Eugen CRISTESCU s-a născut la 3 aprilie 1895, în comuna Grozeşti din jud. Bacău. Provenea dintr-o familie destul de modestă şi numeroasă. Părinţii Ioan Cristescu şi Cleopatra Cristescu aveau nouă copii: şase băieţi şi trei fete (Badea Cornelia casnică, Popescu Cleopatra funcţionară şi Nicolau Maria casnică). Toţi cei şase băieţi şi-au făcut o situaţie prin propriile lor eforturi, astfel că, Ioan a ajuns şef de serviciu la Prefectura Jud. Ilfov, Vasile locotenent-colonel în garda personală a mareşalului Ion Antonescu, Mihai comisar la Prefectura Capitalei, Mircea funcţionar la serviciul de protocol al Ministerului de Externe şi Gheorghe şef al Serviciului foto identificări şi apoi director în S.S.I.A.R., transformat din noiembrie l940 în S.S.I.

După absolvirea şcolii primare din comuna Târgu-Ocna, E. Cristescu a urmat Seminarul Teologic Veniamin din Iaşi, pe care l-a absolvit în 1916 cu media 8,56. În acelaşi an s-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi. Din cauza războiului, şi-a întrerupt studiile. A participat la campania militară din toamna anului 1916 cu gradul de sergent T.R. la serviciul sanitar. După încheierea războiului şi-a continuat studiile universitare, iar la 6 ani după absolvire, în 1923, a obţinut doctoratul în ştiinţe juridice la Universitatea ieşeană.

După facultate, a lucrat neîntrerupt timp de 14 ani în Siguranţa Generală a Statului şi apoi 6 ani în funcţii de conducere la Ministerul de Interne. De la 1 octombrie 1920 până la 15 septembrie 1934, a fost investit, succesiv, cu următoarele funcţii: subşef de birou, şef de birou, şef de serviciu, subdirector şi director în Direcţia Generală a Poliţiei. Între 15 septembrie 1934 şi 15 noiembrie 1940 a fost director al Direcţiei Administraţiei de Stat din Ministerul de Interne.[1] A parcurs rapid treptele ierarhiei profesionale de la gradul de subşef de birou la cel de director general.

Pe lângă limbile clasice (latina şi greaca, însuşite în timpul cursurilor de la Seminarul Teologic), cunoştea foarte bine şi vorbea curent franceza şi germana, ceea ce i-a facilitat participarea la numeroase reuniuni internaţionale pe teme de noutăţi şi tehnici perfecţionate în munca de poliţie şi informaţii. O perioadă de timp a fost şi membru în Comisia Internaţională de Criminalistică, reprezentând Poliţia Română.

În calitate de şef al Serviciului de Siguranţă şi apoi ca subdirector şi director al Poliţiei de Siguranţă a contribuit la mai multe operaţii şi descoperiri în materie de securitate a statului.

Într-o notare de serviciu anuală (foaie calificativă), pentru intervalul 1 ianuarie 1927 1 ianuarie 1928, întocmită de directorul general Romulus Voinescu, se fac următoarele menţiuni despre activitatea sa: Funcţionar înzestrat cu frumoase însuşiri pentru cariera aleasă. Are cunoştinţe necesare, simţul datoriei şi sentimentul răspunderii. Spirit de iniţiativă; în împlinirea atribuţiilor sale pune multă bunăvoinţă, dând dovadă de o concepţie clară şi spirit de pătrundere. Disciplinat. Caracter hotărât, integru şi leal. Se comportă demn şi civilizat în serviciu şi faţă de public. Calificarea foarte bună. Şi ca o confirmare la cele spuse de R. Voinescu, aducem un raport întocmit de E. Cristescu, la ordinul directorului general al Siguranţei, cu titlul Mişcarea revoluţionară comunistă din România în cursul anilor 1918-1926 şi legăturile ei cu Internaţionala a III-a. Autorul a reuşit pe parcursul a 62 de pagini dactilografiate, să sintetizeze un vast material informativ obţinut de organele de resort în problema comunistă. Este, de fapt, prima lucrare de sinteză consacrată istoriei comunismului în România. Ce conţine această lucrare, elaborată atât de timpuriu, despre istoria comunismului din România, putem vedea din spusele autorului: Raportul expune în prima parte caracterul mişcării muncitoreşti din ţara noastră înainte de războiul european; apoi face istoricul genezei ideii revoluţionare în România, arătând cauzele şi factorii care au înlesnit importarea şi infiltraţiunea ei în masele proletare. În ordine cronologică am expus apoi toate descoperirile făcute în cursul acestor 8 ani în rândurile organizaţiilor de conspiraţie, spionaj şi teroare, evidenţiind acţiunea nefastă a Internaţionalei a III-a pe teritoriul românesc. Am dat o dezvoltare mai mare mişcării comuniste şi descoperirilor făcute în Basarabia, întrucât organizaţiile din acea provincie au un caracter revoluţionar şi un colorit sovietic mai pronunţat. Am arătat, cu date precise şi cifre statistice, toate sforţările făcute de Soviete pentru revoluţionarea acestei regiuni şi tendinţa ca de aici să arunce flacăra revoluţiei asupra întregii ţări. Trecând apoi la studiul mişcării comuniste în cuprinsul anului 1926, am arătat schimbările de tactică pe care Sovietele le-au impus exponenţilor lor, noile formaţiuni de luptă cum şi transformările organizaţiilor ilegale pe care se sprijină în prezent mişcarea comunistă din România. În concluzie am expus rezultatele negative la care au ajuns Sovietele după 8 ani de sacrificii făcute pentru revoluţionarea Ţării Româneşti. Nu am neglijat a evidenţia acţiunea de contrabalansare a ideii sovietice, susţinută de factori aflaţi în serviciul ordinii şi siguranţei statului, arătând sacrificiile făcute pentru păstrarea aşezămintelor moştenite prin jertfa veacurilor. În fine, am schiţat rolul pe care ţara noastră îl are în Europa, formând linia de demarcaţie între cele două lumi, cu două concepţii sociale deosebite, cum şi necesitatea apărării şi întăririi ei în faţa tendinţelor de penetraţie a ideii de sovietizare către statele din Occident.

