ACTIVITATEA CONTRAINFORMATIVĂ

A SERVICIILOR SECRETE ALE ARMATEI ROMÂNE

ÎN BUCOVINA, BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA ÎN ANUL 1941.[1]

 

Participarea României la războiul contra Uniunii Sovietice, a impus un important efort uman, material, dar şi informativ, necesar cunoaşterii situaţiei inamicului, a stării de lucruri din rândul propriilor trupe, a situaţiei populaţiei civile din teritoriile eliberate şi anihilării agenţilor-informatori, propagandişti şi terorişti inamici.

Pentru realizarea acestor obiective, pe Frontul din Răsărit s-a aflat Eşalonul Mobil al Serviciului Special de Informaţii al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (S.S.I.), condus de Eugen Cristescu, precum şi două organe ale Marelui Stat Major (M.St.Major) – Centrul de Informaţii „A”, condus de maiorul Dionisie Bădărău (iar apoi condus de maiorul Xenofon Tarnawski.[2]) şi Centrul de Informaţii „B”, în frunte cu lt.-colonelul Alexandru Ionescu (cunoscut şi sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel Alion”, de la primele litere ale numelui şi prenumelui),[3] şi structurile specializate ale Marilor Unităţi (M.U.) – Birourile 2 Informaţii.

Pe parcursul înaintării armatelor germano-române spre Est şi a extinderii autorităţii româneşti asupra nordului Bucovinei, Basarabiei şi Transnistriei, S.S.I.-ul şi-a instalat structurile sale informative şi contrainformative în aceste teritorii. În Bucovina s-a instalat Centrul nr. 1 „Cernăuţi”, în Basarabia Centrul nr. 2 „Chişinău”, iar după cucerirea oraşului Odesa (16 octombrie 1941), S.S.I.-ul în Transnistria era reprezentat de Centrul nr. 3 „Odesa”. Aceste centre aveau în subordine subcentre şi rezidenţe, prin care acopereau informativ şi contrainformativ cele trei provincii administrate de autoritatea românească.

Odată cu armatele eliberatoare, în Nordul Bucovinei a revenit şi Centrul de Informaţii „A” (care a activat aici în perioada interbelică), restabilindu-şi în iulie 1941 sediul la Cernăuţi (în strada Iancu Flondor nr. 44).[4]

Prin elementele sale specializate a întreprins măsuri, împreună cu celelalte organe poliţieneşti şi de siguranţă locale şi ale armatei, pentru identificarea foştilor săi agenţi trimişi în misiune în U.R.S.S. şi nereîntorşi, precum şi pentru identificarea şi anihilarea agenţilor sovietici, lăsaţi să activeze în vederea culegerii informaţiilor şi producerii actelor teroriste. Ca rezultat, au fost demascaţi câţiva rezidenţi (sau presupuşi agenţi) sovietici, care aveau misiunea să culeagă informaţii despre trupele germane şi române, şi pe care urmau să le comunice pe direcţia Hotin (cui şi unde anume, nu s-a putut preciza).

Asemenea rezidenţi au fost lăsaţi prin mai multe localităţi bucovinene şi basarabene, dar din cauza ritmului ridicat al operaţiunilor militare, chiar dacă ar fi vrut să-şi îndeplinească misiunea, nu au reuşit s-o facă în timpul oportun. Rezidenţi sovietici cu aparate de radio în sectorul Centrului „A”, nu au fost descoperiţi.

Din informaţiile obţinute de trupele germane, Serviciul de spionaj sovietic, uneori, când unităţile sovietice veneau în contact cu trupele germano-române, au întrebuinţat agenţi ocazionali, chiar dintre soldaţii sovietici, îmbrăcaţi în civil, care sub masca de ţărani paşnici, „mişcându-se cu o vită prin sectorul bateriilor noastre, indicau astfel observatoarelor sovietice locul acestor baterii”. Asemenea cazuri au fost însă puţine.[5]

