SIGURANŢA ROMÂNĂ ÎN BASARABIA INTERBELICĂ.

 

„Poliţia de Siguranţă, dacă veţi urmări-o în timp şi în spaţiu, veţi vedea că a fost întotdeauna oglinda fidelă a stării sociale, a moravurilor. Proteică şi vicleană, această poliţie s-a pitulat sub mantia dogală şi chiar sub anumite sutane, a purtat costumul tuturor epocilor, s-a deghizat în toate chipurile, instigatoare, urzitoare de comploturi, sfredelitoare de conştiinţe, veritabil instrument de prigonire şi intimidare în mâinile atotputernicilor zilei”.

 

I. Gr. Perieţeanu, licenţiat în drept, autor (împreună cu I. A. Dumitrescu, licenţiat în drept, ambii comisari pe lângă Prefectura Poliţiei Capitalei) al lucrării Manual practic de poliţie judiciară, Stabilimentul de Arte Grafice „Universala”, Bucureşti, 1904.

 

 

1. Înfiinţarea Poliţiei de Siguranţă Generală a Statului.

 

Poliţia de Siguranţă Generală a Statului a luat fiinţă în România după izbucnirea răscoalei ţărăneşti din anul 1907. Atunci, amploarea răscoalei a determinat o încordare a tuturor organelor de reprimare – poliţia, jandarmeria, a armatei –, pentru reprimarea răsculaţilor, dar care s-au dovedit uneori insuficiente şi de aceea în unele localităţi s-a recurs şi la formarea de gărzi civice. Aceasta s-a produs şi din cauza că, potrivit Legii poliţiei generale a statului din 1 aprilie 1903,[1] organele de poliţie erau organizate şi funcţionau numai la oraşe. Adevărat e că, în timpul răscoalei ele au acţionat în oraşe împotriva muncitorilor care sprijineau pe răsculaţi, ca şi împotriva coloanelor de ţărani care încercau sau reuşeau să intre în oraşe, spre a determina autorităţile administrative să se ocupe de revendicările lor. Dar în localităţile rurale, situaţia era mult mai grea; în timpul evenimentelor anului 1907, unii prefecţi raportau: „Poliţie rurală nu există. Autorităţile au fost şi sunt de o nepăsare uimitoare. Oricine se poate plimba prin comune şi prin sate fără a fi supărat pe nimeni. De câte ori am vizitat un sat, fără a mă anunţa, nici n-a ştiut primarul că am fost prin satul din comuna ce administrează”.[2]

Dar mai grav şi ceea ce neliniştea autorităţile centrale şi locale, era lipsa de informaţii cu privire la mişcările locale, la iniţiatorii lor, spre a putea lua din timp măsurile necesare de reprimare.[3] În timpul răscoalei, autorităţile au pus neputinţa de a preveni astfel de evenimente pe seama „lipsei unui organ central de informaţii cu antene specializate răspândite pe tot teritoriul ţării şi care să îndeplinească atât misiunea contrainformativă, cât şi cea informativă, peste hotare”.[4]

Din proprie iniţiativă şi cu cheltuieli proprii, prefecţii au organizat servicii locale de informaţii, angajând agenţi secreţi care să informeze despre mişcările ţăranilor. În acest scop, ei au recurs la diverse persoane care puteau să se strecoare în mediul sătesc, fără a trezi bănuiala ţăranilor, ca: agronomi, vânzători, jandarmi îmbrăcaţi civil şi care se dădeau drept studenţi, agenţi secreţi etc. Unele judeţe raportau că au organizat servicii de informaţii locale: Suceava, Râmnicu Sărat, Romanaţi.[5]

Ministrul de interne, I. I. C. Brătianu, a apreciat ca utilă iniţiativa prefecţilor şi le-a acordat credite pentru plata agenţilor informatori. Printr-o circulară adresată tuturor prefecţilor, el le cerea să organizeze în fiecare judeţ „un serviciu de informaţii cu persoane cunoscute, sigure şi devotate, travestite... şi pe cât se poate se vor înfăţişa ca negustori, meseriaşi sau chiar ca studenţi”. Totodată, s-au luat măsuri ca informaţiile culese să fie centralizate la Ministerul de Interne. Acolo funcţiona Direcţiunea administraţiei generale, a personalului, contenciosului, poliţiei generale şi statisticii dar, în fapt, în cadrul administraţiei generale se organizează serviciile Siguranţei generale pentru a coordona activitatea de informare pe întregul teritoriul al ţării. În anul următor situaţia se va legaliza (Legea din 25 martie 1908, pentru înfiinţarea Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale), dar încă din 1907 organizarea Ministerului de Interne s-a adaptat necesităţilor ivite. Legea ulterioară va permanentiza reorganizarea care a început în martie 1907.[6]

Aşadar, odată cu reprimarea răscoalei de la 1907, a început să funcţioneze Siguranţa Generală a Statului, deşi legea de reorganizare a Ministerului de Interne s-a dat mai târziu. Organele de informaţii înfiinţate din iniţiativa prefecţilor, au fost ulterior generalizate şi oficializate de către guvern, punându-le sub autoritatea Direcţiei Generale a Siguranţei Statului. Tot în timpul răscoalei s-au luat măsuri în vederea reorganizării jandarmeriei – mărirea efectivului şi sporirea numărului unităţilor de jandarmi – ca şi a circumscripţiilor administrative locale, spre a se permite o intervenţie mai promptă a jandarmeriei într-un eventual caz de răscoală.[7]

Cu aprobarea ministrului de interne I. C. Brătianu, Iancu Panaitescu, directorul Direcţiunii Generale a Poliţiei, a organizat, cu caracter experimental, „o mică organizaţie de informaţiuni pe lângă Direcţiunea Administraţiei din Ministerul de Interne, care de la simpli informatori cu care a plecat la drum, ajunge în 1908 să-i creeze ramificaţii în întreaga ţară, în centrele importante, precum şi în străinătate”.

Crearea acestei poliţii a fost un mare succes, astfel încât Iancu Panaitescu, care a deţinut funcţia de director al Direcţiunii Generale a Poliţiei şi Siguranţei până în anii de după Primul Război Mondial, a fost invitat în Turcia pentru reorganizarea poliţiei turce.

Aşadar, s-au pus bazele în România, pentru prima oară, a unei „poliţii de siguranţă de stat”, ca ramură evoluată a poliţiei politice generale şi a unui serviciu de informaţii „ce activează numai în scopul apărării ordinii publice şi siguranţei statului”.

Autorităţile statului concepeau Poliţia de Siguranţă, drept „nervul poliţiei ce se impresionează la timp de mediul înconjurător, avizând la măsurile generale în materie de ordine publică şi siguranţa statului, înregistrând în acelaşi timp toate mişcările seismice ce se produc în populaţiunea internă şi în ţările înconjurătoare, pentru ca la timpul oportun să poată preveni acele mişcări cu caracter subversiv contra Siguranţei Statului” român.

Pentru îndeplinirea acestor misiuni, organele de siguranţă urmau să execute în cursul activităţii lor patru operaţiuni principale: observarea şi supravegherea; acţiunea informativă; acţiunea preventivă şi acţiunea represivă.[8]

Prin Legea din 17 martie 1908, s-a desfiinţat vechea Direcţiune a Administraţiei, Personalului, Poliţiei Generale şi Statisticii şi s-au creat două direcţiuni distincte: una cu caracter pur administrativ, denumită Direcţiunea Administraţiei Generale, a Personalului şi Contenciosului şi alta cu atribuţii de poliţie generală şi de poliţie politică de siguranţă de stat – Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale, condusă de un director general şi aflată în subordinele directe ale ministrului de Interne. Au fost create servicii speciale de siguranţă de stat, unele centrale în Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale, iar altele exterioare. Aşa au luat fiinţă Brigăzile centrale şi Brigăzile şi serviciile exterioare de poliţie de siguranţă de stat, denumite Brigăzi de siguranţă şi Servicii speciale de siguranţă, care s-au extins, în măsura cerinţelor ordinii publice şi siguranţei Statului român, în toate oraşele şi centrele importante din ţară, în special în cele industriale, unde masa nemulţumirilor şi a muncitorilor era mai compactă. Misiunea acestor noi organe era de a urmări curentele subversive şi de a supraveghea starea de spirit a populaţiei. Totodată, ele s-au creat şi pentru asigurarea securităţii unor obiective strategice.

Conform Legii din 1908, Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale cuprindea în organizarea ei interioară (centrală) două secţiuni:

·        Secţiunea Siguranţei Generale;

·        Secţiunea Poliţiei.

Activitatea Secţiunii de Siguranţă se desfăşura în patru birouri: Biroul Controlului Străinilor; Biroul de Siguranţă şi Informaţii; Biroul Poliţiei de Frontieră; Biroul Presei şi Interpreţilor.

