Radu DINULESCU s-a născut la 20 ianuarie 1898, în comuna Cândeşti din jud. Buzău. Părinţii săi, Nae şi Paraschiva, au mai avut încă noua copii. Potrivit unei autobiografii redactate după 1950, tatăl avea ca unică proprietate două pogoane de livadă, neputând să-şi câştige existenţa în satul natal, s-a angajat ca salariat agricol în jud. Brăila, la proprietarul Emanoil Miclescu, moşier, apoi la Nicolae Ionescu, com. Movila Miresei, acelaşi judeţ. Astfel şi-a putut trimite copiii mai mari la studii, iar aceştia, la rândul lor, şi-au susţinut fraţii mai mici.

Fratele mai mare a lui R. Dinulescu, Gheorghe Dinulescu, a fost profesor universitar, doctor, la Facultatea veterinară din Arad. Mai avea trei surori, doua profesoare (de matematică, respectiv fizică şi chimie), cealaltă funcţionară bacalaureată.

Liceul, pe care l-am făcut la Buzău, îşi amintea R. Dinulescu m-a îndepărtat de sat... Apoi am reuşit să intru la Şcoala de ofiţeri de infanterie din Bucureşti, din Dealul Spirei. În perioada premergătoare primului război mondial, se creaseră multe locuri la şcolile militare. Intrasem acolo de nevoie, altă posibilitate de a-mi continua studiile neexistând, deoarece părinţii mei nu aveau mijloacele necesare de a mă ţine la facultate. Or, şcoala de infanterie oferea întreţinere completă contra unei taxe, numită de instalare, de 500 lei. Dar nici măcar această sumă n-a putut fi plătită de tata (acasă erau încă şapte fraţi şi surori care trebuia crescuţi), aşa că am achitat-o ulterior, prin reţineri din primele solde. A absolvit Şcoala militară la 1 iulie 1916, cu gradul de sublocotenent.

Am făcut războiul (Primul Mondial n.a.) ca tânăr sublocotenent într-un regiment de infanterie, cu care am trecut Carpaţii în noaptea de 15/16 august 1916. Fiind mereu în linia întâi, m-am ales cu două gloanţe, unul în gât, care mi-a traversat traheea, altul în umăr, care mi-a fracturat osul, aşa că am rămas cu o uşoară invaliditate a braţului drept. Port şi astăzi o bucată de oţel încrustată în os, care mă supăra din când în când. Aş fi putut să mă declar invalid de război şi să capăt o pensie, dar am preferat să continui serviciul activ. Rănit, a fost luat prizonier. În 1918 a fost repatriat şi s-a reîntors la regimentul său, 11 infanterie. A participat apoi la campania din Ungaria.

Între anii 1923-1925, a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război, iar în 1929 a fost trimis la Şcoala de aplicaţii a infanteriei franceze din Versailles, Franţa. Până a pleca la Paris, o scurtă perioadă a activat sub gradul de maior în cadrul Secţiei I-a din M.St.Major. Despre aflarea lui acolo relata următoarele: Era serviciul cel mai greu şi cel mai lipsit de glorie. Aici se făceau lucrări de mobilizare, cu multă cifrărie, plictisitoare şi migăloase. Ofiţerii însărcinaţi cu efectuarea lor, consideraţi cam de categoria a doua, nu erau niciodată trimişi în vreo misiune în străinătate. Proaspăt sosit în secţie, a trebuit să renunţe să-şi ia concediu vara, ceea ce mă cam supăra, ba chiar mă umilea întrucâtva, dar mă sileam să nu-mi arăt în nici un fel nemulţumirea.

La scurtă vreme după ce fusese mutat la Secţia I-a a Statului Major General, a fost remarcat de şeful acestuia, generalul Samsonovici. Împăratul, cum era numit, îl reţinuse pe când lucra la planul de mobilizare al armatei. La câteva luni după finalizarea lui, Dinulescu a fost chemat de şeful Secţiei a V-a instrucţie, colonelul Ştefan Ionescu, care l-a informat că fusese ales să urmeze cursurile şcolii de infanterie de la Versailles.

Cu ocazia plecării în capitala Franţei, pentru prima oră a fost contactat de organele informative ale Armatei române pentru a le aduce servicii. Numai cu o zi înaintea plecării, a fost chemat de către subşeful Secţiei a II-a, care i-a spus că la Paris va trebui sa lucreze şi pentru ei. Un rol de mică importanţă cutie de scrisori. Adică urma să primească mesaje secrete de la agenţii care lucrau pentru serviciul de informaţii al armatei şi să le predea ataşatului militar pentru a fi trimise, prin curier sigur, în ţară.