Unii agenţi sovietici descoperiţi au fost puşi în „libertate” spre a fi exploataţi de Centru „A” pentru identificarea altora. Astfel, evreul Herdan din Cernăuţi, bănuit ca fiind agent sovietic şi comunist, a fost lăsat să identifice şi să comunice Centrului unde se ascundeau cei care pe timpul regimului sovietic s-au manifestat contra intereselor Statului Român şi au servit regimul de ocupaţie. Pentru a nu fi stingherit în executarea misiunii lui Herdan i s-a dat o „dovadă” în care se specifica că, se află la dispoziţia acestui serviciu în interesul cercetărilor.[6]

Deoarece autorităţile civile nu au fost informate corect, această misiune discretă încredinţată lui Herdan, a stârnit multă vâlvă. În a doua jumătate a lunii iulie 1941, Alexandru Rioşanu, Împuternicitul Generalului Antonescu pentru administrarea Bucovinei eliberate, scria Preşedinţiei Consiliului de Miniştri următoarele: „Vă rugăm nu mai permiteţi venirea în Bucovina a Maiorului Bădărău. Domnia Sa a pus în libertate pe comunistul Herdan, eliberându-i un bilet scris”.[7] Situaţia mai târziu a fost clarificată, maiorul D. Bădărău declarând că a fost învinuit pe nedrept şi că interesele lui de serviciu au fost interpretate eronat.[8]

Ca rezultat al activităţilor organelor de informaţii şi securitate româneşti în teritoriile eliberate ale Bucovinei şi Basarabiei, spionajul, dar şi sabotajul, şi terorismul, – „de asemenea, operă a serviciului de spionaj” sovietic – nu s-au făcut simţite în spatele trupelor germano-române din Basarabia şi Bucovina. Se considera că, „elemente cu asemenea misiune au fost lăsate (în spatele unităţilor germano-române – P.M.), dar fie că au instrucţiuni să înceapă activitatea lor mai târziu, fie că însăşi rezidenţii lăsaţi au renunţat să mai lucreze”.[9]

Şi agenţii lansaţi cu paraşuta nu au reuşit să-şi execute misiunile primite. În acest sens, interesant este un document elaborat la 24 iulie 1941 de Marele Cartier General (M.C.G.) al Armatei române, Secţia a II-a, Biroul Contrainformaţii, cu titlul „Paraşutiştii sovietici ca agenţi de spionaj, sabotaj şi terorişti”.

Potrivit studiului, Armata sovietică a fost printre primele armate care au urmărit să dea „o întrebuinţare militară posibilităţii de a coborî din avion cu paraşuta”. În acest scop, lansarea cu paraşuta a fost decretată în U.R.S.S. ca „sportul cel mai de seamă şi mai stăruitor încurajat de către Stat şi iniţiativele particulare”. Dar, cu toate acestea, M.C.G. al Armatei române a avut să constate că, „până în prezent nu ne-a fost dat să constatăm întrebuinţarea pe timpul operaţiunilor, de către Armata roşie, a unor unităţi de paraşutişti aşa cum reclama făcută armatei sovietice, le arăta”. Ele nu au fost întrebuinţate şi aceasta din cauza că, trupele sovietice se aflau în continuă defensivă, iar unităţile de paraşutişti nu-şi puteau găsi oricând aplicarea, spre exemplu, în această situaţie. În schimb, s-a apelat la lansarea cu paraşuta a unor mici grupuri de agenţi cu misiuni de spionaj, sabotaj şi terorism, şi „de care s-a făcut des uz, mai ales în ultimul timp”. Însă, rezultatele acestor lansări au fost nule, căci dintre paraşutiştii lansaţi „n-au reuşit nici unul să ajungă la misiune, fiind descoperiţi, urmăriţi şi prinşi înainte de a putea realiza ceva”.

Din cercetarea echipe prinse rezulta că, misiunea lor era de a efectua spionaj (culegerea de informaţii de tot felul în legătură cu trupele germane şi române din zona unde paraşutiştii erau lansaţi, precum şi identificarea aerodromurilor), sabotaj şi terorism (distrugerea căilor ferate, podurilor şi şoselelor în punctele sensibile; tăierea firelor telefonice; incendierea depozitelor şi a conductelor petrolifere, etc.; diferite acte de teroare în scopul producerii panicii prin atacuri, explozii, incendierea satelor şi a instalaţiilor de utilitate publică, etc.; împuşcarea militarilor izolaţi, în special a ofiţerilor; indicarea pe timp de noapte, prin diferite semnale luminoase, a obiectivelor de bombardat).

