Consecinţele anexării Basarabiei la Imperiul Rus (1812-2012).[1]

 

În acest an se împlinesc 200 de ani de la cel mai important eveniment din istoria Basarabiei anexarea spaţiu pruto-nistrean la Imperiul Rus , care a marcat istoria ulterioară a românilor şi al căruia impact se mai resimte puternic şi în prezent.

În urma războiului ruso-turc din anii (1806-1812), Imperiul Otoman a fost înfrânt. Tratativele de pace au fost îndelungate, desfăşurându-se între 19 octombrie 1811 şi 16 mai 1812 la Giurgiu.

Deoarece Imperiul Otoman de ani buni se afla în criză (criza orientală), plata despăgubirilor de război o făcea nu cu mijloace băneşti sau materiale, ci prin cedarea de posesiuni imperiale învingătorului. Aşa au fost cedate teritorii din Balcani Austro-Ungariei, din Caucaz Rusie; aşa a fost cedată Bucovina habsburgilor (1775), iar în anul 1812 teritoriul moldav dintre Prut şi Nistru, urma să devină mijloc de plată a Turciei ca despăgubire de război pentru Rusia.

Iniţial, Rusia a cerut ambele principate şi Moldova şi Valahia. La refuzul categoric al Turciei, Rusia a dat de înţeles că s-ar mulţumi cu Moldova, sau linia Siretului. Şeful delegaţiei turceşti, Ahmed-paşa însă, a declarat: Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul; am jertfit grozav de mult până acum; Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă 4 cetăţeni Chilia, Akkerman (Cetatea Albă n.n.), Bender (Tighina n.n.) şi Hotin şi o strălucită provincie, Bugeacul, împreună cu ţinuturile Greceni, Codru, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cărligătura.

Era o tranzacţie făcută între două imperii, care nu avea nici un drept (naţional, istoric) asupra acestui teritoriu, transferat dintr-un imperiu, în altul şi mai dur.

Sultanul turc ştia că Napoleon pregătea un război contra Rusiei şi a avut intenţia să nu cedeze întregul teritoriu revendicat, păstrându-şi Ismailul, Chilia şi gurile Dunării. În această situaţie, ruşii au reluat operaţiunile militare împotriva otomanilor, ceea ce l-a determinat pe sultan să accepte solicitările ruşilor, prin semnarea la 16 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti. Tratatul prevedea, printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei, cu o suprafaţă de 45.630 km2 şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori. Turcia a mai recunoscut autonomia sârbilor şi dreptul Rusiei de face comerţ pe Dunăre. Rusia, la rândul său, s-a angajat să-şi retragă peste Prut armatele sale din Valahia şi Moldova.

Evident că, responsabilitatea pentru decimarea Principatului Moldovei îi aparţine Imperiului Otoman, cât şi Imperiului Rus, care au separat un teritoriu istoric românesc, fără să consulte conducerea Principatului Moldovei. Boierii moldoveni au protestat, însă a fost zadarnic.

Printre consecinţele imediate ale anexării au fost:

1. Refugierea între anii 1810-1814 în dreapta Prutului a peste 5.000 de familii, care nu doreau să rămână sub stăpânirea rusească.

2. Teritoriul anexat, începând cu anul 1813, a fost botezat de autorităţile ţariste, cu numele de Basarabia, căci în momentul anexării nu avea o denumire, fiind parte a Moldovei (mai exact, numele de Basarabia aşa după cum i se spunea doar sudului spaţiului pruto-nistrean a fost extins asupra întregului teritoriu anexat).

3. Basarabia nu a fost unită imediat la Rusia, fiind considerat teritoriu cucerit.

4. Deoarece era considerată captură de război, în Basarabia noile autorităţi au instituit un sistem mai crunt (decât cel turcesc) de exploatare economică; întreaga economie a fost supusă în întregime controlului şi intereselor Rusiei.

5. Un regim imperial, a fost înlocuit cu un altul.

6. Populaţia românească a Basarabiei a fost scoasă din circuitul vieţii naţionale fireşti; erau întrerupte toate relaţiile istorice şi tradiţionale, Basarabia fiind exclusă din spaţiul românesc.