După ce a parcurs lucrarea, R. Voinescu a notat pe referat: Lucrare meritorie, pentru care vă adresez felicitări: O copie se va da la Legaţia americană. Originalul se va păstra în arhiva secretă.

Într-un ordin al ministrului de Interne din 11 februarie 1929, E. Cristescu Director cl. I în Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale era solicitat să facă parte din comisia examinatoare pentru examenele de capacitate, în scopul ocupării funcţiilor de subcomisar de poliţie şi siguranţă, impiegaţi, copişti, sau funcţii echivalente în Poliţie şi Siguranţă. Cu începere de la 16 august 1929, prin Înaltul Decret Regal cu nr. 2.930, E. Cristescu a fost numit membru supleant în comisia de disciplină pe o perioadă de 3 ani. Un alt ordin al ministrului de Interne din 12 iulie 1933, îl numea ca membru permanent în comisia de examinare a funcţionarilor poliţieneşti. De asemenea, E. Cristescu a fost membru al Comisiei Internaţionale de Poliţie, ce se întrunea periodic la Haga şi avea întinse legături şi chiar relaţii prieteneşti cu şefii serviciilor de siguranţă din multe state europene. Toate acestea demonstrează că era bine apreciat, se bucura de multă încredere, iar profesionalismul său în materie de apărare a siguranţei naţionale era recunoscut.[2]

Chiar dacă fusese schimbat din funcţia de director general al Siguranţei şi promovat în funcţii de conducere în administraţia Ministerului de Interne graţie unor manevre de culise în spatele cărora se aflau Mihail Moruzov şi Camarila de la Curtea Regală , E. Cristescu continua să fie apreciat pentru profesionalismul său. În 1937 a fost numit delegat al Ministerului de Interne în Comisia Superioară de Rechiziţii, care depindea de biroul de mobilizare al teritoriului şi al rechiziţiilor din M.St.Major al Armatei române. Este perioada când îşi consolidează o serie de legături şi relaţii cu generalii Armatei române şi factorii de conducere din Ministerul Apărării, inclusiv cu generalul Ion Antonescu, pe care-l cunoscuse încă din iunie 1934.[3]

Eugen Cristescu şi predecesorul său la conducerea S.S.I.A.R. M. Moruzov, aveau două concepţii diametral opuse în privinţa menirii şi practicilor serviciilor de siguranţă ale statului. Deşi erau rude prin alianţă, E. Cristescu şi M. Moruzov erau rivali în plan profesional, nu numai prin exces de orgoliu caracteristic poliţiştilor, ci mai ales datorită concepţiilor diferite despre menirea serviciilor pe care la acea dată le conduceau. În vreme ce E. Cristescu era un justiţiar ce milita pentru respectarea strictă a legilor în munca de poliţie şi siguranţă, M. Moruzov era un autodidact prin excelenţă credea că serviciului secret i se cuvine totul şi ca urmare i se poate permite orice.

Până în noiembrie 1940, E. Cristescu nu activase decât în Siguranţă şi ca inspector în Ministerul de Interne. M. Moruzov fusese timp de 15 ani şef al S.S.I.A.R., care de altfel, era o creaţie ce-i aparţinea în exclusivitate. Însă aceasta nu excludea colaborarea între cei doi, aşa cum se practică în mod frecvent între poliţie şi serviciile secrete. Existau deci acţiuni de cooperare şi nicidecum o subordonare a Siguranţei faţă de S.S.I.A.R.

Numirea lui E. Cristescu în funcţia de director general al S.S.I., s-a făcut prin Decretul nr. 157.357 din 12 noiembrie 1940, semnat de generalul Ion Antonescu, şef al statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, şi promulgat după 3 zile de Regele Mihai I, prin Decretul nr. 3.765. La articolul 1 decretul prevedea: Domnul Eugen Cristescu, directorul Administraţiei de Stat, personalului şi mobilizării din Ministerul de Interne, se transferă în interes de serviciu în Ministerul Apărării Naţionale, în funcţie de Director General, însărcinându-se cu conducerea Serviciului Special de Informaţii, în locul domnului colonel în rezervă Ioan Nicolaid.[4]

Venit la conducerea S.S.I., E. Cristescu, la fel ca predecesorul său, M. Moruzov, devine personajul reprezentativ pentru o anumită etapă din istoria informaţiei şi contrainformaţiei româneşti. Este etapa când, conducerea României se vede obligată să facă faţă asaltului celor mai perfecţionate şi mai necruţătoare structuri informative din lume, prin constituirea unor structuri de securitate nu numai similare celor de care era agresată, dar şi egale valoric şi chiar superioare, dată fiind disproporţia dintre agresori şi agresat.

Eugen Cristescu a insistat şi a obţinut trecerea S.S.I.-ului din subordinea Ministerului de Război în aceea a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi a realizat în acele timpuri destul de grele, performanţa de a implica instituţia subordonată exclusiv în probleme care priveau siguranţa generală a statului, evitând activităţile ce ar fi putut să fie taxate drept acte de poliţie politică. Pe puţinii comunişti care acţionau clandestin în ţară i-a urmărit numai atunci când practicau spionajul în favoarea Uniunii Sovietice, cu care ţara se afla în stare de război. Nu a fost implicat în nici un fel de excese antisemite, dimpotrivă, din punct de vedere informativ, a colaborat cu evreii şi cu organizaţiile evreieşti. A ajutat opoziţia democrată din România acelui timp, cu precădere pe Iuliu Maniu, să întreţină relaţii subterane cu aliaţii anglo-saxoni, care nu i-au creat atâtea probleme câte i-au creat cele 11 servicii secrete germane, care acţionau pe teritoriul român. Personal, a asigurat o legătură permanentă între liderul naţional-ţărăniştilor şi mareşalul Ion Antonescu. Din punct de vedere profesional, unul din marile succese ale serviciului său l-a reprezentat aflarea datei raidului de bombardament american de la 1 august 1943 asupra Câmpinei şi Ploieştilor, cu o săptămână înainte ca acesta să se producă. Astfel, datorită măsurilor întreprinse din timp, escadra americană decolată din Libia a fost literalmente distrusă.[5]