Până la data elaborării acestui studiu (24 iulie 1941) au fost prinse 5 echipe, cu un total de 36 de agenţi: o echipă de 6 agenţi, lansaţi cu paraşuta la 5/6 iulie în regiunea împădurită a judeţului Vaslui; o echipă identică, lansată cam în acelaşi timp în apropierea frontierei româno-bulgare şi prinsă de autorităţile bulgare; o echipă de 8 agenţi (spioni) în pădurea Hânceşti, jud. Lăpuşna, lansată în imediata apropiere a spatelui trupelor române (prinsă la 13 iulie); o echipă de 8 agenţi în regiunea Zastavna, jud. Cernăuţi (lansată în noaptea de 14/15 iulie) şi o echipă de 8 agenţi lansată la 21 iulie în regiunea Hârşova, jud. Constanţa.

Paraşutiştii destinaţi acestor misiuni erau selecţionaţi, în general, din rândul persoanelor cu cele mai puternice sentimente comuniste, din membrii sau candidaţii aleşi în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Desigur, nu lipseau din aceste echipe şi aventurierii, atraşi de sumele fabuloase de bani ce li se promiteau.

O echipă de paraşutişti era formată de regulă din 6-8 oameni – un şef de echipă şi un radiotelegrafist, cel puţin un interpret (cunoscător al limbii române), distrugători (specialişti în mânuirea explozivilor pentru distrugeri). Cu toţii erau buni paraşutişti şi cunoscători ai armelor de foc, iniţiaţi în orice acţiune conspirativă şi versaţi în culegerea informaţiilor militare.

Fiecare echipă era dotată cu: un aparat portativ radiotelegrafic, foarte bun; 1-2 arme automate; o hartă geografică generală; hărţi şi planuri directoare ale regiunii; o sumă de bani – în monedă românească – pentru hrană şi coruperea celor ce i-ar fi prins, etc. Fiecare membru din echipă avea asupra sa un pistol automat „Mauser” sau câte o carabină, câte 5 grenade de mână, 2-6 kg. de exploziv, capse, fitil, scule, 10-12 pachete cu material inflamabil, câte o busolă şi o lanternă de buzunar, bilete de identitate false, eliberate de diferite autorităţi româneşti, hrană (comprimate de ciocolată, pesmeţi, conserve, etc.). Agenţii lansaţi erau îmbrăcaţi în echipament românesc sau german ori asemănător acestora. Pe cap purtau bonete similare celor româneşti şi germane şi în picioare cizme scurte de piele.

Toţi paraşutiştii lansaţi pe teritoriul românesc au urmat cursuri speciale, fiind instruiţi în detaliu asupra tuturor misiunilor ce le vor fi încredinţate. Spre exemplu, şeful echipei care a fost prinsă în jud. Vaslui, sublocotenent Peter Schmidt (numele conspirativ „Leinert”), se putea uşor orienta în teren şi ştia cum să culeagă informaţiile necesare; el era pregătit şi pentru fixarea misiunilor de distrugeri, acte de terorism, etc. Translatorul, basarabean de origine, era de opt luni în serviciul de spionaj sovietic şi cunoştea perfect Moldova. Întreaga echipă, înainte de a fi trimisă în misiune, a fost instruită la Centrul de Paraşutişti de la Odesa, condus de colonelul Halef, comandant al districtului militar Odesa şi ajutat la acest centru de căpitanii Feodorov şi Corocikin. Acest centru funcţiona în două vile situate pe litoralul Mării Negre, distanţate la circa 1.000 de metri una de alta. Prima vilă, denumită vila „Voino”, era locul de întâlnire şi de cartiruire a personalului N.K.V.D. În cea de-a doua vilă funcţiona şcoala pentru formarea radiotelegrafiştilor (radiotelegrafiştii echipelor nu erau profesionişti, ci se pregăteau ad-hoc). Concomitent cu instruirea şi perfecţionarea în acţiunile de spionaj, sabotaj şi terorism, membrii echipelor au efectuat exerciţii de lansare cu paraşuta. La sfârşitul cursurilor, care au durat câteva săptămâni, li s-au ţinut conferinţe de către comisarul politic al unui regiment, care le-a dat sfaturi să fie în misiunile din spatele inamicului viteji, să nu cadă prizonieri şi să aştepte sosirea trupelor roşii, care trebuiau să declanşeze contraofensiva şi să pătrundă în Moldova în circa 10 zile de la lansarea paraşutiştilor. Odată instrucţia terminată, echipa era îmbarcată la Odesa în avion şi lansată în cursul nopţii în misiune.

