DIN ISTORIA SERVICIILOR DE INFORMAŢII ŞI CONTRAINFORMAŢII A ROMÂNIEI

ÎN PERIOADA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL[1]

 

1.     Concepţia şi principiile înfiinţării serviciului secret în România.

 

Până în al doilea deceniu al secolului XX, Armata română n-a dispus de un serviciu de informaţii distinct, ceea ce s-a resimţit negativ, atât în timpul războaielor balcanice din 1912-1913, cât şi în timpul primului război mondial. Necesitatea prevenirii evenimentelor ce puteau pune în pericol siguranţa naţională, a impus crearea Serviciului Secret, care să asigure statul cu informaţii despre intenţiile posibililor inamici şi să elaboreze din timp ipotezele de apărare. Această misiune i-a revenit lui Mihail Moruzov, care l-a fondat, organizat şi condus din 1924 şi până la începutul lunii septembrie 1940.[2]

Concepţia şi principiile înfiinţării acestui serviciu, au presupus: „I. Crearea serviciilor secrete de informaţii operative, la frontiere, care să fie conduse, din punct de vedere tactic de ofiţeri după directivele Marelui Stat Major (Secţia a II-a – P.M.), Serviciul «S» purtând numai răspunderea elementelor de agentură, din punct de vedere tehnic”. Aceste servicii trebuiau să se ocupe de studierea zonelor în care urma să se activeze din punct de vedere ofensiv şi defensiv; semnalarea oricăror mişcări de trupe inamice din zonele respective; pregătirea specialiştilor în domeniul informaţiilor din corpul ofiţeresc, care să constituie elementul de bază al Serviciului de Informaţii operativ în caz de război. De asemenea, a fost prevăzută „II. Crearea unui Serviciu de contrainformaţii operative, sub conducerea directă şi pe răspunderea M./arelui/ St./at/ M./ajor/, cu trei Centre: Est, Vest şi Sud, având misiunea să pregătească aparatul de contrainformaţii necesar armatelor de operaţiuni în caz de război. III. Crearea unui Serviciu «S» de Informaţii înăuntrul statelor ce ne interesează, dincolo de zonele informative din raza Centrelor ce ţin direct de Marele Stat Major, având misiunea să procure atât în timp de pace cât şi în timp de război materialul de informaţii cu caracter general, necesar armatei. IV. Crearea unui Serviciu de contrainformaţii care să procure informaţii asupra oricăror chestiuni tot cu caracter general, interesând armata”.

Deci, Serviciul Secret al Armatei române urma să fie alcătuit din două componente: „Prima grupă aparţinând M./arelui/ St./at/ M./ajor/ ca element operativ, căreia îi vor fi subordonate serviciile secrete de informaţii şi contrainformaţii operative, pe lângă celelalte servicii de informaţii şi contrainformaţii, ca: Serviciul de informaţii desfăşurat de Aliaţii Militari şi Serviciul [de] contrainformaţii inferior, excortând, conform regulamentelor, pe lângă comandamente. A doua grupă va fi formată de Serviciul S de informaţii şi contrainformaţii, cu caracter general, aparţinând Ministerului Apărării Naţionale”. Serviciul Secret Central (al Ministerului Apărării Naţionale), fiind un corp de specialitate, urma să îndeplinească (obligatoriu sau la cerere) un rol consultativ pe lângă Serviciile de informaţii şi contrainformaţii (Centrele informative), ce aparţineau Marelui Stat Major (M.St.Major), având un delegat permanent acolo. Ministerul Apărării Naţionale trebuia să ataşeze pe lângă Serviciul Secret Central un delegat tehnic cu rol consultativ în chestiuni pur militare.[3]

