Exodul dramatic al transnistrenilor în Romania.

 

 

Odată cu instaurarea regimului bolşevic în Rusia, a început şi refugiul populaţiei peste frontierele spaţiului sovietizat. Fugeau de teroarea care devenise politică de stat şi de „reformele” care nu s-au lăsat aşteptate – reforme ce aduceau sărăcie, foamete şi suprimarea tuturor valorilor umane. Mai „norocoşi” au fost cei de la periferiile Statului sovietic, care aveau şanse ceva mai mari să treacă frontiera. Printre ei erau şi transnitrenii, care abandonându-şi avutul şi riscându-şi viaţa, încercau să treacă Nistrul, pentru a ajunge în România.

Trecerile frauduloase a frontierei aveau loc, în mare parte, pe timp de iarnă, când Nistrul îngheţa. Dar şi în restul anotimpurilor trecerile nu conteneau. La începutul anilor `30, când foametea organizată de bolşevici în Ucraina a afectat greu populaţia, trecerile frauduloase a frontierei în România au atins cote mari. Spre exemplu, potrivit datelor aceluiaşi Detaşament al Poliţiei de frontieră Olăneşti, în luna februarie 1932, în sectorul acestui Detaşament au trecut fraudulos frontiera 39 de persoane (în grupuri de câte 15-20 persoane, în mare parte familii tinere, cu copii mici),[1] iar în luna aprilie 1932 – 159 de persoane.[2] Aceste treceri se încercau a fi oprite de focul armelor grănicerilor sovietici, care au produs multe victime printre refugiaţi.

Desigur că, grupurile de refugiaţi prezentau un oarecare pericol şi pentru siguranţa Statului român, în primul rând, pentru faptul că, printre ei erau infiltraţi şi agenţii bolşevici şi în al doilea rând, pentru că, după ce se refugiau de persecuţiile regimului sovietic din Ucraina şi erau primiţi de autorităţile româneşti, o parte dintre aceştia, redresându-şi situaţia morală şi materială, începeau să se manifeste împotriva autorităţii care i-a pus la adăpost. Unii chiar, voluntar sau involuntar, se puneau în serviciul fostei lor patrii. De aici şi tratamentul, în unele cazuri superficial sau brutal, al autorităţilor române faţă de refugiaţii de peste Nistru.

Zinovie Husărescu scria în acest sens că, „Marele număr de refugiaţi veniţi de peste Nistru, au fost primiţi de autorităţile noastre din motive umanitare. Drept răsplată însă pentru ospitalitatea ce li s-a acordat, majoritatea s-a dedat la o vie agitaţie şi propagandă pe orice cale, în favoarea naţionalismului rus sau a bolşevismului. Cele mai numeroase elemente care au invadat în ţară, de peste Nistru, sînt pseudo-refugiaţii, adică contrabandişti, agenţi, spioni, curieri comunişti şi alţi indivizi periculoşi ordinii de Stat, care alimentaţi fiind, cu mari sume de bani, s-au introdus în centrele populate pentru a provoca curente anarhice. Aceste elemente au trecut clandestin frontiera prin diferite puncte şi cu acte de legitimare false şi-au asigurat libertatea de a străbate prin satele şi oraşele Basarabiei pentru a sădi sămânţa anarhiei. Refugiaţii, în afară de prejudiciile pricinuite vieţii politice a Basarabiei şi ordinii de Stat, au adus perturbări şi în viaţa economică. Centrele în care s-au aşezat, devenind suprapopulate, traiul s-a scumpit şi mai mult, specula a luat proporţii îngrijorătoare, iar contrabandele s-au înmulţit considerabil, aducând mari pagube Statului şi populaţiei”.[3]

Evenimentele care aveau loc pe Nistru, au cutremurat opinia publică românească şi internaţională. Pe graniţă, „în fiecare noapte au loc împuşcături; zilnic se găsesc morţi şi răniţi, deoarece fuga din U.R.S.S. continuă fără întrerupere din momentul când Sovietele au venit la cârmă”. Şi dacă la început numărul refugiaţilor nu era chiar mare, fiind predominat de intelectuali, începând cu vara anului 1931, când foametea devenise cumplită, cotele refugiaţilor au crescut considerabil.