Şeful echipei primea misiunea în linii generale chiar în momentul când era gata de îmbarcare. Ceilalţi cunoşteau din misiune numai atât cât era necesar pentru executarea sarcinilor puse în faţa fiecăruia. Şeful de echipă era lăsat să aleagă detaliile de execuţie a misiunii, în raport cu situaţia locală.

Toate echipele lansate până la 24 iulie 1941, nu au putut să-şi pună în aplicare nimic din planurile întocmite, deoarece la scurt timp de la aterizare au fost identificate şi anihilate.

În concluziile acestui studiu, se menţiona că, „sovieticii înţeleg să uzeze pe scară întinsă de agenţi de spionaj, sabotaj şi terorism, lansaţi cu paraşutele în spatele frontului inamic, scopul fiind vădit acela de a produce acte de sabotaj şi terorism şi concomitent panică în rândurile populaţiei, bombardată zilnic şi cu tot felul de manifeste, cu conţinut comunist lansate şi acestea tot din avion. Astfel de lansări de agenţi-paraşutişti s-au făcut nu numai în România, ci şi în Bulgaria, în Ungaria şi la Nord în Galiţia”.

Membrii acestor echipe erau dintre cei devotaţi regimului şi în acest caz nu putea fi vorba de „misiuni forţate”. Echipele erau bine organizate şi constituite din tot personalul de specialitate necesar executării misiunii. Însă, s-a constatat totuşi lipsa coeziunii sufleteşti care să-i facă pe aceşti oameni să lucreze strâns legaţi unul de altul. Instrucţia agenţilor s-a făcut cu cea mai mare grijă în şcoli speciale. Latura conspirativă şi de spionaj era deosebit de dezvoltată. Dotarea echipelor cu cele necesare era făcută în cele mai bune condiţii.

Lansarea paraşutiştilor s-a făcut de multe ori greşit. Astfel paraşutiştii au fost fie lansaţi într-o zonă mult îndepărtată de cea în care trebuiau să activeze, fie lansaţi departe unul de altul, astfel încât şeful echipei nu mai reuşea să-şi adune oamenii pentru lucru.

Cei lansaţi în regiunea Vaslui au dovedit o deosebită rezistenţă şi dârzenie. Au rămas în pădure circa 5 zile nemâncaţi, complect extenuaţi, încercând totuşi să scape din încercuire prin luptă.

Echipele au fost puţine şi mult dispersate pe teren. Nu se vedea la cei ce le lansau o idee generală în activitate, urmărind efecte masive doar în anumite regiuni. Din această cauză totul avea mai mult aspectul unor încercări. În concluzie generală, încercările făcute până la data elaborării studiului, cu agenţii de spionaj, sabotaj şi terorism lansaţi pe teritoriul românesc, n-au dat rezultate. Aceasta s-a datorat atât timidităţii echipelor în ce priveşte trecerea imediată la lucru, cât şi mai ales vigilenţei autorităţilor şi concursului nelimitat dat de către populaţia civilă.

