BASARABIA

ŞI REFORMA TERITORIAL-ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI DIN 1925.[1]

 

SUMMARY

Political union from 27 march 1918 of Bessarabia with Romania was followed by an succession in social, economical, political, cultural sphere, destined to improve the integration process of romanian society in Big Romania.

One of the first measures in this direction was the administrative-territorial reorganization, because the provinces Bessarabia, Bukowina and Transylvania was governed much time in different ways and were necessary the introduction of the same territorial unities, institutions, rule and administrative principles for all regions.

The first administrative reorganization in Bessarabia after the Union was in 29 April 1918 when was adopted law on Bessarabian administration, by which was created a common regime of administrative leading for Bessarabia and Romania, was setting up a new county – county Cahul.

Unitary administrative administration was made relatively fast (in 1925) by generalization of the administrative unities from entire country. But this law’s elaboration wasn’t an easy activity, being consorted by many controversies and hot discussions, some spokesmen of provinces of Reunited Romania, insisting on keeping of local features and in this way diminishing from start the principle which stays at ground of law’s elaboration – standardization of territorial-administrative system of Reunited Romania. Very active in this mind was the spokesmen of Bessarabian Zemstve.

At the beginning of 1921 year was published the Project for a new distribution of Romania in counties, which followed by further completions, will stays at the ground of territorial-administrative organization of Big Romania. It was elaborated by a group of professionals, led by S. Mehedintsi (head of Administrative commission), Vintila Mihailescu (secretary), Al. Crasnaru, prof. V. Merutsiu, colonel Lintesh, colonel A. Vasilescu, Al. Grigorescu (members).

For studies of this Project, Assembly of zemstve’s spokesmen of Home General Directorate in Bessarabia was sending in 2 April 1921 to county zemstve of Chisinau, Cetatea Alba, Hotin, Tighina, Orhei, Soroca and Baltsi by one exemplar of this project.

At the meeting of Assembly of zemstve’s spokesmen from 6 April was decided to create a special Commission for closer examination of this law’s project and for maddening modification proposals to romanian government. It’s curiously the fact of project’s translation in russian for the Russian spokesmen of Bessarabian zemstve.

Zemstve’s spokesmen showed an exaggerated conservatism by putting into doubt the need of administrative, legislative and judicial standardization of Big Romania. They consider that „It’s unnecessary to uproot the local features for implementing other new, even better ones. Local features are already better because they correspond to people psychology, what we cannot say about the others even much better”.

Many opponents of Union saw in bessarabian zemstve a salvation in the way of romanization and tried to orient the activity in this direction, but others big officials of bessarabian administration, specially these coming from Old Kingdom, blamed the zemstve’s activity after 1918, considering „an anomaly that has impact on people’s spirit”. According the opinion of C. Filipescu and E. Giurgea, zemstves was the bodies that hinder romanian politics because “is not possible to exist in the same country two kinds of administration”. But, the keeping of zemstves was necessary for a transitional period of time because they have traditions, activity experience and even authority between populations.

After more discussions, at 14 June 1925 was promulgated law on administrative unification of Romanie, which entered into force in 1 January 1926, it representing the basic law for inter-law period.

 

Unirea politică din 27 martie 1918 a Basarabiei cu România, a fost urmată de un şir de reforme în sfera socială, economică, politică, culturală, etc., menite să desăvârşească procesul de reintegrare a societăţii româneşti din cadrul României Mari.

Una dintre măsurile importante a constituit-o unificarea legislativă care avea drept scop crearea unui sistem juridic adecvat noilor condiţii de dezvoltare a Basarabiei în cadrul Statului român. Procesul de unificare a decurs treptat, timp de zece ani şi cu multe dificultăţi, admiţându-se în această perioadă funcţionarea paralelă a unor legi vechi şi a celor noi, adoptate de administraţia românească.[2]

De rând cu reforma legislativă, se impunea reorganizarea teritorial-administrativă a României, deoarece provinciile Basarabia, Bucovina şi Transilvania, care s-au unit cu România în 1918, au fost guvernate timp îndelungat în mod diferit. Deci, era necesară introducerea aceloraşi unităţi teritoriale, instituţii, norme şi principii administrative în toate teritoriile româneşti.

Prima reorganizare administrativă în Basarabia de după Unire a avut loc la 29 aprilie 1918, când a fost adoptată legea cu privire la administrarea Basarabiei. În consecinţă, s-a creat un regim de conducere administrativă comun pentru România şi Basarabia,[3] a fost înfiinţat un nou judeţ – judeţul Cahul.