Prefectura Poliţiei Capitalei, pentru a face faţă nevoilor de ordine şi siguranţă, cuprindea în organizarea ei un Serviciu de siguranţă şi mai multe Brigăzi speciale de siguranţă, înglobate în Inspectoratul Brigăzilor de Siguranţă.[9]

Referindu-se la importanţa organelor teritoriale ale Siguranţei Statului, Eugen Cristescu relata: „Caracteristicile speciale ale acestor oficii informative erau că ele nu mai depindeau de prefecţii de judeţe..., deveneau astfel instrumente stabile informative, subordonate ierarhic şi direct Siguranţei Generale a statului care le punea la dispoziţie şi fondurile necesare pentru îndeplinirea misiunilor”.

În activitatea Siguranţei de stat, organizată separat de restul poliţiei generale şi cu atribuţii bine definite – asigurarea liniştii şi siguranţei interne a statului –, au fost introduse o serie de principii, metode şi procedee noi de activitate, între acestea fiind pe prim plan introducerea muncii informative cu agentură şi întrebuinţarea personalului acoperit, secret.[10]

 

2. Unirea Basarabiei cu România.

 

Aşa precum Primul Război Mondial, pe lângă multiplele consecinţe negative, a contribuit la prăbuşirea imperiilor din Europa şi crearea statelor naţionale, aşa şi revoluţia rusă din februarie şi cea din octombrie 1917, pe lângă efectele negative, au constituit punctele de pornire pentru emanciparea naţională a popoarelor din Imperiul Ţarist. La 2/15 noiembrie 1917, guvernul sovietic publică declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei, semnată de Lenin şi Stalin, care recunoştea egalitatea şi suveranitatea popoarelor Rusiei, dreptul lor la autodeterminare liberă, până la separare şi formare de state independente.[11]

Deşi respectată un timp foarte scurt de către guvernul sovietic, această declaraţie a facilitat autodeterminarea Basarabiei. La 25 octombrie 1917, Congresul ostaşilor moldoveni a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, iar la 2 noiembrie 1917, a avut loc şedinţa biroului organizatoric pentru constituirea Sfatului Ţării – organul legislativ al provinciei.[12]

La organizarea Sfatului Ţării, a fost luată ca bază următoarea schemă de reprezentare a organizaţiilor social-politice: Congresul ostaşilor moldoveni – 44 de deputaţi; Sovietul ţăranilor moldoveni – 30; administraţia oraşelor şi zemstvelor – 21; partidele – 10; cooperativele, sindicatele şi societăţile – 16; minorităţile naţionale – 29. În total 150 de deputaţi.[13]

Structura naţională a legislativului, stabilită de Biroul organizatoric, numit de Congres, arăta astfel: 105 (70%) deputaţi moldoveni, 15 (10%) ucraineni, 13 (9%) evrei, 6 (4%) ruşi, 3 (2%) bulgari, 2 (1,4%) germani, 2 (1,4%) găgăuzi, 1 (0,7%) polonez, 1 (0,7%) armean, 1 (0,7%) grec.[14]

Aşadar, reprezentativitatea şi legitimitatea Sfatului Ţării nu poate fi pusă la îndoială. În acelaşi mod s-au constituit toate organele legislative din teritoriile naţionale dezlipite de Rusia. După aceste principii s-a organizat Rada ucraineană şi chiar Sovietele din Rusia.

Prima şedinţă a legislativului basarabean, aflat sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, a avut loc la 21 noiembrie 1917. Deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării a consemnat instalarea populaţiei române şi a etniilor conlocuitoare dintre Prut şi Nistru în drepturile lor – imprescriptibile – naţionale şi sociale.

Evenimentele interne şi internaţionale însă, nu erau tocmai favorabile conducerii de la Chişinău. Armata rusă de pe frontul românesc era total dezorganizată. Ostaşul rus, obosit de război, dar şi sub influenţa propagandei bolşevice, care promitea pacea imediată şi împroprietărirea cu pământ, nu mai vroia să lupte şi se retrăgea de pe front. În teritoriul Basarabiei domnea anarhia bolşevică, susţinută de dezertorii ruşi. Armata regulată rusă se transformase într-o armată de agenţi bolşevici.

Situaţia din România, de asemenea, era complicată. Intrată în război de partea Antantei, Armata română a suferit o serie de înfrângeri (din cauza distrugerii frontului de către revoluţia rusă), astfel că aproape toată ţara s-a pomenit ocupată de inamic. Autorităţile centrale de la Bucureşti, precum şi o bună parte a populaţiei civile, s-au evacuat în Moldova – unica provincie românească neocupată, iar autorităţile s-au stabilit la Iaşi. Mulţi români s-au evacuat tocmai la Odessa.

În acelaşi timp, Ucraina considera că, Basarabia – fostă provincie de periferie a Imperiului Rus – trebuia să-i fie încorporată.

Pentru a restabili ordinea internă, Sfatul Ţării a încercat, prin intensificarea activităţii cohortelor sale, să apere populaţia de anarhia şi jafurile soldaţilor ruşi, a numit comisarii săi în fiecare judeţ, a încercat să adune dezertorii din Armata rusă, pentru a-i expedia în Rusia.[15] A fost creată şi o comisie a Sfatului Ţării în chestiunile cu privire la combaterea anarhiei. A mai fost înfiinţată şi o astfel de comisie ad-hoc – Comisia specială pentru lupta cu anarhia.[16]

Pentru a scăpa de pericolul dezordinii şi a pretenţiilor anexioniste ucrainene sau bolşevice, la 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a declarat Basarabia, Republică Democratică Moldovenească.[17] În Declaraţia adoptată cu această ocazie, erau trasate acţiunile de mai departe de ordin politic, economic şi social.

Dar nu toate forţele politice au susţinut Declaraţia. Reprezentantul evreilor, Ştern, a cerut să fie creată o „Republică Federativă Moldovenească”, iar deputatul bulgar, Misirkov, a declarat că, bulgarii nu doresc să trăiască în „Republica Poporană Moldovenească”, ci în „Republica Basarabeană”, căci „ei nu se vor face moldoveni”. Ucrainenii i-au susţinut pe bulgari.[18]

La 8 decembrie 1917, s-a constituit Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei – guvernul Republicii Democratice Moldoveneşti, condus de P. Erhan şi apoi de D. Ciugureanu, alcătuit din 8 directorate, în care director general de Interne a fost numit provizoriu, fostul comisar gubernial V. S. Cristi. Director general de Război şi Marină a fost numit T. P. Cojocaru, iar de la 15 decembrie 1917, funcţia a fost ocupată de Gh. Pântea.[19]

Scopul noului guvern al Basarabiei era de a readuce ordinea în toate domeniile vieţii. În acest sens, directorul general de Război şi Marină, Gh. Pântea, la 15 decembrie 1917, a emis primul ordin adresat armatei republicii, numindu-l pe locotenentul Prahniţki adjunctul său pentru Marină, iar pe Săcară şi Osoianu – adjuncţi pentru Infanterie. Şef al garnizoanei oraşului Chişinău a fost numit Ilie Cătărău, care s-a ocupat de formarea unităţilor militare moldoveneşti. Căpitanul Kaşkariov a avut misiunea să organizeze la Bender divizionul moldovenesc de artilerie. Grupul de ostaşi moldoveni veniţi din Herson, a fost reorganizat în 8 companii. Unitatea nr. 479 din Bălţi a format alte 8 companii moldoveneşti. De aceste reorganizări se ocupa căpitanul Popa. La Chişinău se concentrau husarii basarabeni din Bolgrad, Novo-Gheorghievsk. Creştea numărul cohortelor subordonate Sfatului Ţării.

La 25 decembrie 1917, la Chişinău, a avut loc parada miliară a Forţelor Armate moldoveneşti pentru „sfinţirea drapelelor”. Tot atunci au plecat la Kiev, Vlad Cazacliu şi Vlad Bogos, pentru a urgenta trimiterea voluntarilor ardeleni pe Frontul român.[20]

„Situaţia însă era foarte grea. Organizarea puterii se făcea încet, cu dibuiri şi cu piedici de tot felul, datorită pe de o parte armatei ruseşti în descompunere, pe de altă parte bolşevicilor, care deveneau tot mai ameninţători în urma succeselor partidului lor în centrul Rusiei”.[21]

