Romulus P. VOINESCU – s-a născut la 2 august 1867, la Bucureşti. Studii universitare în România, doctor în drept la Paris. Din funcţia de magistrat a fost transferat în poliţie, devenind şeful Siguranţei din Bucureşti până în 1908.[1]

Pe timpul când Vasile Lascăr era ministru de Interne – supranumit „părintele poliţiei moderne” – s-a întreprins reorganizarea poliţiei, căci – după cum menţiona el într-o circulară din 18 iunie 1903 către prefecţi – poliţia „s-a găsit până acum sub nivelul cultural al ţării şi care n-a avut întotdeauna în vedere numai serviciul ordinii şi al siguranţei publice, trebuie ridicată la acest nivel”. Astfel că, prin decizia nr. 977 din 12 ianuarie 1903, a lui Vasile Lascăr, R. Voinescu, şeful Departamentului Siguranţei Generale, urma să studieze organizarea şi modul de funcţionare a serviciilor de poliţie din Franţa, Germania şi Belgia. După efectuarea unei călătorii în ţările menţionate, ajutat din plin de ambasadele şi legaţiile române, el a depus la Cabinetul ministrului un raport detaliat asupra modalităţilor de organizare şi desfăşurare a activităţii de către poliţiile din Paris, Bordeaux, Saintes, Berlin, Bruxelles. La scurt timp, a urmat reorganizarea poliţiei române, în baza principiilor moderne remarcate de R. Voinescu în occident.[2]

În urma absolvirii unui curs special organizat de Siguranţa franceză, a fost numit inspector general al Siguranţei Statului. În aprilie 1914, a condus delegaţia română la primul Congres internaţional de poliţie judiciară. Datorită diligentelor lui, al doilea congres urma să se ţină la Bucureşti în 1916, dar a fost contramandat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial.

În 1917, a fost delegat pe lângă M.C.G. al Armatei ruse din Mol­dova.[3] În acelaşi an, fiind creat Serviciul de informaţii si contrainformaţii, R. Voinescu a fost adus la conducerea acestuia.[4] În 1918-1919, după Unirea Basarabiei cu România, a organizat şi con­dus Serviciul de Siguranţă din Basarabia. Apoi, a venit la conducerea Siguranţei Sta­tului, după demisia lui Eduard Ghica, până în 1928, într-o perioadă în care s-a aflat într-un conflict permanent cu Mihail Moruzov.[5] La Siguranţa Statului a lucrat intens pentru dezagregarea mişcării comuniste din România, prin infiltrarea agenţilor-informatori şi a agenţilor de influenţă. Nu în zadar, urmărind şi scopul dezinformării inamicului, R. Voinescu declara deschis că, „Din trei comunişti, doi sunt agenţii mei”.[6]

În afară de relaţiile încordate avute cu M. Moruzov, R. Voinescu nu a fost agreat nici de G. Gologan, şef de serviciu în Siguranţa Generală a Statului Braşov, director la Revista Poliţiei, în paginile căreia scria că, directorul Siguranţei Generale este un „nerod înfumurat şi ambiţios”, care urmăreşte „să profite de legea excepţională, care a suspendat inamovibilitatea, ca să revoce din funcţie pe toţi oamenii de cinste şi de temperament, care n-ar fi consimţit să se facă uneltele sale docile”. Această poziţie era determinată de revocările vechilor slujbaşi din poliţie şi Siguranţă, efectuate de către R. Voinescu, pe motiv că, funcţionarii revocaţi „consideră încă şi azi pe Ion Panaitescu (care a contribuit la înfiinţarea Siguranţei Statului în 1908 – n.a.) ca adevăratul lor director, şi-l ţin la curent zilnic cu tot ce se petrece la Siguranţă”. În paginile aceleiaşi reviste, şeful Siguranţei era acuzat că, a înscenat un complot împotriva regelui Carol I, că este autorul unor plagiate grosolane (a plagiat un studiu asupra moratoriului, apărut la Torino în 1884).