În unităţile armatei, subdiviziunile care se preocupau de coordonarea activităţilor informative şi contrainformative erau Birourile 2 ale Statelor Majore ale unităţilor. Despre misiunile informative ale unui stat major de unitate, putem afla din mărturiile lui Ion Lissievici[4], care în perioada noiembrie 1926 – octombrie 1930 a făcut parte din Statul Major al Diviziei 6 Infanterie, îndeplinind funcţiile de ajutor – şef de birou – la Biroul 1 – şi şef al Birourilor 2, 3 şi 4: „Biroul 1 se ocupa cu recrutarea, organizarea şi mobilizarea; Biroul 2 informaţii şi contrainformaţii, în timp de pace, nu avea o acţiune informativă propriu-zisă, decât în ce priveşte instrucţia ofiţerilor şi a trupei cu privire la modul de acţiune în caz de război sau pe timpul războiului pentru a procura, studia, intercepta, interpreta şi transmite informaţiile despre trupele inamice. Din punct de vedere contrainformativ, în timp de pace, acest birou urmărea să cunoască starea de spirit a ofiţerilor şi trupei din subordinele diviziei. În timp de război Biroul 2 conducea întreaga acţiune informativă a trupelor din subordinea diviziei pentru procurarea informaţiilor despre inamic; prezenta situaţia inamicului, comandantului diviziei; redacta şi difuza ordinele cu privire la procurarea informaţiilor; întocmea şi difuza buletinele şi rapoartele informative cu privire la inamic. În timp de război, Biroul 2 se ocupa cu măsurile de siguranţă şi pază a Comandamentului şi trupelor diviziei în zona de acţiune a acestora, redactând ordinele şi buletinele contrainformative. Biroul 3 se ocupa cu conducerea operaţiilor în timp de război. În acest scop ţinea la curent harta cu situaţia trupelor proprii, redacta şi transmitea ordinele pe baza hotărârii comandamentului diviziei. Biroul 4 se ocupa cu situaţia materială, în timp de război, a comandamentului şi trupelor diviziei, astfel încât să se asigure la timp cu organizările şi evacuările, cu subzistenţele, armamentul, agentul sanitar, etc.”.[5]

Tot de la Ion Lissievici aflăm despre organizarea şi principalele atribuţii ale Secţiei a II-a informaţii a M.St.Major din epocă: „Procura, studia, interpreta şi difuza în măsura în care aprecia necesar, la comandamentele din subordine, informaţiile cu privire la: potenţialul de război al eventualilor inamici cu care ţara s-ar putea găsi în război”. În terminologia specifică activităţii de informaţii şi contrainformaţii militare, potenţialul de război cuprindea: „forţele armate, gradul lor de instrucţie, dotarea cu armament de orice fel, precum şi posibilităţile de ordin economic şi situaţia politică a statelor în cauză”. Informaţiile erau obţinute prin mijloace oficiale (presa, colaborarea cu alte instituţii ale statului, în special cu Ministerul Afacerilor Externe, schimbul de date şi cooperarea cu serviciile similare ale statelor prietene) şi speciale (agentura secretă, interceptarea comunicaţiilor şi supravegherea externă – filajul –, etc.). Prin mijloacele speciale se îmbogăţea substanţial fluxul informaţiilor de interes, precum şi puteau verifica datele şi informaţiile obţinute din sursele deschise sau oficiale.

În baza acestor informaţii, Secţia a II-a, M.St.Major, întocmea ipotezele de mobilizare, de concentrare şi primele operaţii probabile ale armatelor cu care ţara se putea găsi într-un conflict. În funcţie de aceste ipoteze, Secţia a III-a din M.St.Major întocmea planurile de campanie pentru primele operaţii ale armatei proprii.

