şi din cele luate din avion, obţinute de la �câteva elemente comuniste din armata germană, cari livrează documente fotografice importante serviciului de informaţii sovietic al G.P.U.-ului de pe lângă Legaţia bucureşteană�.

Aceiaşi �sursă serioasă� relata că, soldaţii unităţilor sovietice din Basarabia, în special din cele aflate în apropierea frontierei, au început să fie pregătiţi pe cale propagandistică contra României, �pe care trebuie să o ştie ca cea mai mare duşmană a Sovietelor�. Se spunea că, echipele de propagandă ar fi fost conduse de evreii Leize Samy din Cetatea Albă şi Nuhăm Kisilenko din Ismail.

De la Legaţia sovietică din Bucureşti s-a mai putut afla că, la 19 mai, cu circa o lună înaintea declanşării războiului antisovietic, s-au convocat la Iaşi toţi emisarii şi agenţii sovietici din Moldova de nord, cu scopul de a verifica la faţa locului informaţiile referitoare la situaţia din această parte a României.[87]

Contrainformaţiile S.S.I.-ului de pe Prut, dar şi cele ale armatei şi poliţia, au reuşit să identifice şi să anihileze mai mulţi spioni şi reţele de spioni sovietici, veniţi în România pentru a culege informaţii şi a desfăşura activităţi de propagandă bolşevică. Astfel, la 29 aprilie 1941 a fost arestat în timp ce încerca să treacă clandestin în U.R.S.S. evreul Iacob Ghersecson, originar din Galaţi. Din cercetările efectuate de Secţia Juridică s-a stabilit că acesta era în slujba spionajului sovietic şi conducea o reţea formată din 7 persoane. Toate au fost deferite spre judecată Tribunalului Militar al Corpului 4 Armată � Iaşi.

În noaptea de 16 mai 1941, a trecut clandestin frontiera în România Boris Grümberg, alias Alexandru Sergheevici Nicolschi, spion sovietic, care în dimineaţa zilei următoare a fost găsit ascuns de către grănicerii români, aproape de cărarea de patrulare. La ancheta efectuată în perioada 6-12 iunie 1941 de Secţia a VIII-a Juridică a S.S.I., Nicolschi a recunoscut că fusese recrutat de Serviciul de spionaj sovietic (N.K.V.D.) prin căpitanul Andreev şi trimis în România cu misiunea de a culege informaţii despre starea de spirit a populaţiei, poziţia strategică şi dotarea trupelor române din oraşele Bucureşti, Buzău şi Botoşani. Pentru realizarea acestei misiuni urmase un curs de pregătire, unde a învăţat orientarea în teren cu ajutorul compasului şi al busolei, citirea hărţii; a primit instrucţiuni cu privire la dispozitivul pazei la frontieră, date asupra semnelor distinctive în Armata română, normele de conduită pentru a nu fi suspectat ş.a. I se înmânase şi acte false, printre care: un ordin de lăsare la vatră al Regimentului 2 Transmisiuni � pe numele caporal Ştefănescu Vasile �, un livret militar pe acelaşi nume, un ordin de rămânere la vatră în caz de mobilizare, un certificat de bună purtare, precum şi un buletin de înscriere la biroul populaţiei. Primise şi suma de 13.450 de lei pentru întreţinere. Prin sentinţa nr. 481 din 7 august 1941, Curtea Marţială a Comandamentului IV Teritorial l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru �tentativă de crimă şi spionaj�.[88]

În noaptea de 31 mai/1 iunie 1941, a fost arestat de organele grănicereşti, în punctul Băineţ, Mihail Masuc, cetăţean sovietic, care a trecut clandestin frontiera din U.R.S.S. Luat în cercetare de ofiţerii magistraţi de la Secţia Juridică a S.S.I., s-a descoperit o organizaţie de spionaj în favoarea sovietelor ce-şi avea sediul în Bucureşti. La domiciliul unuia dintre membrii organizaţiei s-a găsit un aparat de radio-emisie, cu ajutorul căruia se făcea legătura cu Centrala de la Moscova. Membrii grupului, în număr de 8, au fost deferiţi spre judecată Curţii Marţiale.[89]

Asemenea cazuri, de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, descoperite pe hotarul româno-sovietic (râul Prut) în perioada de ocupaţie sovietică a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, au fost multiple. Majoritatea celor trimişi pentru spionaj la vest de Prut, erau recrutaţi din rândul bucovinenilor şi basarabenilor, dintre care unii, ajunşi în Vechiul Regat, imediat s-au autodenunţat autorităţilor române, fără ca să-şi mai execute misiunea primită. La 14 mai 1941, unul din agenţii S.S.I.-ului informa despre presupusele activităţi de spionaj în favoarea sovieticilor ale avocatului basarabean Ioan V. Popescu. Acesta, ofiţer de rezervă în Armata română şi informator al Corpului 3 Armată român, a rămas în vara anului 1940 în Basarabia, fiind arestat la Chişinău şi condamnat la moarte de autorităţile sovietice pentru spionaj. Dar, în închisoare Popescu s-a pus la dispoziţia autorităţilor penitenciare, �servind de translator şi provocator�, iar apoi �a obţinut favoarea de a pleca în România�. După ce �cazul Popescu� i-a fost prezentat lui Gheorghe Ionescu, şeful Agenturii Frontului de Est, acesta a dispus următoarele măsuri: �Se va comunica la Centru pentru verificare. În situaţia avocatului Popescu au fost şi alţi intelectuali din Basarabia, cari pentru a scăpa de urmărirea organelor sovietice au acceptat să lucreze în profitul lor, trecând însă graniţa s-au autodenunţat. Dl. Popescu va fi pus în urmărire dacă nu va face aşa (adică se va autodenunţa � n.a.). Va fi semnalat imediat dacă se va prezenta în ţară�.[90]

Pe lângă identificarea şi arestarea spionilor veniţi din U.R.S.S., contrainformaţiile româneşti erau atente şi la identificarea potenţialilor colaboratori ai sovieticilor de pe frontiera românească. Spre exemplu, era deţinută informaţia (care trebuia verificată) că, de la sediul firmei �Seker� din Galaţi, situată pe malul Dunării, se făceau noaptea semne luminoase în direcţia oraşului Reni.[91]

Pentru a evita orice acţiune nedorită în spatele Armatelor române, în preajma campaniei împotriva Uniunii Sovietice, S.S.I.-ul a întocmit liste cu toţi suspecţii, comuniştii şi evreii (consideraţi a fi simpatizanţi ai sovieticilor) din oraşele de pe frontieră, pentru a-i ţine în supraveghere prin organele poliţieneşti.[92]

III. Serviciul Special de Informaţii pe Frontul de est (1941-1944).

În preajma campaniei de eliberare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, S.S.I.-ul, concomitent cu misiunile informative şi contrainformative desfăşurate pe hotarul româno-sovietic, a luat în prealabil măsuri prin centrele sale de pe Prut, de reorganizare a reţelei informative pentru teritoriile ce urmau să fie eliberate de armatele româno-germane în timpul cel mai apropiat. Centrele informative de pe frontiera răsăriteană au primit dispoziţii, în vederea pregătirii condiţiilor de recrutare a agenturii necesare în Basarabia şi Bucovina. La 10 iunie 1941, Centrala S.S.I. de la Bucureşti i-a dat ordin şefului Centrului Nr. 3 Galaţi, să ia măsurile necesare pentru întocmirea imediată a unui tabel alfabetic cu persoanele din Basarabia (din sectorul Centrului Nr. 3), �socotite ca persoane de încredere�, cu indicarea localităţii probabile în care se aflau (pe cât posibil adresa). În acest tabel trebuiau incluşi şi agenţii trimişi anterior în misiune şi nereîntorşi (arestaţi şi condamnaţi de sovietici), în vederea identificării lor. De asemenea, trebuiau trecute în tabel şi persoanele �cunoscute pentru sentimentele lor româneşti şi cari din diferite motive nu au putut să se repatrieze în Ţară�, în vederea recrutării lor.[93]

Pentru realizarea acestei misiuni, S.S.I.-ul dispunea de mai mulţi agenţi originari din teritoriile Basarabiei şi Bucovinei, care trebuiau acum să îndeplinească funcţia de indicatori. Unul dintre aceştia era Andrei Zgherea din Basarabia, care a propus mai multe persoane pe care S.S.I. putea să se bazeze în misiunile sale.[94]

Concomitent, au fost luate măsuri de supraveghere a tuturor elementelor suspecte şi periculoase siguranţei statului, aflate în dreapta Prutului, pentru a evita orice acţiune de ostilitate în spatele trupelor de operaţiuni. În special, măsurile de supraveghere au vizat marile oraşe de pe graniţa româno-sovietică. La sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie 1941, S.S.I.-ul a înaintat tabele pe localităţi cu simpatizanţii şi propagandiştii regimului comunist care au fost scoşi din acele localităţi (spre exemplu, în Galaţi au fost semnalate 28 de persoane, aproape în totalitate evrei).[95]

De asemenea, pentru apropiatul război, în mai 1941 a fost înfiinţat Eşalonul Mobil al S.S.I. (denumit codificat Detaşamentul Vulturul) � un S.S.I. în miniatură, menit să coordoneze întreaga activitate a subdiviziunilor S.S.I. din zona frontului, deplasându-se în spatele armatelor, pentru asigurarea fluxului informativ despre inamic. Avea şi misiuni contrainformative, de contrasabotaj şi contraterorism. Conducerea lui iniţial a fost asigurată de însăşi Eugen Cristescu, iar ulterior de colonelul Ion Lissievici (zis Vulpescu[96]).[97]

Odată cu începutul războiului (22 iunie 1941), Eşalonul Mobil a plecat din Bucureşti spre front. Acolo, în apropierea liniilor de luptă, urma să coordoneze activitatea Centrelor de Informaţii Suceava, Iaşi şi Galaţi, de pe lângă Armata a III-a română din nordul Moldovei şi Armata a IV-a română, care urma să elibereze sudul Basarabiei.

Plecat de la Bucureşti, el a făcut următoarele deplasări în urmărirea M.C.G. al Armatei române: 21-23 iunie 1941, com. Maia, jud. Ilfov; 24-28 iunie, com. Vârteşcoiu, lângă Odobeşti, jud. Vrancea; 29 iunie-1 iulie, com. Vaduri, jud. Piatra Neamţ; 1-16 iulie, com. Sofrăceşti, jud. Roman; de la 15 iulie a plecat la Iaşi. La 30 iunie, Eşalonul Mobil s-a deplasat împreună cu M.C.G. la Roman şi apoi la Iaşi, unde a rămas până către sfârşitul decadei a doua a lunii august 1941.

�Crearea Eşalonului � relata mai târziu Eugen Cristescu � a fost impusă de necesităţi de ordin militar, iar organizarea lui a fost întocmită de militari. Deoarece până la Iaşi nu au fost asemenea operaţii militare, l-am condus eu cu intermitenţe, fiind nevoit să plec adesea la Bucureşti. Peste Prut, însă, avea să se poarte operaţiile militare, şi Eşalonul trebuia să se ocupe 90% de informaţii militare. Neavând nici specialitatea necesară în această materie şi nemaiputând absenta de la conducerea Centralei Serviciului, la Iaşi am părăsit conducerea Eşalonului şi am plecat definitiv la Bucureşti. Conducerea Eşalonului, directivele de acţiune, controlul activităţii personalului, disciplina şi notarea au rămas în seama şi în răspunderea colonelului Lissievici. Acesta îndeplinea funcţia de subdirector general, comandant al ofiţerilor din Serviciu şi şef al Secţiei de Informaţii, care înfiinţase Eşalonul. Avea deci toate atribuţiile necesare de conducere. Era ajutat de locotenent-colonelul Ionescu Pallius şi un grup de ofiţeri. În Basarabia, Eşalonul s-a oprit la Chişinău, unde a constituit un mic Centru de contrainformaţii pentru Basarabia, sub conducerea maiorului Balotescu, fost şef de centru informativ pe Prut. (�) Eşalonul a trecut la Tighina unde a stat tot timpul operaţiunilor pentru ocuparea Odessei, după care s-a mutat în acest oraş�.[98]

Aşadar, alături de pregătirile Armatei române pentru războiul cu U.R.S.S., se desfăşurau şi cele ale S.S.I., menite să asigure un flux informativ continuu, atât de necesar luării deciziilor politico-militare de către conducerea Statului român.

În urma operaţiunilor militare împotriva inamicului sovietic, declanşate la 22 iunie 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost eliberate la 26 iulie 1941, asupra acestor teritorii fiind extinsă suveranitatea românească.

În această scurtă campanie, subdiviziunile Eşalonului Mobil al S.S.I., au urmat armatele de operaţiuni, în conformitate cu instrucţiunile elaborate din timp:

�- Centrul Informativ Suceava să acţioneze pe lângă Comandamentul Armatei a III-a (române � n.a.), deplasându-se pe axul Suceava � Cernăuţi � Moghilev (pe Nistru). Îşi va executa acţiunea de căutare şi procurare a informaţiilor pe întregul front al armatei din zona sa de operaţii;

- Centrul Informativ Iaşi să acţioneze pe lângă Comandamentul Armatei a IV-a (române � n.a.), deplasându-se iniţial pe axul Iaşi � Chişinău, apoi Chişinău � Tiraspol;

- Centrul Informativ Galaţi să se deplaseze pe axul Galaţi � Cetatea Albă, luând în subordine Centrul Informativ Tulcea, începând cu Chilia Veche;

- Centrele informative Iaşi şi Galaţi să acţioneze pe întregul front al Armatei a IV-a (române � n.a.) pentru căutarea şi procurarea informaţiilor�.[99]

De asemenea, pe lângă Comandamentul Armatei a III-a române, care la 2 iulie fusese învestit cu atributele conducerii operative a Corpurilor de Munte şi de Cavalerie � cu care a acţionat ofensiv pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei �, S.S.I. a dislocat un subcentru informativ condus de locotenentul Dumitru Căpăţână.[100]

Conform ordinelor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi ale M.St.Major, principalele misiuni ale Eşalonului Mobil şi ale centrelor informative înaintate ale S.S.I., ataşate marilor unităţi române de pe frontul de est, au fost: 1) procurarea informaţiilor despre armatele sovietice angajate în lupte; 2) apărarea spatelui Armatei române de acţiuni de spionaj, sabotaj şi terorism; 3) recuperarea oricăror documente militare sovietice găsite pe câmpul de luptă (ordine operative, hărţi, instrucţiuni, directive, broşuri, regulamente, telegrame etc.). De asemenea, cadrele Eşalonului Mobil erau obligate să asiste la interogarea prizonierilor de război, a dezertorilor şi a partizanilor prinşi. Datele şi materialul informativ procurat erau sintetizate sub forma unor rapoarte şi înaintate direct şefului Secţiei I-a Informaţii pentru analiză, sinteză şi valorificare. Având în vedere aceste misiuni bine precizate, S.S.I. a fost �un organ de pură informaţie�, iar exponenţii săi n-au avut �calitatea de ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară�, întrucât în sarcina lor a fost distribuită �numai activitatea discretă de informaţii şi verificări�.[101]

La 15 iulie 1941, Frontul de Est a dispus centrelor sale informative să raporteze toate informaţiile prin radio sau telefonic cifrat, ori dacă materialul era mai vast, să-l transmită prin curieri. Toate informaţiile obţinute urmau a fi trimise la Iaşi, pe adresa str. Muzelor nr. 24 sau raportate la telefoanele 2100 sau 1565.[102]

După eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei (26 iulie 1941) şi reinstalarea autorităţilor civile, la 3 septembrie 1941 a fost semnat decretul-lege nr. 790, Pentru organizarea Basarabiei şi Bucovinei,[103] potrivit căruia teritoriile dezrobite formau două provincii (guvernăminte) cu administraţie proprie, fiind persoane juridice şi având bugete proprii, cu centre de reşedinţă la Chişinău şi respectiv, la Cernăuţi. Administraţia provinciilor era pusă sub controlul direct al Conducătorului Statului şi avea faţă de guvern raporturi de colaborare şi subordonare. Corpul administrativ al Basarabiei şi respectiv al Bucovinei era alcătuit din:

a) Guvernatorul Provinciei, care era administratorul general şi împuternicitul Conducătorului Statului în Provincie, fiind numit de acesta şi responsabil în faţa lui pentru buna administrare a Provinciei şi în faţa guvernului pentru aplicarea programului de activitate stabilit de guvern. Guvernatorul era şeful ierarhic al întregului aparat de Stat din Provincie şi în această calitate exercita controlul asupra tuturor actelor şi organelor administrative din Provincie, cu excepţia acelor servicii care erau rezervate autorităţilor centrale de la Bucureşti (care rămâneau în competenţa ministerelor): jandarmeria, poliţia şi Siguranţa Generală a Statului, învăţământul superior; căile ferate, porturile şi căile de comunicaţie pe apă, drumurile naţionale şi vămile, regiile publice, casele autonome şi administraţiile comerciale cu caracter general. Printre atribuţiile guvernatorului era şi dreptul de a da decizii şi a elabora ordonanţe şi regulamente aplicabile pe întreg teritoriul Provinciei. Era şeful executiv al poliţiei provinciale şi responsabil de menţinerea ordinii publice. În această calitate putea da ordine poliţiei şi siguranţei, şi să ceară intervenţia armatei în caz de necesitate.

b) Directorate, ele cuprindeau serviciile cu caracter administrativ ale Provinciei, aveau în frunte câte un director şi erau următoarele:1) Direcţia Afacerilor Administrative; 2) Direcţia Finanţelor; 3) Direcţia Agriculturii şi Domeniilor; 4) Direcţia Economiei Naţionale; 5) Direcţia Învăţământului şi Cultelor; 6) Direcţia Muncii şi Asigurărilor Sociale; 7) Direcţia Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor; 8) Direcţia Sănătăţii; 9) Direcţia Românizării, Colonizării şi Inventarului. Printr-o ordonanţă a guvernatorului ele puteau fi contopite. Directorul Afacerilor Administrative era locţiitorul guvernatorului (doar în perioada lipsei acestuia). La propunerea ministerului respectiv şi cu avizul guvernatorului, şefii directoratelor erau numiţi de către Conducătorul Statului. Directorii erau şefii ierarhici ale administraţiilor respective şi răspunzători faţă de guvernator. Erau obligaţi să aplice legile, regulamentele şi instrucţiunile cu caracter general, date de către ministerele de resort. Toate problemele ce ţineau de competenţa directoratelor erau soluţionate în cadrul lor şi nu erau trimise ministerelor respective: chiar dacă erau trimise la Bucureşti, ele erau reîntoarse, directoratele având dreptul de a decizia definitivă. Toate directoratele aveau subdiviziuni, conduse de unul sau mai mulţi subdirectori, şefi de serviciu, de secţie sau de birou.

c) Consiliul Provincial de Coordonare şi îndrumare generală a activităţii administrative era organul consultativ al guvernatorului şi avea misiunea de a coordona şi îndruma administraţia Provinciei. Preşedinţia o deţinea guvernatorul.