Campania de presă dusă împotriva directorului Siguranţei Generale a fost continuată de ziarul Paza, în care acesta era învinuit de lipsă de profesionalism, deoarece nu a ştiut să preîntâmpine atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920, deşi ştia că urmează „să se întâmple ceva”. Senatorul Nicolae Buţureanu, urmărea să facă o interpelare ministrului de Interne, Arthur Văitoianu  şi celui de justiţie, în vederea stabilirii „situaţiei” lui R. Voinescu.[7]

La plecarea din postul de director general al Siguranţei Statului a lui R. Voinescu, Gheorghe Tătărescu, subsecretar de Stat la Departamentul de Interne, la 4 noiembrie 1928, i-a adresat mulţumirile sale pentru munca depusă la această instituţie a statului: „Îmi îndeplinesc o datorie de inimă pentru a vă exprima întreaga recunoştinţă pentru concursul pe care ni l-aţi dat în tot timpul colaborării noastre.

Graţie acestui concurs, am putut stăpâni în atâtea grele împrejurări, toate tentativele şi toate uneltirile dinăuntru şi din afară şi am putut asigura ţării liniştea şi ordinea internă. Încă, odată mulţumesc”.[8] R. Voinescu i-a răspuns telegrafic la 5 noiembrie 1928: „După o muncă de peste 25 de ani închinaţi numai serviciului poliţiei şi siguranţei statului, cu credinţa că mi-am făcut datoria pe deplin faţă de Tron şi Ţară, părăsesc conducerea direcţiunii siguranţei Statului, fiind numit ca prezident al Consiliului Superior Administrativ. Ţin, înainte de a mă despărţi de Dvs., să vă mulţumesc din toată inima pentru tot concursul devotat pe care mi-l aţi dat ca şef, putându-mi astfel îndeplini greaua sarcină ce am avut în vremuri excepţionale pentru ţară şi pentru istorie. Sunt convins că acelaşi concurs necondiţionat îl veţi da succesorului meu (Eugen Cristescu – n.a.), pe care-l cunoaşteţi, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai mei, gândindu-vă veşnic că munca ce veţi depune este spre binele tronului şi ţării”.[9]

În 1928, prin deciziunea nr. 9.788 P a Ministerului de Interne din 2 august, a fost desemnat în comisia „care să propună şi să formuleze modificările necesare a se aduce legilor de organizare a poliţiei generale a Statului şi a jandarmeriei rurale”, prezidată de Gheorghe Tătărescu.[10] Iar începând cu 10 august 1928, R. Voinescu a devenit membru al consiliului superior administrativ.[11]

A contribuit la muşamalizarea unei relaţii extraconjugale a lui Carol I. Este vorba de relaţia lui Carol cu Maria Martini, care a durat trei ani. După aceasta, Maria Martini s-a căsătorit cu un şef de gară, care a primit, pe lângă nevastă, 200.000 de lei bani gheaţă şi 300.000 de lei în rente de stat. „Peţitori” au fost generalul Condeescu, adjutant al Alteţei Regale, şi R. Voinescu, director al Siguranţei Generale.[12]

A fost membru al Asociaţiei Creştine a Tinerilor din România, care a luat fiinţă în 1919, la iniţiativa Reginei Maria, făcând parte din Comitetul de onoare, din care mai făceau parte, printre alţii, prof. Nicolae Iorga, prof. Dimitrie Gusti, Constantin Angelescu, ş.a.[13] Din 1921, a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (fondată în 1908),[14] iar în perioada 1924-1928, preşedinte al Federaţiei Societăţilor de Gimnastică din România (1906).[15] În vara anului 1925, este printre primii membri ai Institutului de Ştiinţe Administrative din Bucureşti (1925), făcând parte din primul Comitet de direcţiune al Institutului (valabil timp de 5 ani).[16] În ultima parte a carierei sale active, a fost preşedinte al Consiliului Superior Administrativ. A avut preo­cupări publicistice şi literare.

A încetat din viaţă la 19 aprilie 1936.[17]