Sarcina de căsuţa poştală a îndeplinit-o cu succes, deşi mărturiseşte că a încercat ceva emoţii la primele întâlniri.

Până în octombrie 1927, când a devenit ofiţer stagiar la Statul Major General, a îndeplinit funcţii de comandă la nivel de pluton, companie, baterie.

Din luna mai 1930 şi până în aprilie 1932, a fost ajutor ataşat militar la Paris. A revenit în ţară pentru a prelua comanda unui batalion până în aprilie 1937. Înainte de a pleca la Paris, a primit iarăşi misiuni informative, de această dată, însă, putem vorbi de prima lui misiune efectivă pentru Secţia a II-a: În 1931, pe când continuam să lucrez în Secţia întâia, relata R. Dinulescu am fost chemat de subşeful Secţiei a doua, care avea să-mi facă o mare surpriză. Uite Dinulescule, mi-a spus el, dumneata ai fost numit ajutor al ataşatului militar de la Paris. A sosit şi acceptul guvernului francez, aşa că pregăteşte-te să pleci cât mai curând. Totul a fost ţinut secret, ca să nu se ivească tot felul de intervenţii... Doar ştii ce competiţie e pentru posturile astea! Deci, de acum încolo vei aparţine de Secţia a doua. Ajuns la post, a avut să constate că informaţia propriu-zisă era complet neglijată, din păcate. Fiind aliaţi ai Franţei, Biroul doi (francez n.a.) era dispus să ne pună la curent cu tot ce doream să ştim despre armata germană şi chiar despre cea franceză. Şeful lui de la Paris era ataşatul militar general Petre Dumitrescu, un om în vârsta, obosit şi comod, care-şi propusese să economisească bani pentru a-şi construi o casă când se întorcea la Bucureşti.

Din foile calificative şi din însemnări reieşea că R. Dinulescu era un om impulsiv, foarte ambiţios şi marcat de originea sa socială modestă. În foile calificative era socotit un bun coleg.[1]

În 1940, aflat în gradul de colonel, R. Dinulescu a fost numit şef al Secţiei a II-a Informaţii din M.St.Major. Era o perioadă în care, alături de rapoartele obişnuite în epocă, serviciile de informaţii ale armatei au început să emită bilunar buletine intitulate Acţiunea evreiască, fapt pe care colonelul îl va nega mai târziu.

Despre relaţiile lui cu Mihail Moruzov se cunosc prea puţine detalii, însă cele cu Eugen Cristescu au fost mereu încordate, directorul S.S.I., un civil incurabil, tratându-l cu obstinaţie ironic. Din documentele cunoscute rezultă că, a fost implicat în masacrele evreieşti de la Iaşi (iunie 1941), lucrând de conivenţă cu serviciile de resort germane. Nu a fost implicat în masacrul evreiesc de la Odessa, unde eşalonul principal al serviciului său încă nu ajunsese.[2]

După cum relata lt.-colonelul Traian Borcescu, R. Dinulescu era un înfocat germanofil. Germanofilia acestuia se manifesta prin conferinţele pe care le ţinea în interiorul Secţiei şi la Şcoala Superioară de Război. În aceste conferinţe îşi arăta convingerea în victoria armatelor germane şi în orientarea politicii externe a României, care nu putea fi, după dânsul, decât cea alăturată Germaniei.[3] De menţionat aici că, R. Dinulescu, în contextul implicării României în războiul antisovietic, nici nu putea avea o altă poziţie decât progermană, căci Ţara, prin armata sa, alături de Germania nazistă, lupta contra inamicului bolşevic.

În toamna lui 1941, mareşalul Ion Antonescu, fiind informat despre simpatia exagerată pentru germani a lui R. Dinulescu, ca să evite un probabil scandal, l-a eliberat din funcţie şi l-a numit, în 1942, ataşat militar la Stockholm (pentru a se informa pe cale nordică, de situaţia militară din Finlanda şi Uniunea Sovietică[4]) şi preşedinte al comisiei de recepţie a materialului militar cumpărat de români din Suedia. Relaţiile nu tocmai ortodoxe ale lui R. Dinulescu cu Abwehr-ul erau cunoscute la Bucureşti, însă împotriva lui nu s-au întreprins nici un fel de măsuri. Între altele, conform unei declaraţii a lui Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, colonelul îi informa pe germani cu privire la tratativele de armistiţiu purtate de ministrul Frederic Nanu, în numele lui Ion Antonescu, cu partea sovietică.[5]

Rechemat în ţară, la 26 martie 1945 a fost trecut în rezervă cu gradul de colonel, în baza Legii 186/1945. La 28 februarie 1959, a fost trecut în retragere pentru limita de vârsta.[6]

Când a revenit în ţară din funcţia de ataşat militar, avea un cont destul de rotund la Züricher Bank. A făcut mai multe demersuri pentru a pleca în Elveţia, dar n-a reuşit să se mişte din ţară, izbutind, în schimb, să atragă atenţia asupra sa. De la 6 septembrie la 17 decembrie 1948, a fost reţinut de organele Siguranţei din Bucureşti în diverse anchete referitoare la momentele delicate din anii războiului şi la contul său din Elveţia.