M.C.G. al Armatei române accentua asupra faptului că, „aceşti «paraşutişti» nu au nimic comun cu unităţile de paraşutişti” şi că, „aceşti «lansaţi cu paraşuta» nu sunt decât periculoşi agenţi de spionaj, sabotaj, terorism şi trebuiesc urmăriţi, priviţi şi trataţi ca atare”.[10]

Pentru mărirea efortului informativ şi contrainformativ la Est de Nistru, la 18 iulie 1941, a fost constituit la Botoşani un nou centru de informaţii, denumit Centrul de Informaţii „H”, care urma să asigure în luptele de pe Frontul din Răsărit fluxul informativ pentru Comandamentul Armatei a III-a române. Conducerea acestui centru a fost încredinţată maiorului Dionisie Bădărău, fost şef al Centrului „A” a M.St.Major de la Cernăuţi.[11]

La 19 august 1941, cu adresa nr. 18, Centrul de Informaţii „H” a înaintat Comandamentului Armatei a III-a române, Secţia a II-a, o „Dare de seamă asupra operaţiunilor armatelor sovietice din campania actuală”[12] (în Basarabia, Bucovina şi Transnistria), în care a prezentat şi aspecte din activitatea informativă şi contrainformativă a Serviciului de informaţii sovietic. Se menţiona că, „Serviciul de spionaj sovietic, care până la declanşarea operaţiunilor, din cauza condiţiunilor prielnice a lucrat în general foarte bine, – după începerea operaţiunilor, activitatea lui a fost simţită prea puţin”.

În Transnistria, unde Centrul de Informaţii „H” s-a implicat în activităţi informative şi contrainformative la sfârşitul lunii iulie 1941, armatele germano-române s-au confruntat, în special, cu efectele propagandei sovietice în rândurile populaţiei civile şi ale Armatei roşii, care, din cele raportate de Centrul „H”, a procedat la dezinformare prin intermediul comandanţilor de unităţi, politrucilor, posturilor sovietice de radio, organelor administrative şi presă, prin a spune că, „trupele germane şi române schingiuiesc în modul cel mai barbar prizonierii; ucid copii nevinovaţi; taie sânii la femei; extermină pe bătrâni, etc.”. Toate aceste „afirmaţiuni mincinoase”, au fost la început crezute în totalitate, însă, cu trecerea timpului „nu le mai dau nici o crezare”.[13]

 Sovieticii nu au reuşit să organizeze o activitate eficientă de spionaj şi terorism în teritoriile pierdute, fiind anihilate de serviciile contrainformative româneşti. Imediat după declanşarea războiului germano-sovietic, Kremlinul a luat măsuri pentru a declanşa lupta pe toate căile cu inamicul. În conformitate cu directiva Consiliului Comisarilor Poporului şi a Comitetului Central Unional al Partidului Comunist bolşevic (C.C.U.P.C.b.) din 29 iunie 1941, „Cu privire la mobilizarea tuturor forţelor şi mijloacelor pentru distrugerea ocupanţilor fascişti”, precum şi a dispoziţiilor date de Iosif Stalin în discursul radiofonic din 3 iulie şi a hotărârii C.C.U.P.C.b. din 18 iulie 1941, „Despre organizarea luptei în spatele trupelor germane”, s-a preconizat constituirea detaşamentelor de partizani şi grupelor de diversiune pentru acţiuni în spatele inamicului.[14]

Au fost lăsaţi în mare grabă, la retragere, unii agenţi care nu şi-au putut executa misiunile. După cum menţionează şi istoriografia sovietică, în anul 1941, mişcarea rapidă a trupelor româno-germane nu a permis crearea unei reţele a organizaţiilor clandestine comuniste[15] şi de spionaj în Basarabia, Bucovina şi alte teritorii din Vestul U.R.S.S. Teodor Botnaru şi Alexandru Ganenco în lucrarea „Istoria Serviciilor Secrete. [Breviar]”, confirmă buna activitate contrainformativă a serviciilor speciale româneşti în primele luni de război: „O dată cu începutul războiului, activitatea organelor securităţii de stat din R.S.S.M. (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – P.M.) a fost sistată. A rămas doar numerosul aparat de agentură a departamentului. Însă atitudinea ostilă faţă de aceasta a majorităţii populaţiei, precum şi organizarea unei antireţele eficiente a siguranţei române, a condus la faptul că cea mai mare parte a agenturii sovietice a fost capturată încă înainte de sfârşitul anului 1941 – (subl. n.)”.[16] În acelaşi context, istoricul rus A. Kolpakidi menţionează că, la începutul războiului sovieto-german, peste linia frontului a fost lansat un număr mare de spioni şi grupe de spionaj. Însă, această încercare de a compensa lipsa agenturii necesare în teritoriile cucerite de inamic prin lansări de spioni şi grupe de spionaj, nu a dat rezultatul aşteptat, deoarece mulţi dintre ei „erau fără experienţă şi instruiţi în grabă”. Ei ori erau arestaţi, ori pierdeau legătura cu Centrala. În general, menţinerea legăturii, a constituit o mare problemă pentru spionii sovietici din spatele trupelor inamice.[17]