Reorganizarea administrativă unitară a României s-a realizat relativ repede (în 1925), prin generalizarea aceloraşi unităţi administrative pe cuprinsul întregii ţări. După o serie de măsuri de tranziţie, în iunie 1925 a fost promulgată legea de unificare administrativă, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1926. Dincolo de unele critici care i s-au adus, ea reprezenta legea de bază pentru perioada interbelică.[4]

De subliniat că, elaborarea acestei legi a fost o activitate nu tocmai uşoară, însoţită de multiple controverse şi discuţii aprinse, unii reprezentanţi ai provinciilor unite cu România, insistând asupra păstrării specificului local, ştirbind astfel din start principiul care stătea la baza elaborării acestei legi – de uniformizare a sistemului teritorial-administrativ al României Reîntregite. Extrem de activi în acest sens s-au dovedit a fi reprezentanţii Zemstvelor basarabene.

La începutul anului 1921, a fost publicat în „Buletinul Oficial al Ministerului de Interne” (Suplimentul nr. 2), Proiectul pentru o nouă împărţire a României în judeţe,[5] care în urma completărilor ulterioare, urma să stea la baza reformei teritorial-administrative. Acesta a fost elaborat de un grup de specialişti, în frunte cu S. Mehedinţi (preşedinte al Comisiei administrative), Vintilă Mihăilescu (secretar), Al. Crăsnaru, prof. V. Meruţiu, colonel Linteş, colonel A. Vasilescu, Al. Grigorescu (membrii).

Potrivit Proiectului, iniţierea reorganizării administrative a României Mari a fost motivată de faptul că, „judeţele României prezintă mari anomalii”:

1.   Nepotriviri ca suprafaţă. Unele judeţe erau prea mici ca întindere; spre exemplu, „Din Hotin ai croi peste 8 judeţe cât vecinul său Zastavna; Romanul intră de 4 ori în Ialomiţa; Braşovul de 6 ori în Hunedoara, iar Bihorul, Aradul şi Caraş-Severinul întrec de 2-9 ori pe cele mai multe dintre judeţele Ardealului, fără să găseşti vreo justificare în condiţiunile geografice sau în niscaiva interese economice ori administrative”.

2.    Nepotriviri ca număr de populaţie. Era mare lipsa de proporţie în ceia ce priveşte numărul locuitorilor: „Împărţind la cele 76 de judeţe de astăzi populaţia întregii ţări (vreo 17 milioane de locuitori) ar veni cam 223.000 de suflete pe judeţ. În realitate, dintre cele 11 judeţe ale Bucovinei, nici unul nu atinge măcar jumătatea mijlociei, iar Văşcăuţii e de 4 ori mai prejos de mijlocie. În restul ţării mai sunt apoi 33 de judeţe sub medie, 16 abia o întrec cu puţin şi numai 9 judeţe o depăşesc cu vreo 100.000 de locuitori”. Din această cauză, sarcina prefecţilor şi a celorlalte organe administrative era cât se poate de neegală.

3.   Nepotriviri ca înlesniri de comunicaţie. Era normal ca judeţe mai mari să fie acolo unde erau multe şosele şi căi ferate, iar unde acestea lipseau, judeţele să fie mai mici, pentru ca deplasarea cetăţenilor şi a reprezentanţilor administraţiei în interes de serviciu să fie cât mai uşoară pe distanţe mari. „Vedem tocmai dimpotrivă – se spunea în Proiect. Între Prut şi Nistru, unde sunt puţine căi ferate, iar şosele mai deloc, judeţele sunt foarte mari; din contră, în Bucovina, unde drumurile sunt bune şi dese, sunt foarte mici. După măsura celor din Bucovina, Basarabia trebuie să aibă vreo 50 de judeţe, nu 9 cum este azi”.

4.   Anomalii de formă. Unele judeţe erau foarte înguste (Suceava, Tecuci, Cahul, etc.), de vreo 4 ori mai lungi decât late. „Un locuitor din capătul laturii lungi trebuie să facă un drum cu mult mai ocolit decât cel aşezat aproape la mijlocul laturii respective (presupunând că şi capitala e în centru, ceea ce nu e totdeauna cazul)”.

5.   Excentricitatea capitalelor. În loc să fie cât mai aproape de mijloc, unele capitale erau aşezate la margine, aşa că era „peste mâna locuitorilor din marginea opusă a judeţului să meargă până la oraşul capitală. (...). Toate aceste nepotriviri dovedesc că împărţirea de azi a judeţelor n-a pornit dintr-un plan unitar şi bine chibzuit pentru înlesnirea administraţiei şi a nevoilor populaţiei. De altfel, aşa ceva nici nu se putea aştepta, când ţinuturi întregi au fost până mai ieri în mâna străinilor. (Când Moldova de la răsărit de Prut a fost despărţită de Moldova de la apus de Prut, unele judeţe au fost frânte în două, cu toate că locuitorii lor se întâlneau în vadul Prutului). E firesc deci ca acum, când ţara s-a întregit, să ţinem seamă cât se poate mai mult de nevoile vieţii de toate zilele, atât din punctul de vedere administrativ, cât şi economic”.