7. Izolarea de spaţiul românesc, a fost urmată de efortul autorităţilor de ocupaţie, pentru înstrăinarea acestui teritoriu, prin deznaţionalizarea (rusificarea) populaţiei.

Tocmai în anul 1818, a fost promulgat Aşezământul organizării oblastei Basarabiei, prin care provinciei i se acorda o autonomie formală şi era stabilită structura administrativă (în frunte cu un general-guvernator). Era păstrată provizoriu vechea împărţire teritorială (12 judeţe: Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Bender, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Greceni, Codru, Cahul), iar reşedinţa provinciei, care în 1812 era stabilită la Bender, era mutată acum la Chişinău.

Conform acestei legi, în Basarabia era menţinut vechiul caracter naţional, păstrată limba naţională, legile şi obiceiurile în toate domeniile de administrare, Dar, în organele administrative documentele deja se întocmeau şi în limba rusă (astfel, din 1813 a început procesul de rusificare, funcţionarii neştiind limba română).

Pentru a se bucura de susţinerea populaţiei, noua autoritate a scutit populaţia pe trei ani de impozite şi pe cinci ani de serviciul militar. Boierii moldoveni din Basarabia erau primiţi în tagma nobilimii ereditare ruseşti. Ţăranii însă, au fost cei care au dus povara cruntei exploatări economice a Basarabiei.

Multe pământurile Basarabiei, au fost date drept recompensă pentru merite deosebite nobililor ruşi. Spre exemplu, în ţinuturile Ismail, Bender şi Akkerman, dvorenii ruşi au primit în dar din partea guvernului ţarist peste 300.000 de desetine de pământ.

Procesul de colonizare a Basarabiei a început în vara anului 1812, prin adoptarea la 23 iulie, a Statutului special pentru coloniştii sosiţi în Basarabia. Doritori din diverse ţări (Bulgaria, Polonia, Ţările Baltice, Franţa, Germania, Elveţia, etc.), puteau să vină să colonizeze teritorii din Basarabia: ei obţineau cetăţenia rusă şi mai multe privilegii, spre deosebire de băştinaşi (scutirea de impozite şi serviciul militar, etc.). Acest proces a urmărit popularea teritoriilor libere din Basarabia (mai ales în sud), crearea unei tagme de susţinători au regimului, sporirea potenţialului economic al Provinciei, schimbarea componenţei etnice a Basarabiei şi deznaţionalizarea băştinaşilor (dacă în anul 1810 străinii constituiau 5% din totalul populaţiei, în 1817 erau deja 14%). Concomitent, din anul 1813, au fost interzise relaţiile culturale şi economice cu moldovenii de peste Prut. Începea acţiunea de învrăjbire şi dezbinare a celor două maluri de Prut.[2]

Graţie înfrângerii Rusiei în războiul Crimeei (1853-1856), Principatul Moldovei, potrivit tratatului de Pace semnat la Paris (în data de 18 martie 1856), a redobândit câteva din teritoriile din stânga Prutului, pe care le-a pierdut în anul 1812 Cahul, Bolgrad şi Ismail (inclusiv controlul asupra Gurilor Dunării). Acest fapt a permis ca Basarabia, prin cele trei judeţe, să participe la Mica Unire din 24 ianuarie 1859.

Aceste teritorii însă, au fost recuperate de Rusia după războiul ruso-turc din anii 1877-1878. România a participat la acest război de partea Rusiei, urmărind să-şi obţină independenţa de stat. Obiectivul a fost atins, României fiindu-i recunoscută independenţa de stat la Congresul de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878). Dar, la acelaşi Congres, Rusia, deşi aliat în război, i-a luat României cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Aşa că, basarabenii din cele trei judeţe basarabene, deşi au contribuit la obţinerea independenţei României, nu au fost lăsaţi să se bucure de acest succes românesc.