Din punct de vedere teritorial-administrativ, Guvernământul Provinciei Basarabia cuprindea judeţele Bălţi, Cetatea Albă, Cahul, Chilia, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Tighina, iar cel al Provinciei Bucovina judeţele Câmpulung, Rădăuţi, Suceava, Storojineţ, Cernăuţi şi Hotin, iar puţin mai târziu şi judeţul Dorohoi.

Rămâne de adăugat, că judeţul nu era persoană juridică şi nici nu avea buget propriu. Prefecţii erau desemnaţi dintre titraţii universitari sau dintre militarii cu gradul de cel puţin locotenent-colonel. Subdiviziunile teritoriale ale serviciilor exterioare ale directoratelor, precum cele şcolare, sanitare, financiare, ş.a., aveau întinderea şi delimitarea plaselor, cu excepţia subdiviziunilor cu caracter economic. Plasele, ca şi judeţele, nu erau persoane juridice şi nu aveau bugete proprii.

Decretul-lege mai prevedea convocarea lunară a Consiliului de Miniştri, care să se ocupe, în mod special, de soluţionarea problemelor administrării Basarabiei şi Bucovinei (mai târziu şi a Transnistriei), la care trebuiau să participe în mod obligatoriu şi guvernatorii. Miniştrii trebuiau să inspecteze în fiecare lună, împreună cu guvernatorul Provincia, stabilind de comun acord, măsurile ce urmau să fie luate pentru bunul mers al administrării.

Guvernatori ai Basarabiei au fost: generalul Constantin Gh. Voiculescu şi generalul Olimpiu Stavrat; funcţia de guvernator al Bucovinei a fost deţinută de: colonelul Alexandru Rioşanu, urmat la scurt timp de generalul Corneliu Calotescu, apoi postul a fost preluat de generalul de corp de armată Corneliu I. Dragalina.[104]

De rând cu autorităţile militare şi civile, în teritoriile eliberate s-au reinstalat şi structurile S.S.I., care au continuat să fie în subordinele Frontului de Est. Din lipsă de personal, rezidenţa Frontului, în baza unor planuri minuţios întocmite, era susţinută cu opt cadre de la Centrala S.S.I., care se schimbau lunar. Ofiţerii detaşaţi aveau misiunea de a coordona munca informativă, de a sintetiza informaţiile care veneau de pe front sau din spatele frontului, de la agenţii infiltraţi. Se întocmeau astfel rapoarte ample, care erau trimise apoi la centru.[105]

În teritoriile eliberate, precum şi în restul României, S.S.I.-ul a folosit sistemul rezidenţelor conspirative, care aveau sedii în oraşele de reşedinţă. Pe lângă sarcinile contrainformative, rezidenţele se ocupau şi de aspectele pur informative, trimiţând agenţi în spaţii de interes geo-politic, strategic sau militar. Şefii de rezidenţe erau funcţionari experimentaţi ai Centralei, care aveau în subordine 1-3 colaboratori (agenţi sau diurnişti) şi un radiotelegrafist. Agentura, dirijată de rezident, era cunoscută în Centrală numai cu numele conspirativ, rezidentul răspunzând în faţa şefului de secţie (sau Directorului din Centrală) pentru autenticitatea informaţiilor furnizate.[106]

Activitatea pe teren consta în procurarea materialului informativ şi contrainformativ, întocmindu-se în baza lui �note informative�, înaintate pe cale ierarhică, iar acesta sistematizat, era adus la cunoştinţa conducerii de Stat şi în special, generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului.

III.1. Basarabia.

După eliberarea Basarabiei (26 iulie 1941), Eşalonul Mobil al S.S.I. ajuns la Chişinău, �a constituit un mic Centru de contrainformaţii pentru Basarabia�, condus de maiorul Gheorghe Balotescu.[107] Centru era o permanenţă a S.S.I. în noul teritoriu eliberat, format din echipe de agenţi trimise de la Bucureşti, cu misiuni de contrainformaţii şi contraspionaj.[108]

Cunoscut sub denumirea de Centrul înaintat Nr. 2 al S.S.I., acest centru ulterior a asigurat cu informaţii unităţile Armatei a IV-a române în luptele pentru cucerirea Odessei. După aceasta, s-a limitat la activităţi informative şi contrainformative exclusiv în teritoriul Basarabiei, fiind cunoscut sub numele de Centrul de Informaţii Nr. 2 �Chişinau� sau Centrul Basarabia şi condus de acelaşi maior Balotescu. Acesta îl avea ca ajutor pe A. Nichiforescu,[109] iar postul de radiotelegrafist era deţinut de Stroescu.[110] Rezident principal al Basarabiei era Caracostea,[111] iar şef al Grupei Rezidenţelor, în 1943, era Boldur.[112]

Centrul avea aceleaşi misiuni informative şi contrainformative ca şi Centrele S.S.I. din Bucovina şi Transnistria: supravegherea şi informarea în legătură cu starea de spirit a populaţiei (pe categorii sociale şi etnii), a militarilor din unităţile militare, identificarea mişcărilor subversive (dar şi a întregii vieţi politice), documentarea asupra situaţiei economice, identificarea propagandiştilor, spionilor şi teroriştilor, etc., etc. Pentru realizarea misiunilor, ce înglobau un spectru extrem de larg de probleme, Centrul de Informaţii Nr. 2 Chişinau avea în subordine câteva subdiviziuni.

Subcentrul Cetatea Albă. Înfiinţat prin dedublarea Centrului Informativ Galaţi, în urma ordinului primit de către acesta, de a continua deplasarea spre est, pentru a asigura cu informaţii Armata a IV-a română în acţiunile de forţare a Nistrului.

Până atunci, Centrul Galaţi s-a instalat la Cetatea Albă şi a luat denumirea de Centrul Nr. 3 Informaţii �Cetatea Albă�. Însă, ulterior s-a deplasat la est de Nistru şi s-a instalat la Odessa, modificându-şi denumirea în Centrul de Informaţii Nr. 3 �Odessa�, iar la Cetatea Albă a lăsat câţiva funcţionari care au format Centrul Informativ Cetatea Albă, transformat după căderea Odessei (16 octombrie 1941) în subcentru, subordonat Centrului de Informaţii Nr. 2 Chişinău.[113]

La 1 august 1941, la conducerea Centrului Nr. 3 de Informaţii Cetatea Albă a fost numit maiorul Olteanu.[114] Fostul conducător al Centrului, şeful de echipă Gheorghe Plopeanu, a rămas în continuare la acest Centru, îndeplinind funcţia de şef-adjunct al Centrului. Întreaga responsabilitate administrativă şi operativă cădea pe umerii maiorului Olteanu, iar organizarea şi conducerea tehnică (activitatea informativă în teritoriul transnistrean şi ucrainean, şi contrainformativă în zonă, de cercetare, recrutare şi instruire a agenţilor, documentare) îi revenea lui Plopeanu, acesta urmând să acorde asistenţă şefului Centrului în sectorul administrativ. Concomitent cu aceste remanieri, a fost desfiinţat Subcentrul Nr. 4 Tulcea, iar personalul lui a trecut în subordinele Centrului Informativ Cetatea Albă.

Acest Centru, fiind �un organ de căutare şi informare�, urma să procure prin toate mijloacele şi să transmită la Agentura Frontului de Est, date informative, contrainformative şi de documentare, �atât din interior, din teritoriul inamic, cât şi din teritoriul Ucrainei�.[115] Pentru a-şi pune la punct misiunile în teritoriul ucrainean, Centrul a primit la 29 august 1941, de la Secţia a II-a Informaţii a S.S.I., o hartă a Ucrainei (scara 1:500.000) şi trei exemplare din planul oraşului Odessa (scara 1:15.000).[116]

Centru îşi desfăşura activitatea prin: Theodor Tâlvan (agent principal), Petre Ionescu (agent special), C. Zamfir (agent bugetar), Leonid Hacicov (agent), Victor Terizoglu (agent), Bogdan Mircea (agent), Alex. Carcuşa (agent), Dumitru Diaconescu (agent), Spiru Fotea (agent), Pasilici (rezident la Cetatea Albă), Beregic (rezident la Cetate), cpt. rez. Cornescu (rezident la Ismail). Personalul auxiliar era format din: I. Otomanu (dactilograf, secretar), D. Mireanu (radiotelegrafist), Dumitru Furnică (şofer turism), Nicolae Bogari (şofer autocamion), Gheorghe Dubovski (mecanic).[117] De la Bucureşti, Centrului de la Cetatea Albă i-a fost detaşat radiotelegrafistul D. Mireanu (zis Balauru).[118]

Şi dacă problema postului de radiotelegrafist a fost soluţionată, atunci cea a aparatului radiotelegrafic crea mari dificultăţi. La 16 septembrie 1941, Centrul Informativ de la Cetatea Albă informa Frontul de Est că, dispune de un post t.f.f. cu acumulatori. Dar din cauza �uzurii lămpilor sau a insuficienţii sursei de electricitate, deşi s-au adăugat şi o serie de baterii, din acele Sovietice găsite�, postul nu poate nu putea fi auzit de către radiotelegrafistul de la Centrala S.S.I., în special �atunci când timpul este nefavorabil sau se anunţă a fi� nefavorabil. Din această cauză, se întâmpla când zile întregi postul nu putea intra în legătură cu alte staţii: �Astfel, � spunea şeful Centrului � în ultimul timp ne-am găsit cu informaţiuni care nu au putut fi date în timp util şi şi-au pierdut valoarea. (...) Centrul � se mai spunea în finalul raportului � se găseşte cu o legătură capricioasă şi fără putinţă de a face ceva în favoarea transmiterii informaţiunilor în timp util�. Se insista asupra necesităţii de a se interveni pentru a se pune în funcţiune aparatul fix, �iar cel mobil să fie lăsat disponibil pentru Centru ce va lua fiinţă la Odessa, situaţie ce o credem apropiată� (legătura radio nu putea fi stabilită nici prin postul fix şi nici prin cel mobil).[119]

După cucerirea Odessei, necesitatea unui centru de informaţii la Cetatea Albă nu mai exista, astfel că, prin reducerea numărului de funcţionari, el a fost transformat în subcentru al Centrului Nr. 2 Informaţii Chişinău.

Subcentrul Bălţi (despre care nu dispunem de date).

Rezidenţa Tighina. Era condusă de D. Rădulescu,[120] apoi de D. Răceanu. La 26 iunie 1942, maiorul Gh. Balotescu i-a adus la cunoştinţă Subcentrului Tiraspol din subordine că, potrivit ordinului Secţiei I-a Informaţii a S.S.I., (nr. 13.779 din 24 iunie 1942), începând cu 1 iulie, Rezidenţa Tighina intră în subordinele Subcentrului Tiraspol (care, la rândul său, a trecut în noiembrie 1942, în subordinele Centrului Nr. 3 Informaţii Odessa), în ceea ce priveşte: schimbul de informaţii referitor la controlul de pe Nistru (instituit la 1 septembrie 1941 şi menit să oprească fluxul neautorizat de mărfuri şi persoane din România în Transnistria şi invers[121]) şi acţiunile ce vizau judeţele Tighina şi Tiraspol; controlul activităţii rezidentului judeţean Tighina în cadrul misiunilor ce-i reveneau. Din punct de vedere contrainformativ, Rezidenţa Tighina continua să se subordoneze Centrului nr. 2 Chişinău. Deci, Subcentrul Tiraspol trebuia să-i dea Rezidenţei Tighina fondul informativ lunar (şi să verifice justificarea cheltuielilor) şi să efectueze controlul personalului şi agenturii.[122]

Cu toate că, de la Tighina veneau la Chişinău informaţii multe şi calitative, în câteva cazuri rezidentul de la Tighina a comis, voluntar sau involuntar, unele erori. La 10 iulie 1942, după ce i s-a raportat că, paznicul Cimitirului Eroilor din Tighina nu-şi îndeplineşte obligaţiunile de serviciu (�nu depune suficient interes şi conştiinciozitate în paza mormintelor�, din care cauză erau profanate), Gh. Balotescu, şeful Centrului Nr. 2 Chişinău, i-a reproşat: �Rezidentul Tighina crede că aceste chestiuni prea uşoare sunt de natura a ocupa Biroul Juridic? În calitatea ce o are pe lângă Primăria Tighina putea rezolva pe loc această chestiune, fără chiar a mai sesiza Centrul. Sunt chestiuni mult mai serioase care trebuie să preocupe organele S.S.I.�.[123]

La 14 februarie 1943, îl făcea atent că în �sinteza informativă internă� pe luna ianuarie, a raportat unele informaţii care �s-au dovedit a fi neîntemeiate�.[124] Iar peste zece zile, la 24 februarie 1943, i se atrăgea atenţia ca în viitor, toate informaţiile pe care le raportează la Centru să fie verificate, specificând, atât sursa, cât şi valoarea sursei. I se reproşa că, deşi unele informaţii raportate puteau fi verificate, �a-ţi difuzat informaţiunea Centrului sub formă de zvonuri�. I se cerea să verifice şi să raporteze de fiecare dată cât mai exact, �dacă cele semnalate sunt reale sau ba�.[125]

Câteva zile mai târziu, rezidentul din Tighina a fost atenţionat asupra altei greşeli în serviciu. Deşi se ştia că, atunci când se raportează informaţiile procurate trebuie să fie indicată sursa şi valoarea ei, rezidentul din Tighina nu o făcea, ceea ce l-a determinat pe Gh. Balotescu, să-i atragă atenţia la 27 februarie 1943, �pentru ultima oară� asupra acestui fapt şi-i dădea şi un exemplu: �Sursa: Informatorul Loth obţinută de la locuitorii..., cari au văzut (auzit sau cunosc) personal cazul sau Din observaţie personală a informatorului Popescu; Valoarea: Sigură sau Verificată de Rezid.[entul] Lăpuşna sau verificată prin informatorii Stan, Bran, etc. sau neverificată sau De încredere sau îndoielnică, etc�.[126]

La 12 martie 1944, Centrul Nr. 2 Chişinău, i-a trimis Rezidenţei Tighina suma de 29.000 de lei � avansul de cheltuieli al acestei rezidenţe pe luna martie, din această sumă diurna rezidentului constituind 7.000 de lei.[127]

Rezidenţa Lăpuşna (despre care nu avem informaţii).

Rezidenţa Chilia. Pentru realizarea misiunilor sale, dispunea de informatorii Letea la Vâlcov şi de Preoteasa la Ismail, şi se afla în subordinele directe ale Subcentrului Cetatea Albă.[128]

În cadrul organelor S.S.I. din Basarabia, Bucovina şi Transnistria, activau birouri ale Poliţiei Judiciare Militare. La Chişinău, acest birou era condus de locotenentul Relu Cristescu[129] (numele adevărat Teodor Roşianu[130]) şi se ocupa de instrumentarea cazurilor de spionaj, trădare, activităţi subersive, etc.

La 29 iunie 1943, şeful Centrului Nr. 2 Chişinău a întreprins o vizită de inspectare la Rezidenţa Tighina, din rezultatele căreia aflăm ce reprezenta o astfel de subdiviziune şi care erau dificultăţile cu care se confrunta.