Ca punct de plecare pentru o nouă împărţire administrativă a ţării era principiul, potrivit căruia, circumscripţiile teritoriale să fie cât mai proporţionale ca întindere şi număr de locuitori. Cu toate acestea, se sublinia că, „Hotarele judeţelor n-au să asculte de nevoile simetriei, ci de trebuinţele oamenilor”.

La baza reformării nu erau judeţele mici, deoarece veniturile lor erau mici, iar cheltuielile „proporţional prea mari, deoarece au şi ele nevoie de prefect şi alte aparate administrative, ca şi judeţele mari”. Din aceleaşi motive, nu s-au acceptat ca model nici judeţele mijlocii (spre exemplu, în cazul judeţelor mici, România avea nevoie de vreo 340 de prefecţi, iar cu cele mijlocii de circa 170 – „ceea ce este enorm”).

Autorii Proiectului, menţionau că, „Nu mai rămânea, aşa dar, decât să ne oprim la judeţele apropiate de mijlocia celor mari. Căutând această mijlocie, am găsit că variază cam între 3 şi 400.000 locuitori. Dacă am urma pilda statelor cu organizaţie mai asemănătoare cu a noastră (Franţa şi Italia) ar trebui să croim judeţe cu o populaţie şi mai mare. Dar pentru un moment, socotim că ţara noastră se poate mulţumi şi cu această medie mai modestă. Ea corespunde şi intereselor superioare ale armatei şi va înlesni în chip apreciabil dezvoltarea vieţii publice, atât din punct de vedere administrativ, cât şi economic şi cultural”.

Prin mărirea teritorială a judeţelor, se preconiza înlesnirea descentralizării administrative. Se miza pe „plasa autonomă”, deoarece comuna şi plasa care existau, erau slabe „în toate privirile”. Această plasă urma să aibă „concentrate la un loc toate organele esenţiale; va fi o miniatură de guvern, condus de capul plasei şi controlat de prefect. Aşa dar capul judeţului va priveghea nu atât comunele, cât mai ales organele din centrul plaselor, căpătând astfel un rol superior celui de azi”.

Judeţul trebuie deci, să fie mai mare, „deoarece descentralizarea reală jos, presupune o concentrare de atenţie sus, ceea ce reclamă personalităţi administrative cu însuşiri deosebite, cari nu se poate găsi tocmai uşor”.

În concluzie, se sublinia că, „Plecând de la aceste temeiuri, ţinând socoteală de condiţiile geografice, de căile de comunicaţie şi de nevoile populaţiei, după cum e despărţită prin munţi, dealuri, ape, etc., ţinând seamă şi de consideraţii istorice, când ele nu atingeau nevoile economice şi administrative, am dobândit 48 de judeţe – mai firesc rotunjite decât cele vechi. Lucrând astfel, am urmat şi dorinţele locuitorilor cari au înaintat petiţii şi memorii, cerând înlăturarea hotarelor supărătoare”.

Conform Proiectului, judeţele urmau să fie concentrate în „regiuni” şi aceasta din cauza că, „Nici o măsură de administraţie: nici militară, nici administrativă, şcolară, bisericească, judecătorească, sanitară, silvică, etc., nu se mulţumeşte cu judeţul ca unitatea cea mai înaltă, ci a împărţit ţara în regiuni, circumscripţii, eparhii, corpuri de armată, inspecţii, etc., fără ca un minister să ţină seamă de celelalte”. Regiunile urmau să corespundă „cu corpurile de armată şi ar putea sluji ca punct de plecare pentru o descentralizare de un gard superior judeţelor, potrivit cu nevoile economice, culturale şi aşteptata refacere a ţării”.

Aşa dar, în mijlocul ţării, cuprins în inelul munţilor, urma să fie regiunea I-a. Clina mulţilor spre Tisa şi şesul Tisei se împărţea în două regiuni aproape deopotrivă (a II-a şi a III-a). Valea Oltului de jos, pe ambele maluri, cuprindea regiunea a IV-a. Regiunea a V-a se întindea în bazinul Argeşului. A VI-a regiune cuprindea toată Dunărea de jos (cu Siretul de jos şi Dobrogea). A VII-a şi a VIII-a regiune îşi împărţeau Moldova dintre Siret şi Nistru în două mari ţinuturi (aducând aminte de „Ţara de sus” şi „Ţara de jos”). În sfârşit, a IX-a regiunea cuprindea valea Siretului, până la Ceremuş, închizând astfel inelul.[6]