Din cauza slabei pregătiri date agenţilor săi, care ducea în mod direct la descoperirea lor, sovieticii, pentru a-şi atinge scopul, nu au încetat până în anul 1944 să lanseze paraşutişti şi grupe terorist-diversioniste. Acestea, aproape în totalitate au fost anihilate, efectul lor fiind simţit doar către mijlocul anului 1943.

La 2 august 1941, Corpul 3 Armată[18] informa despre autodenunţarea unui spion sovietic. Era vorba despre soldatul Dumitru Ladiscenko, mobilizat în Armata sovietică la 19 iulie 1941, în comuna Bairamcea, jud. Cetatea Albă. După exploatarea informativă a soldatului, s-a putut afla că de la mobilizare, după cinci zile de trageri cu arma automată şi instrucţie de spionaj la Odesa, la 25 iulie 1941, a fost trimis cu 30 de indivizi spre Nistru în zona Maiaki (cursul inferior al Nistrului, în apropiere de Palanca, jud. Cetatea Albă). Acolo au format cinci grupe de spionaj a câte 6 persoane. Grupul în care a fost încadrat Ladiscenko a fost trecut în noaptea de 25 iulie cu barca peste Nistru, la Nord de comuna Palanca. Grupul se afla sub conducerea unui sergent. Ajunşi pe malul basarabean s-au împărţit în două echipe, una a plecat spre Nord, iar cealaltă spre Sud la Cetatea Albă.

Misiunea lor era de a cerceta discret zona de la Nistru spre interior pe o adâncime de 4-5 km., pentru a vedea unde sunt amplasate trupele române şi unde au instalate posturile de comandă. După trei zile urmau să se adune în locul unde se găsea barca şi să se reîntoarcă la Odesa.[19]

Din cele expuse mai sus, se constată graba sovieticilor de a recruta agenţi de pe loc şi ai lansa în misiuni externe. Această tendinţă, de a trimite cât mai mulţi agenţi (pentru informare şi acte de terorism, şi sabotaj) într-un timp cât mai scurt, în majoritatea cazurilor aproape lipsiţi de instrucţie specială, făcea ca aceştia să nu-şi ducă la îndeplinire misiunile primite. Conta însă nu calitatea, ci cantitatea, care într-un final trebuia să ducă la rezultatele scontate. Autorităţile sovietice înţelegeau că în condiţiile ostilităţii populaţiei civile faţă de regimul sovietic, încurajată de ofensiva germano-română, efectul echipelor de spioni era extrem de redus, (cu atât mai mult că echipele erau formate, în special, din originari din teritoriile în care urma să se desfăşoare misiunea, în bună parte ostili regimului bolşevic, recrutaţi forţat), încât unica soluţie era de a trimite cât mai mulţi agenţi, contându-se pe cei mai devotaţi. Practic, echipele de agenţi formate şi utilizate de sovietici, mai ales în prima parte a războiului, erau echipe ale morţii, adică sortite eşecului.

Sovieticii nu s-au limitat a trimite paraşutişti doar în teritoriile Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Au fost lansaţi paraşutişti şi la Vest de Prut în zonele cu obiective strategice. Bunăoară, în august 1941, a fost trimis un grup de paraşutişti pentru misiuni în Dobrogea, la podul de la Cernavodă.[20]

De la declanşarea războiului antisovietic şi până la 30 august 1941, organele de informaţii şi siguranţă româneşti au identificat 65 de paraşutişti lansaţi în Moldova (din care 48 neprinşi), 17 în Bucovina (2 neprinşi), 23 în Basarabia (12 neprinşi), 11 în Muntenia (1 neprins) şi 8 în Dobrogea.[21] Deşi, în unele cazuri numărul celor neprinşi era destul de mare, efectul activităţii lor, practic nu s-a constatat.