Aşadar, Rezidenţa Tighina pe atunci era condusă de rezidentul agent special D. Răceanu. El activa sub acoperirea de inspector al Primăriei Tighina. Era în bune relaţii cu autorităţile şi se bucura �de o bună reputaţie�. Avea misiunea, ca în baza datelor procurate de agentură, să întocmească �note informative� şi să le înainteze pe scară ierarhică. Tot el trebuia să se ocupe de instruirea informatorilor cu ocazia contactului lunar cu aceştia, astfel încât, materialul furnizat de informatori să conţină date cât mai complete şi reale. Trebuia să ceară informatorilor, ca pe lângă acţiunile de indicare a suspecţilor, să sesizeze şi problemele mai mari de interes general.

Rezidenţa dispunea de o agentură formată din 16 informatori şi 1 informator principal (de fapt erau doi informatori principali, la Ceadâr-Lunga şi Ceaga, însă postul din prima localitate era vacant), dintre care 11 erau onorifici şi 6 retribuiţi. Pentru acest judeţ agentura era cam mică, fiind necesară majorarea ei, încât să existe câte un informator în cele mai importante comune. În locul fostului informator principal de la Ceadâr-Lunga, Jean Dumitrescu, mobilizat la o unitate de aviaţie din Bucureşti, trebuia recrutată o altă persoană.

Rezidentul menţinea legătura cu Centrul prin telefon, poştă şi jandarmii C.F.R., iar cu informatorii, prin poştă (numai cu cei doi informatori principali) şi prin contact personal (cu restul informatorilor). Pentru economisirea timpului, maiorul Gh. Balotescu sugera ca sistemul de comunicare prin plicurile poştale să se extindă asupra informatorilor de încredere din comunele mai îndepărtate de capitala judeţului (unde era rezidentul). Pentru cazurile urgente era admisă utilizarea telefoanelor, însă convorbirea să se facă într-un limbaj convenţional.

În dotarea Rezidenţei era un revolver personal al rezidentului şi o ladă de fier pentru păstrarea documentelor (în privinţa acestei lăzi, maiorul Gh. Balotescu i-a ordonat să o fixeze cu şuruburi în podeaua locuinţei). Dar problema principală consta în lipsa totală a mijloacelor de transport. Aceasta complica activitatea în teren, mai ales că jud. Tighina era foarte întins teritorial şi important din punct de vedere strategic. De menţionat că, problema lipsei sau insuficienţei mijloacelor de transport exista practic la fiecare serviciu informativ românesc din teren şi această problemă era greu de remediat.

Cu ocazia acestei inspecţii, şeful Centrului Nr. 2 Chişinău a constatat că, documentele rezidenţei erau păstrate în ordine, rezidentul �putând ţine o bună evidenţă�. Localul Rezidenţei un spaţiu închiriat de rezident pentru nevoile proprii, localul cerut de la stat nefiind încă repartizat. Mobilierul era proprietatea rezidentului.

Fondul informativ lunar al Rezidenţei Tighina constituia 12.000 de lei, fiind suficient pentru activitate, dar pentru viitor �totuşi se întrevede necesitatea majorării lui�. Fondul, din cauza lipsei unui transport propriu, în cea mai mare parte era cheltuit pe deplasările cu trenul şi căruţele de ocazie.[131]

La mijlocul anului 1942, Rezidenţa Tighina îi avea ca agenţi-informatori retribuiţi pe: Nicolae Leseanu, Gheorghe Ghiorghiu, S. Drăghici şi N. Grăniceru, plătiţi respectiv (în luna iulie 1942) cu 2.000, 1.500, 1.000 şi 1.000 de lei.[132]

După cum am menţionat şi mai sus, în preocupările centrelor informative ale S.S.I. din Basarabia, Bucovina şi Transnistria intrau chestiunile referitoare la:

- starea de spirit a populaţiei locale (pe categorii sociale, etnice, etc.); ce discută şi ce zvonuri răspândesc; atitudinea faţă de măsurile guvernului;

- moralul soldaţilor români, germani şi italieni din unităţile care staţionau în aceste teritorii sau care mergeau ori veneau de pe front;

- situaţia politică, socială şi economică din zona de activitate (aproape toate subdiviziunile S.S.I. aveau elaborată monografia judeţului în care activau).

De asemenea, se ocupau de:

- identificarea persoanelor care au făcut parte din administraţia sovietică sau au colaborat cu aceasta;

- supravegherea membrilor sau simpatizanţilor tuturor curentelor politice (liberali, ţărănişti, comunişti, legionari, cuzişti, ucraineni naţionalişti), care, alături de sectele religioase, au fost scoase în afara legii;

- identificarea partizanilor şi agenţilor sovietici de spionaj, propagandă şi terorism, sosiţi pe cale aeriană sau terestră;

- supravegherea suspecţilor, minoritarilor etnici (germani, evrei), etc.

Aşadar, �sintezele informative şi contrainformative� ale acestor centre informative (din Bucovina, Basarabia şi Transnistria) includeau toată multitudinea de probleme din sectorul de activitate (starea de spirit, administraţia, economia, mişcările politice, cultura, sectele religioase, biserica ortodoxă, minoritarii etnici, etc.)[133] De asemenea, subcentrele şi rezidenţele, la cerere, înaintau Centrelor studii de documentare asupra diverselor probleme din sectoarele lor de activitate.

Pentru coordonarea acţiunilor informative şi contrainformative, periodic, toţi şefii de centre informative erau convocaţi pentru instrucţiuni la Centrala S.S.I. de la Bucureşti. Apoi, lunar ei îi convocau pe toţi şefii de subcentre din subordine, unde discutau diverse chestiuni de serviciu, iar şefii de subcentre, la rândul lor, periodic îi adunau în acelaşi scop la sediile subcentrelor pe rezidenţii lor.[134]

Direcţiile de activitate trasate de centrele informative pentru subcentre şi rezidenţe erau prevăzute în �planurile de lucru�, elaborate periodic de aceste subdiviziuni. �Planurile� includeau toate măsurile ce urmau să fie desfăşurate într-un anumit interval de timp, cu evidenţierea problemelor prioritare, indicarea metodelor şi strategiilor de lucru, a dificultăţilor care puteau fi întâlnite pe parcursul activităţii.[135] Fiecare subdiviziune pregătea �planul de lucru� sub formă de proiect, care era discutat la întrunirile periodice de la subcentru, iar ulterior la cele de la centru (cu toţi şefii de subcentre şi rezidenţe),[136] unde eventual erau modificate şi apoi aprobate.

Pentru încălcările din serviciu, funcţionarii S.S.I. din Bucovina, Basarabia şi Transnistria erau pedepsiţi cu asprime. Spre exemplu, dacă cineva din colaboratori întârzia din permisie, atunci i se aplica o pedeapsă prin încarcerare pe un termen dublu faţă de cât a întârziat şi cu reţinerea drepturilor de plată pe parcursul perioadei de încarcerare. De asemenea, începând cu 30 aprilie 1942, şeful Agenturii Frontului de Est, lt.-colonelul Gh. Ionescu, a stabilit ca persoanelor care întârzie din permisie, să nu li se acorde învoiri şi permisii timp de 6 luni de la data întârzierii.[137]

În 1944, Centrul Nr. 2 Chişinău dispunea de mai multe subcentre informative, printre care Subcentrul Maior Baltag, Subcentrul Sublocotenent Dumitrescu, care se ocupau de culegerea informaţiilor în sectorul operativ al jud. Tighina, etc. Cel din urmă desfăşura acţiuni informative � pentru obţinerea datelor despre unităţile Armatei sovietice din sector şi contrainformative � împotriva partizanilor şi paraşutiştilor sovietici. În realizarea acestor misiuni colabora cu jandarmeria română şi cu organele similare germane � Geheime Feldpolizei (Gruppen 721), Feldgendarmerie ş.a.[138]

Printre primele măsuri luate de Centrul de informaţii al S.S.I. de la Chişinău au fost: asigurarea, prin cadrele existente din subordine, a liniştii şi siguranţei teritoriului; recrutarea de agenţi în vederea organizării unei bune agenturi informative şi contrainformative; verificarea suspecţilor în scopul identificării tuturor elementelor subversive (agenţi şi simpatizanţi comunişti de spionaj, propagandă şi terorism); identificarea tuturor agenţilor S.S.I. rămaşi în teritoriile ocupate sau a celor plecaţi în misiune şi nereîntorşi; informarea autorităţilor asupra situaţiei din teritoriile dezrobite, etc.

Organele S.S.I. s-au ocupat şi de verificarea persoanelor care au rămas pe loc sub ocupaţia sovietică a Basarabiei, în vederea constatării faptului dacă au colaborat sau nu cu autorităţile comuniste, s-au manifestat sau nu ostil intereselor româneşti ori dacă s-au retras împreună cu sovieticii din Basarabia de bună voie sau sub constrângere.[139]

La 23 noiembrie 1941, Centrala S.S.I. a înaintat Guvernămintelor Basarabiei şi Transnistriei, precum şi Centrelor Nr. 2 Chişinău şi Nr. 3 Odessa, lista membrilor Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti (în total 266 de deputaţi), care urmau să fie identificaţi şi arestaţi.[140] A fost trimisă şi o listă a colaboratorilor ziarului Moldova Socialistă din fosta R.S.S. Moldovenească, în total 366 de persoane (potrivit estimărilor noastre, 80% din total erau de origine evreiască), care urmau să fie identificat şi arestaţi.[141]

Mai târziu, în februarie-martie 1942, a fost întocmit un chestionar şi completat cu datele cerute: cine au fost oamenii de încredere ai bolşevicilor pe timpul ocupaţiei? Cine ţineau cuvântări şi manifestau împotriva României? Cine a avut legături cu N.K.V.D.-ul şi miliţia? Cine au fost cei ce i-au denunţat pe �bunii români� pentru a fi reprimaţi? Cine a făcut propagandă anticreştină? Cine au fost tinerii care au făcut parte din organizaţia comsomolistă şi au făcut propagandă comunistă? Cine a dat ajutor Armatei roşii pentru a opri înaintarea armatelor româno-germane şi apoi s-a retras cu sovieticii? Ce nemulţumiri are populaţia în prezent? Chestionarul a fost completat cu numele persoanelor respective, pe localităţi, după care urma identificarea acestora.[142]

Cei ce s-au manifestat împotriva autorităţilor româneşti atunci când acestea se retrăgeau în vara anului 1940 din Basarabia, precum şi contra populaţiei rămase în teritoriul ocupat, dar şi persoanele suspectate ca fiind comunişti sau spioni sovietici, au fost împărţite de către S.S.I. în trei categorii de periculozitate pentru siguranţa statului. În prima categorie erau incluse persoanele cele mai periculoase: �Agent N.K.V.D.-ist, fost trimis de N.K.V.D. în Basarabia cu misiuni speciale pentru arestări şi exilări�; �Agent N.K.V.D.-ist. Împreună cu alţii a cauzat exilarea şi executarea a sute de cetăţeni ostili regimului comunist�; �Fost pescar. La sovietici a lucrat la N.K.V.D., secţia spionaj�; �Pescar, fost agent N.K.V.D. Ajutat de fiul său, trecea spionii în România�; �Comunist partizan. Face propagandă în favoarea sovietelor�; �Comunist activist şi a fost membru în batalioanele de distrugere la retragerea armatelor roşii�; �Comunist. La retragerea armatelor roşii a dat foc cerealelor�; �A distrus biserica din sat�, etc., etc.[143]

De rând cu identificarea celor de mai sus, S.S.I.-ul s-a ocupat şi de identificarea celor ce au căzut jertfă acţiunii acelor persoane.

Pentru aceasta, în faza preliminară de căutare, s-au luat multiple declaraţii de la locuitorii rămaşi sub bolşevici. La 26 iulie 1941, asemenea �declaraţie� a dat şi Arsenie Jeleaşcov, fost impiegat la administraţia financiară din Cahul, în care printre altele a spus: �(...) În cursul acestui an am văzut multe lucruri neomenoase; prima dată au arestat pe toţi oamenii bogaţi, cari au făcut politică, pe urmă au pornit naţionalizarea, luau de la oameni tot � case, avere, pământ, cu un cuvânt tot; rămânea lumea fără case, fără multe, în schimb ei se făceau gospodari pe toate (domneau şi trăiau ca în poveşti).

În ce priveşte armata � continua să relateze Jeleaşcov �, nu pot preciza multe, fiindcă toate se făceau în secret, totuşi pot spune că, nu exista disciplină, fiindcă-s toţi tovarăşi; soldaţii î-i vedeai cumpărând pâine pe ascuns. La prima detonătură pe ziua de 22.VI. a.c. (când a început războiul antisovietic � n.a.), s-au se pierdu-se nu numai civilii, care fugeau prin oraş ca aprinşi, dar şi militarii, mai întâi căutau de ai lor (...).

Am auzit într-adevăr că mulţi fug din armată, chiar de a[-i] lor (de care la început vorbeau şi ziarele), spunând că s-au săturat de bolşevism. În Ucraina, spuneau unii oameni cari au fost cu refugiaţii şi în special cu jidanii că, oamenii de acolo fac cruce şi spun să dea Dumnezeu mai repede să vină Germanii, ca să scăpăm de bolşevism.

În schimb ad-ţia, pot spune că, au numai vorbe, fapte n-au, cadre pregătite la fel (nu au � n.a.), la locuri mari de răspundere stau politici (bolşevici), indiferent dacă se pricepe sau nu, în scurt un haos.

Se lăudau mult, dar noi vedeam că n-au cu ce (...)�.[144]

La 8 septembrie 1941, guvernatorul Basarabiei, generalul Constantin Voiculescu a informat Preşedinţia Consiliului de Miniştri despre una din crimele bolşevice descoperite de S.S.I. Acesta informa că, în partea din spate a curţii fostului local al Consulatului italian din Chişinău (strada Viilor), care pe timpul ocupaţiei a devenit sediu central al N.K.V.D.-ului (distrus complect în timpul operaţiunilor militare din vara anului 1941), într-un loc îngrădit cu scânduri înalte, au fost descoperite două gropi mari şi late şi altele mai mici, în care au fost îngropate ultimele victime ale N.K.V.D.-ului.

Execuţia celor arestaţi avea loc în beciul fostului Consulat italian, unde au fost descoperite mai multe urme care dovedeau acest lucru, precum şi două tărgi pătate de sânge.

Cercetările acestei macabre descoperiri, au început la 4 septembrie şi au dus, după intense săpături, la deshumarea a 75 de cadavre, din care 15 aruncate într-o groapă comună, cu mâinile şi unii chiar cu picioarele legate. Deoarece unele cadavre aveau o îmbrăcăminte sumară (în special pijamale, cămăşi de noapte), s-a conchis că, persoanele au fost ridicate în timpul nopţii de acasă şi executate la scurt timp, fără a fi cercetate şi judecate.

S-au găsit şi şepci aparţinând elevilor de la Liceul �Haşdeu� din Chişinău, precum şi două rase de preoţi, dintre care una se pare că aparţinea preotului Tudorache, fost fruntaş legionar şi uniforme a şase ceferişti, cadavrele cărora nu au putut fi identificate.

Din sentinţele de condamnare, găsite la unele cadavre deshumate, se bănuia că printre ele erau cele ale fraţilor Petre şi Pavel Tarţu, a fostului şef de secţie a gardienilor publici din Chişinău, Cernovschi şi a ceferiştilor Teslaru, Ion Banu, Ilie Dosoftei, Dionisie Truşca, Ene Grigore, Nicolae Schimba, Dimitrie Vieru şi Teodor Guţu.

Continuarea cercetării crimelor bolşevice, au dus şi la identificarea câtorva camere de tortură în subsolul Palatului Mitropolitan.[145]

În ziua de 7 septembrie 1941, la Chişinău au avut loc funeraliile naţionale ale celor 450 persoane găsite în gropile din curţile Consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultăţii de Teologie.[146]

La Ismail, în fostul sediul al N.K.V.D. din localitate, în subsolul imobilului din str. general Văitoianu au fost descoperite 6 cadavre (5 bărbaţi şi o femeie), cu mâinile legate la spate.[147]

În noiembrie 1941, Biroul de Siguranţă a Poliţiei oraşului Cetatea Albă a cercetat crimele regimului sovietic din acest oraş şi a constatat că, organele N.K.V.D.-ului au arestat pe toţi foştii funcţionari de origine etnică română, precum şi pe acei care nutreau sentimente româneşti şi anticomuniste. O parte dintre cei arestaţi au fost deportaţi în U.R.S.S., iar cei consideraţi mai periculoşi pentru regim, au fost executaţi în penitenciarul din localitate, cadavrele lor fiind îngropate noaptea în cimitirul din oraş, situat în imediata apropiere a penitenciarului. �În sânul asistenţei se făceau comentarii şi o severă critică a felului cum a fost administrată Basarabia de acei care prin manifeste subversive şi propaganda orală timp de 22 ani de zile, s-au prezentat maselor poporului ca �luptători pentru libertatea şi fericirea omenirii��.[148]

Căutarea persoanelor dispărute din teritoriile eliberate au inclus şi identificare pe judeţe de către structurile S.S.I., a celor ce au fost deportaţi de sovietici în Siberia.[149]

O importantă componentă a activităţii Centrului S.S.I. de la Chişinău, era cea contrainformativă, de identificare şi anihilare a agenţilor inamici, care aveau în general misiunea de a acţiona pentru destabilizarea situaţiei şi culegerea de informaţii.