Provincia Basarabia urma să aibă judeţele: Cetatea Albă (jud. Cetatea Albă, fără volostele Talmaz, Taraclia, Cubei şi Bulgaria, precum şi plasa Tuzla de la judeţul Ismail şi satele Spasca, Baccelia, Borisovca şi Eschipolos din plasa Cişmea a aceluiaşi judeţ), cu o populaţie de 353.509 locuitori; Tighina (jud. Tighina, volostea Talmaz din jud. Cetatea Albă şi teritoriul rămas de la desfiinţarea jud. Cahul, părţi din care au fost incluse în judeţele Covurlui şi Vaslui), cu o populaţie de 343.376 locuitori;[7] Lăpuşna (jud. Chişinău, fără teritoriile date jud. Iaşi, o parte din plasa Călăraşi (linia Rădeni, Bravicea, Grebleşti) luată de la jud. Orhei şi partea sudică din plasa Criuleni – linia Paşcani, Cruglic, Ustie), cu o populaţie de 425.940 locuitori; Orhei (jud. Orhei, în afară de teritoriul dat jud. Lăpuşna, linia Năpădeni, Coşcodeni, Izăreni, Sângera din jud. Bălţi, linia vest Vladimireanca, Cotiujenii Mici, Roşietici, nord de Rogojeni, Bodeşti până în dreptul Dobrusnei, luate de la jud. Soroca), cu un total al populaţiei de 307.625 locuitori; Soroca (jud. Soroca, cu excepţia teritoriilor incluse în jud. Orhei, jud. Bălţi, în afară de teritoriile date judeţelor Botoşani, Iaşi şi Orhei), cu un total de 479.960 locuitori;[8] Hotin (jud. Hotin, în afară de teritoriile trecute la jud. Cernăuţi, plasa Lascar din jud. Dorohoi, în afară de comunele Cotiuşca, Mileanca şi Mitoc), cu o populaţie de 447.895 locuitori;[9]

Teritorii basarabene urmau să fie incluse în: judeţul Gurile Dunării (din judeţul Ismail plasele Sicherli – Chitai, în afară de comunele Bolgrad, Tabac, Acul şi Caracurt, şi Cişmea, în afară de comunele cedate judeţului Cetatea Albă, oraşele Ismail şi Chilia), judeţul Bârlad (plasa Leova luată de la judeţul Cahul şi comunele Porumbeşti şi Ţiganca); judeţul Iaşi (urma să includă satele jud. Chişinău până la linia est Volcineţ, Selişte, Vărzăreni, Sultăneşti, Grozeşti, Zberoaia, Obileni), judeţul Botoşani (comunele din jud. Hotin şi Bălţi: Bătrag Nou, Alexandreni, Cupcino, Brăcuşeni, Satracani, Pârjota, Cucuieţii Vechi, Danul Nou, Hâjdeeni, Duşman, Ciuciulea, Răteni, Chetriş), judeţul Cernăuţi (satele din sud – vestul jud. Hotin până la o linie care lăsa în noul judeţ Hotin satele: Răchitna, Beseştie, Sângera şi Mămăliga).[10]

Pentru studierea Proiectului propus, Adunarea reprezentanţilor zemstvelor judeţene a Directoratului General de Interne din Basarabia, a trimis, la 2 aprilie 1921, zemstvelor judeţene din Chişinău, Cetatea Albă, Hotin, Tighina, Orhei, Soroca şi Bălţi câte un exemplar al proiectului.

În şedinţa Adunării reprezentanţilor zemstvelor judeţene din 6 aprilie, s-a decis constituirea la Chişinău a unei Comisii speciale pentru examinarea detaliată a acestui proiect de lege şi formularea propunerilor de modificare pe care să le înainteze guvernului român.[11] 

Este curios faptul că, pentru cercetarea proiectul legii organizării administrative a României de către funcţionarii rusofoni ai zemstvelor basarabene, el a fost tradus în limba rusă şi trimis acestora.[12]

În scurt timp, sugestiile pentru modificarea lui au început să parvină. La 12 aprilie 1921, preşedintele Comisiei interimare a zemstvei jud. Chişinău, Hâncu şi-a înaintat propunerile: „...în ceea ce priveşte Basarabia, actualele judeţe să fie menţinute, rotunjind numai hotarele judeţelor şi în acele puncte unde există legături de comunicaţie, astfel cum sunt podurile peste Prut la Ungheni şi Reni, o parte din comunele volostelor Sculeni şi Ungheni, judeţul Bălţi, să fie alipite de judeţul Iaşi şi alte comune din judeţul Cahul să fie alipite de judeţul Covurlui, rămânând ca din judeţul Dorohoi mai multe comune să fie alipite de judeţul Hotin, care trebuie să fie împărţit în două judeţe. Această propunere se menţinea numai în cazul când judeţele se vor compune de o populaţie de 250.000 suflete. Iar în caz când judeţele se vor impune cu o populaţie până la 350.000 suflete, la numărul care Comisiunea astăzi s-a hotărât definitiv, atunci rămâne ca judeţele din Basarabia să fie numai rotunjite, fără a fi nevoie de a se suprima să crea un nou judeţ.