Mulţi care au reuşit să treacă Nistrul, „abia se mişcau din cauza foamei”. În Basarabia „li se făcea o primire mai mult decât frăţească, indiferent de naţionalitatea populaţiei nenorocite”. Cu toţii erau centralizaţi la Chişinău, la Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaţilor Moldoveni de peste Nistru, condus de Pan Halippa, unde primeau mâncare, îmbrăcăminte şi încălţăminte.[4] Refugiaţii au mai primit asistenţă (socială şi financiară) şi de la aste instituţii: Ministerul Muncii, Primăria municipiului Chişinău, Liga Culturală, Crucea Roşie, Regia Autonomă a Căilor Ferate Române, Banca Naţională a României, etc., etc.[5]

Pentru a opri valul de refugiaţi, grănicerii sovietici aveau ordine categorice – de a trage în oricine va încerca să treacă ilegal frontiera. De asemenea, pentru paza hotarului au fost aduse în R.A.S.S.M. echipe speciale de agenţi ai G.P.U., plasate pe Nistru şi în satele cele mai refractare regimului. În unele sectoare ale Nistrului (mai accesibile) a fost pusă sârmă ghimpată, pentru a opri trecerea celor ce încercau să fugă în România. Sârma era înfiptă chiar pe malul apei sau în apă, pentru a-i opri pe cei ce încercau vara să treacă apa înot.

Spre sfârşitul anului 1931-începutul anului 1932, fuga în masă a ţăranilor transnistreni a cunoscut proporţii foarte mari. Spre exemplu, în a doua decadă a lunii ianuarie 1932, numai la Tighina se aflau 80 de familii refugiate (bărbaţi, femei, unele însărcinate, copii, bătrâni – de 70-80 de ani).[6] „Din toate părţile de pe malul Nistrului veneau ştiri despre sosirea a noi grupuri de refugiaţi chinuiţi. Ei erau trimişi prin lagăre, unde li să dădea hrană şi îngrijire. Iar acei dintre care aveau rude printre basarabeni, se duceau la ei dacă aceştia consimţeau să-i ia pe răspunderea lor”. Unii nu au reuşit să fugă, fiind opriţi de grănicerii sovietici prin aplicarea armelor de foc. Ziarul Curentul din 7 martie 1932, scria că, „Cadavrele celor omorâţi de către sovietici în diverse locuri şi la date diferite, rămăseseră încă neridicate la 7 martie. Corespondentul de pe malul Nistrului comunică despre aceste cadavre că sunt hrana câinilor şi a lupilor. (...) Din rapoartele autorităţilor de la graniţă, spune corespondentul, – bate vântul a urgie – atât sânge nevinovat se varsă pe Nistru şi atâţi oameni nenorociţi cad pradă mitralierelor sovietice la graniţa dintre două lumi”.[7] Refugiaţii povesteau că, grănicerii şi agenţii sovietici se ascund în copaci şi observând vreo mişcare, trag fără nici o somaţie.

Mulţi dintre cei ce doreau să ajungă în România, chiar dacă evitau gloanţele grănicerilor sovietici, nu întotdeauna ajungeau pe celălalt mal. În unul din cazuri gheaţa de pe Nistru s-a spart la jumătatea răului, înecându-se 14 suflete. Alţii, sleiţi de puteri, nu mai puteau duce acţiunea la bun sfârşit.