În aceste acţiuni, sovieticii i-au folosit în mare parte pe cei originari din aceste teritorii. La retragerea autorităţilor sovietice din Basarabia, în iunie-iulie 1941, au fost mobilizaţi şi evacuaţi în U.R.S.S. mai mulţi tineri basarabeni, care urmau să fie folosiţi în misiuni de spionaj şi terorism în Basarabia, Bucovina şi Vechiul Regat. Aceştia erau duşi la Tiraspol, unde, după o selecţie superficială, erau recrutaţi în serviciul spionajului sovietic. Acolo erau instruiţi sumar asupra misiunilor de informaţii şi terorism, după care, în grupuri mici, erau trimişi la vest de Nistru. Acolo urmau să culeagă informaţii despre populaţie (cine dintre civili a întâlnit cu bucurie trupele române) şi unităţile germano-române, să execute acte de distrugere a depozitelor, căilor ferate, să incendieze lanurile de grâu, etc.[150]

La cinci zile după forţarea Prutului de către armatele române, la 7 iulie 1941, M.C.G. a transmis telegrama circulară nr. 103/941, semnată de generalul Alexandru Ioaniţiu, prin care făcea cunoscut că �din ultimele informaţii rezultă că armata sovietică a aruncat paraşutişti înarmaţi în spatele frontului la punctele sensibile�. Aceşti paraşutişti erau destinaţi să întreprindă acte de spionaj, propagandă şi acte de sabotaj. Documentul mai sublinia că �în chestiunea paraşutiştilor s-a făcut şi o alarmă rău justificată care a indus în eroare comandamentele şi autorităţile, fapt pentru care în afară de unităţile armatei, jandarmeria şi întreaga populaţie civilă erau chemate să-şi sporească atenţia pentru a putea descoperi imediat paraşutiştii lansaţi�.

Biroul 2 Contrainformaţii din Secţia a II-a a M.C.G. a întocmit la 24 iulie 1941, sinteza informativă despre Paraşutiştii sovietici ca agenţi de spionaj, sabotaj şi terorişti. Documentul sublinia că Armata roşie, deşi fusese printre primele armate care au urmărit să dea o utilizare militară posibilităţii de a coborî din avion cu paraşuta, până în acel moment �unităţile de paraşutişti n-au fost deloc întrebuinţate�. În schimb � se arăta în document �, U.R.S.S. a hotărât să folosească posibilităţile paraşutiştilor pentru lansarea în spatele liniilor a unor mici grupuri de agenţi diversionisţi cu misiunea de spionaj, sabotaj şi terorism, şi de care s-a făcut uz mai ales în ultimul timp. Până la acea dată, autorităţile militare româneşti reuşiseră să captureze 5 echipe de paraşutişti � agenţi sovietici �, care numărau în total 36 de oameni. Înainte de a fi deferiţi Parchetelor Militare, toţi aceştia au fost anchetaţi informativ de Secţia a VIII-a Juridică a S.S.I., ceea ce a dus �la obţinerea unei serii de informaţii utile�. În consecinţă M.C.G. a transmis ordinul ca astfel de informaţii �să se pună la dispoziţia comandamentelor Marilor Unităţi pentru a lua cunoştinţă de ele şi măsurile ce decurg�.

Informaţiile erau utile mai ales pe linia fundamentării măsurilor preventive cu caracter contrainformativ, întrucât făceau referire la acţiunile sovietice de spionaj (culegerea de informaţii de tot felul în legătură cu trupele germane şi române din zona în care paraşutiştii erau lansaţi), de sabotaj şi terorism (distrugerea căilor ferate, a podurilor şi a şoselelor în punctele sensibile, tăierea firelor telefonice, incendierea depozitelor conductelor petrolifere), de diversiune (producerea de panică prin atacuri repetate, explozii, incendierea satelor ori a instalaţiilor de utilitate publică, împuşcarea militarilor izolaţi, în special a ofiţerilor). Componenţii acestor echipe ştiau să mânuiască perfect armamentul din dotare şi au fost instruiţi pentru acţiuni conspirative în scopul culegerii informaţiilor cu caracter militar. Fiecare echipă a fost dotată cu un aparat portativ de radio emisie-recepţie foarte bun, cu una sau două arme automate, cu o hartă geografică generală, cu hărţi şi planuri directoare ale regiunii. Sinteza informativă sublinia că membrii echipelor �cunoşteau din misiune numai atât cât era necesar pentru lucru în ansamblul echipei, lăsându-se şefului echipei să aleagă detaliile de execuţie în raport cu situaţia locală�. Informaţiile culese, dar şi noile instrucţiuni ce urma să fie primite după lansare, aveau să circule prin postul de radio-recepţie cu care era dotată fiecare echipă. Transmiterea urma să se facă cifrat, la orele 16.30, la postul sovietic Odessa. Durata misiunii fusese fixată iniţial pentru circa 10-15 zile, urmând �fie a se aştepta ofensiva sovietică, fie a se trece frontiera pe la sud de Iaşi�. Concluziile formulate de documentul de sinteză subliniau că �în ultimul timp s-au semnalat frecvent asemenea lansări de agenţi cu paraşuta, nu numai pe teritoriul nostru, ci şi în Bulgaria, Ungaria şi la Nord, în Galiţia�, şi că �aceşti agenţi nu au nimic comun cu unităţile de paraşutişti�. Pornind de la faptul că membrii echipelor erau îmbrăcaţi în uniforme asemănătoare cu cele ale armatelor în spatele cărora erau lansaţi şi dotaţi nu numai cu arme de luptă, ci şi cu aparate pentru transmiterea informaţiilor cu caracter militar (şi mai ales cu toate cele necesare pentru a produce distrugeri), analiştii Biroului Contrainformaţii de la M.C.G. formulau concluzia că �aceşti �lansaţi cu paraşuta� nu sunt decât periculoşi agenţi de spionaj, sabotaj şi terorism şi trebuie urmăriţi, prinşi şi trataţi ca atare�. Din studiul şi analiza materialelor găsite asupra lor, se deducea faptul că, agenţii sovietici capturaţi au fost instruiţi în şcoli speciale. Primele cursuri au avut loc la Chişinău la începutul lunii iulie, iar după respingerea sovieticilor peste Nistru, centrele speciale de instrucţie au fost mutate la Odessa şi Tiraspol. Fiecare comandant de grupă avea instrucţiuni să comunice pe teritoriul în care erau lansaţi doar cu anumite persoane indicate de Centru. Acestea din urmă trebuia să le acorde sprijin în caz de rănire, lipsă de bani sau alte necesităţi.[151]

În aceeaşi zi, de 24 iulie 1941, Biroul 2 Contrainformaţii al M.C.G. a întocmit şi o altă sinteză, întitulată Partizanii sovietici şi acţiunea lor în spatele frontului. Informaţiile cuprinse în acest document atestau că acţiunile partizanilor sovietici reprezentau un mijloc neadmis de legile războiului şi de principiile dreptului internaţional, dar pe care U.R.S.S. îl folosea metodic. Se atrăgea atenţia că, nu trebuiesc confundate �misiunile încredinţate partizanilor din spatele frontului� cu cele ale paraşutiştilor, care păreau �asemănătoare cu ale paraşutiştilor lansaţi, de asemenea, în spatele frontului�. Studiul atent al informaţiilor difuzate de centrele şi subcentrele S.S.I. de pe frontul de est le-a facilitat analiştilor M.C.G. să constate că formaţiunile de partizani sovietici se deplasau o dată cu frontul inamic şi în spatele lui. Era un nou tip de luptă, nemaiîntâlnit până atunci în arta militară. E adevărat că tot sovieticii mai încercaseră să organizeze forţe masive de gherilă în spatele liniilor inamice în timpul Războiului civil din Spania, dar acţiunea eşuase din cauza unor particularităţi bine determinate. Dar acestea fiind analizate ulterior, a făcut ca de data aceasta, Armata roşie să reuşească să-şi creeze un front comun, în vederea dezorganizării vieţii social-economice şi instaurării unui climat de insecuritate la nivel individual, dar şi colectiv.[152]

Conducerea, organizarea, recrutarea, dotarea şi instrucţia partizanilor sovietici erau încredinţate � după cum rezultă din document � �Condu�cerii Superioare a Propagandei politice în Armata Roşie�, în care scop luase fiinţă �Administraţia Politică a Armatei, Diviziunea a X-a, denumită şi Secţia Superioară nr. 10�. Interesant este faptul că, structurile informative româneşti cunoşteau la acea dată că, U.R.S.S., prin Comisariatul de la Interne şi cel de Securitate, pregătea, pe lângă organizaţiile de partizani, aşa-zisele �batalioane de curăţire�, cu misiunea de a lupta contra paraşutiştilor inamici din spatele frontului propriu. În anumite condiţii, �batalioanele de curăţire se puteau transforma în unităţi de partizani care să lupte în spatele frontului inamic, mărind astfel numărul formaţiunilor existente�.[153]

De identificarea şi prinderea paraşutiştilor sovietici erau responsabile şi organele S.S.I. din Basarabia. Cercetarea paraşutiştilor, precum şi a spionilor, teroriştilor, suspecţilor, etc., se efectua de către Birourile Juridice ale S.S.I.[154]

Din documentele de anchetă informative, întocmite de Secţia a VIII-a Juridică a S.S.I., rezultă că, înainte de retragerea trupelor sovietice din Basarabia şi nordul Bucovinei, organele N.K.V.D. au recrutat oameni de încredere în principalele comune şi, în special, în târguri, încredinţându-le arme şi muniţii cu care să acţioneze la momentul oportun. Apoi, aceşti �oameni de încredere� au început să recruteze, la rândul lor, �alte persoane pentru mărirea numărului partizanilor, dintre comuniştii recunoscuţi, prizonierii eliberaţi din lagăre, prizonierii fugiţi din lagăre, străinii fugiţi din alte localităţi şi pripăşiţi în acea regiune, elemente tinere şi de încredere ale şcolii comuniste�. Cei mai mulţi indivizi recrutaţi după aceste criterii, proveneau, după informaţiile S.S.I., din comunele Cerneaşovsca Rusă, Braţlov, Pecioara, Vuliga Mare, Stoiani, Rogozna, Spicov, Iurcovca, Luca Jabocrici şi Tarcov. Înainte de retragerea trupelor sovietice din Basarabia, agenţii N.K.V.D. au dat ordin ca armamentul şi muniţiile să fie îngropate în mormintele ostaşilor sovietici. Informaţiile S.S.I. s-au dovedit corecte, întrucât astfel de depozite de armament şi muniţie au fost descoperite în locurile indicate, după intrarea armatelor române în zonele respective.[155]

În ziua de 19 iulie 1941, s-a autodenunţat poliţiei de campanie germane din Chişinău teroristul sovietic Ioan Budakov. Din ancheta informativă executată asupra lui au rezultat date şi informaţii care, exploatate cu operativitate, au dus la capturarea altor doi partizani-terorişti, Boris Jemancanu (zis Borisov) şi Simion Untu (zis Sandu). Iniţial, aceştia fuseseră aleşi de organele N.K.V.D. pentru a fi pregătiţi ca paraşutişti, iar apoi, după o instrucţie sumară, primiseră misiunea de �a rămâne în Chişinău şi după intrarea trupelor române în oraş să comită acte de terorism şi distrugeri pentru a menţine permanent o stare de tulburare şi nesiguranţă� . Urma ca alte misiuni suplimentare să le fie încredinţate de un anume Igor Ucikovschi, şeful echipei teroriste.[156]

La 26 iulie 1941, Eşalonul al S.S.I. informa că, în urma prinderii mai multor persoane şi grupuri de persoane cu misiuni de spionaj şi terorism în favoarea Uniunii Sovietice, s-a ajuns la concluzia că, în preajma evacuării oraşului Chişinău de către organele N.K.V.D. şi alte autorităţi sovietice, au fost recrutaţi o serie de agenţi, pe care i-au lăsat în localităţile mai importante ale Basarabiei şi Bucovinei. Aceşti agenţi au primit instrucţiuni să provoace o stare de nelinişte în teritoriu şi de panică în sânul populaţiei.

Organele S.S.I. au constata că, N.K.V.D.-ul a lăsat la Chişinău circa 50 de persoane cărora, pentru executarea misiunilor, le-a pus la dispoziţie câte un revolver, cartuşe, câte un pacheţel cu substanţă otrăvitoare şi câte două grenade.

Aceştia trebuiau să comită diverse acte teroriste, asasinate împotriva ofiţerilor români şi germani, a reprezentanţilor administraţiei civile, precum şi a lui Ion Antonescu. Substanţele toxice urmau să le folosească la otrăvirea mâncării la vreun banchet sau să le arunce �în cazanul vreunei unităţi militare�.

Din grupul de terorişti făcea parte şi brutarul Agop Derbredosian, armean de origine, care s-a autodenunţat şi care �afirmă că grupul există în mod sigur�. Şeful grupului de la Chişinău ar fi fost dr. Landau, care nu a putut fi identificat.[157]

În august 1941, S.S.I. a reuşit să identifice şi să neutralizeze şase nuclee comsomoliste sovietice, formate din tineri între 16 şi 21 de ani, special pregătite pentru acţiuni de diversiune şi sabotaj în oraşele Chişinău şi Tighina. Din cercetarea informativă efectuată de agenţii Eşalonului Mobil al S.S.I., s-a stabilit că, fiecare nucleu comsomolist era format din patru echipe a câte trei membri şi funcţiona �după sistemul de organizare comunist, cunoscut sub numele de �troica��. Membrii acestor organizaţii urmaseră cursuri speciale de pregătire teoretică şi instrucţie practică pentru mânuirea armamentului, aruncarea grenadei, dinamitarea clădirilor, săvârşirea de acţiuni cu caracter diversionist şi de sabotaj; totodată, au fost iniţiaţi în desfăşurarea de activităţi propagandistice, al căror fundament îl constituia ideologia comunistă. Absolvenţii unor astfel de cursuri deveneau instructori, luând parte activă la pregătirea altor tineri comsomolişti.

În perioada ocupaţiei sovietice, personalul didactic al şcolii comsomoliste din Tighina se afla sub ordinele directe ale unor ofiţeri din N.K.V.D. şi din miliţiile roşii. Toate instituţiile din oraş fuseseră obligate să-şi înscrie tineretul la cursurile de pregătire, iar locuitorii, indiferent de vârstă, sex sau religie, erau obligaţi să subscrie cu fonduri pentru înzestrarea Armatei sovietice. Cei care refuzau ori se sustrăgeau de la astfel de subscripţii �erau trecuţi în tabele speciale pentru ca ulterior să se poată lua măsuri împotriva lor� . Concluzia notei S.S.I. din 15 septembrie 1941, care face referire la aceste aspecte, era că, pe toată durata ocupaţiei sovietice, în Basarabia şi Bucovina organizaţiile comsomoliste reuşiseră să devină �preţioase auxiliare ale N.K.V.D.-ului din Tighina�.

O dată cu declanşarea operaţiilor militare pe frontul de est, membrii acestor organizaţii au fost înarmaţi, primind sarcini de la N.K.V.D. să efectueze percheziţii prin cartierele oraşului, cu scopul de a-i depista şi aresta pe acei locuitori care manifestau o atitudine ostilă la adresa regimului sovietic, eventual de a-i identifica pe agenţii serviciilor secrete româneşti infiltraţi în rândul populaţiei. După evacuarea oraşului Tighina de către trupele sovietice, N.K.V.D. a trasat o nouă misiune membrilor organizaţiilor comsomoliste, şi anume aceea �de a rămâne pe loc şi a duce mai departe acţiunea de sabotaj, dinamitarea şi distrugerea oraşului�.