Toată populaţia Basarabiei de la Nistru până la Prut, – relata în continuare preşedintele Hâncu – în timp de 106 ani se afla într-o strânsă legătură, atât sufletească, bisericească, judiciară, gospodărească, socială, cât şi administrativă, întru-cât nu poate fi despărţite, fără de a se lua în consideraţiune toate aceste motive şi înainte de a se discuta această chestiune de mare importanţă de instituţiunile locale.

Aflându-ne în o astfel de strânsă legătură, am păstrat limba noastră maternă, bucurându-ne şi de legile vechi moldoveneşti (Donici şi Armenopulo), iar în ceea ce priveşte gospodăria acestei Provincii, s-a condus aşa de bine încât am putut deschide din fondurile fiecăruia judeţ şcoli, spitale, puncte agronomice, puţine şosele, etc.

Având toate sus menţionate în vedere, sunt de părere că, odată ce s-a fixat numărul populaţiunii a fiecăruia judeţ să fie de 350.000 suflete, să menţie împărţirea de judeţe în Basarabia aceiaşi care există în prezent.

Dacă Comisiunea are în vedere micşorarea cheltuielilor Statului, prin reducerea Prefecturilor, atunci s-ar putea crea în Basarabia în loc de 9 Prefecturi, numai 8 şi o singură regiune, care vor fi suficiente pentru buna administrare a judeţelor, totodată s-ar putea încă reduce şi numărul funcţionarilor din toate instituţiunile, atât administrative, cât şi judeţene – comunale.

Astfel, hotărându-se pentru Basarabia şi Statul va avea o bună administraţie şi populaţiunea va rămâne mulţumită nezdruncindu-le viaţa lor socială”.[13]

Tot în aprilie 1921, Adunarea reprezentanţilor zemstvelor judeţene din Basarabia a înaintat guvernului de la Bucureşti obiecţii sale referitoare la noua reorganizare administrativă. Luând în discuţie motivele care au impus o nouă organizare administrativă, reprezentanţii Zemstvelor judeţene din Basarabia, au ţinut să menţioneze „că toate aceste incomodităţi ale actualei împărţiri pe judeţe sunt exact constatate /în/ privinţa vechiului Regat, Transilvaniei şi Bucovinei, totuşi cât priveşte Basarabia, trebuie să recunoaştem că, aici aceste neajunsuri sau lipsesc cu desăvârşire, sau în realitate nu sunt neajunsuri, din care cauză, Comisia care a întocmit acest proiect, nici nu le poate justifica”.

Principiul folosit de Comisia care a elaborat Proiectul, de a împărţi judeţele după întindere şi numărul populaţiei simultan (pentru a fi aproape identice atât ca suprafaţă, cât şi ca număr de locuitori) era considerat, pe bună dreptate, absurd. Norma de populaţie stabilită de Comisie pentru fiecare judeţ era de 300.000-400.000 de locuitori. La acel moment, numărul locuitorilor Basarabiei pe judeţe se prezenta în felul următor: Cetatea Albă – 377.000 locuitori, Tighina – 267.000 locuitori, Chişinău – 376.000 locuitori, Orhei – 295.000 locuitori, Bălţi – 294.000 locuitori, Soroca – 307.000 locuitori, Hotin – 366.000 locuitori. În Proiectul de reorganizare administrativă această situaţie a rămas practic neschimbată: Cetatea Albă – 353.509 locuitori, Tighina – 343.376 locuitori, Chişinău – 425.000 locuitori, Orhei – 307.625 locuitori, Soroca – 479.960 locuitori, Hotin – 447.895 locuitori. Cu jud. Tighina problema se soluţiona printr-o simplă alipire a una sau două voloste din judeţele vecine – Cetatea Albă sau Ismail.

Îmbinarea problemei aspectului estetic al judeţului (amplasarea capitalei în centrul judeţului) cu cea a mijloacelor de comunicaţie, urmărită de Comisie, în multe cazuri nu se putea realiza. Aceasta au remarcat-o şi fruntaşii basarabeni: „Excentricitatea principalelor oraşe din unele judeţe nu se explică astfel, decât numai prin poziţia lor în apropiere de bune căi de comunicaţie, ca Cetatea Albă, Tighina, Soroca şi Hotin, cari fiind situate pe lângă râuri de navigaţie, au o importanţă mare”. Aşa că, acest principiul practic era de nerealizat.

Reprezentanţii Zemstvelor judeţene din Basarabia menţionau că, „în Basarabia numai judeţele Tighina, Cetatea Albă şi Ismail au nevoie de schimbarea graniţelor lor”, dar fără a le alipi teritorii din judeţele Vechiului Regat sau invers, păstrându-i împreună pe locuitorii care au trăit mult timp într-un spaţiu şi şi-au format un anumit specific.