Evenimentul a fost plin de dramatism. Viceconsulul francez de la Tulcea, A. Langlais, care a asistat la Ismail, la remiterea oficială a sudului Basarabiei, scria: Toţi românii prezenţi la Ismail s-au abţinut să ia parte la ceremonie. Câţiva au îmbrăcat chiar haine de doliu. Am fost asigurat, în sfârşit că, nici unul din salariaţii români, chiar [şi] cei mai săraci, n-au vrut să accepte funcţii în administraţia rusă. Ei au plecat în masă spre Galaţi şi Bucureşti cu familiile lor. [] Cedarea Basarabiei, continua viceconsulul, a provocat o rană adâncă în inimile românilor. Influenţa rusă în România a suferit eşec.[3]

În anul 1912, la împlinirea unui secol de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, românii din Regatul României, au comemorat neoficial evenimentul. Din memoriile lui Constantin Pantazi, subsecretar de Stat al Armatei de Uscat şi ministru de Război (din 22 ianuarie 1942) în guvernul Antonescu aflăm că, Ziua comemorativă a acestei pierderi a fost o zi de doliu românească; drapele negre au fost arborate la aproape toate casele de pe teritoriul României. Desigur oficialităţile şi instituţiile statului nu puteau să se manifeste, Rusia fiind o ţară mare şi puternică. În fruntea mişcării care reamintea durerea neamului de pierderea Basarabiei se afla profesor Nicolae Iorga.[4]

În acelaşi timp, la Chişinău, autorităţile ţariste au organizat serbarea cu mare pompă a jubileului alipirii Basarabiei la Rusia: 1812-1912. Festivităţile planificate, urmau să dureze cinci zile, cu un program amplu şi divers lecturi publice, concert de muzică clasică, slujbe religioase, o acţiune publică solemnă serbarea urmând să se încheie cu 100 de salve de tun. Amploarea manifestaţiilor, urmau să arată că Basarabia este unită cu Rusia pe vecie.[5]

Raptul Basarabiei din 1812, a putut fi reparat doar la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău a votat Unirea Basarabiei cu România, declanşând astfel procesul făuririi României Mari. După mai mult de un secol de stăpânire rusească, Unirea Basarabiei cu România s-a săvârşit în împrejurări de fapt şi psihologice foarte complicate.[6] După proclamarea independenţei Basarabiei (2 decembrie 1917), încă o bună parte a basarabenilor rămânea rusofilă. Dar, graţie unui grup de intelectuali, basarabenii au fost readuşi în albia românească.[7] Rolul conducătorilor, unui popor deznaţionalizat şi dezorientat, în decizia politică de unire a Basarabiei cu România, a fost enorm.

După Marea Unire, teritoriul Basarabiei avea o suprafaţă de 44.442 km2, care a constituit 15,1% din totalul teritoriului ţării. Populaţia era de peste 2.725.000 de locuitori, dintre care 75% erau români-moldoveni.[8] Constăm că, au rezistat cu bine la acţiune de deznaționalizare, care a durat peste un secol. Explicaţia o găsim la Ion Inculeţ, fost preşedinte al Sfatului Ţării: a) Guvernul ţarist îi acorda atenţie doar intelectualităţii, poporul de jos fiind lăsat în întuneric; b) Şcoala primară rusească era frecventată de circa 8% din populaţie; c) La biserică românii mergeau numai ca să-şi facă cruce, căci nu înţelegeau nimic din slujba ţinută în slavonă; d) Guvernul rus îi lăsa în pace pe moldoveni, care erau loiali; bătăi de cap aveau autorităţile imperiale cu polonezii, finlandezii, caucazienii.[9]

Unirea Basarabiei cu România a agravat relaţiile româno-sovietice: Rusia Sovietică (ulterior Uniunea Sovietică) nu a recunoscut niciodată Unirea, considerând Basarabia un teritoriu rusesc, câştigat de la Turcia prin război, pe care România l-a anexat în 1918.

Important este să menţionăm că, atunci când vorbim de caracterul expansionist al U.R.S.S., ne referim la tendinţele de exportul al revoluţiei proletare, adică la sovietizarea unor teritorii cât mai vaste. În cazul Basarabiei însă, nu era vorba numai de sovietizare, ci de încorporarea ei la Rusia, căci era considerată o moştenire primită de la ţarii ruşi.

Anume din cauza Basarabiei, relaţiile diplomatice sovieto-române au fost întrerupte între anii 1918-1934. O altă cauză a fost refuzul Rusiei de a retroceda tezaurul românesc, trimis în decembrie 1916 spre păstrare în Rusia. Aici trebuie să subliniem că, problema tezaurului este în strânsă legătură cu problema Basarabiei: sovieticii au refuzat să-l restituie, considerându-l o compensaţie parţială pentru anexarea Basarabiei de către România.