În lunile septembrie-octombrie 1941, organele jandarmeriei româneşti, sprijinite de populaţia civilă din zonă, prevenită de acest nou tip de luptă adoptat de sovietici, au reuşit să captureze alte grupuri de partizani-terorişti sovietici la: Cetatea Albă (1 septembrie), căpitan Sodbolev; la Tighina (4 septembrie), un grup de 14 persoane condus de căpitan Petrov; la Chişinău (10 septembrie), un grup de 7-10 persoane condus de Iurie Kiselenko şi Andrei Bandeber; în jud. Lăpuşna (12 septembrie), un grup de 3-5 persoane, condus de H. Capişoc şi Şt. Sârbu; la Chişinău (2 octombrie), un grup de 22 de persoane, condus de Griţca Nichifor şi altele. Aceste grupuri se aflau în subordinele unor ofiţeri ruşi şi erau formate din minoritari (ucraineni, evrei, ruşi), dar şi din români basarabeni renegaţi sau îndoctrinaţi cu ideile bolşevismului. Misiunile încredinţate erau variate, în funcţie de mărimea grupărilor. Grupurile mici aveau sarcina să distrugă trenuri, depozite de muniţii, alimente, să incendieze recolte sau obiective de interes obştesc, iar grupurile mari erau destinate atacului asupra comandamentelor de armată şi chiar să se angajeze în luptă cu subunităţi egale ca forţă. Atât unele, cât şi celelalte aveau drept scop să întreţină panica şi insecuritatea în rândul populaţiei civile, şi să creeze haos în administraţie. Ca armament şi tehnică folosite, nu dispuneau de o dotare deosebită. De regulă, erau echipate cu arme uşoare de foc, grenade şi trotil. Au acţionat în grupuri formate din 7 până la 40 de oameni, compacte până când ajungeau la destinaţie, unde luau contact cu partizanii-terorişti locali pentru informaţii, găzduire şi, eventual, acţiuni comune. Şeful unui asemenea grup purta, uneori, uniformă militară sovietică, pentru a beneficia, în cazul capturării, de tratamentul prizonierilor de război. În general, aceste grupuri erau trecute în Basarabia şi nordul Bucovinei cu acte militare şi civile false. Pretextul cel mai des uzitat era: �suntem basarabeni luaţi cu forţa de sovietici şi ne-am întors acasă�.[158]

De subliniat însă este faptul că, după declanşarea războiului şi retragerea sovieticilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, organele N.K.V.D.-N.K.G.B. ale R.S.S. Moldoveneşti au lăsat pe loc mai mulţi agenţi-informatori şi terorişti (aparatul de agentură), dar aceştia nu au apucat să-şi execute misiunile, căci au fost anihilaţi prin acţiunile energice ale serviciilor contrainformative româneşti, ale poliţiei şi jandarmeriei. Unul din serviciile informative ale Armatei române raporta că, �Serviciul de spionaj sovietic, care până la declanşarea operaţiunilor, din cauza condiţiunilor prielnice, a lucrat în general, foarte bine, � după începerea operaţiunilor, activitatea lui a fost simţită prea puţin�.[159]

Într-adevăr, sovieticii nu au reuşit să organizeze o bună activitate de informaţii şi terorism în aceste teritorii, fiind la timp anihilate de serviciile contrainformative româneşti. Imediat după declanşarea războiului, autorităţile de la Kremlin au luat măsuri pentru a lupta pe toate căile cu inamicul. În conformitate cu directiva Consiliul Comisarilor Poporului şi Comitetul Central Unional al Partidului Comunist bolşevic (C.C.U. P.C. b.) din 29 iunie 1941, Cu privire la mobilizarea tuturor forţelor şi mijloacelor pentru distrugerea ocupanţilor fascişti, şi a dispoziţiilor date de I. V. Stalin în discursul radiofonic din 3 iulie, precum şi a hotărârii C.C.U. P.C. b. din 18 iulie 1941, Despre organizarea luptei în spatele trupelor germane, s-a preconizat constituirea detaşamentelor de partizani şi a grupelor de diversiune pentru acţiuni în spatele inamicului.[160]

Au fost lăsaţi în mare grabă, la retragere, agenţi care nu şi-au putut executa misiunile. După cum menţionează şi istoriografia sovietică, în anul 1941, înaintarea rapidă a trupelor româno-germane nu a permis crearea unei reţele a organizaţiilor clandestine comuniste[161] şi de spionaj în Basarabia, Bucovina şi alte teritorii din Vestul U.R.S.S. Într-o lucrare mai recentă, se confirmă buna activitate contrainformativă a serviciilor speciale româneşti în primele luni de război: �Odată cu începutul războiului, activitatea organelor securităţii de stat din R.S.S.M. a fost sistată. A rămas doar numerosul aparat de agentură a departamentului. Însă atitudinea ostilă faţă de aceasta a majorităţii populaţiei, precum şi organizarea unei antireţele eficiente a siguranţei române, a condus la faptul că cea mai mare parte a agenturii sovietice a fost capturată încă înainte de sfârşitul anului 1941 � (subl. n.)�.[162]

Istoricii ruşi menţionează că, la începutul Războiului sovieto-german, peste linia frontului a fost lansat un număr mare de spioni şi grupe sovietice de spionaj. Însă, această încercare, de a compensa lipsa agenturii necesare în teritoriile cucerite de inamic prin lansări de spioni şi grupe de diversiune, nu a dat rezultatul aşteptat, deoarece mulţi dintre ei �erau fără experienţă şi instruiţi în grabă�. Ei ori erau arestaţi, ori pierdeau legătura cu Centrala. În general, menţinerea legăturii cu Centrala, a constituit o mare problemă pentru spionii sovietici în acele timpuri.[163]

Această situaţie este confirmată şi de memorialistul Pavel Sudoplatov, care, în perioada războiului, ocupase funcţii impor�tante în serviciile secrete sovietice. �Situaţia noastră după invazie � spune Sudoplatov � era dezastruoasă. Impactul forţei de atac a tancurilor germane depăşea tancurile noastre. Amploarea înfrângerii Armatei Roşii în Baltica, Bielorusia şi Ucraina ne-a cutremurat. Înainte de august am întreprins acţiuni de sabotaj, mai ales în încercarea de a salva unităţile noastre înconjurate de nemţi dar n-am realizat mare lucru. Unităţile au fost distruse şi nu am mai putut efectua operaţiuni de gherilă (subl.n.). Atunci, în cooperare cu organizaţiile de partid districtuale şi locale, am început să trimitem unităţi de gherilă cu ofiţeri de spionaj cu experienţă şi operatori radio în spatele liniilor inamice�.

Documentele din Arhiva Mitrohin vin să confirme importanţa acordată de sovietici grupurilor de partizani, dar care, în faza iniţială a războiului, nu au făcut mare lucru. Potrivit statisticilor N.V.K.D., au existat �în spatele liniilor inamice� (adică a armatelor germane, române, italiene, maghiare şi finlandeze, care au desfăşurat operaţii militare pe frontul de est contra U.R.S.S.) nu mai puţin de 2.222 de grupuri operaţionale de partizani sovietici.[164]

Din cauza slabei pregătiri date agenţilor săi, care ducea la o uşoară descoperire, sovieticii nu au încetat să lanseze în Basarabia până în anul 1944, paraşutişti şi grupe terorist-diversioniste. Dar şi acestea au fost anihilate, efectul lor fiind simţit începând cu sfârşitul anului 1943.

Aşadar, pe toată perioada războiului din anii 1941-1944, în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, organele de siguranţă româneşti au reuşit să prevină şi să combată cu efect acţiunile grupurilor de agenţi-informatori şi terorişti sovietici, activitatea serviciilor speciale sovietice în aceste teritorii fiind practic inexistentă.

La 24 iulie 1943, Centrului Nr. 2 Chişinău i se aducea la cunoştinţă de către organele superioare că, la Ghelendjik (ţinutul Krasnodar, Federaţia Rusă), se găsesc deja instruiţi 23 de prizonieri români, care urmau să fie lansaţi pe calea aerului în teritoriul Basarabiei, cu misiuni de sabotaj. La Batum (actualmente capitala autoproclamatei republici Adjaria, Gruzia) se afla în curs de organizare o unitate specială de debarcare, formată exclusiv din prizonieri de război români, �recrutaţi în urma unor promisiuni atrăgătoare�. Această unitate urma să execute debarcări pe litoralul Mării Negre, ocupat de trupele germano-române, concomitent cu operaţiunile anglo-americane care eventual s-ar produce în Balcani.[165] Iar la 6 august 1943, a fost sesizat că, comandantul Brigăzii Teritoriale din Tuapse (ţinutul Krasnodar, Federaţia Rusă), �a ales 80 de oameni dintre comuniştii şi evreii români, cari trebuie să intre în scurtă vreme în activitate pentru sabotaj şi radiotransmisiune�. Ei urmau să se debarce din submarine sau să fie paraşutaţi în teritoriul românesc, având instrucţiuni de a acţiona în zonele petroliere. Subcentrele Cetatea Albă şi Bălţi, precum şi Rezidenţele Tighina şi Lăpuşna, trebuiau să urmărească aceste chestiuni.[166]

De asemenea, organele S.S.I. din Basarabia au primit dispoziţii pentru identificarea eventualilor spioni englezi în teritoriul provinciei. În vara anului 1943, le-a fost trimisă fotografia colonelului englez Ross, �ce ar fi [fost] trimis de către inamicii Axei pentru executarea unor mari acte de sabotaj în Balcani�. Era atrasă atenţia că, colonelul englez şi-a schimbat exteriorul, vopsindu-şi părul şi mustaţa din blond în şaten. În caz că era identificat în Basarabia, trebuia să se raporteze imediat Centralei S.S.I. de la Bucureşti, pentru a fi supravegheat şi apoi arestat.[167]

De asemenea, organele S.S.I. din Basarabia au primit ordin să-l identifice pe spionul şi teroristul sârb Valnici, care împreună cu câţiva oameni, a venit în România cu scopul de a arunca în aer depozite de muniţii germane şi a comite atentate împotriva comandanţilor germani ai unităţilor din România.[168]

Tot în vara anului 1943, era dată spre urmărire problema utilizării de către sovietici în teritoriul României, a diverselor obiecte şi substanţe explozive pentru intimidarea populaţiei. Se menţiona că, �în ultimul timp s-a constatat că au fost găsite de către populaţie diferite obiecte explozive (creioane şi stilouri încărcate cu exploziv), care în momentul când au fost desfăcute au făcut explozie, rănind grav persoanele respective�. Spre exemplu, între gara Bohna şi Şerbacova, jud. Bălţi, s-a găsit un creion-mină; la Regimentul 40 Infanterie român, o santinelă a găsit un stilou, care a explodat în momentul când a fost deschis, soldatul fiind rănit; locuitorul Ignat Ştefan din Buhuşi a fost rănit de explozia unui stilou găsit în şanţul şoselei; în comuna Şaptesate, jud. Lăpuşna, a fost găsit un toc rezervor, care fiind desfăcut de către un tânăr, a explodat, rupându-i ambele mâini şi rănindu-l la ochi şi la piept foarte grav. Centrul Nr. 2 Chişinău a fost rugat să întreprindă investigaţii pentru a stabili dacă s-au mai găsit asemenea obiecte; dacă sunt lansate de aviaţia ungară; dacă nu este o acţiune a evreilor sau comuniştilor şi în general, să descopere autorii acestor acţiuni teroriste.[169]

În activităţile contrainformative, de depistare a agenţilor inamici, intra şi monitorizarea tuturor mijloacelor de transmitere a informaţiilor (radio, telefon, telegraf, foto, video). La 26 februarie 1942, Rezidenţa Tighina, făcând trimitere la o �sursă sigură�, relata că, în oraşul Tighina cei doi fotografi civili � N. Prusacov şi Gr. Samsonov �, au primit pentru developare de la diferite persoane filme fotografice pe care erau reprezentate unele lucrări la podurile care se construiau în regiune de către militari (pe acele pelicule era prezentat şi podul de peste Nistru de la Tighina, precum şi un pod din Crimeea). După cum s-a putut stabili, aceste filme erau aduse la developare de către unii militari şi civili, care se dădeau drept ingineri la acele construcţii.

Cu referire la podul de la Tighina se spunea că nu destul că este spionat, dar şi paza lui lăsa foarte mult de dorit (din punct de vedere al consemnelor date santinelelor).[170]

La 5 mai 1943, organele S.S.I. din Basarabia erau înştiinţate că, a fost pusă în circulaţie �o nouă falsificare a biletelor de 500 lei�, care se aflau în uz. Era un �fals foarte bine reuşit din toate punctele de vedere�. După ce au fost prezentate caracteristicile bancnotelor false, s-a conchis că, �Condiţiunile în care se prezintă acest fals, dă loc la presupunerea că el s-a executat de către o organizaţie bine utilată (subl.n., fiind posibil vorba de N.K.G.B. � n.a.) şi care la un moment dat ar putea inunda piaţa cu o mare cantitate de asemenea bilete�,[171] prin aceasta încercând subminarea economiei româneşti.

Interesante sunt informaţiile culese de organele Centrului Nr. 2 Informaţii Chişinău despre situaţia administrativă, social-economică şi politică din Basarabia.

În august 1942, Rezidenţa Tighina informa că, locuitorii sunt nemulţumiţi că, �autorităţile, în special cele de la ţară, nu se comportă în mod omenesc cu locuitorii şi în majoritatea cazurilor când vin să li se rezolve un neajuns, sunt repeziţi, sunt amânaţi sau li se cere şperţ�.[172]

Într-o altă �notă� se sublinia faptul că, în rândurile funcţionarilor publici şi chiar a celor particulari, a reapărut antagonismul din trecut dintre �basarabeni� şi �regăţeni�, mentalitate ce-i despărţea şi-i determina să se boicoteze unii pe alţii. Referitor la această problemă, rezidentul S.S.I. din jud. Tighina spunea că, �Ceea ce indignă, însă pe orişice bun român, este această tolerare a unor elemente cunoscute comuniste, care astăzi deţin posturi de conducere şi răspundere, iar ieri sub ocupaţia bolşevică fraternizau cu bolşevicii, se încadrau disciplinei (comuniste � n.a.) şi ponegreau vechea conducere şi naţia română�.[173]

Alteori se semnala că, unii funcţionarii veniţi din regăţeni aveau un comportament nedemn, �jignind pe băştinaşi prin a-i numi �comunişti� şi �bolşevici��.[174] Fiind sesizat aceste fapte, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri (de Colaborare) din 17 martie 1943, mareşalul Ion Antonescu a dat, dispoziţii în sensul că, �nici un funcţionar şi nici o autoritate nu au voie să trateze pe cetăţenii români, de orice origine etnică ar fi ei, în termeni necuviincioşi. Autoritatea va face ordine prin ţinuta ei, prin măsurarea cuvintelor, înlăturarea cu desăvârşire a expresiunilor ofensatoare, faţă de toţi minoritarii�. Cel ce se abătea de la aceste dispoziţii urma să fie sancţionat cu severitate.[175]

S.S.I.-ul semnala în iunie 1942 că, în Basarabia s-au întâmplat numeroase cazuri de imixtiune a organelor militare sau civile germane, în treburile interne ale provinciei, �dintr-un zel rău înţeles şi depăşind rostul şi atribuţiunile lor pe teritoriul Statului român�. Militarii germani interveneau în unele chestiuni care erau exclusiv de resortul administraţiei române, primind reclamaţii din partea locuitorilor şi făcând cercetări pe care �le întind atât de departe, încât fac chiar percheziţii la domiciliul şefilor de autorităţi� (cazul notarului din com. Beştemac, jud. Cahul) sau le aplicau lovituri neomeneşti acestora (cazul notarului din com. Trifeşti, jud. Cahul), care a fost bătut sălbatic de expertul agricol german din Cahul. În general, s-a constatat că, reclamaţiile adresate germanilor veneau de la indivizii certaţi cu legea sau cu administraţia Statului român, �autorităţile germane făcându-se în felul acesta instrumentul de răzbunare al celor răi şi creează precedente foarte primejdioase pentru ordine şi disciplină�.

Modul de a proceda al autorităţilor germane, îi înfăţişa în faţa populaţiei ca organe protectoare, superioare celor române, care arbitrau între populaţia basarabeană şi autorităţile române de stat, lucru extrem de grav.[176]

Asemenea situaţie era înregistrată şi în Bucovina, unde ucrainenii naţionalişti se plângeau germanilor de orice decizie luată de autorităţile române în privinţa lor, căutând protecţie.

Era semnalată şi situaţia din agricultură, cu indicarea suprafeţelor arate, a recoltei strânse, a gradului de realizare al prevederilor, etc. Spre exemplu, în primăvara anului 1942, Rezidenţa Tighina informa că, în acel judeţ s-au însămânţat 90.315 ha. cu grâu, faţă de 121.000 ha. prevăzute în planul agricol, deci 74,64%. Totalul general al hectarelor însămânţate în toamna anului 1941 şi primăvara anului 1942 se ridica la 301.999 ha., faţă de totalul de 373.928 ha. prevăzut, deci 80,76%.[177]

La 18 august 1942, organele S.S.I. din Basarabia au primit de la Bucureşti o informaţie, potrivit căreia, în diferite comunicate sovietice şi engleze, se spunea că aceştia intenţionau să lanseze din avioane culturi de microbi şi substanţe otrăvitoare, care să producă pagube în agricultură şi zootehnie, şi să răspândească boli în rândul populaţiei. Problema urma să fie supravegheată de subdiviziunile S.S.I. din Basarabia şi dacă se atestau cazuri de îmbolnăvire a oamenilor, animalelor sau culturilor agricole, acestea trebuiau să fie cercetate pentru a se stabili dacă nu cumva acestea provin de la microbii sau substanţele lansate din avion. De asemenea, dacă erau semnalate raiduri ale avioanelor inamice care nu au lansat nici bombe, nici paraşutişti, trebuia să se cerceteze cu o deosebită atenţie dacă în urma acestor zboruri nu au fost lansaţi microbi sau substanţe toxice.[178]

O altă informaţie de aceiaşi natură, venită la Chişinău în septembrie 1942, spre verificare şi supraveghere, spunea că, avioanele engleze ar fi lansat asupra statelor cu care se află în stare de război, sticle conţinând materie incendiară, cu bază de fosfor şi cauciuc. Sticlele lansate, ar avea o capacitate de 0,3 litri şi când, în urma lansării din avion sau cu ajutorul baloanelor libere, se lovesc de sol, se sparg, iar materia incendiară se aprinde şi se împrăştie sub formă de picături aprinse. Se atrăgea atenţia că, dacă se vor descoperi asemenea sticle, să fie ridicate cu multă grijă, fără a fi deschise, căci în contactul cu aerul, conţinutul lor se aprinde. Toate trebuiau colectate cu ajutorul postului de jandarmi din sector şi aruncate într-o groapă adâncă, unde vor fi sparte cu pietre, şi acoperite cu pământ.[179]

Înregistrându-se mai multe cazuri de contrabandă ce se făceau prin transportarea diverselor mărfuri peste Nistru, fără a fi supuse controlului vamal, Rezidenţa S.S.I. din jud. Tighina a primit ordin să cerceteze problema. La 6 mai 1942, raporta că, controlul vamal şi identificarea persoanelor de la punctul de trecere peste Nistru din Tighina, se efectua, în strânsă colaborare, de către grăniceri, vameşi, jandarmi şi un organ al poliţiei locale.