Armata română, căreia Basarabia îi constituia spatele, avea un interes absolut de a garanta aici o ordine stabilă, iar paza depozitelor şi a liniilor de comunicaţii basarabene, nu puteau fi ţinute sub control de către autorităţile locale. Tulburarea ordinii nu putea să fie tolerată de autorităţile militare române câtuşi de puţin, căci aceasta ar fi însemnat o ameninţare a existenţei sale proprii. Iar bolşevicii, din contra, încercau să tulbure situaţia. Sistematic făceau tentative pentru acapararea puterii, executivul Basarabiei nereuşind să instituie ordinea.[22] Iată ce relata în această privinţă un ţăran din Criuleni, în discuţia avută cu căpitanul Aurel I. Gheorghiu, care a călătorit prin Basarabia imediat după Unire: „Hei, parcă «bunt» (revoltă) a fost, ia o tulburare nebună de capete. La noi gospodarii o fost mai «tihii» (liniştiţi); Dacă n-ar ci venit «moscalii» (soldaţii ruşi) şi «şpigonii» (spionii) ruşi ca să ne tulbure şi să ne înteţească, nu s-ar ci fărâmat şi nu s-ar ci clintit nimic. Dar aşa, oamenii mai «toromaci» (proşti), s-o potrigit lor, ba că «zacoanele» (legile) nu-s drepte pentru tăţi, ba că boierii ni-o luat tăte pământurile; ba încă unii scosăsă vorba că vin «românii» (cei veniţi de peste Prut – n.a.) ca să ne roghiască şi atunci o pornit după «sovietul» (sfatul) lor, o pus jar la «scladuri» (depozite), o bătut pe «pamestnici» (arendaşi, proprietari), o «hrăbuit» (devastat) curţile, o dişărtat «saraiurile» (coşarele, magaziile) şi o făcut tăt felul de blăstămăţii. Nu ştiţi cât îi di mare furia norodului? E hei, când se porneşte, îneacă ca o apă tăt ce întâlneşte în cale! Ei, rău o stricat războiul minţile! Înainte vreme, Moldovenii erau blajini şi liniştiţi, da, s-o dus la «japanţi» (japonezi), prin «crâm» (Crimeea), prin «Sibir» (Siberia), şi o deprins o grămăzime de răutăţi. Cât priveşte de «răzmeriţă» (revoluţie), aceasta de pe urmă nici nu mai grăiesc, că prea de tăt le-o stricat capul!”.[23]

Directorii generali de Externe şi Interne, I. Pelivan şi V. Cristi, au plecat peste Prut pentru a aduce la cunoştinţa guvernului român, aflat la Iaşi, că situaţia din Basarabia devine ameninţătoare: se distrug depozite cu cereale, paza rusească a căilor ferate a fost ridicată, în continuă ascensiune erau activităţile anarhiste ale bolşevicilor. În Chişinău a fost introdusă starea de asediu. Soluţia era chemarea unităţilor Armatei române în ajutor.

Şi în cadrul Sfatului Ţării se derula o luptă acerbă între cele trei fracţiuni (1. Blocul Moldovenesc; 2. Fracţiunea ţărănească şi socialiştii revoluţionari moldoveni; 3. Reprezentanţii minorităţilor naţionale – ucraineni, polonezi, bulgari, evrei, germani, ruşi, găgăuzi), pentru stabilirea controlului asupra Basarabiei.[24] Principalul obstacol în calea realizării dezideratelor fundamentale ale forţelor politice moldovene, a fost poziţia duplicitară şi tactica de tergiversare şi subminare a acestor obiective, urmată de comitetele revoluţionare ruse şi de organizaţiile reprezentante ale grupurilor etnice minoritare din Basarabia, care riscau pierderea poziţiilor şi avantajelor deţinute în diverse sfere ale vieţii publice.[25]

În Basarabia existau şi alte forţe politice, economice şi militare, care luptau contra Republicii Democratice Moldoveneşti, a Consiliului Directorilor Generali, a mişcării de eliberare naţională. Baza socială a acestor forţe o alcătuiau ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii şi evreii. Din punct de vedere organizatoric, aceste forţe se concentrau în jurul Comisariatului gubernial al Guvernului Provizoriu de la Sankt-Peterburg, a partidelor cadeţilor, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiştii-revoluţionari), bolşevicilor, menşevicilor, bundiştilor, sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, comitetelor militare ruseşti de pe Frontul român.[26]

La 26 decembrie 1917, sub semnătura tuturor directorilor generali, a fost expediată o a doua telegramă pe numele generalului rus Şcerbaciov, comandantul armatelor ruseşti de pe frontul românesc, cu solicitarea de a trimite trupe militare care să asigure securitatea Basarabiei, fără a se preciza, spre deosebire de prima telegramă, naţionalitatea acestora. Deja la 27-28 decembrie, Cartierul General de pe Frontul Român „şi-a luat sarcina apărării ţinutului” basarabean. În urma demersului Consiliului Directorilor de la Chişinău, Şcerbaciov a cerut Guvernului român să asigure ordinea în Basarabia, dispunând trimiterea unor trupe în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Consiliul de Miniştri al României, având acordul Aliaţilor, după îndelungate consultări, a decis la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918, trimiterea armatei în Basarabia.[27]

La 13 ianuarie 1918, armatele române de sub conducerea generalului Broşteanu, au intrat în Basarabia. Generalul atunci declara: „Nici un guvern fără forţa organizată nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai forţa poate crea viaţă liniştită de stat. Creaţi-vă viaţa dvs. cum credeţi, şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”.[28]

Campania trupelor române de la est de Prut a durat circa 1,5 luni de zile, desfăşurându-se între 10/23 ianuarie şi 27 februarie/12 martie 1918. În confruntările armate cu forţele ruse bolşevizate, Armata română a pierdut 3 ofiţeri şi 122 de soldaţi, iar 12 ofiţeri şi 309 ostaşi au fost răniţi. Ostaşul român a îndeplinit cu cinste misiunea de instaurare a ordinii în teritoriul dintre Prut şi Nistru, infirmând prin atitudinea sa temerile şi neîncrederea unei părţi a populaţiei amplificată de propaganda antiromânească.[29]

Aşadar, „armata şi-a îndeplinit îndatorirea de întronarea ordinii”, creând condiţiile organizării liniştite a Basarabiei. Organele de stat, având în spate Armata română, au obţinute ceea ce era necesar reanimării vieţii politice şi social-economice.

Bolşevicii erau înfrânţi. Dar a apărut, pe deoparte, frica că, Armata română „va aduce un spirit antirevoluţionar, adică o împotrivire speranţelor ţărănimii de a căpăta pământ şi libertate”, iar pe de altă parte, frica că, Armata română ar putea pleca cândva înapoi peste Prut şi iarăşi se va dezlănţui anarhia. În aceste condiţii trebuia creată armata naţională, măsură care totuşi nu era imperioasă, căci în Basarabia erau deja forţe armate – Armata română – care au început a fi treptat identificate de către basarabeni ca naţionale. Acesta era primul pas şi cel mai important spre realizarea Unirii.[30]

După proclamarea independenţei de stat a Ucrainei (13/26 ianuarie 1918), autorităţile de la Chişinău au examinat situaţia creată, ajungând la concluzia că, decretarea independenţei Republicii Moldoveneşti a devenit o necesitate vitală, „pentru a nu deveni obiectul unor pretenţii anexioniste”. În consecinţă, la 24 ianuarie 1918, „în virtutea situaţiei care s-a creat şi în corespundere cu voinţa poporului”, Sfatul Ţării a adoptat cu unanimitate de voturi Declaraţia care proclama Republica Democratică Moldovenească independentă.[31]

Însă, această independenţă nu a adus acea siguranţă necesară basarabenilor. Astfel, la 26 februarie, deputatul Cijevschi, liderul Blocului Moldovenesc, declara în plenul Sfatului Ţării că, „Basarabia nu poate exista de sine stătător şi ea trebuie să formeze o confederaţie cu vreun stat şi dacă este aşa, atunci armata noastră trebuie să se includă în una din cele mai puternice armate”. Mulţi erau conştienţi de incapacitatea Republicii Moldoveneşti de a se afirma ca ţară independentă.[32] Începea să fie vehiculată ideea unirii cu România, care, după cum scria istoricul Al. Boldur, „s-a săvârşit în împrejurări de fapt şi psihologice foarte complicate”.[33]

Deoarece hotarul pus în 1812, pe linia Prutului, a reuşit să înstrăineze populaţia românească de pe cele două maluri ale râului (sovieticii au reuşit să repete aceiaşi performanţă după reinstalarea hotarului pe Prut în 1944), după proclamarea independenţei Basarabiei încă o bună parte a basarabenilor rămânea rusofilă. Dar, graţie unui grup de intelectuali, basarabenii au fost readuşi în albia românească. Rolul conducătorilor, unui popor deznaţionalizat şi dezorientat, în decizia politică de unire a Basarabiei cu România, a fost enorm.

Primii au fost reprezentanţii zemstvelor judeţelor Bălţi, Orhei, Soroca, care s-au adresat regelui Ferdinand, refugiat cu toate autorităţile centrale la Iaşi, exprimându-şi dorinţa pentru „sfânta, mântuitoarea, mult dorita şi veşnica unire cu ţara-mamă România”.[34] Concomitent autorităţile de la Chişinău făceau tentative de recunoaştere internaţională a independenţei tinerei republici, dar fără succes. Iar pretenţiile anexioniste ucrainene nu încetau.[35]

La 20 martie/2 aprilie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan Halippa, au sosit la Iaşi cu intenţia de a se deplasa la Bucureşti „pentru a trata pacea în numele republicii independente cu puterile centrale”. La Iaşi, liderilor basarabeni li s-a spus că, la Bucureşti nu vor avea acces la negocieri, că România are de gând să semneze pacea cu Puterile Centrale şi că, în aceste condiţii „anexarea la România era singura cale de a salva Basarabia de la dezmembrare” (erau evidente „intenţiile Puterilor centrale de-a fărâmiţa Basarabia, împărţind-o Austriei, Ucrainei şi Bulgariei”[36]) sau ocupare. Guvernul român le-a sugerat liderilor basarabeni să plece la Chişinău şi să pregătească actul unirii.