Uniunea Sovietică a încercat pe toate căile diplomatice (Conferinţa de la Viena, 28 martie-2 aprilie 1924) şi subversive (răscoala de la Tatar Bunar, 13-18 septembrie 1924) să recupereze Basarabia. Mijloacele acţiunii subversive erau spionajul, terorismul, propagandă, executate atât de serviciile speciale sovietice, cât şi de agentura comunistă din România. S-au executat mii de acţiuni, inclusiv atentate. Este necesar să subliniem că, tentative pentru recuperarea Basarabiei au întreprins nu doar ruşii bolşevici, dar şi ruşii albgardişti-monarhişti (vezi cazul răscoalei de la Hotin, ianuarie 1919).[10]

Un produs al problemei Basarabiei este şi actuala problemă transnistreană. La 12 octombrie 1924, în urma acţiunilor eşuate de reocupare a Basarabiei, conducerea U.R.S.S. a decis crearea în stânga Nistrului a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, cu capitala la Balta. Rolul nou-createi entităţi era de a facilita propagarea ideii comuniste Basarabia, în România şi în restul Europei. De asemenea, denumirea de moldovenească avea menirea să creeze un pol, care să atragă nu doar Basarabia, ci şi restul teritoriilor moldoveneşti (având în vedere că, în decembrie 1923, Partidul Comunist din România a primit sarcină imediată [] de a lupta pentru autodeterminare, până la despărţirea unor provincii din România[11]).

După 22 de ani de viaţă în cadrul României Mari, soarta Basarabiei a fost decisă de Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939). Documentul a fost pus în aplicare punct cu punct, începând cu 1 septembrie 1939 (declanşându-se cel de-al Doilea Război Mondial) şi vizat soarta Poloniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi României.

U.R.S.S. a abordat categoric problema Basarabiei, imediat după capitularea surprinzătoare a Franţei (25 iunie 1940). La 26 iunie 1940, i-a înaintat guvernului de la Bucureşti o notă ultimativă în care se spunea că, În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desprins de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populară în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.

Din această notă putem să conchidem că, problema nordului Bucovinei derivă din problema Basarabiei, având în vedere că, sovieticii solicitau să li se cedeze şi nordul Bucovinei, care ar putea reprezenta, de fapt, numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, cauzate U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.[12] La 28 iunie 1940, a urmat cel de-al doilea ultimatum sovietic, care nu era decât un plan de retragerea a autorităţilor româneşti şi introducerea celei sovietice în teritoriile Basarabiei şi a nordului Bucovinei.[13]

Instaurarea regimului sovietic în Basarabia şi nordul Bucovinei a fost urmată nu doar de reluarea deznaţionalizării şi a cruntei exploatări economice, dar şi de absurdele reforme de tip sovietic. Un rol aparte pentru noua autoritate a avut-o represiunea, menită să lichideze orice opoziţie şi să disciplineze populaţia şi aşa loială. Acţiunea de represiune i-a vizat în primul rând pe cei ce au colaborat cu autorităţile române primari, prefecţi, jandarmi, învăţători, profesori şi pe cei nu se încadrau în parametrii socio-profesionali ai comuniştilor preoţi, industriaşi, comercianţi, ţărani înstăriţi, etc.

După 28 iunie 1940, conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.[14]

În ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a decis crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.), prin unirea (reuniunea (sic!), potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale), Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.[15] Apoi, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei (precum şi a R.S.S. Lituaniene, şi a nordului Bucovinei în cadrul R.S.S. Ucrainene) în componenţa U.R.S.S.[16]

Proclamarea R.S.S.M. s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele. Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km2) în favoarea R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M., din care o bună parte (8 raioane) i-a fost date tot Ucrainei. În aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene, a fost inclusă şi partea de nord a Bucovinei, denumită regiunea Cernăuţi. R.S.S.M. avea o suprafaţă de 33,7 mii km2 şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.[17]

Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru R.S.S.M., ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, cu România.[18]