Până nu demult, se spunea în aceiaşi �notă�, controlul era slab executat, �dând posibilitatea să treacă foarte mulţi militari şi particulari camuflaţi în maşini militare cu diferite mărfuri pe cari le procura[u] de aci, vânzându-le peste Nistru cu preţuri de speculă�. Dar în urma unor dispoziţii primite, controlul a devenit foarte riguros.

Controlul pe calea ferată, de la acest punct de trecere, până nu demult se executa tot atât de slab ca şi cel al autovehiculelor. Aceasta favoriza transportul ilegal de mărfuri din Basarabia în Transnistria, practicat de către funcţionarii C.F.R., în special de cei de la trenurile marfare care transportau unităţi militare şi nu erau supuse controlului.

De asemenea, organul S.S.I. din Tighina informa că, transporturi ilegale de mărfuri peste Nistru erau efectuate de diverşi funcţionari, care aveau asupra lor �ordine de serviciu� eliberate de Guvernământul Transnistriei şi semnate de diverşi şefi de serviciu, cu menţiunea că persoana în cauză �are voie să transporte peste Nistru diferite mărfuri şi băuturi alcoolice, fiind scutiţi de taxe şi formalităţi vamale�. Deci, cu astfel de �ordine de serviciu� se putea transporta orice peste Nistru, fără nici un fel de control.

Trecerea autorizată a Nistrului prin punctul Tighina, era cu desăvârşire oprită între orele 22 şi 5 dimineaţa, atât pentru militari, cât şi pentru particulari. Cu toate acestea, organele de control de la podul de peste Nistru întâmpinau în această perioadă de timp, diferite dificultăţi cu funcţionarii Guvernământului Transnistria, care veneau la Tighina, �făcând chefuri�, iar noaptea târziu, în baza unor simple �ordine de serviciu� insistau să treacă Nistrul, deşi era interzis.

Rezidenţa Tighina sublinia că, deocamdată nu au fost înregistrate cazuri, ca funcţionarii vamali să fi înlesnit, fără control vamal, trecerea diferitelor mărfuri în schimbul unor recompense băneşti sau materiale.[180]

La mijlocul anului 1942, Rezidenţa din Tighina semnala că, populaţia este relativ mulţumită de aprovizionările ce se fac cu produsele necesare. În special, revoltele erau la adresa Institutului Naţional al Cooperaţiei (I.N.C.O.P.), care din cauza neglijenţei, nu a aprovizionat suficient populaţia cu făină de grâu, ceea ce a dus la lipsa, timp de câteva zile, a pâinii de pe piaţa oraşului. Doar în rezultatul intervenţiei primăriei, problema a fost remediată, în oraş producându-se pâine de o calitate bună.

O altă nemulţumire faţă de I.N.C.O.P. se referea la distribuţia tălpii pentru încălţăminte. Talpa înainte de a fi scoasă în vânzare, era ţinută câteva zile într-un beci, unde era udată, ca să fie mai grea la cântar. După ce se usca, greutatea îi scădea cam cu 200 de grame la fiecare kilogram.

În general, viaţa din oraşul Tighina se scumpise mult, încât concura la acest capitol chiar cu Bucureştiul; în special, preţurile de la restaurante creşteau din zi în zi, fără ca organele de control să ia vreo măsură.

Minoritarii erau alarmaţi de zvonul care circula, potrivit căruia, autorităţile române au luat decizia colonizării lor în Transnistria. Din această cauză nu mai doreau să muncească pământul, crezând că în curând vor fi deportaţi.[181]

În �nota informativă� din noiembrie 1942, referitoare la situaţia din judeţ, Rezidenţa S.S.I. din jud. Tighina informa că, starea economică, precum şi cea a aprovizionării, �satisface şi mulţumeşte suficient populaţia�. Dar, iarăşi era ridicată problema speculei din restaurante, ceea ce determina �o profundă nemulţumire în rândurile cetăţenilor şi mai ales a funcţionarilor�.[182] Se sublinia ca, dacă s-ar face o comparaţie între preţurile din restaurante şi preţurile alimentelor de pe piaţă, concluzia ar fi că, �restaurantarii au un câştig enorm, în plus că, porţia a[u] redus-o la jumătate, faţă de porţiile ce se dau la alte restaurante din alte oraşe�. �Pentru stârpirea acestor speculanţi, nu i-a nimeni nici o măsură�.[183]

La începutul anului 1943, Rezidenţa Tighina venea cu noi informaţii despre problema tălpii (care intenţionat era umezită înainte de vânzare) şi a încălţămintei în general. Se menţiona că, problema lipsei încălţămintei era o problemă gravă, mai ales în anotimpul de la începutul anului, atât pentru cei maturi, cât şi pentru copii. Pentru a obţine talpă pentru încălţăminte, solicitantul se adresa comisiei de distribuire a materialelor de încălţăminte. Comisia aproba sau putea să respingă solicitarea. Cel ce primea aprobarea pentru o pereche de încălţăminte, primea un bon, cu care urma să meargă la unul din cizmarii autorizaţi pentru confecţionarea încălţămintei. Deoarece erau doar 4 cizmari la o populaţie de 21.000 de locuitori, cel ce venea cu bonul, de regulă era refuzat şi comanda nu i se primea, pe motiv că cizmarii �sunt prea aglomeraţi� cu comenzi, �sigur aceasta spre a obţine un preţ mai mare decât cel fixat�. Au fost înregistrate cazuri când nici peste 2 luni, cizmarii nu onorau bonurile. Problema era gravă, elevii, neavând încălţăminte, nu puteau merge regulat la şcoală, fapt pentru care erau sancţionaţi.[184]

În iunie 1943, starea economică şi aprovizionarea cu alimente mulţumeau pe deplin locuitorii judeţului şi oraşului Tighina: �Aprovizionarea pieţei este îndestulătoare din toate punctele de vedere. Alimente se găsesc din abundenţă pe pieţe. Carne de vită şi porc se găsesc în cantităţi îndestulătoare, afară de peşte care se găseşte mai puţin. Vânzările sunt foarte active. Aprovizionarea articolelor de galanterie, mărunţişuri şi manufactură este îndestulătoare�. Magazinele de manufactură erau bine aprovizionate, �satisfăcând cerinţele populaţiei�. Însă, şi la mijlocul anului 1943, lipsea �complect încălţămintea standard�, se resimţea şi lipsa �articolelor de fierărie�.

Pentru colectarea şi transportarea cerealelor din judeţ, erau vagoane destule, încât transporturile din acest punct de vedere se făceau în condiţii optime.

Era remarcată o uşoară creştere a preţurilor la vite şi porci. Această situaţie era din cauza comercianţilor din restul ţării, care veneau în Basarabia în vederea cumpărării de vite şi porci pentru Bucureşti şi restul ţării, oferind preţuri mai mari decât cele fixate legal.[185]

În aprilie 1942, Rezidenţa Tighina a raportat despre situaţia întreprinderilor industriale şi comerciale din judeţ. Până la acel moment au luat fiinţă 483 de întreprinderi: 188 în Tighina şi 295 în restul judeţului; 284 din cele din judeţ erau conduse de basarabeni şi numai 11 de către regăţeni; 103 dintre cele din Tighina erau conduse de basarabeni şi 85 de regăţeni; rulajul zilnic al întreprinderilor din judeţ era de circa 1.600.000 lei şi a celor din oraş de circa 2.000.000 lei.

În afara acestor întreprinderi, mai era încă un număr de 15% din total, care erau înfiinţate şi în curs de înregistrare la Camera de Comerţ.

Activitatea bancară din judeţul Tighina nu era adecvată vieţii economice locale. Comercianţii nu prea apelau la creditele bancare, rulând capitalurile proprii, pe care le-au acumulat într-un timp relativ scurt de după dezrobirea Basarabiei. Dar cei ce se împrumutau de la bancă, luau credite de obicei de la Banca Românească şi Banca Basarabiei.

Autorităţile locale nu făceau �nici o şicană� comercianţilor, acordându-le tot concursul la dezvoltarea vieţii economice. De asemenea, potrivit constatărilor Rezidenţei, autorităţile nu protejau nici un comerciant, aplicându-le tuturor acelaşi regim de tratament. Între comercianţii localnici şi cei veniţi din Vechiul Regat se atesta �o completă armonie şi solidaritate� în activitate.[186]

Toate transporturile din Basarabia au fost repuse în funcţiune şi activau în regim normal. Au fost reconstruite drumurile şi podurile, căile ferate, s-au reluat cursele aeriene (Chişinău � Iaşi � Bucureşti, Cetatea Albă � Ismail � Galaţi � Bucureşti. Liniile funcţionau zilnic, cu excepţia duminicilor, funcţionau transporturile navale (pe Nistru) şi maritime.

La 25 septembrie 1942, în urma unor cazuri de deraiere a transporturilor feroviare, provocate de agenţii inamici, organele S.S.I. din Basarabia, au primit ordin: �Întrucât din toate acestea (cazuri enumerate mai sus � n.a.) rezultă că elemente teroriste caută să stânjenească transporturile pe calea ferată (prin amplasări de mine � n.a.), urmăriţi îndeaproape această chestiune, raportând fiecare caz în parte�. În cadrul executării acestui ordin, trebuiau să fie supravegheaţi şi cantonierii responsabili de controlul circuitelor ferate, care fără să verifice existenţa explozibilelor, raportau că mine de-a lungul căilor ferate nu s-au depistat.[187]

Acţiunile energice ale serviciilor speciale şi ale organelor poliţieneşti de după eliberare, au readus în scurt timp liniştea şi ordinea publică în teritoriul Basarabiei. Elementele subversive, cu uşurinţă au fost anihilate, căci în această acţiune organele de siguranţă s-au bucurat de tot sprijinul populaţiei. La sfârşitul lunii ianuarie 1942, rezidentul D. Răceanu din Tighina informa că, pe parcursul acelei luni în judeţ nu s-a descoperit nici o acţiune de spionaj, sabotaj sau terorism.

În afară de acţiunile subversive, era supravegheată orice manifestare politică, fiind interzisă prin lege.

Ţăranii din jud. Tighina, potrivit unei note semnate de D. Răceanu, erau mulţumiţi de eliberarea Basarabiei şi de administraţia românească. Toată nemulţumirea lor se îndrepta împotriva manufacturiştilor care le vindeau marfa dublu mai scump, comparativ cu preţul la care ei îşi vindeau produsele agricole. În rândul lor nu s-a înregistrat nici o tendinţă de ordin politic, decât adeziunea la programele guvernamentale, sprijinindu-l pe mareşalul Ion Antonescu, care i-a �scăpat de robia bolşevică�.

Muncitorii de pe la diferite întreprinderi erau mulţumiţi de condiţiile de viaţă, în special cei care au rămas sub sovietici şi au fost reprimiţi acum în serviciu.

Comercianţii erau foarte revoltaţi faţă de sistemul fiscal, care, după părerea lor, le-a impus impozite foarte mari, fără a se angaja politic în vreo mişcare.[188]

La sfârşitul anului 1942, aceiaşi rezidenţă raporta că nu a atestat nici o activitate politică în judeţ: �Curente politice în rândurile populaţiei de pe raza judeţului şi oraşului Tighina, nu s-a înregistrat nici un caz până în prezent�. Foştii membri ai partidelor politice, cu excepţia comuniştilor şi legionarilor, nu activau �pentru reînvierea acestor partide�. Dar şi mişcarea comunistă nu s-a constituit în organizaţii, deşi se remarca tendinţa de a se organiza. Se bănuia că, o parte din comunişti menţin �un slab contact cu organizaţiile comuniste sau grupările de partizani din Transnistria, unde acolo au fost organizate mai bine ca aci�. Ei lansau diferite ştiri �în legătură cu mersul războiului, ştiri ce nu sunt luate în consideraţie de restul populaţiei paşnice de pe raza acestei Rezidenţe�.

Era atestată sosirea în ţară a prizonierilor repatriaţi din U.R.S.S., majoritatea plecaţi de bună voie cu armatele sovietice, parte din ei fiind cunoscuţi ca simpatizanţi comunişti, �ce sub dominaţia bolşevică au deţinut diferite posturi de mare importanţă pe la diferite instituţii sovietice�. Se considera că, aceste elemente, care se reîntorc după un timp aşa îndelungat de la bolşevici, �desigur că după ce mai întâi au fost recrutaţi şi instruiţi (de spionajul şi propaganda sovietică � n.a.), astăzi se reîntorc în Basarabia cu diferite misiuni, fie de a lua contact cu foşti membri ai organizaţiilor comuniste, de a se reorganiza sau de a organiza grupări de partizani, cu scopul de a crea unele stări de spirit între populaţia civilă, cu scopul de a slăbi moralul armatelor aliate�.

Îngrijorarea faţă de aceste acţiuni comuniste, era dublată de nemulţumirea basarabenilor şi regăţenilor din Tighina faţă de atitudinea rusofilă a unei părţi din populaţie. Aceasta vorbea numai în limba rusă �şi chiar în ultimul timp s-a ajuns să cânte şi pe străzi în centru, cântece ruseşti�. Organele de poliţie erau acuzate că stau pasive şi nu iau nici o măsură în această privinţă.[189]

La 21 martie 1942, Centrul Nr. 2 Chişinău a dispus verificarea informaţiei, potrivit căreia din Uniunea Sovietică au venit dispoziţii pentru organizaţiile comuniste din Basarabia, ca de la 1 martie să înceapă distrugerea tuturor căilor de comunicaţii dintre această provincie şi Transnistria. Urma să se stabilească dacă anumite echipe încearcă să se angajeze în serviciile auxiliare ale C.F.R., pentru a produce aceste atentate.[190]

Către sfârşitul anului 1942, elementele comuniste din Tighina nu au reuşit să se organizeze, dar lansau unele ştiri false, referitor la mersul războiului, precum şi unele zvonuri care urmăreau să provoace nemulţumiri în sânul populaţiei, faţă de administraţia românească.[191]

La 25 aprilie 1943, organele S.S.I. din Basarabia erau atenţionate să sporească activitatea în preajma zilei de 1 mai, urmând să stabilească care erau instrucţiunile conducerii Partidului Comunist din România pentru această zi, să se urmărească răspândirea de manifeste, propaganda desfăşurată printre muncitori, eventualele întruniri, etc. La 2 mai 1943, după studierea acestor probleme, s-a raportat telefonic la Bucureşti că, �nu am avut cazuri� de asemenea natură.[192]

În problema comunistă agenţii-informatori ai Centrului S.S.I. de la Chişinău erau în permanenţă instruiţi şi dirijaţi spre sursele accesibile de informare. Spre exemplu, unui agent care trebuia să se documenteze asupra organizaţiilor comuniste din Chişinău, i s-a recomandat: �1) Să-l faceţi pe Zaharevici Fiodor să vă spună ce fel de organizaţie se făcea în Suburbia Dealul Viilor, fostă Borisovca, căci şi sus numitul a fost acolo ca membru şi se ducea regulat odată pe săptămână, părăsind lucrul; el a lucrat în coloana de reparaţii pe calea ferată, în prezent este funcţionar la Serviciul Drumurilor din str. Alexandru cel Bun�.[193]

O parte din legionari sperau că mişcarea se va reorganiza şi desfăşurau o intensă propagandă în acest scop. Rezidentul D. Receanu din Tighina informa la 30 decembrie 1941 că, învăţătorul Teodor Dărânga din com. Taraclia, jud. Tighina, concentrat la Compania de Poliţie Tiraspol, fost şef de cuib, declara frecvent în convorbirile avute cu unele persoane că, �mişcarea legionară va reînvia după terminarea războiului�.[194] La Spitalul Militar din Cetatea Tighina, şoferul Nicolae Marinescu de acolo, originar din Bucureşti, făcea propagandă legionară în rândurile militarilor răniţi. El susţinea că, după terminarea războiului, regimul mareşalului Antonescu va cădea, iar în locul lui se va reinstala cel legionar. Declara cu mândrie că, Horia Sima nu este refugiat în Germania, ci se află în România, purtând uniformă militară germană şi fiind susţinut de Legaţia germană de la Bucureşti. Conducerea mişcării intenţiona să recruteze elemente de încredere spre a le trimite în Basarabia şi Bucovina pentru propagandă legionară.[195]