Încă de pe vremea când activase în Siguranţă, E. Cristescu era cunoscut ca un adversar al Gărzii de Fier. Acesta se afla pe lista neagră, întocmită de legionari încă din 3 aprilie 1936.[6] A reuşit cu tenacitate să controleze problema legionară, furnizându-i lui Ion Antonescu toate elementele de care avea nevoie pentru a ieşi învingător în confruntarea finală din ianuarie 1941 (rebeliunea legionară), considerând mişcarea legionară o vastă conspiraţie ce tindea la acapararea complectă a puterii şi instituirea statului totalitar legionar. În cursul lunii decembrie 1940 (în preajma rebeliunii), S.S.I.-ul a întocmit aproape zilnic rapoarte despre acţiunile legionarilor. De asemenea, a reuşit să asigure protecţia oamenilor politici români, făcând faţă presiunii germane pentru internarea lor. A controlat, până la un punct, tratativele cu Aliaţii.[7]

De asemenea, fiind şi un adversar al Mişcării Comuniste, care ameninţa siguranţa statului, a ştiut cu inteligenţă să o anihileze. Într-un document, întocmit de Gheorghe Cristescu, în urma contactului avut la Istanbul, în primăvara anului 1943, cu serviciile secrete americane, se spunea: Pe de altă parte, organele speciale sovietice (N.K.V.D.-ul şi Kominternul) socotesc pe Eugen Cristescu ca pe inamicul numărul 1 al comunismului în România. Aceste organe socotesc că bolşevizarea României nu s-a putut efectua graţie în mare parte dârzei lupte a lui Eugen Cristescu, atât ca director al Siguranţei în trecut, cât şi ca şef al S.S.I.-ului român acum.[8]

În ce priveşte calităţile sale ca specialist în munca de informaţii, acestea sunt apreciate în mod contradictoriu. Unii afirmau că, era total incompetent, îl inducea în eroare pe Conducătorul Statului mareşalul Ion Antonescu şi prin urmare nu-şi merita locul pe care-l ocupa. Alţii apreciau că, informaţiile lui E. Cristescu se dovedeau întotdeauna a fi din domeniul fanteziei. O apreciere exact contrarie spune că, Eugen Cristescu era cu atât mai periculos cu cât era priceput şi în totul devotat stăpânului său.

Un colaborator al serviciului englez de informaţii, Ivor Porter, îi făcea următorul portret: Era bărbatul cel mai gras pe care-l văzusem vreodată, palid, cu nişte pungi uriaşe sub ochi, atârnând pe faţa-i buhăită. Avea vocea dogită de prea multă băutură. Mătăhălos, oarecum flasc, te atrăgea cu aerul lui de apariţie de pe altă lume. Ar fi fost perfect... în rolul creierului unei acţiuni criminale într-un film făcut după Edgar Wallace. Cristescu ştia, probabil, mai multe murdării despre persoanele din regimul trecut sau prezent decât oricare din contemporanii săi. Portretul este completat astfel: pântecos, ironic, îşi plimba limba lătăreaţă în gura-i enormă, nu dădeai o ceapă degerată pe ce spunea, nu ştiai niciodată ce să crezi din ceea ce afirmă, etc. Însă, acelaşi ofiţer britanic de informaţii recunoştea: Cristescu era un remarcabil ofiţer de Contrainformaţii, cu o memorie prodigioasă, un om deosebit de capabil.

Specialiştii contemporani în istoria serviciilor secrete, îl apreciază în felul următor pe fostul şef al S.S.I.: Eugen Cristescu spune Mihai Pelin a fost coordonatorul unuia dintre cele mai eficiente servicii de informaţii care au acţionat şi s-au confruntat în anii celui de-al doilea război mondial. A fost unul dintre oamenii care au imprimat meseriei lor un sens superior, ridicând-o deasupra meschinăriei politice şi deasupra unui partizanat egoist. Graţie lui E. Cristescu, Din orice unghi am privi lucrurile, S.S.I. a fost un serviciu de informaţii căruia nu i se poate imputa nici un fel de ticăloşie.[9]

Unii dintre colaboratorii săi, cu care nu mai era în raporturi dintre cele mai bune, spuneau că, cariera lui E. Cristescu nu s-ar fi datorat în primul rând vocaţiei şi talentului său profesional, ci în ascensiunea sa, Cristescu s-ar fi servit şi de unele doamne din înalta societate, care l-au sprijinit prin relaţiile lor ca să avanseze mai rapid. Adevărat este că, natura a fost destul de darnică cu el: avea un fizic robust, era dotat cu o inteligenţă remarcabilă, la care se adăuga o cultură generală destul de solidă. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut mai de aproape au relatat că, avea întotdeauna ca predilecţie femeile mai mature. Printre fostele sale prietene, figurează numele doamnelor colonel Pomponiu, Molda Zisu, Ileana Baston şi Maria Tănase. Se pare că celebra cântăreaţă i-a facilitat lui E. Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani. Relaţiile sale amoroase fiind deci cultivate şi din interes profesional.