În luna iunie 1941, la aproape un de la ocuparea din iunie 1940, a avut loc prima operaţiune de deportare a basarabenilor şi bucovinenilor în Siberia şi Kazahstan: în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (orele 02.30), cu doar nouă zile înaintea declanşării Războiului sovieto-german (22 iunie 1941), au fost deportate în regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk, în republicile Kazahă şi Komi, potrivit datelor din 14 iunie 1941 ale N.K.V.D.-ului 29.839 de persoane din R.S.S. Moldovenească şi regiunile Cernăuţi şi Ismail ale R.S.S. Ucraineşti[19] (din care 22.648 de oameni erau din R.S.S. Moldovenească).[20]

În data de 22 iunie 1941, România atacă, alături de Germania, Uniunea Sovietică, având drept obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică. Acest lucru reuşeşte până în 26 iulie 1941.

Însă, după trei ani de administraţie românească a acestor teritorii, din cauza înfrângerilor militare suferite de România (şi aliatul ei principal, Germania), în anul 1944 nordul Bucovinei şi Basarabia au fost reanexate de către U.R.S.S. A fost restabilită R.S.S. Moldovenească şi a fost reluat procesul de rusificare, reprimare, deportare, colonizare şi comunizare.

În anul 1949, la 6 iulie a fost executată o nouă operaţiune (sub numele de cod Iug Sud) de deportare în Siberia, a persoanelor considerate periculoase pentru regim în total 35.050 de persoane (9.745 de bărbaţi, 13.924 de femei şi 11.381 de copii).[21]

O acţiune similară de deportare (operaţiunea Sever din limba rusă Nord) a avut loc în data de 1 aprilie 1951, când au fost deportaţi din teritoriul R.S.S.M. în Siberia, participanţii activi ai sectei antisovietice a iehoviştilor şi familiile lor în total 2.617 de persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii).[22]

În timp de 11 ani (1940-1951), din R.S.S. Moldovenească s-au efectuat trei deportări pe scară largă şi zeci de arestări şi deportări locale. Astfel, la începutul anilor `50, în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. se aflau peste 60.000 de deportaţi din R.S.S. Moldovenească.[23]

După proclamarea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), problema Basarabiei a rămas valabilă, fiind o luptă a adevărului istoric cu aspiraţiile imperialiste ruseşti. Promovarea adevărului istoric este considerat un soi de naţionalism şi chiar expansionism.

Pentru a-şi menţine intact controlul asupra acestui teritoriu, Federaţia Rusă a reactivat arma transnistrean, care şi-a îndeplinit misiunea în perioada interbelică şi continuă să şi-o îndeplinească şi în prezent.

Relaţiile ruso-române continuă să fie deteriorate, ca şi în perioada interbelică, iar problema principală este aceiaşi Basarabia/Republica Moldova.

Într-un studiu, despre viziunile Federaţiei Ruse faţă de România, am arătat pe larg cauzele degradării relaţiilor româno-ruse, subliniind faptul că, în ultimul timp se atestă o campanie înverşunată a Federaţiei Ruse împotriva Chişinăului şi a Bucureştiului.[24] În acest context, ultima acţiune este numirea la 21 martie 2012, a vicepremierului pentru coordonarea industriei militare Dmitri Rogozin, în calitatea de reprezentant special al preşedintelui rus pentru Transnistria.[25] Nu a fost o numire întâmplătoare, având în vedere că Rogozin a fost ambasador al Rusiei pe lângă N.A.T.O. şi a venit cu declaraţii extrem de dure la adresa României şi a S.U.A., legate de amplasarea scutului antirachetă la Deveselu. Potrivit analiştilor politici, Rogozin a fost numit în această funcţie, în vederea pregătirii terenului pentru recunoaşterea Transnistriei de către Rusia. Interesant este că, preşedintele rus Dmitrii Medvedev l-a numit pe Rogozin şi în funcţia de copreşedinte al Comisiei Interparlamentare de Cooperare Economică moldo-rusă.[26]

Aşadar, consecinţele anexării Basarabiei de acum 200 de ani în urmă, sunt multiple, complexe şi cu un impact de lungă durată. Sunt două secole în care anexarea Basarabiei a menţinut tensionate relaţiilor ruso-române (într-o măsură mai mare sau mai mică chiar şi în perioada comunistă) şi a generat alte grave probleme (şi ele, cu consecinţe importante), cum ar fi problema transnistreană, problema teritoriilor şi a minorităţii româneşti din Ucraina, problema tezaurului românesc evacuat în Rusia.