Printre greşelile comise de Comisia administrativă la elaborarea proiectului era şi faptul că, „În nici unul din statele existente nu se schimbă graniţele istorice între diferitele regiuni. (...) Aceasta e şi natural, întrucât această împărţire are de obicei oarecari baze istorice. (...). Populaţia fiind deprinsă cu anumite hotare în fiecare regiune, cu anevoie consimte la alte graniţe, întrucât în legătură cu aceste hotare, se iveşte şi tragerea maselor populare spre anumite centre; un lung trai al unor anumite clase de populaţie lasă în urmă puternice raporturi între ele, dând loc la o cultură locală sui generis şi la un patriotism local. (...) Aceste regiuni (care s-au unit cu România – P.M.) nu vor să renunţe la valorile culturale ce şi le-au însuşit în timpul înstrăinării lor de la celelalte părţi ale României. Aşa de exemplu, Basarabia s-a declarat categoric pentru menţinerea Zemstvelor şi a acelor organe de auto administraţie, de cari s-a bucurat clerul local”.

Reprezentanţii zemstvelor basarabene considerau că, reorganizarea administrativă prin schimbarea hotarelor judeţelor Basarabiei este inacceptabilă, „înainte ca ea să fie nivelată în alte privinţe”. În Basarabia exista instituţia Zemstvelor, o anumită autonomie bisericească şi legi locale, care nu se aplicau în celelalte regiuni ale României. „Aşa de exemplu, – se întrebau reprezentanţii Zemstvelor judeţene din Basarabia – cum se va aplica reforma agrară în Basarabia, care are o anumită lege în această privinţă, dacă multe comune din Basarabia vor fi trecute la Moldova sau viceversa? Oare s-ar putea să nu se aducă la îndeplinire promisiunile ce s-au dat populaţiei primei şi secundei regiuni? Iar pe de altă parte, cum se vor înfăptui acele reforme, dacă conform legii agrare, drepturile populaţiei Basarabiei şi Moldovei nu sunt egale? Căror legi se vor conforma şi după ce lefi se vor judeca locuitorii regiunilor de lângă Prut şi Dunăre, când în Basarabia există legi speciale?”. Reieşind din cele de mai sus, petiţionarii subliniau că, reorganizarea administrativă a României, „chiar dacă va fi cândva posibilă, apoi acesta se va putea face numai într-un viitor îndepărtat”.

În general, reprezentanţii Zemstvelor judeţene din Basarabia manifestau un conservatism exagerat prin a pune la îndoială necesitatea uniformizării administrative, legislative, judecătoreşti, etc. a României Mari. Considerau că, „Nu-i nevoie de dezrădăcinarea particularităţilor locale pentru a se altoi altele, fie ele chiar şi mai bune. Particularităţile locale sunt deja chiar şi prin aceea mai bune, că ele corespund psihologiei poporului, ceea ce nu s-ar putea spune despre altele, ce se recunosc chiar de mai bune. Din acest punct de vedere, chiar prejudecăţile au o anumită valoare. N-avem nici o bază să ne temem că particularităţile locale vor slăbi unitatea statului. Pe măsură ce popoarele intră în formaţiunea Statului, ele se cunosc unul pe celălalt, asimilându-se în mod natural. Dar acest proces se înfăptuieşte numai atunci cu mare uşurinţă, când asupra popoarelor nu există nici o apăsare nici dintr-o parte”. Se punea accentul pe grija pe care ar trebui s-o aibă Statului faţă de unirea sufletească (ceea ce în opinia lor era „cea mai bună bază pentru durabilitatea şi tăria unui Stat”) a românilor din provinciile alipite la România şi nu pe uniformizarea administrativă, legislativă sau judecătorească care „va veni în mod natural şi uşor de la sine”.

În concluzie, reprezentanţii Zemstvelor judeţene din Basarabia remarcau că, „Noi am putea saluta o nouă împărţire pe regiuni, dacă însă aceasta ar coincide cu hotarele geografice şi istorice ale regiunilor ce formează România. În acest caz, Basarabia ar forma o regiune separată cu o unitate administrativă separată, cu o mitropolie separată şi având şi instituţii separate în persoana Zemstvelor, dacă nu cumva această instituţie se va introduce şi în restul ţării româneşti”.

Petiţionarii încheiau prin a spune că, „Acesta este glasul Zemstvei, glasul întregii inteligenţe, glasul ţărănimii Basarabene”.[14]

 La 25 mai 1921, Comisia interimară a zemstvei jud. Chişinău (Secretariatul General al Internelor din Basarabia), s-a adresat Centralei Zemstvelor din Basarabia, prin a-i sublinia că, „Referindu-ne la adresa Dvs. cu Nr. 200 din 20 mai a.c., cuprinzând protestul Basarabiei contra împărţirii României pe judeţe, din partea noastră, aprobând şi susţinând cu tărie acest protest, foarte just, cu onoare Vă rugăm să binevoiţi a duce această chestiune până la capăt, rezolvând-o favorabil”.[15]