Despre atribuţiile contrainformative ale Secţiei a II-a a M.St.Major Ion Lissievici afirma că, în principal „urmărea să cunoască starea de spirit şi moralul în cadrul armatei, să dirijeze instituţia informativă şi contrainformativă la comandamentele şi unităţile din subordine, să concure pe cât posibil la descoperirea acţiunilor de spionaj şi sabotaj, să ţină la curent şi să cunoască situaţia morală şi starea de spirit a populaţiei ţării”. Pentru îndeplinirea acestor misiuni, Secţia a II-a avea în structură şase birouri: 1 – căutarea informaţiilor; 2 – contrainformaţii; 3 – studii; 4 – ataşaţi militari; 5 – cifru; 6 – radio-ascultare.[6]

De remarcat că, organizarea activităţilor informative şi contrainformative în România interbelică, prin înfiinţarea Serviciului Secret al Armatei române, s-a efectuat „după cele mai moderne concepţii” ale epocii. Inspirată din organizarea organelor informative din Anglia, opera lui Mihail Moruzov a fost imitată de Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia şi Franţa.[7]

Organizarea şi preocupările informative şi contrainformative ale organelor militare de profil, pe parcurs, s-au modificat nesemnificativ (în funcţie de interesele ţării), rămânând practic aceleaşi şi în perioada celui de-al doilea război mondial. La acest capitol, avem o altă relatare, a lt.-colonelul Traian Borcescu, care a activat atât în Secţia a II-a a M.St.Major, cât şi în Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.) al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. El menţionează următoarele atribuţii ale Secţiei a II-a a M.St.Major: „a) Activitatea externă în legătură cu Serviciul Special de Informaţii şi cu ataşaţii militari care depindeau direct de Secţia a II-a a M.St.M./ajor/.

Urmărea gradul de pregătire de război a statelor imediat vecine ţării noastre precum şi sistemul de alianţe militare îndreptate contra ţării noastre. Ataşaţii militari raportau lunar sau în măsura producerii evenimentelor, faptele importante din statele respective. În ceea ce privea U.R.S.S.-ul, se luau informaţii de la celelalte state. Pentru U.R.S.S. avea organe informative situate pe frontiera de Est, din care unul la Cernăuţi şi unul la Chişinău, care coincideau cu centrele de informaţii ale Serviciului Special de Informaţii, însă lucrau separat. Centralizarea însă a informaţiilor provenind atât de la centrele de informaţii ale M.St.M., cât şi ale Serviciului de Informaţii se făcea însă de Marele Stat Major, Secţia a II-a.

În străinătate organele Marelui Stat Major de Spionaj şi organele Serviciului Secret de Spionaj, numite Rezidenţe şi care erau camuflate sub diferite funcţiuni la Legaţiile române din capitalele respective, lucrau în colaborare, dar raportau separat.

b) În interiorul ţării, Marele Stat Major dispunea de birouri statistice la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, care urmăreau activitatea tuturor elementelor considerate ca suspecte siguranţei statului.

În problemele politice urmărea problema legionară, comunistă precum şi activitatea partidelor politice care ar fi adus un regim schimbat în ţară pe linie politică şi specială, activitatea muncitorilor în fabrici, activitatea minorităţilor în special activitatea iredentistă bulgară şi maghiară şi contra spionajului intern, adică urmărirea elementelor de spionaj inamice, trimise pe teritoriul ţării noastre.

Aceste birouri statistice depindeau toate de Secţia a II-a a Marelui Stat Major, (Biroul Statistic Militar – P.M.) era o denumire care camufla atribuţiile de urmărire a elementelor care lucrau contra siguranţei Statului de atunci.

c) Colaborarea Secţiei a II-a din Marele Stat Major cu Serviciul Special de Informaţii era o colaborare totală, constând din furnizarea de către Serviciul de Informaţii, Marelui Stat Major, a tuturor informaţiilor de pe teritoriul ţării. Acolo unde Marelui Stat Major, Secţia II-a i se părea că nu are preciziuni sau informaţii complete, le cerea în mod special Serviciului Special de Informaţii”.[8]

În final, menţionăm că, acţiuni cu caracter informativ şi contrainformativ au desfăşurat, într-o măsură mai mică, şi alte organe de siguranţă – poliţia, jandarmeria, trupele de grăniceri. După cum relata Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret al Armatei române(1924-1940), „În timp de pace, Siguranţa Generală a Statului conlucrează (cu Serviciul Secret – P.M.) la procurarea de informaţii interesând şi armata, ca în caz de război, pune o parte din personalul său poliţienesc la dispoziţia Marelui Stat Major (armatei operative).