La 24 martie, I. Inculeţ, D. Ciugureanu şi P. Halippa au adus la cunoştinţa deputaţilor Sfatului Ţării poziţia Guvernului român în privinţa unirii, care s-a bucurat de susţinere.[37] După dezbaterea chestiunii unirii, la 27 martie/9 aprilie 1918, în şedinţa Sfatului Ţării s-a votat unirea Basarabiei cu România.[38]

Voturile „contra” sau „abţinerile” faţă de actul unirii au venit, în special, din partea reprezentanţilor grupurilor etnice minoritare. Liderul Fracţiunii Ţărăneşti, V. Ţîganko, susţinea că chestiunea unirii trebuie supusă aprobării unui referendum sau înaintată pentru soluţionare Adunării Constituante basarabene. Fiind favorabil menţinerii independenţei Republicii Moldoveneşti, Ţîganko sublinia lipsa prerogativelor necesare pronunţării în chestiunea unirii, considerând ca „unică formă posibilă de unire între popoarele frăţeşti moldovenesc şi român, o strânsă uniune federativă”. Deputatul von Lesch, a declara că, deoarece nu avea împuternicirile de rigoare ale tuturor etnicilor germani din Basarabia, se va abţine de la vot. Acelaşi lucru l-au susţinut şi reprezentanţii populaţiei bulgare şi găgăuze, care au specificat că, doar Constituanta era în drept să soluţioneze chestiunea unirii. Asupra necesităţii convocării Adunării Constituante basarabene au insistat A. Osmolovski, ucrainean, şi A. F. Grekulov, rus. Reprezentantul muncitorilor, Krivorukov, a refuzat, în semn de protest, să participe la procedura votării. Deputatul polonez Dudkevici, a salutat decizi populaţiei basarabene de a se uni cu fraţii lor de peste Prut. Nu şi-au făcut public punctul de vedere asupra chestiunii unirii, reprezentanţii comunităţii evreieşti.[39]

Aşadar, în favoarea Unirii au votat 83 de deputaţi moldoveni şi 3 reprezentanţi ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus şi un polonez. Împotrivă au votat – 2 deputaţi ucraineni şi un deputat bulgar. S-au abţinut – 11 deputaţi moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruşi, 5 bulgari, 4 evrei şi 2 germani.[40]

În condiţiile în care Unirea Basarabiei cu România a fost decisă, unii minoritari au încercat să evite, pe cât posibil, integrarea Basarabiei în cadrul Statului român, prin promovarea ideei autonomiei politice a teritoriului dintre Prut şi Nistru: „Mirajul autonomiei a contribuit în mare măsură la întreţinerea agitaţiei în spirite. Elementele străine pentru a reveni la conducerea provinciei şi a dobândi, cel puţin în parte, situaţiile ce le avuseseră dinainte de unire, făceau propagandă intensă pe tema autonomiei politice a Basarabiei. Pentru dânşii, autonomia însemna înlăturarea controlului Statului asupra instituţiilor locale, îndepărtarea elementului din Vechiul Regat din funcţiile publice, menţinerea vechilor instituţii, cu un cuvânt revenirea la ceea ce fusese înainte de unire.

Propaganda pentru autonomie a prins la început, pe alocuri şi în pătura rurală. Ţăranii înţelegeau prin aceasta o stare binefăcătoare pentru ei şi, în necunoştinţă de cauză, doreau autonomia, fiindcă li se spunea de cei interesaţi, că vor fi scutiţi de orice obligaţii cetăţeneşti. În revoluţia de la 1917, fruntaşii naţionalişti moldoveni, dorind să rupă legătura cu Rusia şi să facă unirea cu România, începură o vie propagandă pentru autonomie, care, pe atunci era forma necesară de tranziţie şi însemna primul pas spre unire. Ei căutau să determine şi masele ţărăneşti în această direcţie.

După actul uniri din 27 martie 1918, ţărănimea nefiind suficient lămurită că autonomia, oportună în timpul revoluţiei, ar fi constituit după unire o stare primejdioasă şi în contradicţie cu interesele superioare ale ţării, îndeosebi cu ale populaţiei moldoveneşti din Basarabia, elementele negative s-au folosit de aceasta, agitând încă mirajul autonomiei”.[41]

Desigur că, unii minoritari au luptat din răsputeri, prin propagandă şi subversiune ca „să zădărnicească actul unirii, prin sabotarea instituţiilor publice, părăsind funcţiile şi refuzând să depună jurământ de credinţă Statului român”, pentru a readuce timpulrile dominaţiei ruseşti, căci au avut ce pierde: „Aceste elemente având o stare economică înfloritoare şi fiindu-le deschise toate instituţiile de cultură, cum şi cele care duceau la administrarea provinciei, s-au bucurat de mari privilegii sub vechiul regim ţarist. Ele formau pătura conducătoare, deţineau toate funcţiunile de încredere în Stat şi erau cele mai docile unelte de deznaţionalizare a populaţiei româneşti pe care ruşii aveau tot interesul s-o îndepărteze de la viaţa publică. Funcţiile administrative, învăţământul, presa, cu un cuvânt toate instituţiile, erau în mâna minoritarilor, când ruşilor (autorităţilor ruse – n.a.) le lipsea posibilitatea să plaseze propriile lor elemente”.[42]

După Marea Unire din 1918, teritoriul Basarabiei avea o suprafaţă de 44.442 km², care a constituit 15,1% din totalul teritoriului ţării. Populaţia era de peste 2.725.000 de locuitori, dintre care 75% erau români-moldoveni. Din o mie de oameni, 721 erau ţărani şi 279 orăşeni.

Împărţirea teritorial-administrativă a teritoriului dintre Prut şi Nistru includea: 9 judeţe (Hotin, Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Lăpuşna (Chişinău), Cetatea Albă, Ismail, Cahul), 37 de plăşi, 17 oraşe şi 1.847 de sate. În medie, fiecare judeţ avea 318.157 de locuitori, plasa – 67.386, oraşul – 21.771 şi satul 1.382 de locuitori.[43]

După dizolvarea, la 27 noiembrie 1918, a Sfatului Ţării, Basarabia ca parte componentă a României, este administrată de organele centrale de la Bucureşti. Legislaţia românească este extinsă asupra teritoriului Basarabiei. Fiecare judeţ era condus de un consiliu judeţean, alcătuit din 30 de membri – aleşi şi de drept. În fruntea judeţului se afla prefectul – reprezentantul guvernului şi şef al administraţiei judeţene.[44]

Urma o perioadă dificilă, însoţită de multe reforme, de integrare în structurile româneşti.

Economia şi situaţia socială de după război, treceau prin criză. Unirea Basarabiei cu România a avut loc anume în acele condiţii dificile, ţăranul basarabean considerând că viaţa grea era cauzată de Unirea cu România („relele inerente războiului coincizând cu venirea românilor în Basarabia şi cu actul unirii, au fost puse pe seama noului regim”[45]). În unele localităţi basarabenii şi-au manifestat nemulţumirea, opunând chiar rezistenţă, în special atunci când era vorba de rechiziţiile la pâine. „Această realitate – consideră istoricul Anton Moraru – nu însemna, însă, că ţăranii basarabeni doreau să revină în componenţa Imperiului Rus. Era un greu moment social-economic, cu manifestări de opoziţie contra unor jandarmi hrăpăreţi, funcţionari nepricepuţi. Ba mai mult, aceste tulburări, greve, conflicte erupeau şi pe motiv de mentalitate, explicată prin faptul că Basarabia a fost rusificată intens pe parcursul a mai bine de un secol”.[46]

Basarabia a fost prima (după care a urmat Bucovina şi Transilvania), care în acele condiţii dificile, s-a unit cu România. Au urmat apoi câţiva ani, tot atât de dificili, încât, pe bună dreptate, Zinovie Husărescu afirma la începutul anilor `20 că, „se poate spune că întreaga generaţie de astăzi este o generaţie de sacrificiu”.[47]

Însă, nu situaţia social-economică a Basarabiei de după Unire, ci politica expansionistă a bolşevismului rus, a fost cauza principală a suferinţelor Basarabiei pe parcursul anilor 1918-1940. „Întreaga istorie a Basarabiei între anii 1918-1940 – scria istoricul M. Bruhis – este plină de fapte care confirmă că iniţiatorii şi inspiratorii luptei împotriva autorităţilor române, pentru ieşirea Basarabiei din componenţa României, erau, în principal, fie cei originari din mediul jumătăţii nemoldoveneşti a populaţiei, fie oameni pregătiţi special şi strecuraţi din Rusia în Basarabia”.[48]

După venirea la putere în Rusia a bolşevicilor în frunte cu Vladimir I. Lenin, s-a declanşat anarhia comunistă, însoţită de un război civil între bolşevici şi forţele ţariste. În Ucraina, în afara acestor două forţe care se confruntau, mai acţionau şi naţionaliştii ucraineni, care urmăreau crearea unei Ucraine necomuniste şi independente.[49] Toate aceste forţe au luat o poziţie ostilă faţă de Statul român, fiind nemulţumite de unirea Basarabiei cu România şi au depus eforturi pentru a o recupera.