Eugen Cristescu s-a căsătorit târziu, la 48 de ani. Naş i-a fost generalul Ilie Şteflea. În actul de căsătorie, înregistrat la oficiul stării civile în ziua de 20 februarie 1943, apare numele Mariei Theodora, văduva generalului Golici, născută Feraru. Era o femeie de o frumuseţe aparte, mai tânără cu aproape opt ani decât soţul ei.[10]

Averea declarată de Maria Theodora la contractarea căsătoriei cuprindea: Imobilul, în parte cu fiica, din str. Pasteur nr. 39, Bucureşti, în valoare de circa 20 milioane lei; Imobilul din str. Militari nr. 11, Bucureşti, în valoare de circa 3 milioane lei; Mobilă, covoare, tablouri, argintărie, bijuterii în valoare de 5 milioane lei. După cum se poate constata, frumoasa Dora era mult mai bogată decât soţul ei. Cristescu reuşise în anul 1926 cu un împrumut de 200.000 de lei de la casele de credit ale Ministerului de Interne să cumpere imobilul din str. Lirei nr. 5 refăcut în 1937, tot cu bani de împrumut , unde locuia cu părinţii şi patru fraţi.

La nunta celor doi, colegii din S.S.I. au luat iniţiativa de a oferi o mică surpriză directorului lor. Iată ce rezultă dintr-un document din 2 martie 1943: Nani Nicolae Petrescu, în urma apelului făcut către întreg personalul civil de la toate secţiile, centralele şi agenturile, inclusiv rezidenţele judeţene ale S.S.I. pentru a dona în mod benevol şi anonim, doamnei şi domnului Director General Eugen Cristescu, suma ce urmează să fie vărsată unei Instituţii de binefacere de război, conform indicaţiei domniilor lor. S-a adunat suma de 160.285 lei, din care 120.000 lei a fost depusă pentru opera de binefacere de război.

Cu salariul său de director general 42.800 de lei în februarie 1943 , dar mai ales cu averea adusă de Theodora, E. Cristescu era desigur scutit de grija zilei de mâine. Dar în nici un fel nu putea fi considerat ca fiind printre cei mai bogaţi oameni din România. Imediat după arestarea sa, în ziua de 24 septembrie 1944, prin Bucureşti presa a lansat tot felul de fantezii, printre care şi cele referitoare la averea sa fabuloasă. Ancheta financiară întreprinsă în martie 1945 nu a constatat nici un fel de neregulă, nici în conturile S.S.I., nici în cele personale, iar actul prin care E. Cristescu hotărâse să doneze suma de 120.000 de lei pentru societatea de binefacere de război, ca şi documentele care atestau că imobilul în care locuia fusese construit prin împrumut şi cu mari eforturi, se pare că i-a înmuiat de tot şi a tăiat elanul temuţilor agenţi financiari incitaţi de presă, puşi pe fapte mari şi dezvăluiri senzaţionale.[11]

După o activitate strălucită în funcţia de director general al S.S.I., după capitularea României din ziua de 23 august 1944, începe perioada de declin în viaţa lui E. Cristescu, însoţită de interminabile interogatorii, procese şi detenţii.

Deci, la 23 august 1944, E. Cristescu a fost anunţat telefonic despre răsturnarea situaţiei politice şi împreună cu generalul Constantin Tobescu, şeful Serviciului Jandarmeriei al Inspectoratului General al Jandarmeriei, se refugiază în afara Bucureştiului, în comuna Bughea din jud. Muscel, aşteptând să se clarifice evenimentele.[12]

De la 23 şi până la 28 august 1944, conducerea S.S.I.-ului a fost preluată, temporar, de lt.-colonelul Traian Borcescu.[13]

După venirea la guvernare a noului cabinet de miniştri, condus de generalul Sănătescu, s-au luat măsuri pentru prinderea tuturor colaboratorilor apropiaţi ai mareşalului Antonescu, a funcţionarilor poliţiei, jandarmeriei, a S.S.I.-ului, etc. Trebuia găsit şi E. Cristescu. Dar mai importantă era identificarea arhivei Cristescu.

Se pare că, toată lumea era interesată să pună mâna pe arhiva secretă. Generalul Mihail, devenit după 23 august 1944 şef al M.St.Major, a dat imediat ordin pentru prinderea lui E. Cristescu şi găsirea documentelor acestuia. De problemă s-a interesat îndeaproape şi M.S. Regele Mihai prin generalul Niculescu şi mareşalul Palatului Octavian Ulea. La rândul său, generalul Sănătescu, şeful guvernului, a oferit un premiu de 10.000.000 de lei pentru găsirea documentelor lui Eugen Cristescu. Pe lângă cercetările oficiale întreprinse de echipe specializate din M.Ap.N. şi M.A.I., au fost pornite şi investigaţii de către detectivi particulari. Iar un raport din 28 august 1944, arăta: întreaga chestiune Eugen Cristescu este extrem de interesantă şi urmărită îndeaproape de Intelligence Service (serviciul de informaţii britanic n.a.). Investigaţiile făcute de agenţii britanici sunt foarte discrete. S-a vorbit foarte mult de documentele şi sumele de bani, în valută forte, cu care ar fi plecat Eugen Cristescu. Un alt document consemnează: Două personalităţi ale Intelligence Service-ului, una fiind faimosul colonel Roos, au venit în România pentru a desfăşura activităţi anticomuniste şi pentru găsirea documentelor lui Eugen Cristescu. La fel de interesat era şi marele industriaş Max Auschnitt, care a spus categoric că sunt necesare a fi găsite documentele lui Cristescu, arătând ce avantaje mari se pot obţine. A organizat şi un plan de activitate, s-a interesat îndeaproape şi de înfiinţarea unui serviciu de informaţii în lumea muncitorească şi pentru contracararea acţiunii P.C.R. Max Auschnitt pune la dispoziţie orice sumă.

Dar trebuie precizat din capul locului că, arhiva S.S.I. nu era completă. Suferise o primă distrugere la începutul lunii septembrie 1940. Moruzov lăsase consemnul ca în cazul în care va fi arestat, principalele documente să fie arse, ceea ce s-a şi întâmplat. În timpul rebeliunii legionare, în ianuarie 1941, a fost jefuită a doua oară, dispărând, mai ales, dosarele cu anchetele şi sentinţele penale de condamnare contra membrilor Gărzii de Fier. Atunci când a părăsit împreună cu generalul Tobescu Bucureştiul, E. Cristescu a luat cu el o serie de documente, care au fost recuperate în parte. Însă, cea mai mare parte din documentele S.S.I., fusese evacuată în 1944, în două puncte. Primul loc de evacuare fusese oraşul Turnu-Severin, în nişte vile pierdute printre viţa-de-vie de pe un deal din apropiere. După cum ştia E. Cristescu la 6 octombrie 1944, tot acest material, via şi toate lucrurile personale aflate acolo, au fost devastate de ruşi.