Siguranţa Generală îşi păstrează structura ei pe lângă Ministerul de Interne, având misiunea de a-i procura acestuia informaţii cu caracter general, ţinând de responsabilitatea acestui departament în cadrul responsabilităţii generale faţă de guvern.

Din acelaşi motiv, aceeaşi structură o păstrează şi Corpul Jandarmeriei, în împrejurări analoage”.[9]

Deci, perioada interbelică „Este etapa când, obligată a face faţă asaltului celor mai perfecţionate şi mai necruţătoare structuri informative din lume (...), România de după 1918 este constrânsă să-şi pună problema «de viaţă şi de moarte» a constituirii unor structuri nu numai similare celor de care era agresată, dar şi egal valoric şi chiar superioare, dată fiind disproporţia dintre agresori şi agresat. Obligaţi să lupte, secole în şir, cu forţe inamice de multe ori mai puternice, numeric, decât ei, românii secolului XX s-au aflat confruntaţi încă o dată cu problema descoperirii acelor strategii şi tactici care să le permită a suplini prin inteligenţă şi spirit de jertfă ceea ce le lipsea ca număr şi putere materială”.[10]

După pierderile teritoriale din vara anului 1940 (a Basarabiei, nordului Bucovinei, nordului Transilvaniei şi Cadrilaterului), România, în persoana generalului Ion Antonescu, se apropie tot mai mult în plan politico-diplomatic de Germania nazistă, în speranţa refacerii teritoriale a Statului Român. Angajarea României în războiul antisovietic, alături de Reich-ul german, a urmărit eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi recăpătarea nordului Transilvaniei, precum şi lichidarea „veşnicului pericol din Est” (a expansionismului rus), care a ameninţat secole la rând Ţările Româneşti.

 

2. Centre de Informaţii ale Marelui Stat Major al Armatei române pe Frontul din Răsărit, în perioada războiului antisovietic

 

La declanşarea războiului contra Uniunii Sovietice, pentru informarea asupra situaţiei inamicului şi depistarea spionilor şi grupărilor diversioniste, pe Frontul din Răsărit s-a aflat Eşalonul Mobil al Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.), precum şi două organe ale M.St.Major[11] – Centrul de Informaţii „A”, condus de maiorul Dionisie Bădărău şi Centrul de Informaţii „B”, în frunte cu lt.-colonelul Alexandru Ionescu (serviciu cunoscut şi sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel Alion”, de la primele litere ale numelui şi prenumelui şefului).[12]

Pe frontul bucovinean activitatea informativă şi contrainformativă a M.St.Major era desfăşurată de Centrul de Informaţii „A” (ataşat Armatei a III-a române), iar pe cel basarabean de Centrul de Informaţii „B”, care ulterior s-a deplasat pe Frontul din Răsărit, alături de trupele române (Armata a IV-a), până în peninsula Taman. De remarcat că, aceste două centre informative şi-au desfăşurat activitatea de profil în aceste două provincii, încă din perioada interbelică, iar acum trebuiau să acţioneze potrivit cerinţelor de război. 

La deplasarea frontului spre Est, Centrul „A” a rămas să activeze în Bucovina, iar în Basarabia Centrul „B” a fost înlocuit de Biroul Statistic Militar Chişinău.

Continuarea operaţiunilor militare la Est de Nistru, impunea şi un mai mare efort informativ asupra situaţiei inamicului din faţa liniei frontului. Acţiunea Centrului de Informaţii „B” la Est de Nistru, în condiţiile creşterii spaţiului geografic ocupat de trupele româno-germane, ar fi fost insuficientă şi în aceste condiţii s-a impus crearea unui centru mobil de informaţii – organ militar, care să însoţească armata de operaţiuni.