Valul de refugiaţi nu s-a micşorat nici atunci când gheaţa s-a pornit pe Nistru. Unii, sperând că sovieticii vor fi mai puţin vigilenţi la topirea gheţii de pe Nistru, au trecut hotarul pe gheaţa plutitoare.[8] Fugeau cum putea, chiar şi cei care nu puteau înota. Spre exemplu, în august 1932, din comuna Coşniţa a fugit o familie compusă din soţ, soţie şi patru copii: „Copiii erau puşi în lădiţe, iar soţia pe un butuc. Lădiţele şi butucul au fost legate cu o funie, al cărui capăt, legat în formă de ham, a fost trecut pe umerii tatălui. Acesta târa după el familia, încât făcea impresia unui vapor în miniatură”.[9]

Transnistrenii fugeau în România ca înspre „pământul făgăduinţei”, fugeau „încotro îi duc ochii”, numai pentru a scăpa de ororile regimului sovietic, de teroare şi deportare în Siberia.[10] Încercau cu preţul vieţii să treacă dincolo de Nistru: erau gata să moară, dar să nu mai rămână în „raiul comunist”.

Ajunşi în Basarabia, povesteau despre cele suferite sub regimul comunist. De la ei basarabenii de rând au aflat de modul sovietic de viaţă, de disperarea populaţiei, de lagărele siberiene, pe care aveau să le înfunde în anii `40.[11]

Au murit mulţi în încercarea de a se refugia, însă „punctul cel mai dureros din istoria calvarului moldovenilor din Uniunea Sovietică”, a fost masacrul din pădurea Olăneşti. „Faptele s-au petrecut astfel: La 23 februarie (1932 – n.a.), orele 12 de noapte, pe malul sovietic din faţa comunei Olăneşti (Basarabi) s-au auzit bubuituri foarte puternice, care au durat 20 de minute. Între timp, pe malul românesc şi-au făcut apariţia un grup de refugiaţi; privirea lor era îngrozitoare. Ochii, plini de frică şi groază, hainele de pe ei erau rupte. Din aceşti 20 de refugiaţi, 8 erau grav răniţi de grănicerii sovietici. Ei povestesc că 60 de moldoveni s-au hotărât să părăsească Moldova Sovietică, spre a se aşeza în Basarabia românească. Situaţia, acolo, este atât de grea, încât nu-i cu putinţă să trăiască cineva mai departe. În continuare, mărturisesc că, îndată ce aceşti nenorociţi au pus piciorul pe gheaţă, grănicerii roşii au deschis focul. Ţipetele de groază s-au amestecat cu răgnetele celor răniţi şi muribunzi. În acest măcel nemaipomenit de crud şi-au găsit moartea 40 de bărbaţi. Printre victime se aflau multe femei şi copii”. Dintre aceşti puţini refugiaţi scăpaţi cu zile, mulţi povesteau că, „sate întregi de moldoveni încearcă să treacă Nistrul, în Basarabia”. Avea loc „un adevărat exod spre ţara liberă”.[12]

Acest crud măcel a fost discutat, trei zile mai târziu (la 26 februarie 1932), în Parlamentul României. Unul dintre deputaţi a propus Guvernului să iniţieze negocieri cu Guvernul sovietic, „pentru a-i aduce în ţară pe toţi românii transnsitreni”. Un alt deputat îşi exprima nemulţumirea în sensul că, „masele de moldoveni ar fi putut să fie arestate (de autorităţile sovietice de la graniţă – n.a.), dar nicidecum omorâte”. În schimb, ministrul de Interne de atunci, C. Argetoianu, a considerat că astfel de chestiuni nu trebuiesc discutate în şedinţele legislativului român, deoarece „masacrele întrebuinţate de Guvernul sovietic au fost îndreptate împotriva propriilor cetăţeni; prin urmare, ele nu sunt de competenţa parlamentului român”. Liderul ţărănist dr. N. Lupu a criticat vehement poziţia de indiferenţă a ministrului de Interne. Deputatul basarabean P. Cazacu, a propus „să se dea în folosul refugiaţilor câte o sută de lei de fiecare deputat din diurna zilnică”, ca până la urmă să se aprobe suma de 200 lei de la fiecare deputat.