Dintre bolşevici, ţarişti şi ucrainenii naţionalişti, primii s-au dovedit a fi cei mai periculoşi şi mai puternici, obţinând victoria în Războiul Civil din Rusia şi ameninţând serios integritatea teritorială a României. Astfel, pe parcursul perioadei interbelice (1917-1940) aceştia au desfăşurat activităţi subversive antiromâneşti pe o scară largă, prin propagandă, spionaj, terorism, etc. Pe linia Nistrului (hotarul româno-sovietic) se afla frontul invizibil al confruntării serviciilor secrete române şi sovietice. Scopul urmărit de Rusia Sovietică (apoi de Uniunea Sovietică), era de a destabiliza situaţia din Basarabia, a produce o revoluţie, în vederea ocupării şi bolşevizării acestui teritoriu, care ar putea duce mai apoi, la comunizarea României şi a întregii Europe. Deci, Basarabia era unul din primele teritorii vizate de grandiosul plan comunist de cucerire a lumii, subjugarea ei prin comunizare şi formarea Republicii Universale Sovietice.

 

3. Activitatea Siguranţei din Basarabia în primii ani de după Marea Unire.

 

În urma unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, organele Ministrului de Interne de la Bucureşti şi-au extins activitatea în teritoriul dintre Prut şi Nistru, constituindu-se pentru Basarabia două regimente de jandarmi, chesturi de poliţie şi un Subinspectorat General al Siguranţei Statului cu sediul la Chişinău (transformat la ulterioara reorganizare a Ministerului de Interne în Inspectorat),[50] cu misiunea de a asigura ordinea internă, a preveni şi descoperi actele teroriste împotriva militarilor români, fruntaşilor mişcării naţionale şi a reprezentanţilor administraţiei româneşti; de a contracara acţiunile spionajului inamic şi mai ales, a anihila propaganda iredentistă şi de subminare a siguranţei Statului român.[51] Subinspectoratul General al Siguranţei Statului din Basarabia se subordona Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale de la Bucureşti (din punct de vedere al sarcinilor şi îndeplinirii atribuţiilor), precum şi Directoratului de Interne al Basarabiei (din punct de vedere administrativ), care în scurt timp a fost desfiinţat.[52]

Prima reorganizare a Ministerului de Interne de după Marea Unire, a avut loc la 22 iunie 1919, prin ajustarea la noile condiţii de după Unire (structura ministerului s-a extins la nivelul României Mari).[53] Atunci, printr-un decret-lege, a fost constituită Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, având în componenţă Serviciul Siguranţei şi Controlul Străinilor.[54] Prin alt decret-lege din 18 septembrie 1919, inspectorii, subinspectorii, şefii şi subşefii serviciilor de siguranţă şi poliţie, erau investiţi cu calitatea de ofiţeri ai poliţiei judiciare în toată ţara.[55]

Ministerul de Interne din acea perioadă era împărţit în organe centrale (Serviciul Poliţiei Tehnice, Serviciul Control şi Inspecţii, Direcţiunea Administraţiei şi Personalului, Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă) şi organe exterioare (teritoriale) (Prefectura Poliţiei Capitalei, Inspectoratele regionale de poliţie şi siguranţă, Chesturile de poliţie din oraşele reşedinţă de judeţ, Brigăzile sau Serviciile de siguranţă şi Poliţiile din oraşele nereşedinţă de judeţ, din porturi, gări şi puncte de frontieră).[56]

Siguranţă a fost una din cele trei ramuri ale Poliţiei Române, care şi-a adus o semnificativă contribuţie la făurirea şi consolidarea României Mari. Cel ce a organizat şi con­dus Siguranţa din Basarabia în primii ani de după Unire, a fost Romulus P. Voinescu – om de o înaltă cultură, cu doctoratul în drept susţinut la Paris, fiind până în 1908 şef al Siguranţei din Bucureşti.[57] El a fost cel care s-a ocupat de studierea organizării şi modului de funcţionare a serviciilor de poliţie din Franţa, Germania şi Belgia, în vederea reorganizării poliţiei române pe principiile moderne.[58] Din 1919, şef al Siguranţei basarabene a devenit Dumitru Zahiu, care prin acţiunile sale a consolidat instituţia Siguranţei basarabene. Apoi, din 1920 postul a fost ocupat de Zaharia (Zinovie) Husărescu şi din 1930, până la cedarea Basarabiei din iunie 1940, de Constantin Maimuca.

Sediul Siguranţei de la Chişinău era amplasat într-un edificiu din imediata apropiere a intersecţiei străzilor actuale Şciusev şi Tighina, imobil, care printr-o decizie a Primăriei municipiului Chişinău din 2003, urma să fie demolat „în legătură cu planurile de reconstrucţie a acestui raion a oraşului”.[59]

Subdiviziuni ale Siguranţei (brigăzi şi servicii) au fost instalate în toate cele nouă judeţe ale Basarabiei. De rând cu acestea, securitatea teritoriului era asigurată de unităţile militare ale Grupului de Divizii General Popovici, de Jandarmerie şi trupele de grăniceri.

Sarcina informativă a Grupului de Divizii General Popovici cădea pe umerii şefului Biroului de Informaţii, maior Tăranu,[60] iar activitatea contrainformativă era coordonată de şeful Biroului Contrainformaţii, locotenent Dumitrescu.[61]

Printre agenţii-informatori ai Grupului de Divizii, era şi Ion Calestru din Chişinău (str. Petropavlovskaia nr. 81), aflat în subordinele Biroului de Informaţii al Corpului 6 Armată. El a activat între 1 aprilie şi 15 august 1918, şi dovedindu-se un agent bun, a fost încadrat în Poliţia de Siguranţă a Basarabiei.[62] De asemenea, Grupul de Divizii dispunea de agenţii-informatori Rudovici, Karagancev, Vasiliev, Varaganciev, Trandaf, Pavel Madj, Grigore Râuleţ, care, de rând cu alţii, erau retribuiţi cu leafă lunară.[63] Erau şi multe agente, printre care Elena Jurieri, care a activat în perioada 19 ianuarie 1919-29 februarie 1920.[64]

La retragerea unor unităţi ale Grupului de Divizii General Popovici de pe teritoriul Basarabiei, agenţii-informatori erau trecuţi în serviciul unităţilor care continuau să staţioneze în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Spre exemplu, la retragerea Diviziei a IX-a, agenţii ei informatori Alecu Tudose şi Gheorghe Comşa, au fost trecuţi la dispoziţia Diviziei a II-a.[65]

Mulţi basarabeni au intervenit la autorităţile militare cu solicitarea de a fi încadraţi în serviciul informativ al unităţilor Armatei române din Basarabia, pentru a servi intereselor ţării din înaltele sentimente patriotice pe care le nutreau. Unul dintre aceştia era Dumitru Ciocan, român basarabean, născut în anul 1891 şi domiciliat în Chişinău (str. Alexandru cel Bun nr. 71). A făcut armata în Regimentul 11 Roşiori, fiind curier. Cunoştea „bine şi limba Română”. În toamna anului 1919, s-a adresat generalului Popovici cu rugămintea de a fi angajat ca agent-informator în Armata română. Vorbind despre motivele care l-au făcut să înainteze această cerere, Dumitru Ciocan menţiona: „Trăind sub regimul Rusesc, mi-am dat complect seama cât eram de dispreţuiţi noi Românii Basarabeni şi cât erau de profanate datinile noastre strămoşeşti. A venit timpul fericit ca să ne reunim cu patria mamă. Caut prin toate mijloacele de a aduce servicii patriei mele şi având şi aptitudinile necesare pentru a fi un destoinic Agent”. Solicita un post de agent şi promitea că îşi va îndeplini misiunea „cu cel mai desăvârşit devotament”.[66] Fiind examinată cererea, precum şi personalitatea lui Dumitru Ciocan în vederea angajării lui „ca agent interior sau exterior”, şeful Biroului Contrainformaţii al Grupului de Divizii General Popovici, locotenent Dumitrescu, a constatat că, „Face impresie bună, pare a fi inteligent şi cunoaşte bine limba română, ştiind să şi scrie”. Lui Ciocan i s-a propus să fie angajat ca agent extern pentru Ucraina, deoarece toate locurile din reţeaua informativă interioară erau deja completate. A acceptat propunerea, urmând ca o perioadă „să se prezinte regulat la şcoala de spionaj”, iar după finalizarea cursului de instruire, să fie trimis în misiune dincolo de Nistru.[67]