Într-un raport al Prefecturii Poliţiei Capitalei, întocmit la 8 septembrie 1944, se menţionează că din cercetările făcute până în prezent cu privire la activitatea lui Eugen Cristescu s-a stabilit că lucrările în legătură cu germanii se află în arhiva Secţiei Speciale G care este evacuată la Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara şi în arhiva Secţiei Contrasabotaj evacuată în comuna Afumaţi-Ilfov, iar lucrările curente se află în comuna Joiţa-Ilfov, unde este evacuat o parte din S.S.I..[14]

Cum ajunsese în acele locuri şi cum s-a reîntors în Bucureşti această arhivă aflăm din declaraţia redactată la 21 septembrie 1944 de Gheorghe Cristescu: La data de 6 mai 1944 am primit însărcinarea de a lua conducerea Eşalonului pe care S.S.I.-ul îl evacua în zonele Orăştie, jud. Hunedoara. În ziua de 6 mai am plecat cu acest Eşalon, compus din aproximativ 250 persoane (funcţionari şi familiile funcţionarilor S.S.I.) luând reşedinţa la locul de evacuare desemnat. În tot acest timp am condus acest Eşalon, îndeplinind toate necesităţile de serviciu.

După evenimentele de la 23 august 1944, ca cel mai mare şi cel mai vechi în grad din tot personalul Eşalonului evacuat, spre a nu lăsa nici un dubiu asupra căii pe care personalul de sub conducerea mea trebuia să o urmeze, am întrunit întregul personal al S.S.I. din zona de evacuare la o conferinţă generală cu care ocazie le-am adus la cunoştinţă schimbarea de regim survenită. (...) Totodată am atras în mod serios atenţia personalului Eşalonului evacuat să ia măsuri de întărire a pazei arhivelor secrete şi a materialelor S.S.I. spre a nu se deteriora nimic, spre a nu se distruge nimic, spre a nu se ascunde nimic, scriptele S.S.I. constituind o arhivă secretă a Statului român şi nu a unui regim.

Am dublat posturile funcţionarilor de serviciu şi paza; am hotărât echipe speciale care să facă parte din componenţa gărzilor naţionale şi am luat contact cu organele militare din regiune spre a fi la curent cu mersul operaţiilor militare (eventualitatea unei nevoi de evacuare mai jos, a arhivelor secrete din cauza acţiunii germano-maghiare ce părea a se îndrepta spre Alba-Iulia, cu direcţia Orăştie Deva).

Date fiind luptele ce se dădeau nu departe de zona Orăştie, am propus Centralei din Bucureşti evacuarea din timp a arhivei secrete mai spre sud, spre direcţia Simeria Haţeg, în cazul când operaţiunile militare ar fi periclitat zona în care se aflau evacuate arhivele secrete. În acelaşi timp propuneam eventuala readucere la Bucureşti a arhivelor. În ziua de 8 septembrie am primit dispoziţiuni să comunic ce mijloace de transport am şi de câte vagoane aş avea nevoie pentru dirijarea arhivelor şi a personalului la Bucureşti. Comunicând necesităţile în ziua de 9 septembrie am primit dispoziţii de la Bucureşti să încep imediat îmbarcarea tuturor arhivelor şi a întregului eşalon evacuat într-un tren special pus la dispoziţie de Marele Stat Major în gara Orăştie. Trenul era compus din 29 vagoane şi a sosit la Bucureşti în ziua de miercuri 20 septembrie seara.[15]

Singurele dosare care s-au distrus au fost cele ce alcătuiau arhiva Frontului de Est, una din direcţiile externe ale S.S.I.-ului, fapt relatat de colonelul Ion Lissievici într-o declaraţie data la 16 februarie 1955: Cam în a doua jumătate a lunii octombrie 1944, locotenent-colonelul Ernescu Grigore, fostul şef al Frontului de Est, mi-a cerut să-i dau dispoziţii referitoare la măsurile ce trebuie să ia cu privire la arhiva acestui front, informându-mă totodată că potrivit unui ordin al Ministerului de Război dat în urma evenimentelor de la 23 august 1944 , întreaga arhivă păstrată la comandamentul trupe şi servicii urmează să fie distrusă prin ardere. În urma discuţiilor avute cu Ernescu G., Secţia I-a Informaţii Externe a întocmit un referat prin care se propunea ca întreaga arhivă referitoare la activitatea S.S.I.-ului pe Frontul de Est să fie vărsată la Marele Stat Major, Serviciul istoric, şi nu să fie distrusă prin ardere, după cum prevedea ordinul. Acest referat a fost prezentat de mine subsecretarului de stat pentru Armata de uscat generalul Creţulescu Ilie care înlocuia la conducerea Ministerului de Război pe generalul Sănătescu, pentru a hotărî. Generalul Creţulescu pe acest referat a pus următoarea rezoluţie: se execute ordinul dat. În urma acestui referat pe care l-am predat locotenent-colonelului Rădulescu Constantin, fostul şef al Secţiei I în acel timp, s-a procedat la distrugerea arhivei Frontului de Est, potrivit dispoziţiilor, cu ordinul în rezoluţie menţionat, operaţia care s-a executat cam către jumătatea lunii noiembrie 1944.