Problema refugiaţilor transnistreni a fost discutată şi în Senat în ziua de 4 martie 1932. În cadrul şedinţei, unul din senatori a propus Guvernului român, „ca prin mijlocirea Societăţii Naţiunilor, persoanele care vor să treacă în Uniunea Sovietică, să fie schimbate cu acelea, care doresc să părăsească «Raiul sovietic»”. Vladimir Cristi, ministru al Basarabiei, după ce a relatat despre starea refugiaţilor veniţi pe malul românesc, a rugat Guvernul să le vină în ajutor. Liberalul Gheorghe Brătianu a propus ca „prin Societatea Naţiunilor, dacă nu se poate pe cale directă, să se intervină (la Guvernul sovietic – n.a.) pentru a cruţa distrugerea populaţiei autohtone, de acelaşi sânge de la graniţa Statului român”. Iar mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, Î.P.S. Pimen, a cerut senatorilor să dea câte 500 de lei pentru ajutorarea refugiaţilor.[13]

A doua zi, la 25 martie 1932, preşedintele Consiliului de Miniştri, Nicolae Iorga, a calificat ceia ce se petrecea la graniţa de pe Nistru, „acte de sălbăticie fără pereche (...) împotriva unei populaţii paşnice”. Relaţiile româno-sovietice fiind suspendate, problema refugiaţilor era practic imposibil de rezolvat.[14] În aceste condiţii, Guvernul român a găsit doar două soluţii pentru a opri masacrele de pe Nistru: 1. de a înainta un memoriu Societăţii Naţiunilor şi 2. de a face cunoscut în lume despre aceste acte criminale şi în aşa fel, a exercita presiuni asupra Rusiei Sovietice.[15]

Presa românească (Adevărul, Universul, Neamul Românesc), cea occidentală (Le Journale, L´ordre), precum şi cea comunistă (L´Humanite, Izvestia), au abordat pe larg evenimentele de pe Nistru; evident că presa comunistă a distorionat adevărul în privinţa exodului transnistrean. Ziarul comunist francez, L´Humanite, a declanşat o furibundă campanie împotriva „insinuărilor” împotriva Statului sovietic.[16] Izvestia scria că, incidentele de pe Nistru erau „o provocare românească”, în „Moldova Sovietică” (R.A.S.S.M.) fiind trimişi agenţi speciali români, care „au recrutat câţiva culaci separaţi, pentru a-i face să treacă Nistrul” în România. Mai departe, cotidianul moscovit, pentru a se răzbuna, descrie „foametea din România, teroarea, etc.”. Iar radio Tiraspol avea impertinenţa să anunţe despre „starea înfloritoare” din Republica Moldovenească.

Ziarul Pravda, oficiosul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, nu a scris nimic despre masacrele de pe Nistru, menţionând doar că, presa română „în ultima lună, publică o mulţime de iscodiri cu privire la Moldova Sovietică”.[17]

Refugiaţii transnistreni nu au fost lăsaţi în pace de bolşevici nici în România: agenţii G.P.U.-ului, veniţi în mare parte sub acoperirea de „refugiaţi”, i-au ţinut sub supravegherea. Din această cauză multor refugiaţi, li era frică să povestească despre regimul criminal din stânga Nistrului. Agenţii G.P.U., trimişi în România pe problema refugiaţilor, s-au ocupat de cercetarea malului românesc al Nistrului, au aflat care era primirea făcută de autorităţile române refugiaţilor, care era situaţia lor în „noua Patrie”, unde erau concentraţi, dacă prezintă, prin acţiunile lor, pericol pentru Statul Sovietic, au procurat tabele cu numele refugiaţilor, etc.[18]

Masacrele de pe Nistru au fost prezentate, în martie 1932, sub forma unui „memorandum”, Societăţii Naţiunilor, însă forul internaţional nu a fost în stare să i-a măsuri în privinţa acestei probleme. Un rol important în atenţionarea opiniei publice asupra acestei probleme, l-a avut Nichita Smochină, român-transnistrean, care prin diverse căi a încercat să apere românitatea transnistreană.[19]