Un alt agent-informator, care de asemenea, din considerente patriotice s-a implicat în activităţile informative şi de propagandă româneşti la est de Nistru, irosindu-şi banii proprii şi rămânând muritor de foame, a fost N. Neamţu. Acesta, la 19 martie 1920, revenit din misiune, s-a adresat generalului Popovici pentru ajutor. În cerere sublinia că, şi-a luat „concediu din Zemstva judeţului Tighina” şi a plecat în Ucraina, ca agent secret al Corpului 5 Armată român. A mers la est de Nistru (ca agent-informator şi propagandist), deoarece „atunci în Ucraina înfloriseră tare bolşevismul şi se organiza în contra României”. S-a aflat în misiune trei luni de zile şi, ca un adevărat patriot, s-a ocupat acolo „cu organizarea populaţiei Ucrainene în contra bolşevicilor”. A avut „atât spor la lucru”, încât „populaţia s-a ridicat contra bolşevicilor şi chiar i-a şi alungat, dându-i totodată ajutor armatei lui Petliura (conducătorul ucrainenilor naţionalişti – P.M.), care după aceia şi-a luat ofensiva în Ucraina, în mâinile sale”. Pentru aceste merite, comandamentul Corpului 5 Armată l-a propus pentru decorare cu distincţia Bărbăţie şi Credinţă, clasa I-a. Activând în Ucraina împreună cu naţionaliştii ucraineni, a cheltuit din fondurile proprii circa 15.000 de ruble, iar la reîntoarcere, Zemstva judeţului Tighina i-a oprit salariul pentru două luni, timp în care nu a fost la serviciu. Ajungând astfel „la o stare foarte grea cu familia”, N. Neamţu ruga pe generalul Popovici, doar de „a mă sprijini contra Zemstvei Tighina ca să-mi elibereze salariul pe acele două luni”.[68]

Activitatea agenţilor externi viza spaţiul de la est de Nistru, în special interesa situaţia din Odessa – un mare centru politic şi economic. De acolo se coordonau toate activităţile subversive sovietice, ţariste şi ucrainene, de propagandă şi spionaj în Basarabia, care subminau integritatea teritorială a Statului român. Atunci când Odessa era ocupată de forţele ţariste (în frunte cu Denikin), aceste activităţi erau desfăşurate de către denikişti, când Odessa era preluată de forţele sovietice, activităţile antiromâneşti erau duse de către bolşevici. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ucrainenii naţionalişti. Şi unii şi alţii urmăreau acelaşi scop – reanexarea Basarabiei. Istoricul Ion Oprea nota că, deşi „bolşevicii de la Petrograd se aflau într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Republica Ucraineană Naţionalistă, ruşii întindeau mâna prieteneşte când era vorba să asigure menţinerea unor teritorii cât mai întinse şi a unei populaţii cât mai numeroase în spaţiul panslavismului tradiţional”.[69]

În aceste condiţii, misiunile externe ale agenţilor români la est de Nistru, erau extrem de periculoase şi complexe. Unii nu mai reveneau din misiune, iar alţii se reîntorceau după un timp îndelungat.

La 19 iunie 1919, agentul Grupului de Divizii General Popovici, Pavel Buţ, a primit la Cetatea Albă misiunea să se deplaseze la Odessa, unde să desfăşoare o scurtă activitate de informare asupra situaţiei din acest oraş. Pentru a ajunge acolo fără mari dificultăţi, a fost aleasă calea maritimă.[70] În calitate de barcagiu a mers Maxim Kracicovski.[71] Au ajuns la destinaţie la 20 iunie, unde au stat două zile, iar la 22 iunie au luat cale întoarsă spre Cetatea Albă. Însă, pe mare fiind luaţi de valuri, au fost duşi în larg. Acolo au fost salvaţi de echipajul vaporului Austria, cu pavilion francez, care ieşise din portul Odessa cu destinaţia Constantinopol. Deoarece vaporul nu se mai putea reîntoarce la mal pentru a-i debarca pe cei salvaţi, li s-a propus să meargă în Turcia. Fără a avea o altă soluţie, cei doi agenţi au acceptat, ajungând la Constantinopol la 24 iunie 1919. Acolo au stat 6 zile, de unde, cu ajutorul Consulatului Român din Turcia, la 30 iunie au fost transportaţi la Constanţa. La 2 iulie au fost duşi la Bucureşti, la 8 iulie au ajuns la Chişinău, iar la 12 iulie – la Cetatea Albă. Aşadar, o misiune de 3-4 zile, din motive imprevizibile, a durat 23 de zile.

La 7 septembrie 1919, barcagiul Maxim Kracicovski, s-a adresat comandantului garnizoanei Cetatea Albă, care l-a trimis în misiune, cu rugămintea de a i se plăti zilele ce au ieşit din limitele misiunii şi pe care le-a irosit fără rost.[72] Faţă de această solicitare, şeful Biroului Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici, a propus prin rezoluţie şefilor săi: „13.IX.1919. Biroul de Informaţii este de părere a se plăti barcagiului despăgubirea solicitată, socotindu-i-se 10 lei pe zi şi aceasta pentru a se arăta acelora ce aduc servicii riscante statului şi ţării că statul are grijă de soarta lor”.[73]

În luna septembrie 1919, Regimentul Râmnicu Sărat Nr. 9 de pe Nistru, l-a reţinut pe Leonid Lucaşevski, care încerca să treacă fraudulos frontiera în România. Din interogarea acestuia a reieşit că, încă din luna iulie 1919, a fost trimis de serviciile secrete româneşti dincolo de Nistru, într-o misiune informativă. Acolo, a fost deconspirat şi prins de bolşevici la trei zile de la trecerea Nistrului, în timp ce încerca să se reîntoarcă în Basarabia. A fost întemniţat la Tiraspol şi ţinut până la plecarea forţată a bolşevicilor din această localitate. Lăsat apoi în voia sorţii, a reuşit să treacă Nistrul.

La 11 septembrie 1919, batalionul III al Regimentului Râmnicu Sărat Nr. 9 s-a adresat Brigăzii de Siguranţă Tighina cu rugămintea, de a-i comunica dacă Leonid Lucaşevski într-adevăr este agent-informator, deoarece asupra sa nu avea nici un act care ar fi dovedit acest lucru. În ziua următoare, Brigada de Siguranţă Tighina a confirmat că Leonid Lucaşevski este agent al Grupului de Divizii General Popovici şi „când a fost trimis peste Nistru, a fost vizitat de un agent [de-]al nostru”. În continuare, Siguranţa de la Tighina aducea la cunoştinţă că, Lucaşevski „Este recunoscut de noi şi din informaţiunile ce le avem de la informatorul nostru, sus numitul a fost arestat şi Judecat de Trib.[unalul] Militar revoluţionar (bolşevic – P.M.), astfel că nu poate fi bănuit”.[74]

Asupra lui Lucaşevski nu s-a găsit nici un act care ar fi dovedit că este agent-informator, deoarece a fost trimis în misiune de agentul V. Truşevschi, care a fost împuternicit de Biroul 2 Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici să execute această misiune, dar nereuşind să treacă Nistrul, i-a predat expres executarea misiunii lui Lucaşevski.[75] Ordinul de serviciu nr. 58, emis la 1 iulie 1919 de Grupul de Divizii General Popovici, pentru executarea acestei misiuni, era doar pe numele agentului Truşevschi, în care se spunea: „D-l Victor Truşevschi (Trujinski) este în serviciul acestui Comandament şi are voie a circula în întreaga Basarabie numai în baza prezentului ordin. Autorităţile militare şi civile sunt rugate a-i da tot concursul ce va cere ca, transport, hrană, locuinţă, etc. D-sa are voie a trece Nistrul prin orice punct, numai în urma arătării prezentului ordin de serviciu. Nu va fi împiedicat sub nici un motiv de la îndeplinirea însărcinării speciale ce are. Cei ce-l vor împiedica, rămân răspunzători. Prezentul ordin de serviciu este valabil pentru una lună”.[76] Un astfel de ordin agentul Lucaşevski nu avea, dar până la urmă situaţia s-a clarificat.

Alteori, misiunile agenţilor români de peste Nistru au avut un sfârşit tragic. La 12 septembrie 1919, Divizia a IX-a a Corpului 5 Armată, i-a raportat Biroului 2 Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici informaţiile primite de la subsectorul Brigăzii 18 Infanterie. Potrivit raportului, în luna aprilie 1919, agentul special de siguranţă Ştefan Popescu din Serviciul de Siguranţă Soroca, a fost trimis în Ucraina pentru a culege informaţii despre situaţia bolşevicilor. Anterior, el a mai fost de câteva ori peste Nistrul pentru a executa astfel de misiuni, însă de această dată a fost prins de bolşevici şi „supus la îngrozitoare torturi, de pe urma cărora s-a ales cu ambele picioare tăiate mai jos de genunchi”. Deoarece „acest agent a adus servicii reale (Statului român – P.M.), precum şi pentru spiritul de abnegaţie şi sacrificiu ce a făcut dovadă”, comandantul Diviziei a IX-a, generalul Mironescu, s-a adresat comandamentului Grupului de Divizii General Popovici pentru a interveni „în mod stăruitor” la Societatea Invalizilor de Război, în vederea procurării „unei perechi de picioare artificiale spre a se putea servi în viaţă”, precum şi a interveni la Ministerul de Război pentru ca Ştefan Popescu să fie considerat invalid de război, „având drept la pensiune de grade inferioare, deoarece serviciul l-a făcut în timpul operaţiunilor Armatei şi pentru serviciul Armatei Române”.[77]