De arhivă s-au interesat intens ofiţerii sovietici veniţi anume pentru aceasta. Ei n-au reuşit să găsească chiar toate dosarele. Funcţionarii S.S.I. au rătăcit o parte din arhivă prin depozite doar de ei ştiute, aducându-le la lumină numai după plecarea consilierilor sovietici din ţară, la începutul deceniului şapte. După 1964, fosta arhivă a S.S.I. a fost triată, cea mai mare parte a documentelor referitoare la activitatea Mişcării Comuniste şi Muncitoreşti, a Komintern-ului, trecând la arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român, împărtăşind după decembrie 1989 soarta acesteia.[16]

La 1 septembrie 1944, E. Cristescu şi-a înaintat raportul cu demisia din funcţia de Director General al S.S.I. Generalul Constantin Sănătescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, i-a acceptat formal demisia, fără să-şi dea seama că nu era legal, întrucât, conform art. 80 din Codul funcţionarilor publici atunci în vigoare, pentru destituirea şefului S.S.I.-ului era nevoie de un înalt decret regal, contrasemnat de primul-ministru. Un astfel de decret se va elabora abia la 27 februarie 1945.[17]

După arestarea de la 24 septembrie 1944 (în urma divulgării locului aflării lui, tocmai de către cei pe care-i menajase şi îi protejase în timpul războiului în faţa germanilor Iuliu Maniu şi Ion Mihalache), E. Cristescu a fost anchetat de autorităţile române. La 12 octombrie acelaşi an, el a fost preluat de sovietici, împreună cu generalii Constantin (Picky) Vasiliu, Constantin Pantazi şi Constantin Tobescu, mareşalul Ion Antonescu şi soţia sa Maria, profesorii Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Radu Lecca şi duşi la Moscova, unde au rămas până la începutul lunii aprilie 1946.[18]

Ce a făcut E. Cristescu la Moscova timp de 16 luni, parţial ar rezulta chiar din confesiunile pe care se pare că le-ar fi făcut colegului său de celulă, Gabriel Bălănescu, ale cărui afirmaţii din cartea de memorii[19] se confirmă documentar. În celula (închisorii din Lubianka n.a.) în care am stat ar fi destăinuit Eugen Cristescu mai erau: Ianaghita, fostul comandant al Port Arthur-lui, fostul şef al tătarilor din Crimeea şi Schaner (fost radiotelegrafist al armatei lui von Manstein, staţionată la Rostov şi căzut prizonier la Stalingrad cu armata lui von Paulus n.a.). Acelaşi Bălănescu, la întrebarea adresată lui E. Cristescu: Dar dumneata trebuie să ştii: care era numărul membrilor partidului comunist la 23 august 1944?, a primit următorul răspuns: Cum să nu ştiu! Era datoria mea să ştiu. Dar datoria mea era să nu trag o concluzie falsă. Au fost 1.150! Mai mult de jumătate din aceştia erau agenţii noştri informatori. Generalul Vinogradov, în ancheta de la Moscova mi-a pus aceiaşi întrebare, cu privire la numărul comuniştilor, şi când i-am indicat cifra, mi-a spus: Exact. Gândeşte-te ce înseamnă 1.150 de comunişti la o populaţie de 20 de milioane de oameni. Mai puţin de 1 la 20.000 de locuitori, şi din acest mai puţin de unu la 20.000 de locuitori, jumătate erau agenţii comisarului Sava Dumitrescu, care era tehnicianul nostru în problemele comuniste... Un număr din şedinţele la care am fost anchetat la Moscova a fost dedicat Mişcării Legionare. Ore întregi am fost interogat despre metodele legionare de educaţie şi de luptă. Unul din anchetatori a fost tot generalul Vinogradov. În timp ce despre corpul diplomatic eram anchetat în prezenţa a doi sau trei asistenţi, desigur din N.K.V.D. sau armată, cele despre Mişcarea Legionară erau onorate de 250-200, în săli mai spaţioase, uneori chiar mai mulţi specialişti, toţi îmbrăcaţi în civil.[20] Deci, a fost interogat şi audiat de mai mulţi ofiţeri ai serviciilor speciale sovietice, inclusiv de Viktor Abakumov, şef al unităţii contrainformative SMERŞ şi apoi al Securităţii U.R.S.S.

Prin apariţia Legii nr. 312 din 24 aprilie 1945, începuse seria numeroaselor procese politice intentate foştilor conducători, precum şi celor care îndepliniseră funcţii importante în aparatul de stat în timpul regimului antonescian. Pentru E. Cristescu, seria proceselor a început imediat după apariţia decretului regal prin care fusese destituit oficial din funcţia de director general al S.S.I.-ului.

În aprilie 1945, E. Cristescu a fost trimis în judecata Curţii Marţiale din Capitală în urma reclamaţiei făcute de Constantin Maimuca, fost inspector din Poliţia de Siguranţă, care fiind judecat în 1941 pentru înaltă trădare, a cerut după 3 ani şi 8 luni de detenţie, revizuirea procesului şi condamnarea lui E. Cristescu, pe care l-a acuzat că i-a înscenat procesul prin fals şi abuz de putere. Ca rezultat, în lipsă, E. Cristescu a fost condamnat la 3 ani de închisoare corecţională şi 5.000 de lei amendă pentru fals în acte publice şi abuz de putere.[21]

Al doilea proces, şi cel mai important, în care E. Cristescu apare ca inculpat, a fost aşa-zisul proces al marii trădări naţionale, care s-a desfăşurat între 6 şi 17 mai 1946. În rezultatul procesului, E. Cristescu a fost condamnat la moarte pentru crimă de război şi dezastrul ţării. Însă, împreună cu Radu Lecca, fost comisar general pentru problemele evreieşti şi generalul Constantin Pantazi, fost ministru de Război, E. Cristescu a beneficiat de Înaltul Decret Regal cu nr. 1.746, prin care li s-a comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, iar Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin (Picky) Vasiliu au fost executaţi prin împuşcare la penitenciarul Jilava, în baza aceleiaşi sentinţe şi aceluiaşi decret regal.[22]

Comutarea pedepsei s-a făcut din înalte raţiuni de stat dictate de Aliaţi (sovietici), tribunalului poporului şi eventual, guvernului român şi Regelui revenindu-le doar rolul de simpli executanţi şi de a traduce în termeni juridici dispoziţiile primite.