Apoi, a redevenit un om liber, fiind cu adevărat arestat abia după 4 ianuarie 1952, când a fost condamnat la cinci ani de închisoare, pentru infracţiuni la Legea devizelor. În faza aceasta a cercetărilor, pentru crime de război nu a fost niciodată interogat. În anul următor, situaţia deţinutului s-a agravat. La 15 august 1953, prin Decizia penală nr. 2.370 a Tribunalului din Bucureşti, Colegiul II Penal, R. Dinulescu a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, pentru o pretinsă colaborare cu S.S.I. în masacrele evreilor de la Iaşi. La 24 ianuarie 1957, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare a constatat că pedeapsa colonelului era demult graţiată, conform Decretului nr. 421/1955.[7] A decedat la 6 februarie 1984.

Despre soţia sa, Maria Dinulescu, scria în autobiografie că a funcţionat mult timp ca maestră de lucru manual în învăţământ. În prezent (după 1950 n.a.) este angajată ca croitoreasă la ansamblul de jocuri al Comitetului central sindical. Nu a posedat nici o avere. Au avut doi băieţi Radu, cel mai mare (născut la 22 noiembrie 1940) şi Nicolae (născut în Suedia, la 11 iulie 1943, pe când tatăl său era ataşat militar în acea ţară).

A avut o bogată activitate publicistica; pe lângă numeroase studii de specialitate, tipărite în reviste militare, a primit premiul Academiei Române pentru cartea Armata modernă (1930). În 1939 a scris volumul Războiul germano-polonez. Şi-a scris memoriile, care însumează 358 de pagini dactilografiate pe maşini de scris diferite, în timp. Câteva scurte fragmente au fost publicate în revista Logos, în anul 1996. Pe lângă greşelile şi incoerenţele care s-au strecurat în lucrarea memoralistică, istoricul Cristian Troncotă apreciază că, Lăsând deoparte convingerile sale politice şi compromisurile pe care a trebuit să le facă, pasajele în care relatează fapte la care a participat, momente când a fost chemat să joace un rol, pot fi luate ca o sursă istorică, evident cu toate precauţiile de rigoare.

În activitatea sa, a fost decorat cu Crucea comemorativă, Coroana României cl. V, în grad de cavaler, cu spade şi frunze de stejar (1922), ordinul Steaua României cl. V cu panglica Virtuţii Militare (1941) şi medalia Victoria, acordata de sovietici. A primit şi câteva sancţiuni: la 25 iunie 1930, era pedepsit de şeful Statului Major General cu mustrare scrisă, pentru că procedase lipsit de tact, amestecându-se în exercitarea atribuţiilor unui ofiţer de jandarmi însărcinat cu menţinerea ordinii publice; a doua pedeapsă a avut o motivaţie similară. În perioada în care a funcţionat ca ajutor al ataşatului militar de la Paris, a avut o atitudine necuviincioasă faţă de şeful său, generalul Petre Dumitrescu, drept pentru care, la revenirea în ţară, comandantul Corpului 5 Armată i-a dat 10 zile de arest, la 8 iunie 1934.[8]



[1]. Cr. Troncotă, Radu Dinulescu. Amintiri de la Biroul II, www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current7/mi24.htm

[2]. M. Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică. Dicţionar alfabetic. Ed. Elion, Bucureşti, 2003, pp. 100-101.

[3]. Proces-verbal al audierii martorului Eugen Cristescu, fost şef al Serviciului Special de Informaţii, S.S.I. în Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România.1940-1944. Cu o prefaţă de dr. Al. Şafran, Şef Rabin al Cultului Mozaic din România. Ediţia a II-a (prima ediţie a apărut în 1946), III vols, Ed. Diogene, /Bucureşti/, 1996, vol. II, p. 49.

[4]. Ibidem.

[5]. M. Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, pp. 100-101.

[6]. Cr. Troncotă, Radu Dinulescu. Amintiri de la Biroul II, www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current7/mi24.htm

[7]. M. Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, pp. 100-101.

[8]. Cr. Troncotă, Radu Dinulescu. Amintiri de la Biroul II, www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current7/mi24.htm



Hosted by uCoz