La 2 iunie 1921, preşedintele Adunării reprezentanţilor zemstvelor judeţene din Basarabia a venit cu rugămintea adresată ministrului delegat al Basarabiei de a interveni la ministrul de Interne pentru amânarea discutării proiectului reformei administrative până în toamnă. Era cerută convocarea în vara anului 1922, la Bucureşti, a unui Congres al reprezentanţilor tuturor judeţelor şi oraşelor din România pentru discutarea proiectului de lege referitore la reforma administrativă. După aceasta urma să se convoace Comisia Administrativă care să examineze propunerile elaborate la Congres. Se solicita permisiunea pentru convocarea la Chişinău, în vara anului 1922, a unui Congres al reprezentanţilor tuturor comisiilor interimare ale zemstvelor şi oraşelor din Basarabia, la care să participe deputaţii şi senatorii Basarabiei, indiferent de culoarea lor politică, pentru discutarea proiectului legii organizării administrative şi elaborarea amendamentelor la proiectul de lege.[16]

În 1921, Zemstvele basarabene au publicat la Chişinău Amendamentele Zemstvelor Judţene din Basarabia la proiectul de lege asupra organizaţiei administraţiei locale, cuprinse într-un volum de 219 pagini.[17] Propunând modificări la mai multe articole, Zemstvele menţionau că, prin acestea „au de scop să-i dea acestui proiect caracterul corespunzător principiilor de autoadministraţie”. Se puncta asupra următoarelor aspecte: „1) Toate organele auto administrative trebuie să fie alese, iar nu numite. 2) Organele administrative ale Guvernului trebuie să aibă numai supravegherea activităţii legale a acestor organe. 3) Dreptul de judecare al acestor instituţii, trebuie să aparţină instanţei judiciare, iar nici de cum celor administrative. 4) Legea trebuie să dea organelor auto administrative drepturi, iar nu îndatoriri. 5) Organele de auto administraţie trebuie să aibă dreptul de impunere şi să dispună liber de fondurile lor băneşti, de averea şi de funcţionarii lor”.

După cum se menţiona în aceste Amendamente, „Afară de modificările aduse textului proiectului de lege guvernamental, Zemstva a mai introdus uneori şi complectări mari din proiectul său de lege privitor la restabilirea Zemstvelor, deoarece unele materii, în primul proiect de lege abia atinse, în al doilea ele şi-au găsit o exprimare complectă şi precisă.

Zemstva – se spunea în continuare – a mai găsit de cuviinţă să modifice şi însăşi baza materialului proiectului de lege, întrucât acesta, după cum se vede, a fost întocmit în grabă, drept care baza materialului este neraţională. Cuprinsul unor capitole nu corespunde titlului lor. Articolele cuprinse de un oarecare capitol aparţin după conţinutul lor mai mult altor capitole. Toate aceste neajunsuri, Zemstva a găsit de necesar, să le îndepărteze, deoarece aruncând un material de aceiaşi natură, idealul Zemstvei de descentralizare n-ar fi putut avea o exprimare complectă şi clară.

Textul proiectului de lege n-are caracter laconic şi expresiv.

Dar cu toate acestea, Zemstva în toate cazurile, când cuprinsul unui oarecare articol a satisfăcut-o, a preferat să lase proiectul de lege guvernamental nemodificat.

Zemstva rămâne satisfăcută, dacă principiile ei se vor introduce în lege, pentru ea fiind indiferent cum va redacta Comisia Parlamentară fiecare articol în parte, deoarece această comisie va proceda la redactare abia după ce Parlamentul îi va fi adus toate principiile de bază ale legii.

Nu va fi de prisos să remarcăm că principiile cari sunt la baza proiectului de lege al Zemstvei, nu sunt de loc excluse de proiectul de lege guvernamental”.[18]

Fruntaşii basarabeni ai zemstvelor criticau modul de desemnare a prefecţilor de judeţ, optând pentru alegerea şi nu numirea acestora. Astfel, la 25 august 1922, preşedintele Adunării reprezentanţilor zemstvelor judeţene din Basarabia îi scria directorului general al Internelor din Basarabia că, „Cu toate că în prezent în România Administraţiile judeţelor constau din persoane numite de Guvern, totuşi în întreg mecanismul administrativ al României nu sunt oameni, stând mai aproape de populaţie şi în mai complectă conştiinţă de cauză a nevoilor şi dorinţelor ei, decât aceste persoane (reprezentanţii zemstvelor – P.M.), deoarece majoritatea lor sunt originari locali şi se află într-o legătură vie cu populaţia locală”.[19]

La 14 iunie 1922, la Chişinău a avut loc Congresul Reprezentanţilor Zemstvelor Judeţene din Basarabia, la care s-au discutat printre altele următoarele chestiuni:

1.     participarea reprezentanţilor organelor de autoadministrare în Comisia de elaborare a proiectului de lege privind reforma administrativă.