Unii legionari, executând ordinele conducerii mişcării, au reuşit să se infiltreze în structurile statului din Vechiul Regat, precum şi în cele din Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Un alt funcţionar al Primăriei Tighina, semnalat de organele S.S.I. din Tighina ca fiind legionar, era Nicolae Coltov, ce în trecut a avut strânse legături cu Stelescu, fost comandant legionar din Galaţi.[196] Un alt legionar, semnalat de Rezidenţa Tighina, era şeful Serviciului Personal din Administraţia Financiară Tighina, Mihalcea, care în ziua de 22 ianuarie 1942, pe când se afla în com. Ceaga, jud. Tighina, şi-a exprimat oarecare simpatii faţă de mişcarea legionară, declarând că a fost comandant legionar în Banat, dar nu a luat parte la rebeliunea legionară.[197] Alt funcţionar cu simpatii legionare din jud. Tighina era Calin, fost învăţător în jud. Tighina, originar din Basarabia, care se afla într-un post de la prefectura Tiraspol. Era sugerată supravegherea lui, �deoarece cât se afla în Tighina avea atitudini foarte turbulente�.[198]

Rezidenţa Tighina mai informa la 26 iunie 1942 că, la Liceul �Alecu Russo� din Chişinău erau mai mulţi elevi care făceau propagandă legionară. Dintre aceşti elevi, a fost arestat Ştefan Sereţeanu, absolvent al liceului, fiul lui Radu Sereţeanu, secretar la Parchetul Tribunalului Tighina. Acest Radu Sereţeanu era văzut deseori în anturajul judecătorului Ghenuchi, semnalat a fi un legionar fanatic.[199]

Alţi legionari-liceeni au fost descoperiţi (în urma unor denunţuri) şi arestaţi de poliţia oraşului Tighina, la Liceul Agricol din Comrat.[200]

Fiind informate că, elementele legionare au ordine să pătrundă în serviciile diferitelor instituţii de stat şi de utilitate publică, încercând de acolo să saboteze lucrările acestora, organele S.S.I. au luat măsuri pentru identificarea lor şi a întocmit o situaţie (care permanent era actualizată) cu aceste elemente, care deja au pătruns în anumite funcţii sau încercau să pătrundă.[201]

Au fost luate măsuri şi pentru a afla dacă legionarii au plasat elementele lor propagandistice în diferite întreprinderi din Basarabia, pentru a instiga muncitorii la o grevă generală, speculând cu problema insuficienţei salariului. În judeţul Tighina, în vara anului 1942, nu s-au constatat asemenea plasări de elemente propagandistice prin întreprinderi, cu toate că, legionarii cunoscuţi în judeţ, îşi exprimau unele nemulţumiri izolate în acest sens. S-au arătat nemulţumiţi şi în privinţa aprovizionării slabe cu unele mărfuri. Iar pentru a incita spiritele invalizilor de război, îşi manifestau indignarea faţă de acţiunea statului de reprimire în serviciu a foştilor funcţionari de sub regimul sovietic, fără a da posibilitate celor ce au luptat pe front să ocupe aceste posturi. Toate aceste nemulţumiri şi zvonuri erau lansate de legionari �personal în mod indirect şi izolat�.[202]

Legionarii, în septembrie 1942, au lansat zvonul, precum că, din cauza moralului scăzut al trupelor române de pe front, �nu este exclusă o ofensivă puternică a armatelor sovietice, care în acest caz ar sparge frontul, ocupând ţara noastră�. Subcentrele Cetatea Albă şi Bălţi, precum şi Rezidenţele Tighina şi Lăpuşna au primit misiunea să-i identifice pe colportorii acestui zvon.[203] Mai târziu, Centrul Nr. 2 Chişinău a dispus să se verifice dacă legionarii îşi fac legături cu invalizii de război şi militarii,[204] urmărind atragerea lor în activităţile împotriva regimului Antonescu.

La sfârşitul anului 1942, legionarii din oraşul şi judeţul Tighina intenţionau să se reorganizeze, însă numărul lor mic nu permitea acest lucru, deoarece erau toţi ţinuţi sub o strictă supraveghere a organelor de siguranţă. Mai intenţionau să provoace, ca şi comuniştii, nemulţumiri în sânul populaţiei, în special printre veteranii şi invalizii de război, cărora li s-a promis, dar nu li s-au dat din bunurile rămase de la evreii deportaţi peste Nistru.

Acţiunile lor aproape inexistente în Tighina, creau impresia că aceştia aşteaptă sfârşitul războiului, după care să se grupeze şi să se reorganizeze.[205]

La 19 ianuarie 1943, Rezidenţa Tighina raporta că, în sectorul său erau identificaţi 68 de legionari, dintre care 24 au fost mutaţi, unul a decedat, altul a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, restul de 42 de legionari, fiind liberi, dar ţinuţi în supraveghere.[206] Din rândul acestora nu s-au depistat persoane dispuse ori capabile să producă acte teroriste.[207] De asemenea, nu s-a constata ca absolvenţii liceelor teoretice, care au făcut parte din frăţiile de cruce, să fi intenţionat (potrivit dispoziţiei legionare de a se forma cadre militare pentru mişcare) să se înscrie la şcolile militare de ofiţeri.[208]

În general, în sectorul acestei rezidenţe, numărul legionarilor era foarte mic (majoritatea fiind ori veniţi din Vechiul Regat, ori tineri liceeni de pe loc), iar activitatea mişcării era foarte slabă. Fiindu-i raportată această stare de lucruri Centrului Nr. 2 Chişinău, acesta urma să decidă dacă se mai impunea necesitatea angajării unor informatori plătiţi pentru problema legionară din judeţul Tighina. Până atunci (în ianuarie 1943), în această problemă au fost folosiţi numai informatori onorifici, precum şi din mişcarea comunistă.[209]

De rând cu legionarii, erau urmăriţi şi cuziştii. La 7 mai 1942, Centrul Nr. 2 Chişinău a dispus organelor sale să urmărească �cu toată atenţiunea acţiunea Cuzistă din Basarabia, identificând pe membrii acestei mişcări, precum şi activitatea pe care o desfăşoară�. Orice deplasare a foştilor conducători sau membri marcanţi cuzişti, trebuia supravegheată, �căutându-se a se afla scopul ei precum şi persoanele cu cari ia contact, întruniri, etc., raportându-se urgent acestui Centru�.[210]

Activitatea partidelor istorice era practic inexistentă. Organele S.S.I. din Basarabia erau concentrate, în mare parte, spre urmărirea activităţii foştilor membri ai Sfatului Ţării, care au activat în partidele istorice şi continuau să reprezinte interesele basarabenilor în faţa autorităţilor centrale.

La 20 iunie 1943, Centrul Nr. 2 Chişinău a primit ordin să verifice urgent printre foştii membri ai Sfatului Ţării informaţia, potrivit cărei, �în rândurile basarabenilor cu ocupaţia în Transnistria şi în oraşele de peste Prut, se înregistrează din ce în ce mai frecvent (în special în rândurile membrilor fostului Sfat al Ţării), nemulţumiri şi chiar o vădită indignare faţă de modul cum Guvernul tratează şi soluţionează problemele basarabene şi îndeosebi chestiunile de propagandă pe liniile esenţiale ale vieţii de stat basarabene�.

Aceste nemulţumiri, potrivit Centralei S.S.I. de la Bucureşti, ar fi constat în neconvocarea foştilor membri ai Sfatului Ţării la Bucureşti pentru consultări, deşi continuau să fie exponenţii vieţi ai basarabene; ori de câte ori basarabenii formulau o plângere sau o doleanţă, autorităţile nu numai că nu le soluţionau, dar îi şi sancţionau, fără a ţine cont de temeinicia reclamaţiilor. Nu era luată în seamă nici ideea elaborării unui plan politic bine definit în privinţa teritoriilor eliberate şi a celui transnistrean, care să aibă în vedere următoarele puncte:

- specularea antisemitismului din Rusia, problemă ce se pune acolo cu o deosebită acuitate;

- organizarea burgheziei din localităţile transnistrene şi desfiinţarea colhozurilor, �a căror menţinere constituie o greşeală a Centrului, deoarece continuă să utilizeze o masă de �iobagi��;

- o propagandă sistematică promovată împreună cu autorităţile germane, �în sensul că armatele [germano-române] nu luptă pentru cucerirea ţării ruşilor, războiul actual neavând scopuri teritoriale (familiile ruşilor nu vor avea nimic de suferit), ci scopul războiului este numai scuturarea jugului bolşevic�;

- instaurarea unui guvern rusesc la Smolensk, opus Kremlinului, cu scop de a atrage �toate energiile şi aspiraţiile ruseşti�, deoarece nu este suficientă doar acţiunea întreprinsă de generalul Vlasov.

În general, socoteau fruntaşii basarabeni, se cerea o acţiune rapidă, un plan politic, �acum când elementele conducătoare din Odessa, în frunte cu Gherman Pântea (primarul basarabean al oraşului Odessa � n.a.), dau dovadă de ezitare şi slăbiciune, lucru care demoralizează şi dezorientează�.[211]

Organele S.S.I. din Basarabia au primit ordin să urmărească şi să semnaleze orice intenţie de întrunire sau conferinţă politică a �foştilor politicieni�, la care s-ar discuta diverse subiecte istorice, culturale şi naţionale, şi la care s-ar revizui cadrele şi s-ar pregăti unele acţiuni politice.[212]

În contextul luptei cu diversele curente politice, precum şi cu inamicul extern, un rol deosebit îl avea propaganda de stat şi cenzura. Ministerul Propagandei Naţionale desfăşura o campanie de propagandă �asupra temeiurilor luptei noastre în Răsărit, încrederii în victoria finală şi îndatoririlor cerute de clipele de faţă�. În oraşe şi sate această acţiune era desfăşurată de prefecturile de judeţ prin căminele şi fundaţiile culturale. În fiecare zi de duminică şi de sărbătoare, se organizau diverse manifestări cu caracter naţional-patriotic şi cultural (şezători, conferinţe). În această campanie, rolul organelor S.S.I. era de a supraveghea dacă această acţiune se desfăşura potrivit dispoziţiunilor şi �dacă (în cadrul acestor manifestaţii � n.a.) nu se strecoară şi idei politice sau de altă natură�.[213] Trebuia verificată şi informaţia dacă în rândurile populaţiei basarabene nu a început o propagandă pentru reinstaurarea ţarismului în Rusia, prin care s-ar încerca readucerea basarabenilor în orbita Rusiei.[214]

S.S.I.-ul îi identifica şi-i ţinea în supraveghere pe cei ce lansau şi răspândeau zvonuri defavorabile siguranţei statului. Erau urmărite localurile publice, pieţele alimentare, etc. Rezidenţa din Tighina supraveghea restaurantul Victoria din localitate, vizitat de localnici şi soldaţii veniţi de pe front, unde culegea zvonuri şi diverse ştiri. Acolo, în câteva rânduri, a reuşit să identifice şi câţiva legionari, care în timpul chefurilor cântau cântece legionare.[215]

O atenţie sporită, în sensul combaterii zvonurilor alarmiste, era atrasă militarilor reveniţi de pe front. În acest sens, Subcentrele Bălţi, Cetatea Albă şi Rezidenţele Tighina şi Lăpuşna, au primit la 24 octombrie 1942, ordin să-i identifice pe cei ce lansau zvonuri alarmiste în legătură cu mersul operaţiunilor militare de pe front, raportând fiecare caz, spre a se lua măsuri împotriva lor.[216] Măsuri, pentru anihilarea celor ce răspândeau zvonuri alarmiste, au fost luate şi pe front de către Comandamentele româneşti şi germane.[217]

O atenţie sporită au avut-o organele S.S.I. din Basarabia faţă de propaganda defetistă. La 24 noiembrie 1942, au primit ordin să urmărească această problemă şi să constate dacă asemenea de propagandă se desfăşoară în rândurile populaţiei civile româneşti, a armatei române, a minoritarilor (germani, ucraineni, maghiari, ruşi, polonezi, bulgari, sârbi, armeni, greci, evrei, turci, etc.) şi să identifice care era sursa acestei propagande (posturi de radio străine, zvonuri), să stabilească care erau argumentele ei, repercusiunile asupra stării de spirit a populaţiei. Trebuiau semnalate cazuri concrete pentru a se luat măsurile împotriva vinovaţilor.[218]

În general, S.S.I.-ul din Basarabia a avut de verificat cele mai diverse informaţii, unele din ele neavând nici o legătură cu acest teritoriu. Spre exemplu, a avut de raportat care era acţiunea maghiarilor din Basarabia. Desigur că, răspunsul a fost negativ, căci minoritate maghiară aici nu exista.

În luna mai 1942, rezidentul din Tighina s-a referit la �acţiunea minoritarilor�. În urma recensământului din decembrie 1941, în judeţ erau: 46.278 găgăuzi, 27.431 ruşi, 20.236 ucraineni şi 17.566 bulgari.

Ucrainenii din sudul judeţului considerau incorecte aceste cifre, pretinzând că, în regiune minoritate rusă practic nu exista, deoarece aceştia erau în majoritate ucraineni, astfel că, ei şi nu găgăuzii, erau minoritatea cea mai numeroasă din judeţ.

Aceşti ucraineni, până la cedarea Basarabiei către U.R.S.S. în 1940, în mare parte au simpatizat cu sovieticii. Însă, trecând prin experienţa comunistă timp de un an de zile, văzând că realitatea era cu totul alta, s-au orientat după eliberarea Basarabiei către cei ce intenţionau să creeze un stat ucrainean independent, condus pe principii naţional-socialiste şi sub protectorat german.

O bună parte din bulgari avea sentimente antiromâneşti, însă pe care le ţineau camuflate. Erau credincioşi fostului regim sovietic de ocupaţie, pe timpul cărora �au depus cea mai încordată muncă pentru organizarea colhozurilor�. Acum nu se mai manifestau deschis, iar foştii funcţionari sub soviete, de origine bulgară, considerau că �nu li se face dreptate cu ocazia revizuirii funcţionarilor publici�.

Coloniştii din Polonia, aduşi de către sovietici în sudul Basarabiei (după dezmembrarea Statului polonez în 1939), erau total apatici, manifestând dezinteres în organizarea gospodăriilor lor, aşteptând revenirea la vetrele lor din Polonia.[219]

La 20 ianuarie 1942, Centrul Nr. 2 Chişinău a dispus organelor sale să urmărească cu toată atenţia propaganda de orice natură desfăşurată de ucraineni, precum şi manifestaţiile lor publice, trecerile de frontieră şi revenirile clandestine în ţară, etc. Urmau să fie întocmite �dări de seamă� lunare asupra activităţii ucrainenilor şi a măsurilor luate de autorităţi în privinţa lor.[220]

Era supravegheată şi activitatea germanilor, care au rămas în Basarabia după operaţiunea repatrierii în Reich din 1940. La 14 septembrie 1942, subdiviziunile S.S.I. din Basarabia au primit spre urmărire o problemă referitoare la Grupul Etnic German din România, care trimetea în diferite părţi ale ţării echipe de tineri (cu vârsta cuprinsă între 17 şi 20 de ani), pentru a se informa asupra stării de spirit a populaţiei şi Armatei române, asupra modului de comportare al funcţionarilor. Culegerea informaţiilor trebuia să se facă timp de 2-3 săptămâni, după care să fie transmise conducerii Grupului Etnic German.[221]

În contextul supravegherii curentelor politice şi a minorităţilor etnice, S.S.I. s-a ocupat şi de monitorizarea manifestărilor din partea sectelor religioase, interzise şi acestea prin lege.

După o scurtă documentare asupra problemei, la 6 noiembrie 1941, Rezidenţa S.S.I. din Tighina informa despre situaţia sectelor religioase de pe raza oraşului Tighina.

Baptiştii, în număr de 120 de credincioşi, aveau local propriu de rugăciuni în str. Haşdeu, cu denumirea de Casa de rugăciuni a creştinilor evanghelici Baptişti. În fruntea lor se afla Grigore Popov, care nutrea sentimente antiromâneşti. Serviciul religios consta în predicarea Evangheliei şi a Bibliei, fiind îndreptat împotriva creştinismului ortodox şi camuflat, împotriva legilor ţării. Propaganda promovată (în special în mediul săracilor), urmărea capturarea unui număr cât mai mare de creştini ortodocşi. Secta activa în baza cotizaţiilor băneşti şi a altor ajutoare în natură a membrilor ei.

Serviciul religios se oficia în limba rusă şi �nu privesc cu ochi buni pe români, cât şi religia ortodoxă�. Se sublinia că, pe timpul ocupaţiei sovietice, baptiştii şi-au oficiat nestingherit serviciul religios.

Molocanii, în număr de circa 500 de familii, posedau şi ei local propriu de rugăciuni, în str. Lev Tolstoi. Erau conduşi de Andrei Socolov. Nu recunoşteau ierarhia clericală şi nici cultul icoanelor. Se conduceau de Biblie şi Eanghelie pe care le tratau în felul lor. Fondurile pentru activitate se acumulau de la credincioşii sectei.

Comparativ cu baptiştii, respectau legile ţării şi nu s-au manifestat împotriva populaţiei şi autorităţilor româneşti, deşi păreau a fi filoruşi. Slujbele le oficiau tot în limba rusă.

Pe timpul ocupaţiei sovietice, localul lor de rugăciuni a funcţionat, fiind impuşi pentru asta să plătească un impozit mare.