Astfel, în ziua de 18 iulie 1941, a fost constituit la Botoşani un nou centru de informaţii, sub conducerea maiorului Dionisie Bădărău, denumit Centrul de Informaţii „H”.[13] În fruntea Centrului „A” (de la care a plecat maiorul D. Bădărău), a fost numit maiorul Xenofon Tarnawski.[14]

Centrul „H” mai era cunoscut şi sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” sau – în faza finală a războiului – ca „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău”.[15]

Misiunea Centrului „H” consta în a realiza, în limita posibilităţilor de lucru, cererile informative ale Comandamentului Armatei a III-a române (cu indicativul M.U. „Flamura”), pe timpul operaţiunilor de la Est de Nistru şi a documenta Secţia a II-a a Marelui Cartier General (M.C.G.),[16] prin rapoarte şi note informative periodice, privind: unităţile Armatei sovietice din faţa Armatei a III-a române; tipul unităţilor şi forţa lor combativă; procedeele de luptă folosite de adversar; evoluţia stării de spirit din Armata sovietică; dispoziţiile speciale date de autorităţile sovietice pentru armată şi pentru locuitorii din zonă pe timpul operaţiunilor militare; evoluţia teatrului de operaţiuni de la Est de Nistru; starea de spirit a populaţiei şi manifestările ei faţă de Armata română şi germană; efectele propagandei comuniste în armată şi în rândurile populaţiei civile; influenţa pe care o are în rândurile Armatei române starea de lucruri găsită la Est de Nistru.

Iniţial, Centrul „H” era organul informativ al M.C.G., Secţia a II-a, apoi al M.St.Major, Secţia a II-a. Din punct de vedere operativ, Centrul era exclusiv la dispoziţia Comandamentului Armatei a III-a române, singurul în drept a-i cere misiuni informative, iar toate informaţiile obţinute, erau raportate numai acestui comandament. Datele mai importante şi de interes general se înaintau şi M.C.G., Secţia a II-a (apoi M.St.Major, Secţia a II-a). Deplasarea lui se făcea conform ordinelor Armatei a III-a. Din punct de vedere administrativ (alimentarea şi justificarea fondurilor), depindea de Secţia a II-a a M.C.G., iar Comandamentul Armatei a III-a trebuia să-i pună la dispoziţie carburanţii necesari şi să-i acorde toate înlesnirile pentru îndeplinirea misiunilor stabilite (mijloace de transport suplimentare, foi de drum, local, pază, hărţi, etc.).

Informaţiile pentru M.C.G., Secţia a II-a trebuiau raportate săptămânal (sau atunci când situaţia impunea), prin curier şi numai sub formă de sinteze şi note, iar informaţiile pentru Armata a III-a, prin toate mijloacele disponibile şi numai în conformitate cu dispoziţiile acestui comandament.[17]

Centrul a fost dotat cu două autoturisme de la Centrul „A”, un autoturism şi o camionetă de la Armată şi un autoturism de la S.S.I. Cu toate acestea, greutăţile cu care s-a confruntat Centrul „H”, erau legate, în special, de insuficienţa mijloacelor de transport.[18]

Pe parcursul lunii iulie 1941, Centrul „H” a mai primit de la Centrul „B” un autoturism şi un autocamion, însă ambele defectate. Unul din autoturismele primite de la Centrul „A” (Subcentrul de Informaţii Iaşi), fiind prea jos şi deci impracticabil pe drumurile basarabene, a fost restituit Centrului „A”, care şi el era lipsit de mijloace de transport. Maşina trimisă de S.S.I. nu avea cauciucuri, iar Armata nu putea oferi mijloace de transport suficiente.