2.     cunoaşterea administraţiei locale din Transilvania şi Bucovina, şi dorinţa populaţiei de a coordona specificul local cu proiectul legii administraţiei locale.

3.     necorespunderea legii Contabilităţii Publice cu legea Zemstvei.[20]

La 21 iunie 1922, preşedintele Adunării Reprezentanţilor Zemstvelor Judeţene din Basarabia a înaintat directorului general al Internelor din Basarabia o adresă prin care ruga să se intervină la Ministerul de Interne, pentru cooptarea, în baza hotărârii Adunării reprezentanţilor zemstvelor judeţene din Basarabia, a doi reprezentanţi ai Zemstvelor în Comisia care s-a înfiinţat pe lângă acel minister în vederea elaborării proiectului de lege privind reforma administrativă. Au fost delegaţi senatorii Gheorghe Laşcu şi Alexandru Gropa.[21]

Cu aceiaşi propunere, preşedintele Adunării reprezentanţilor zemstvelor judeţene din Basarabia s-a adresat, la 26 iulie 1922, şi Comisiei Administrative Parlamentare, motivând că, „Munca depusă de aleşii ţării în acest scop nu este suficientă, întrucât deputaţii, după profesiunea lor, sunt străini de instituţiunile pe cari sunt chemaţi a le apăra, necunoscându-le îndeajuns”.[22]

Aşa dar, unii reprezentanţi ai organelor judeţene de administraţie din Basarabia s-au pronunţat cu multă fermitate şi convingere în susţinerea instituţiilor administrative vechi (zemstva, volostea), accentuând că zemstva „poate satisface mai bine decât oricare altă organizare administrativă interesele locale...”. Se argumenta această poziţie prin faptul că zemstva constituia ca organ administrativ „o personalitate autonomă”, care-şi determina singură activitatea sa, veniturile şi cheltuielile, serviciile şi atribuţiile, „într-un cuvânt întreaga sa organizare, pe când judeţul sau comuna din Vechiul Regat sânt dependenţe ale Statului, derivate sau variabile ale personalităţii sale, existând în lumina acordată de el”. Pronunţându-se pentru păstrarea zemstvelor de rând cu noile organe de administrare judeţeană şi comunală, ei insistau asupra coexistenţei lor, menţionând că „zemstvele reprezentând, cunoscând şi satisfăcând interesele exclusiv locale, iar Statul pe acele ale naţiunii, coexistenţa lor nu implică excludere, din contră, armonie, cooperare. Statul având datoria de a ajuta zemstva pentru lucrări mai importante, şi dreptul de a interveni când activitatea zemstvei n-ar fi în concordanţă cu interesele sale”.

Însă, unii mari funcţionari ai administraţiei din Basarabia, în special, cei veniţi din Vechiul Regat, au condamnat funcţionarea zemstvelor după anul 1918, considerând că existenţa celor două instituţii pentru aceleaşi funcţii constituie „...o anomalie care se răsfrânge rău asupra spiritului populaţiei”. După părerea lui C. Filipescu şi E. Giurgea, zemstvele erau organe care împiedicau politicii româneşti, că „nu se poate ca în aceeaşi ţară să existe două feluri de administraţie. Aceasta ar îngreuia prea mult aplicarea legilor şi menţinerea ordinii publice”.

În consecinţă, expunând părerile unor contemporani şi participanţi la înfăptuirea reformelor în anii de după Unire, subliniem că, păstrarea temporară a zemstvelor a fost necesară pentru o anumită perioadă de tranziţie, deoarece ele aveau unele tradiţii, experienţă de activitate şi chiar autoritate în rândurile populaţiei.[23]

Totodată, mulţi adversari ai Unirii vedeau în zemstve o salvare în calea românizării şi tindeau să le orienteze activitatea în această albie. Văzând în zemstve un mijloc de opunere politicii de naţionalizare, noua administraţie a purces la lichidarea lor treptată. La început, au fost desfiinţate organele Zemstvei Guberniale, zemstvele judeţene fiind păstrate, iar o parte din funcţii care priveau activitatea anumitor instituţii culturale şi economice au fost transmise directoratelor, iar apoi Ministerului basarabean. Statul îşi asuma datoria de ajuta zemstva pentru lucrările mai importante şi dreptul de a interveni, când activitatea zemstvei venea în contradicţie cu interesele sale.[24]

După mai multe discuţii (despre care am relatat doar câteva secvenţe), la 14 iunie 1925 a fost promulgată legea de unificare administrativă a României, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1926, ea reprezentând legea de bază pentru perioada interbelică.

De menţionat că, modul de administrare a Basarabiei n-a fost constant: în cei 22 de ani de existenţă a României Mari, au fost înfăptuite câteva reforme administrative, adoptate la 14 iunie 1925,[25] 3 august 1929,[26] 27 martie 1936,[27] 14 august 1938.[28]