Ion DICESCU – zis Ivan Osipovici DIC, s-a născut în 1893 la Bucureşti, în familia unui zugrav. Din 1909 era membru al Uniunii Socialiste din România. În anul 1910 a absolvit o şcoală de comerţ. A lucrat ca jurnalist în presa social-democrată din Bucureşti. Cunoştea bine limbile germană, franceză, italiană, spaniolă şi rusă.

În 1916, a fost chemat sub arme şi a participat la retragerea armatei şi a autorităţilor române în Moldova. A fost şi corespondent militar al ziarului Adevărul. Din cauza opţiunilor sale politice a dezertat din Armata română şi a fugit în Rusia sovietică. În aprilie 1917, devine membru al Partidului Comunist bolşevic din Rusia. Aflându-se la Petrograd (Sankt Peterburg), a colaborat cu redacţia ziarului Pravda.

A luat parte activă la lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917 din Rusia. După venirea la putere a bolşevicilor în frunte cu Vl. Lenin, Dicescu, în noiembrie-decembrie 1917, a activat în cadrul Comisariatului Poporului al Afacerilor Externe.[1] Curând, a plecat la Odessa şi Sevastopol, cu misiunea de a organiza „comitete revo­luţionare” în unităţile româneşti aflate în refacere, prin care să extindă incendiul social din Rusia şi în România. Proiectul a eşuat, românii având atunci alte tre­buri, între care şi reunirea naţiunii şi teritoriului lor, şi, în lipsă de altă soluţie, I. Dic-Dicescu s-a înrolat în armata lui M. V. Frunze (Grupul de Armate Sud al frontului de est), cu sprijinul căreia spera să încropească măcar nişte „detaşamente internaţionaliste”. Nici de data aceasta nu a înregistrat vreun succes.[2]

Era secretar al Comitetului militar-revoluţionar român din Rusia sovietică, care trebuia să contribuie la revoluţionarizarea României. Dar pentru aceasta era necesară cucerirea bolşevică a Basarabiei, astfel că, Dicescu este unul din organizatorii atacurilor armate (aşa-numitele „răscoale”) din Basarabia, executate de peste Nistru. De la sfârşitul anului 1918, Dicescu a fost comandant militar al Direcţiei de formare a armatelor Grupei de armate Sud al frontului de est din Războiul civil din Rusia.[3] În aprilie 1919, a devenit comisar al serviciului operativ din Direcţia Politică a Armatei a 4-a bolşevice.[4] Apoi, îl găsim în funcţie de conducere pe frontul din Turkestan. Din mai 1920, se află pe frontul de sud-vest, iar mai apoi deţine funcţia de şef al Secţiei de informaţii al Statului major al frontului de sud. În perioada decembrie 1921-sfârşitul anului 1922, este audient al Academiei Militare a Armatei roşii a muncitorilor şi ţăranilor. A participat activ la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (înfiinţată la 12 octombrie 1924).

După aceasta se dedică activităţii didactice şi ştiinţifice la Moscova: a predat în Universitatea comunistă a minorităţilor naţionale din Occident şi în Universitatea comunistă a muncitorilor Răsăritului. Pregătea cadrele serviciului sovietic de spionaj pentru ţările Balcanice. Ca şi mulţi alţi comunişti, a fost arestat la 5 aprilie 1937, în rezultatul represiunilor staliniste şi împuşcat la 4 ianuarie 1938.[5]