Fostul şef al S.S.I. era convins că fusese salvat de evrei, întrucât se folosise mult de ei şi chiar multe din realizările sale personale se datoraseră sprijinului primit din partea lor. Desigur că şi Eugen Cristescu la rândul lui îi ajutase pe evrei atât cât a putut.

În ce priveşte comutarea pedepsei lui E. Cristescu, motivaţia cu angajamentul de a dezvălui reţelele de spionaj care au acţionat pe teritoriul României sau cu alte cuvinte, pentru a fi exploatat ca bază de date , este reală şi se probează prin faptul că numele său apare atât în calitate de martor, cât şi ca inculpat în alte procese politice care au urmat.

Din ordonanţa nr. 3 din 22 august 1946 a Parchetului General al Curţii de Apel Bucureşti, Cabinetul III Criminali de război, aflăm că E. Cristescu împreună cu generalul de brigadă C. Tobescu erau acuzaţi într-un alt proces pentru infracţiunea de sabotare a actului de la 23 august 1944. Acest proces s-a prelungit timp de trei ani şi este curios că s-a judecat în lipsa lui Eugen Cristescu. Prin sentinţa nr. 1026 din 26 august 1949, Tribunalul Militar Bucureşti, Secţia a II-a i-a condamnat pe E. Cristescu şi generalul C. Tobescu la câte 5 ani de închisoare pentru crimă de instigare şi lipsă de la serviciu fără învoire prealabilă.[23]

După judecarea procesului intentat celor ce s-au făcut vinovaţi de masacrele de la Iaşi din iunie 1941, numele lui E. Cristescu (în Decizia Criminală cu nr. 2628 din 26 iunie 1948) nu-l regăsim în rândul celor care au fost condamnaţi, ceea ce înseamnă că a fost absolvit de orice penalitate. În schimb, fără a li se dovedi vinovăţia, îi regăsim pe cinci funcţionari de bază ai S.S.I.-ului, care au fost condamnaţi la ani grei de temniţă (Florin Becescu /Georgescu/, mort în împrejurări neelucidate în aprilie 1945, maiorul Emil Tulbure, mort în iulie 1941 în urma unui atac de cord, maiorul Gheorghe Balotescu, fugit în Germania odată cu retragerea trupelor germane după 23 august 1944 şi Gheorghe Cristescu, condamnat în contumacie, căci în perioada procesului 1947-1948 se afla ascuns; Gh. Cristescu a fost acuzat că a luat parte la producerea masacrului, când în realitate participase în calitate de specialist criminolog la cercetarea lui). Prezenţa acestora în lotul de peste 50 de inculpaţi în procesul ce a judecat pogromul de la Iaşi, a constituit mai degrabă un rezultat al vânătorii de vrăjitoare, adică găsirea cu orice preţ de ţapi ispăşitori şi din rândul funcţionarilor S.S.I.A.R.[24]

Ce făcea în acest timp E. Cristescu, de ce nu se prezenta la procese? Nu putem şti cu certitudine. Dar unele documente chiar dacă afirmaţiile lor conţin şi exagerări ne pot oferi totuşi cadrul general al evoluţiei fostului şef al S.S.I. Astfel, în timpul cât s-a aflat la Moscova, soţia lui a afişat o mare siguranţă şi, deplin liniştită, repeta în anturajul ei că soţul i se va reîntoarce teafăr. Într-o notă a Siguranţei din 17 februarie 1945, se menţiona: În cercurile politice de stânga se discută că englezii fac eforturi pentru a-l scoate pe Eugen Cristescu de pe lista criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării. Motivul este că Eugen Cristescu ar fi jucat şi pe tabloul englezilor şi acum a sosit momentul să i se dea o compensaţie cuvenită.

Apoi iată ce spune o notă întocmită de agentul Ares la 1 aprilie 1946: Serviciul informativ din Misiunea Americană a dat dispoziţii agenţilor săi să caute în jurul Bulevardului Carol, unul din sediile N.K.V.D.-ului. Se arată că la acest sediu se află fostul şef al S.S.I., Eugen Cristescu. Acesta a acceptat să lucreze pentru N.K.V.D. Actualmente el lucrează la sediul numitului comandament cu colonelul Borisov şi locotenent-colonel Leontiev. Eugen Cristescu coordonează acţiunea N.K.V.D.-ului din România. Împreună cu colonelul Borisov s-a deplasat la Moscova şi în urmă la Paris. Eugen Cristescu a acceptat să lucreze pentru a-şi salva viaţa. El este prizonier, nu poate vedea pe nimeni şi nu iese decât însoţit de cei doi şefi ai N.K.V.D.-ului. Agenţii au dispoziţii de a raporta despre posibilităţile de a lua contact cu Eugen Cristescu.

O notă a S.S.I.-ului din 20 iunie 1947, menţiona: În ziua de 18 iunie 1947 Eugen Cristescu, fostul director general al S.S.I.- ului, condamnat la muncă silnică pe viaţă de Tribunalul Poporului, a fost dus la Curtea Marţială din Bucureşti pentru a depune (declaraţii n.a.) ca martor la revizuirea procesului rebeliunii legionare. Numitul a venit însoţit de soţie, avocatul său şi un gardian. În timpul prânzului, Eugen Cristescu a mâncat pe sala Curţii Marţiale, consumând alimente aduse de soţia sa, într-un geamantan (pâine, friptură, vin etc.). Gardianul care-l însoţea a fost, de asemenea, servit cu un sandwich, strecurându-i-se în acelaşi timp şi ceva în buzunar. Toate aceste fapte, desfăşurate în văzul celorlalţi martori şi inculpaţi, au stârnit numeroase comentarii, spunându-se între altele că Eugen Cristescu trăieşte mai bine decât cei care sunt liberi, în timp ce, ceilalţi deţinuţi politici nu se pot folosi de pachete cu alimentele ce le sunt trimise de familie, deoarece sunt reţinute de administraţiile penitenciarelor până se degradează. Aceste comentarii au fost stârnite şi de faptul că Eugen Cristescu arată foarte bine şi este destul de îngrijit îmbrăcat, s-ar putea spune chiar elegant. De asemenea, s-a spus că Eugen Cristescu fiind astăzi încă în viaţă este o dovadă că regimul intenţionează să-i folosească serviciile în anumite situaţii.[25]