La 21 iulie 1941, imediat după constituirea Centrului „H”, maiorul D. Bădărău informa Secţia a II-a a M.C.G., despre această problemă: „Pentru deplasare în zonă, serviciul nu dispune decât de un singur autoturism, cel al Marelui St. Major de la Centrul «A». (…). Cu toate acestea – încheia maiorul – vom depune întreaga stăruinţă pentru a putea face faţă misiunii primite”.[19]

După cum am spus deja, în fruntea Centrului a fost numit maiorul Dionisie Bădărău, fiind ajutat de căpitanul Onisifor Prodan. Echipa de cercetare era formată din locotenentul în rezervă Sigismund Krjijewski în calitate de şef şi ajutat de sublocotenentul în rezervă Eugen Popovici. Echipa de recrutare a agenturii era alcătuită din funcţionarul civil Frantz Slijewski şeful echipei, agentul Anton Pavlicovschi ajutor şi agenţii Cernei şi Pancenco, la care s-a alăturat apoi şi agentul Daniil Cuşnir. Majoritatea lor au venit de la Centrul de Informaţii „A”, cu excepţia lui Frantz Slijewski, Mihai Niţescu, Daniil Cuşnir şi Anton Pavlicovschi, luaţi de la S.S.I.[20]

Registratura era formată dintr-o singură persoană – plutonierul în rezervă Mihai Niţescu, funcţionar civil, dactilograf, de la Centrul de Informaţii „B” (aflat iniţial în cadrul S.S.I.).[21] Echipa fotografică avea doi specialişti foto oferiţi de S.S.I. Personalul inferior era compus din patru grade inferioare în calitate de ordonanţe ale ofiţerilor, doi şoferi, cu toţii de la Centrul de Informaţii „A”, alţi doi şoferi de la Centrul de Informaţii „B” şi un şofer de la S.S.I.[22]

Ulterior, după mărirea reţelei informative şi contrainformative a Centrului „H”, prin constituirea subcentrelor informative, numărul colaboratorilor a crescut.

La 20 iulie 1941, maiorul D. Bădărău şi căpitanul O. Prodan se aflau la Lipnic, jud. Soroca, iar căpitanul Th. Botezatu (din Centru „A”, viitor şef de subcentru al Centrului „B” şi „H”) la Botoşani.[23] Se desfăşurau ultimele preparative pentru organizarea Centrului „H”.

La 17 iulie 1941, Armata a III-a română a declanşat acţiunile de forţare a Nistrului în sectorul Moghilev-Lipceni. După ce a constituit un cap de pod, adânc de 30 km., a trecut la urmărirea forţelor sovietice spre Bug. Acţiunea s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, care a vizat, iniţial, înfrângerea forţelor sovietice din compunerea Frontului de Sud-Vest, comandat de generalul S.M. Budionîi,[24] printr-o manevră dublu învăluitoare executată cu Armata 17 germană, dinspre Nord-Vest, cu efortul la flancul stâng, spre Nemirov, şi cu Armatele 11 germană şi 3-a română dinspre Sud-Vest, pe direcţia Moghilev-Gubnik, pe Bug. Retragerea forţelor sovietice spre Uman a determinat schimbarea misiunilor şi direcţiilor de înaintare pentru cele două armate, Comandamentul german hotărând efectuarea unei manevre rapide spre Sud-Est în flancul drept al trupelor sovietice care rezistau la Odesa, în faţa Armatei a IV-a române.

Începută la 21 iulie, ofensiva Armatei a III-a s-a caracterizat prin lupte frecvente cu ariergărzile inamicului, cele mai grele desfăşurându-se la Verhovka, Konceba, Krivoe Ozero, Vradievka, etc. Înfrânte şi în zona Ananiev de Armata 11 germană, forţele sovietice au fost obligate să se retragă spre Sud-Est către Nikolaev (oraş din regiunea Nikolaev, Ucraina; amplasat pe limanul Bugului, la confluenţa râurilor Iujnîi Bug şi Ingul) şi Voznesensk (regiunea Nikolaev, pe râul Iujnîi Bug, Ucraina), unde Armata a III-a română a ajuns la 10 august 1941.[25]

Pe tot acest parcurs, Centrul de Informaţii „H” a obţinut informaţii importante despre inamic, fiind în măsură să ţină în permanenţă la curent Comandamentul Armatei a III-a cu mersul operaţiunilor militare.