[1] Comunicare prezentată la Simpozionul România Basarabia 1812-1918-2012. Istorie Cultură Spiritualitate. Facultatea de Teologie a Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 26-27 martie 2012.

[2] Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993). Ed. Aiva, Chişinău, 1995, pp. 10-22.

[3] Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România (1856-1947). Ed. Albatros, 1996, p. 104.

[4] Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Ed. Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 18.

[5] Ion Varta, Chişinău, 1912: Rusia ţaristă a sărbătorit cu focuri de artificii 100 de ani de la anexarea Basarabiei, în ziarul Timpul, 17 februarie 2012, http://www.timpul.md/articol/chisinau-1912-rusia-tarista-a-sarbatorit-cu-focuri-de-artificii-100-de-ani-de-la-anexarea-basarabiei--31515.html; Idem, 101 salve de tun, în cinstea alipirii Basarabiei la Rusia ţaristă, în ziarul Timpul, 24 februarie 2012, http://www.timpul.md/articol/101-salve-de-tun-in-cinstea-alipirii-basarabiei-la-rusia-tarista--31738.html

[6] Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei. Ed. Victor Frunză, Bucureşti, Mica întreprindere editorial-poligrafică Logos, Chişinău, 1992, p. 498.

[7] Gheorghe Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unităţii româneşti (1917-1918), în Marea Unire din 1918 în context european. Coordonator: Ioan Scurtu. Ed. Enciclopedică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, pp. 119-120.

[8] Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), p. 179.

[9] Ibidem, p. 105.

[10] Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991), p.

[11] Vladimir Alexe, România secretă. Ed. Elit, 2004, pp. 24-25.

[12] Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei. 1940. Ed. Ago Dacia, Chişinău, 1993, p. 29.

[13] Ibidem, pp. 44-45.

[14] Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial. 1940-1944. Ed. Lyceum, Chişinău, 1997, p. 68.

[15] Elena Şişcanu, Ion Şişcanu, Începutul sovietizării Basarabiei (iunie 1940-iunie 1941), în //Cugetul. Revistă de istorie şi cultură, (Chişinău), nr. 1-2, 1999, p. 29.

[16] http://hronos.km.ru/sobyt/1940prut.html

[17] http://hronos.km.ru/sobyt/1940prut.html; Anton Moraru, Ion Negrei, Reinstaurarea şi consolidarea regimului comunist în R.S.S. Moldovenească. Evoluţia vieţii politice (1944-1956), în //Cugetul. Revistă de istorie şi cultură, (Chişinău), nr. 1-2, 1999, pp. 32-33. Problema retrocedării acestor teritorii R.S.S. Moldoveneşti, s-a pus în nenumărate rânduri de către locuitorii şi autorităţile R.S.S. Moldoveneşti în faţa organelor de partid şi de stat ale U.R.S.S., însă demersurile nu s-au soldat cu nici un rezultat.

[18] Anton Moraru, Ion Negrei, Reinstaurarea şi consolidarea regimului comunist în R.S.S. Moldovenească. Evoluţia vieţii politice (1944-1956), pp. 32-33.

[19] , . 1940-1950- . . -Terra. , 1994, p. 165.

[20] Elena Şişcanu, Ion Şişcanu, Începutul sovietizării Basarabiei (iunie 1940-iunie 1941), p. 31.

[21] . . , . ( ). , 1998, pp. 46-47, 62.

[22] , . 1940-1950- ., pp. 634-635; Idem, . 40-50 . . , , pp. 360-362.

[23] Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia. 1944-1950. Întreprinderea editorial-poligrafică Ştiinţa, Chişinău, 1997, pp. 43-44.

[24] http://www.morarup.narod.ru/Viziuni_rusesti.htm

[25] , http://kremlin.ru/acts/1482

[26] Misiunea lui Rogozin: să pregătească terenul pentru recunoaşterea Transnistriei de către Rusia, http://www.adevarul.ro/international/rusia/Misiunea_lui_Rogozin-_sa_pregateasca_terenul_pentru_recunoasterea_Transnistriei_de_catre_Rusia_0_669533286.html

 

Hosted by uCoz