Din serviciile de informaţii era eliminat orice colaborator, indiferent de postul ocupat, dacă comitea acte de abuz în serviciu şi prin comportamentul său compromitea imaginea instituţiei pe care o reprezenta. Ca dovadă în acest sens, este raportul Nr. 2.301 din 6 septembrie 1919, al Subinspectoratului General de Siguranţă din Cernăuţi, adresat Ministerului de Interne şi ajuns în copie la generalul Popovici. În raport se spunea că, în seara zilei de 30 iulie 1919, în unul din hotelurile de consumaţie din Cernăuţi, un oarecare „şef de Siguranţă” în stare completă de ebrietate a provocat scandaluri, care au atras atenţia publicului, în care blama Siguranţa Statului. Apoi, după toate cele petrecute, „arătând carnetul (legitimaţia de serviciu – P.M.) celor prezenţi i-a ameninţat că-i va aresta”. Luând măsurile necesare, Siguranţa din Cernăuţi a stabilit că, acest „şef de Siguranţă” locuia la hotelul Bristol şi a doua zi, invitat la sediul Subinspectoratului pentru cercetări, s-a prezentat, iar la întrebările puse, a arătat „un carnet de recunoaştere”, eliberat pe numele lui Simion Iagăr (după cum susţinea că se numeşte interogatul) de Divizia a IX-a şi semnat de generalul Atanasiu. A declarat că, este şeful Serviciului de Siguranţă al Diviziei a IX-a din Chişinău. De cele petrecute la Cernăuţi a luat cunoştinţă şi colonelul Castano, comisarul regal al Diviziei a VIII-a din Cernăuţi.

Siguranţa de la Cernăuţi, după prezentarea acestui caz Ministerului de Interne, încheia prin a spune: „Cum acest fel de funcţionari dezonorează Serviciul Siguranţei Statului, mai ales în noile teritorii, rugăm cu insistenţă să binevoiţi a lua măsurile ce veţi binevoi a găsi de cuviinţă”. După înaintarea materialelor la Chişinău, pentru a se decide în cazul lui Simion Iagăr, generalul Popovici a dispus următoarele: „9.IX.1919. Divizia 9 rugaţi a licenţia pe acel agent că a făcut de ruşine Comandamentul”.[78]

De asemenea, cu concursul Subinspectoratului General al Siguranţei din Cernăuţi, la începutul anului 1920, a fost concediat un alt colaborator al Siguranţei, care desfăşura diverse activităţi antiromâneşti. Încă de la mijlocul anului 1919, Serviciul Special de Siguranţă Cernăuţi a cules informaţii despre Ivan Mihailovici Hitrof din comuna Larga Veche, judeţul Hotin (Basarabia), care activa în calitate de agent-informator al Diviziei a VIII-a. Din investigaţiile întreprinse a rezultat că, acest individ, sub tutela de agent, „ar fi omul de încredere al fraţilor Krupenski din Basarabia, în care calitate ducea şi diferite corespondenţe particulare de la evreii din Bucovina şi Basarabia la Odessa”.[79] S-a mai putut constata că, Hitrof ar fi fost şi agent-informator al „biroului de informaţii din Chişinău”. Divizia a VIII-a, fiind informată despre cele constatate de Serviciul Special de Siguranţă de la Cernăuţi, i-a retras lui Hitrof legitimaţia de agent şi l-a licenţiat din serviciul Biroului 2 Informaţii al diviziei.

În privinţa „cazului Hitrof” comandamentul Grupului de Divizii General Popovici, relata: „20.III.1920. Agentul Hitrof a fost la acest Comandament în 1918. Biroul îl întrebuinţa pentru a stabili legătura ce o are Comitetul pentru eliberarea Basarabiei din Odessa cu Basarabia. Se ştia de noi că face legătura între Crupenschi de la Odessa şi cei din Basarabia. A fost o singură dată trimis în misiune şi întrucât rezultatele date nu au fost bune, a fost concediat. Divizia a 8 să îl urmărească şi să[-l] aresteze”.[80]

În februarie 1920, s-a adresat Comandamentului Grupului de Divizii General Popovici Afanasie Ciobotaru, concediat din Siguranţa oraşului Chişinău, cu solicitarea de a fi angajat ca agent-informator la Grupul de Divizii General Popovici. Însă, solicitantul în cerere nu a menţionat cauza concedierii din structurile Siguranţei. În urma scurtelor investigaţii întreprinse, s-a stabilit că, „a fost dat afară pentru abuz de putere şi luare de mită”, fiind şi cu actele dresate pentru judecă. În urma examinării cererii lui Ciobotaru, s-a decis: „Faţă de cele arătate mai sus, credem că nu putem angaja un astfel de dement”. Angajarea acestuia putea fi admisă numai dacă vinovăţia lui nu s-ar dovedi de instanţele de judecată.[81]

Unii indivizi depuneau la Biroul de Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici cerere de angajare ca agenţi şi fără să afle rezultatul, dacă au fost sau nu acceptaţi în serviciu, se credeau deja agenţi-informatori. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Alexandru Chiriac din Chişinău, care „n-a fost angajat şi nici n-a adus vreun serviciu acestui Birou”, dar pretindea plata salariului.[82]

Agenţii-informatori ai Grupului de Divizii General Popovici erau remuneraţi în bani ori prin acordarea de favoruri în viaţa cotidiană. Erau trataţi gratuit de medicul garnizoanei Chişinău şi la necesitate, erau internaţi în Spitalul Militar.[83] Agenţii, în special cei ce activau în exterior, aveau neoficial statutul de militar.

Fluxul informativ necesar Comandamentului Grupului de Divizii General Popovici era asigurat, în cea mai mare parte, de reţelele de agenţi-informatori şi pentru a vedea care a fost contribuţia acestora la cunoaşterea situaţiei din Basarabia şi din stânga Nistrului de către autorităţile militare române, în continuare vom prezenta doar câteva rezultate ale activităţii agenturii în culegerea informaţiilor.

La 5 octombrie 1919, agentul nr. 1 din Chişinău, raporta serviciului informativ al Armatei (care l-a rândul său comunica informaţiile organelor poliţieneşti şi trupelor de grăniceri pentru a lua măsurile necesare de prevenire şi combatere) că, la Tiraspol s-ar afla studenţii Fanşelboim, Fischer, Orlovski, Seomorovski (fost ziarist la Viaţa Basarabiei), Ghiterman, Alexei Vomorovski şi Suhoi, care „au făcut serviciul la bolşevici în Odessa şi care voiesc a se înapoia în Basarabia din cauza mobilizării şi a căror părinţi se găsesc la Tighina”.[84] Aceştia, în cazul trecerii frontierei în România, urmau să fie identificaţi, supravegheaţi şi arestaţi.

Populaţia minoritară, în mare parte ostilă autorităţilor româneşti, era la curent cu mersul evenimentelor de dincolo de Nistru, încuraja şi aştepta reanexarea Basarabiei, indiferent, la Rusia Sovietică sau la cea ţaristă. La 17 octombrie 1919, agentul nr. 1 raporta că, în strada Harlambie, colţ cu strada Nemţească din Chişinău, locuia căpitanul Bogoslavschi, fost militar în Armata rusă (Regimentul 54 Chişinău) şi fost proprietar al Clubului Unirea din capitala Basarabiei. Din cauză că, autorităţile române i-au închis clubul, acesta se ducea prin toate cafenelele şi cârciumile din oraş, „şi înjură Românii”. El răspândea zvonul că, „peste câteva zile vor veni Denichiştii (monarhiştii ruşi – P.M.) şi vor goni pe Români din Basarabia, îndemnând în acel timp populaţia ca într-un atare caz să pună mâna pe arme şi să gonească Românii”. Această informaţie era destul de alarmantă pentru autorităţile române, deoarece ştirea că, „peste câteva zile vor veni Denichiştii”, putea corespunde realităţii, căci intenţia generalului Denikin de a trece Nistrul cu armatele sale, pentru reanexarea Basarabiei, era cunoscută. Pe de altă parte, manifestările lui Bogoslavschi de a instiga la răscoală erau tot atât de periculoase. Aşa că, imediat ce s-a primit această ştire, „Biroul Informaţii al armatei de la Chişinău”, a cerut relaţii asupra acestui individ la Prefectura Poliţiei, spre a vedea dacă ar fi cazul să fie izolat de societate prin arestare.[85]

La 3 noiembrie 1919, agentul nr. 1 informa despre un alt fost ofiţer ţarist, care prezenta interes pentru organele poliţieneşti. Era vorba de David Spaner, care venise de patru zile din Ucraina. Acesta, înainte de intrarea trupelor române în Basarabia, a făcut parte din Comitetul bolşevic din Chişinău şi s-a refugiat la Odessa. Ulterior, în urma ocupării Odessei de către armatele lui Denikin, fiind urmărit pentru activităţi bolşevice, el s-a văzut nevoit să se refugieze în dreapta Nistrului. După ce autorităţile militare au cerut relaţii asupra lui Spaner la Prefectura Poliţiei şi au primit o confirmare că, într-adevăr a activat în mişcarea comunistă şi era periculos pentru securitatea statului, Biroul Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici a dispus: „9.XI.1919. Se va urmări de un agent al Grupului”.[86]