Lipovenii (ortodocşi de rit vechi), aveau în Tighina două biserici, una în str. Alexandru cel Bun şi alta în str. Cetatea Albă. În prima, preot era Mina Colesnicov, iar în a doua Serghei Noconoru. La slujbele acestor preoţi, veneau lipovenii din Tighina, precum şi din localităţile din judeţ (Chiţcani, Copanca, Demduc, Talmaz şi Anovca), unde nu erau nici preoţi, nici biserici.

Lipovenii din judeţul şi oraşul Tighina făceau parte din Episcopia lui Inochentie, iar slujbele religioase se făceau pe stil vechi şi în limba rusă.

Se aştepta că, apartenenţa lipovenilor la ortodoxie, o să-i aducă în scurt timp în sânul ortodocşilor de stil nou. În acţiunile lor, nu s-au manifestat antiromâneşte, cu toate că erau ruşi şi nutreau sentimente filoruse.

Catolici şi Lutherani erau în Tighina, dar într-un număr foarte mic. Adventiştii lipseau, iar în judeţ, erau doar în comuna Marianca, desfăşurând acolo intense activităţi pentru mărirea numărului de credincioşi.[222]

Potrivit dispoziţiilor date de Ministerul Culturii şi Cultelor şi transmise prefecturilor de judeţ cu ordinul nr. 36.592/1941, nu se mai admitea nici o trecere de la un cult istoric la confesionalism sau la vreo asociaţie religioasă (adventism, baptism, creştinism după Evanghelie). Iar prin decizia nr. 44.338/1941, s-a interzis orice activitate sectară în Basarabia şi Bucovina, chiar şi a asociaţiilor religioase autorizate să funcţioneze înainte de 1940. Toate autorizaţiile de funcţionare a sectelor religioase, urmau să fie înaintate la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru anulare.

Organele S.S.I. din Basarabia au primit dispoziţii să supravegheze executarea acestor dispoziţii şi să raporteze orice manifestare sectară.[223]

În contextul prieteniei româno-germane şi româno-italiene, în aprilie 1942, Rezidenţa Tighina era rugată să raporteze despre situaţia �acţiunii italiene în judeţul şi oraşul Tighina�. Răspunsul a fost unul negativ: �a) Pe raza judeţului şi oraşului Tighina nu avem case sau organizaţii ale tineretului Italian. b) De asemeni, nu avem Institute de cultură Italiană, lectorate (cursuri de limbă Italiană)�. Situaţia �acţiunii italiene� în oraşul şi judeţul Tighina nu prea era cunoscută de populaţie, de aceea, în zilele de 28-29 aprilie, la Tighina, s-au dat o serie de reprezentaţii teatrale pentru publicul şi militarii din Basarabia şi Transnistria, pe piesele autorilor italieni Armando Curcio (Banii nu fac nici două parale) şi Nicola Mannzari (Oraşul fără avocaţi).[224]

Organele S.S.I., când era cazul, raportau şi despre situaţia sanitar-epidemiologică. În cursul lunii mai 1942, Rezidenţa Tighina informa că, au fost depistate trei cazuri de febră tifoidă, dintre care două tratate şi unul în curs de tratament. S-au mai depistat: un caz de scarlatină (tratat), două de tifos exantematic (unul tratat şi altul a dus la deces).

Serviciul Sanitar Tighina a luat măsuri pentru analiza bacteriologică şi chimică a apei direct de la uzina de apă, constatând că, este potabilă, iar probele luate în oraş, din robinete, au arătat că apa nu este bună de băut, situaţia conductelor de apă fiind deplorabilă.

S-a dispus ca întreprinderile comunale să controleze conductele, iar primăria oraşului să emită o ordonanţă prin care populaţia să fie obligată a fierbe apa, până la soluţionarea problemelor cu conductele.[225]

III.2. Frontul de est.

La jumătatea lunii noiembrie 1941, odată cu demobilizarea Armatei a IV-a române şi chemarea în ţară a unor unităţi din Armata a III-a română, Eşalonul Mobil a revenit la Bucureşti. Pe front, S.S.I.-ul era reprezentat de centre informative înaintate de pe lângă unităţile operative ale Armatei române.[226]

Odată cu remobilizarea Armatei a IV-a române din primăvara anului 1942, pentru continuarea luptei împotriva Uniunii Sovietice, pe front a revenit şi Eşalonul Mobil al S.S.I., care a desfăşurat diverse misiuni speciale în tot spaţiul sovietic ocupat de trupele române. În continuare, Eşalonul era condus de colonelul I. Lissievici şi se afla la Rostov.

În zona armatelor de operaţiuni, Eşalonul Mobil al S.S.I., prin centrele sale informative înaintate şi subcentrele acestora, s-a preocupat de starea de spirit a populaţiei, moralul ostaşilor români şi germani, a investigat multiple probleme referitoare la Armata sovietică, la industria de război a Uniunii Sovietice, a furnizat diverse informaţii din U.R.S.S., a identificat partizani sovietici, agenţi inamici de spionaj, terorism şi propagandă. Personalul acestor organe era specializat atât în informaţii, cât şi în contrainformaţii, acţionând în uniforme militare şi în haine civile. Fiecare colaborator pentru identificare, avea legitimaţie de serviciu.

Acţiunea contrainformativă consta în descoperirea, arestarea şi cercetarea partizanilor, agenţilor şi paraşutiştilor sovietici; descoperirea şi prevenirea actelor teroriste, de sabotaj şi propagandă întreprinse de sovietici împotriva Armatei române; acordarea întregului concurs, prin acţiuni informative şi de documentare, la siguranţa Comandamentelor M.U. şi a depozitelor Armatei.

Informaţiile necesare erau procurate prin chestionarea populaţiei locale şi a refugiaţilor, interogarea prizonierilor şi dezertorilor, prin intermediul agenţilor-informatori interni şi externi, prin capturarea documentelor de la inamic, a spionilor inamici arestaţi, prin schimbul de informaţii cu alte organe informative româneşti (ale Secţiei a II-a a M.St.Major) şi aliate (germane). Interogarea se efectua în baza chestionarelor întocmite în prealabil, prin intermediul cărora se căutau răspunsuri concrete la cele mai importante probleme care interesau. Pentru interogarea prizonierilor erau Instrucţiuni de avut în vedere la interogarea prizonierilor, elaborate de Detaşamentul Vulturul al S.S.I., potrivit cărora, complexitatea întrebărilor adresate interogatului, trebuia să corespundă gradului de pregătire, funcţiei şi gardului militar deţinut. Exploatarea informativă a prizonierilor se făcea, în primul rând, cu referire la Armata sovietică, în special, la unitatea în care a fost încadrat, insistându-se asupra organizării, dotării, efectivelor, rezervelor, procedeelor de luptă, etc. Cei cu un grad de pregătire mai înalt, erau interogaţi şi asupra diverselor chestiuni referitoare la Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne (N.K.V.D.), gospodăriile colective, problema religioasă în U.R.S.S., problema alimentară, industria sovietică, comunicaţii, agricultură, etc.

În baza acestor informaţii, confruntate şi verificate, erau întocmite �note informative� pe care Eşalonul I Mobil al S.S.I. le înainta M.C.G., M.St.Major (Secţia a II-a), comandamentelor militare ale armatelor de operaţiuni (pentru a fi luate măsurile operative adecvate impuse de situaţie, în lupta contra unităţilor sovietice), comandamentelor similare aliate (germane) din sectoarele vecine, altor eşaloane superioare.[227] Printre aceste �note� mai importante ar fi: Organizarea serviciilor Forţelor Aeriene Militare ale Marinei de Război Sovietice (7 august 1942),[228] Organizarea Hidroaviaţiei Sovietice din Marea Neagră (7 august 1942),[229] Programul cursurilor pentru perfecţionarea ofiţerilor de pe lângă Direcţia Generală de Informaţii � Marele Stat Major al Armatei Roşii (11 august 1942),[230] Şcoli Militare sovietice (13 decembrie 1943),[231] Viaţa economică din U.R.S.S. (28 decembrie 1943),[232] Flota de Război din Marea Neagră (12 ianuarie 1944),[233] Flota de Război de pe râul Volga (12 ianuarie 1944),[234] Organizarea politică în Armata Roşie (17 ianuarie 1944),[235] Organizarea Marilor Unităţi din Armata Roşie (17 ianuarie 1944),[236] Structura aparatului politic de partid în armată (29 februarie 1944),[237] Organizarea grănicerilor în U.R.S.S. (29 februarie 1944)[238] şi multe-multe altele.[239]

De o importanţă deosebită pentru unităţile operative erau �notele informative� (cu schiţe anexate) despre dispozitivul inamic din faţa trupelor române, extrem de necesar la pregătirea şi desfăşurarea ofensivei/defensivei.

Dar pentru a beneficia de această asistenţă informativă şi contrainformativă, comandamentele de M.U. de pe front erau obligate de M.C.G. al Armatei române, să pună la dispoziţia organelor S.S.I. din sectorul lor, pe toţi prizonierii capturaţi (pentru a fi exploataţi informativ şi eventual, a fi recrutaţi pentru misiuni informative), să înlesnească trecerea şi primirea agenţilor prin linia frontului, să asigure deplasarea nestingherită a personalului acestor organe prin zonă, atât ziua, cât şi noaptea, să le asigure, la cerere, paza arestaţilor aflaţi în cercetare. De asemenea, trebuiau să le asigure acestor structuri informative hrană, carburanţi, asistenţă tehnică, armament şi muniţii (inclusiv a celor de fabricaţie sovietică), etc.[240]

IV. Acţiunile S.S.I. în preajma evacuării Transnistriei, Bucovinei şi Basarabiei (1944).

Schimbarea situaţiei de pe front în favoarea Armatei sovietice, începând cu a doua jumătate a anului 1942, a impus armatele româno-germane să se retragă treptat spre Vest. �Odată cu retragerea trupelor române spre Odessa � relata Eugen Cristescu în timpul anchetei de la Moscova � s-a retras şi Eşalonul (Mobil al S.S.I. � n.a.) care s-a unit cu Agentura Transnistriei şi au venit succesiv în etape în Basarabia şi Moldova. A rămas o agentură la Chişinău, iar alta a trecut la Bârlad, şi una la Bacău unde s-a instalat în ultimul timp Comandamentul Armatei. Conform ordinului M.C.G. urma să se pregătească personalul necesar care să fie lăsat în Basarabia şi Bucovina pentru a continua acţiunea informativă. S-au adunat de Col. Palius câteva elemente care au fost instruite la Bârlad unde s-au făcut şi un curs de Radio-Telegrafie. Instrucţia acestui personal nu a fost terminată din cauza precipitării evenimentelor, astfel că această acţiune nu a avut rezultatul aşteptat. Eşalonul (Mobil al S.S.I. � n.a.) a trecut la Comandamentul Armatei la Bacău unde şi-a încheiat misiunea�.[241]

Personalul care trebuia să rămână pentru activităţi informative în Transnistria, Bucovina şi Basarabia, în eventualitatea ocupării acestora de către sovietici, urmau să formeze aşa-numita Echipa Specială �C� a S.S.I.

La 18 noiembrie 1943, când părăsirea teritoriilor Transnistriei, Basarabiei şi Bucovinei de către administraţia românească era tot mai evidentă, această echipă din Centrala Mobilă a Agenturii Frontului de Est, a elaborat �Propuneri generale�[242] privind organizarea agenturii acoperite pentru aceste teritorii, care urma să funcţioneze după evacuare. Fiind aprobate de conducerea S.S.I., propunerile au fost înaintate în ziua de 23 noiembrie 1943, cu adresa nr. 8.300, Secţiilor I ale Centrelor Nr. 1 (Cernăuţi), 2 (Chişinău), 3 (Odessa) Informaţii şi Echipei speciale �C�, în vederea executării; adică, trebuia să se treacă imediat la formarea unei agenturi, care să acţioneze în Transnistria, Basarabia şi Bucovina, în eventualitatea evacuării acestor teritorii de către autorităţile civile şi militare româneşti.

Pentru Transnistria era preconizată o reţea informativă formată din 250 de persoane cu 19 aparate radiotelegrafice. Separat, pentru fiecare judeţ, era prevăzut un număr de 10-15 agenţi. În Basarabia, numărul agenţilor trebuia să fie de 220 de spioni, cu 16 aparate radiotelegrafice. Separat, urmau să fie lăsaţi agenţi cu diverse misiuni, în toate satele de pe malul stâng al Nistrului şi Prutului. În Bucovina, se preconiza plasarea a 150 de agenţi, cu 9 aparate radiotelegrafice. Suplimentar, trebuiau lăsaţi agenţi în toate satele de pe malul stâng al Siretului.

Se estima că, din totalul elementelor recrutate, nu se va putea conta decât pe cel mult 10%, care vor activa conştiincios. Se aprecia că, chiar dacă numai 10% vor acţiona, atunci şi în acest caz rezultatele informative vor fi mulţumitoare.[243]

Aşa dar, acestea erau intenţiile S.S.I.-ului faţă de o eventuală ocupare a Transnistriei, Basarabiei şi Bucovinei de către armatele sovietice. Ele urmau să fie realizate de Echipa Specială �C�, care să asigure conducerea Statului şi a Armatei române cu informaţii din teritoriile româneşti �ocupate provizoriu� de inamic. Însă, capitularea României (23 august 1944) şi alierea ei Puterilor Aliate împotriva Germaniei naziste, au dat peste cap toate aceste intenţii, care au fost realizate decât în mică parte.

�După retragerea trupelor germano-române din Bucovina şi din Nordul Basarabiei � relata Eugen Cristescu în timpul interogatoriilor de la Moscova, � Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Marele Stat Major a dat ordin tuturor serviciilor informative să creeze în oraşele principale din Basarabia şi Moldova, o serie de legături informative şi mijloace de transmisiuni spre a fi informaţi de regimul ce se va aplica populaţiei române de trupele sovietice, guvernul român considera că Basarabia şi Bucovina vor aparţine şi în viitor statului român. Conform ordinului Marelui Stat Major, aceşti rezidenţi informativi trebuiau să trimită informaţii asupra situaţiei generale din teritoriu. Recrutarea rezidenţilor informativi se făcea prin bună învoială de şefii de centre (informative din Basarabia, Bucovina şi Transnistria � n.a.) sau delegaţii lor, după care li se făcea o şcoală de instructaj. În Bucovina, din cauza precipitării evenimentelor nu s-a creat o reţea informativă. În Basarabia s-a realizat ceva în oraşul Chişinău şi la Iaşi.

Numele persoanelor recrutate cum şi adresele lor nu le pot cunoaşte, fiind chestiuni de detaliu. Ele se pot găsi la Centrala Serviciului la Agentura frontului de Est. În ce priveşte faptul dacă şi în Transnistria s-au recrutat asemenea rezidenţi informativi, nu pot preciza deoarece Agentura frontului de Est lucra direct cu Comandamentul Armatei de la care primea dispoziţiuni.

În orice caz, relaţiuni se pot obţine de la Centrala Serviciului unde se găseşte în prezent Agentura frontului de Est.

În general însă în această materie nu s-a realizat prea mult, deoarece ordinul a venit foarte târziu şi n-a fost timpul necesar pentru recrutare, mai ales că populaţia se evacua în continuu�.[244]

Concomitent cu acţiunile S.S.I. de informare asupra situaţiei din teritoriile româneşti ocupate şi asigurare cu informaţii militare a unităţilor româneşti, Serviciul a sprijinit eforturile diplomaţiei româneşti (atât ale guvernului cât şi ale opoziţiei politice) în purtarea tratativelor secrete cu Aliaţii pentru armistiţiu.[245]

Către mijlocul lunii august 1944, armatele româno-germane din centrul şi sudul Basarabiei se pregăteau să părăsească şi aceste teritorii, pentru a stabili linia de rezistenţă pe râul Prut. Însă, evenimentele politice de la Bucureşti din 23 august 1944 � răsturnarea guvernului Antonescu � au dus la capitularea Armatei române şi aderarea la lupta antinazistă, alături de Armata sovietică.

După ieşirea României din războiul împotriva U.R.S.S., una din primele măsuri luate de noile autorităţi a fost să dizolve Frontul de Est � structură a Secţiei I-a Informaţii externe a S.S.I., care se ocupa de spionajul contra sovieticilor �, iar agentura deconspirată, lista informatorilor nimerind în mâinile foştilor inamici � a sovieticilor. Cea mai mare parte a arhivei Frontului a fost distrusă.

În cadrul colaborării româno-sovietice din Campania din Vest, sovieticii au cerut şi obţinut tabelul cu informatorii Agenturii Frontului de Est lăsaţi pe teritoriul U.R.S.S. în timpul retragerii, schema cu organizarea S.S.I. până la 23 august 1944 şi după, ordinele de bătaie până la şefii de birouri. Reprezentanţilor serviciului de informaţii al Armatei roşii li s-au predat formulele cernelurilor simpatice utilizate şi ale reactivilor pentru citirea lor, cu mostre pentru fiecare.[246]

Urmau timpuri grele pentru cei ce au colaborat cu serviciile speciale româneşti, căci în plină acţiune erau unităţile SMERŞ-ului...