Eugen Cristescu a mai fost solicitat în calitate de martor şi în alte procese politice ale timpului cum au fost: procesul intentat liderilor Partidului Naţional-Ţărănesc (din august 1947); în recursul extraordinar al procesului participanţilor la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 (rejudecat în aprilie 1948) şi în ancheta făcută asupra lui Lucreţiu Pătrăşcanu.[26]

După declaraţiile date în ancheta lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fost ministru al Justiţiei, E. Cristescu nu a mai avut prea mult de trăit.[27] După ce a fost deţinut în penitenciarele de la Dumbrăveni (Sibiu), Aiud şi Văcăreşti,[28] a decedat la 12 iunie 1950, în penitenciarul Văcăreşti. Protocolul de autopsie încheiat la 14 iunie 1950, menţiona că, moartea lui Eugen Cristescu se datorează sclerozei cardiovasculare (artrită cronică şi coronarită cronică), iar cadavrul nu prezintă nici un semn de violenţă.[29]

În întreaga sa carieră de funcţionar public în Ministerul de Interne şi la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în S.S.I.), E. Cristescu a primit mai multe decoraţii şase ordine şi două medalii , şi a fost sancţionat o singură dată, printr-o Decizie a ministrului secretar de stat la Departamentul internelor cu nr. 70.632/6 din 9 noiembrie 1932. În documentul respectiv se spune că, a fost amendat cu pierderea salariului pe timp de una zi pentru insubordonare. Nu rezultă concret în ce a constat insubordonarea.[30]

Este autorul valorosului raport intitulat Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii,[31] ce cuprinde 276 pagini de manuscris olograf, dar nedatat de autor. Acesta, cu multe omisiuni şi prelucrat, a fost tipărit pentru prima dată în 1968 sub forma de broşură cu regim de uz intern, pentru sistemul de învăţământ profesional din Ministerul de Interne.[32] Raportul are caracterul strict secret, iar dorinţa autorului a fost ca el să fie consultat doar de cadrele S.S.I.-ului (la acea dată S.S.I.-ul încă mai fiinţa ca instituţie, fiind desfiinţat la 2 aprilie 1951). Raportul nu a fost redactat în timpul detenţiei de la Moscova, ci în ţară şi destinat cadrelor S.S.I.-ului, care în concepţia sa, mărturisită în partea finală a documentului, trebuia să ducă mai departe tradiţiile informative româneşti şi nicidecum să devină o simplă anexă a unui serviciu de spionaj al unei mari puteri. Chiar el oferise un exemplu în acest sens prin raporturile strict de colaborare a S.S.I.-ului cu Abwher-ul german.[33]

Prin acest valoros studiu, E. Cristescu este singurul funcţionar al serviciilor secrete naţionale care se prezintă posterităţii cu o veritabilă operă. O operă esenţială nu numai pentru colegii săi de profesiune (în timpul regimului comunist ampla sa istorie a serviciilor secrete a fost tipărită deşi mult trunchiată ca manual pentru şcolile de specialitate!), ci şi istoricilor, care vor fi obligaţi să o consulte de aci înainte pentru orice se va mai scrie în viitor despre epoca respectivă. Şi nu numai!.[34]



[1]. M. Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică. Dicţionar alfabetic. Ed. Elion, Bucureşti, 2003, pp. 93-94.

[2]. Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916-1944), mărturii, documente. Cu o prefaţă de dr. Dan Zamfirescu. Ed. R.A.I. Bucureşti, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., pp. 27-31.

[3]. Ibidem, p. 34.

[4]. Ibidem, p. 124; Monitorul Oficial, partea I, nr. 266 din 12 noiembrie 1940. De la demiterea lui Mihail Moruzov şi până la numirea lui Eugen Cristescu la conducerea S.S.I., această funcţie a fost foarte puţin timp deţinută de Ioan Nicolaid şi Ghiţă Ştefănescu. Acesta din urmă a condus Serviciul o perioadă atât de scurtă, încât în documente E. Cristescu figurează ca succesor a lui Ioan Nicolaid.

[5]. M. Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, pp. 93-94.

[6]. L. Ochea, Serviciul Special de Informaţii al României pe Frontul de Vest (1940-1944). Ed. Tipart, f.l., f.a., p. 63.

[7]. Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti, pp. 16, 187.

[8]. Ibidem, p. 93.

[9]. Ibidem, pp. 15-16.

[10]. Ibidem, p. 37.

[11]. Ibidem, p. 38.

[12]. Ibidem, p. 102.

[13]. Ibidem, p. 100.

[14]. Ibidem, pp. 107-110.

[15]. Ibidem, pp. 110-111.

[16]. Ibidem, pp. 111-112.

[17]. Ibidem, p. 10.

[18]. Ibidem, p. 112.

[19]. Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii. Pagini din istoria Gărzii de Fier. Ed. Gordian, Timişoara, 1994.

[20]. Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti, p. 11.

[21]. Ibidem, pp. 112-113.

[22]. Ibidem, p. 113.

[23]. Ibidem, pp. 114-115.

[24]. Ibidem, pp. 119-120.

[25]. Ibidem, p. 115.

[26]. Ibidem, p. 121.

[27]. Ibidem, p. 122.

[28]. Ibidem, p. 13.

[29]. Ibidem, p. 14.

[30]. Ibidem, p. 34.

[31]. Vezi raportul publicat în ibidem, pp. 131-223.

[32]. Ibidem, p. 12.

[33]. Ibidem.

[34]. Dan Zamfirescu, Structura de rezistenţă a naţiunii române în Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti, pp. X-XI.

Hosted by uCoz