La 5 noiembrie 1919, un alt agent, nr. 40, informa despre unele ştiri alarmiste, discutate în cercurile intelectualităţii ruse din Basarabia. Mai exact, era vorba despre avocatul Globa, Iablocov şi Trifon de la Tribunalul Chişinău, care spuneau că, au primit de la Luzghin, fost preşedinte al Tribunalului Chişinău, unele comunicate venite de la Denikin. Unul dintre acestea era adresat tuturor funcţionarilor ruşi din Basarabia aflaţi în disponibilitate. În textul comunicatului se spunea că, „în curând vor veni Denikiştii şi le vor restitui toate pierderile din trecut”.[87] Şi această informaţie prezenta un interes deosebit pentru autorităţi, fiind chiar adusă la cunoştinţa lui Ion Inculeţ, delegatul Guvernului român în Basarabia.[88]

Evenimentele din Ucraina erau urmărite atent de către organele de Siguranţă. Astfel, printr-o adresă a Serviciului de Siguranţă din Ismail se aducea la cunoştinţă Poliţiei din acelaşi oraş că, la Odessa se formau societăţi care protestau împotriva unirii Basarabiei cu România şi se dădeau informaţii despre armatele din Ucraina, conduse de Petliura. Agenţii locali mai raportau că, în Ismail circulau diverse zvonuri despre retragerea Armatei române din Basarabia, iar în locul ei ar fi urmat să vină trupele lui Petliura.[89] Informaţii mai veridice sunt prezentate într-un Buletin informativ al evenimentelor din perioada 1-8 decembrie 1918, întocmit de Direcţia Generală a Poliţiei şi Siguranţei Generale, în care se prezenta situaţia trupelor lui Petliura. „Trupele lui Petliura – se spune în acest document – au ocupat Odessa cu 20.000 de soldaţi infanterie, artilerie şi cavalerie, declarând starea de asediu şi numind guvernator pe Liscun, apoi trupele lui Petliura au ocupat Kievul, Chersonul, Ecaterinoslavul, satele Taşlâk şi Butor (de pe malul stâng al Nistrului), au ajuns la Dubăsari unde s-au luat măsuri pentru a nu li se permite trecerea Nistrului”.[90]

Informaţii despre starea de spirit a populaţiei din Basarabia, după ocuparea Odessei de către Denikin, continuau să sosească la Bucureşti. Au fost înregistrate unele acţiuni ale celor ce mai sperau într-o decizie favorabilă Rusiei la Conferinţa de Pace de la Paris. Serviciul de Siguranţă de la Chişinău deţinea informaţii despre ştirile ce se răspândiseră în rândul populaţiei evreieşti din Leova, în sensul că în curând Basarabia va fi cedată Rusiei. De la Tighina veneau ştiri despre un aşa-zis serviciu de siguranţă, înfiinţat la Tiraspol de armata lui Denikin, despre unii militari din oraşul Tiraspol, suspectaţi de sentimente filo-române, lucru pentru care ar fi fost şi arestaţi, fiind evocate cazurile colonelului Munteanu, colonelului Ostrasabin – comandantul garnizoanei din Tiraspol. Autorităţile române erau deosebit de atente la acţiunile generalului Denikin la Odessa după intrarea lui în oraş la 8-11 noiembrie 1919, când a creat Serviciul de propagandă privitor la România, în care au fost recrutaţi agenţi originari din Basarabia. Denikin s-a ocupat şi de crearea armatei de voluntari basarabeni la Odessa, formată din ruşi basarabeni şi pregătită pentru un eventual atac împotriva României. De la Tulcea, se confirma, la 22 noiembrie 1919, că armata voluntarilor, formată la Odessa din ruşii basarabeni, era pregătită pentru un atac, dar se aşteaptă îngheţarea Nistrului pentru a începe ocuparea Basarabiei.

De la Chişinău, subinspectorul general al Siguranţei, D. Zahiu, informa despre organizarea unor companii de grăniceri pentru paza frontierei cu România, linia Nistrului fiind împărţită în mai multe sectoare: Ovidiopol, Tiraspol, Dubăsari, Iampol, Moghilev, Ustia, Kameneţ-Podolsk, pentru a împiedica pătrunderea agenţilor români din Basarabia. Denikin a mai înfiinţat un batalion, alcătuit numai din foşti ofiţeri, originari din Basarabia. În 26 octombrie 1919, se confirma activitatea organizaţiei iredentiste ruse de la Galaţi. La Chişinău se ştia că membrii ei făceau spionaj pentru armata lui Denikin şi difuzau manifeste aduse de la Odessa şi redactate de Comitetul Salvarea Basarabiei.[91]

La începutul anului 1920, agentul Nr. 1 a prezentat comandamentului Grupului de Divizii General Popovici o „notă” cu persoanele care desfăşurau activităţi subversive în Bucovina şi Galiţia. Era vorba de o listă de 9 agenţi din serviciul de informaţii francez şi austriac, care erau extrem de suspecţi prin acţiunile lor, unii fiind agenţi dubli sau chiar tripli. Deoarece „nota” prezenta o valoare majoră pentru autorităţile române din Bucovina, la 17 ianuarie 1920 ea a fost trimisă Diviziei a VIII-a din Cernăuţi, ca organele informative de acolo să efectueze cercetările de rigoare.[92]

În ianuarie 1920, agentul nr. 1 l-a identificat pe unul din cei mai activi participanţi bolşevici la „răscoala” de la Tighina. Era vorba despre evreul Nuhim Vaişein, zis Vinogradov, care locuia la acel moment într-un hotel din Cernăuţi şi se legitima cu un paşaport românesc fals procurat la Bălţi. Acesta era membru activ al Comitetului bolşevic din Tiraspol şi cu ocazia atacului armat bolşevic asupra Tighinei, l-a împuşcat pe secretarul Siguranţei din Tighina, Popescu. Pentru a fi recunoscut şi arestat de organele poliţieneşti, agentul nr. 1 a specificat că, Vaişein avea asupra sa o sumă mare de bani şi purta barbă pentru a se camufla cât mai bine.[93]

La Tighina activa agentul nr. 2, care la 5 octombrie 1919, informa despre unele acte de corupţie din cadrul administraţiei judeţene. El menţiona despre directorul prefecturii Tighina, Popescu, care fiind în Comisia de repatriere a Basarabenilor din Tiraspol, incasa sume de bani de la diferiţi indivizi cărora le înlesnea trecerea în Basarabia. Această informaţie viza atât abuzurile funcţionarilor publici, cât şi periclitarea siguranţei de stat a României la hotarul de pe Nistru (printre cei ce corupeau funcţionarii din Tighina, puteau fi şi agenţii propagandişti şi spioni sovietici). Agentul raporta că s-ar fi încasat câte 1.000 de lei de fiecare persoană. Astfel, prin această filieră au reuşit să treacă în Basarabia indivizii Seiberg, originar din Chişinău, Idel Ghinsberg din Orhei, Rader şi alţii. Prin Tighina circula zvonul, potrivit căruia, nimeni nu putea trece Nistrul în Basarabia, fără consimţământul directorului de prefectură, care pretindea de la solicitanţi diverse sume de bani pentru aceasta.[94]

În vizorul agentului nr. 2 a nimerit şi un sergent al Armatei franceze, despre care semnala într-un raport din 10 octombrie 1919. Acesta locuia pe strada Puşchin din Tighina, unde a rămas „încă de pe timpul când francezii erau încă în acel oraş”. A fost detaşat pe lângă Biroul de Informaţii francez, în calitate de interpret de limbă rusă. Era suspectat că ar fi în serviciul ruşilor. După plecarea autorităţilor militare franceze din localitate, acesta a rămas la Tighina, „sub pretext că e lăsat pentru culegeri de informaţiuni” în interesul autorităţilor militare franceze. Cunoştea limba rusă mult mai bine decât franceza, fiindcă a trăit mai mulţi ani în Rusia. Concluzia agentului nr. 2 despre acest sergent francez era următoarea: „E o persoană foarte suspectă, încât puţin timp cât l-am urmărit, m-am putut convinge că am de a face cu un emisar de a lui Denikin şi în contra intereselor Româneşti. Sub mască de haină şi reprezentantul Francezilor, e în legătură în Tighina cu toate persoanele suspecte, de care însă autorităţile nu îndrăznesc a lua măsuri contra lui”. Faţă de această „notă informativă”, şeful Biroului Informaţii al corpului de armată din Tighina a precizat: „11.X.1919. Este desigur Sergentul Jaffe, ce este detaşat la Tighina de Bir.[oul] Inf.[ormaţii] francez din Chişinău şi de care Lt. Glekes, şeful Bir.[oului], mi-a vorbit personal, că îl are la Tighina”.[95]

La 13 octombrie 1919, agentul nr. 2 a revenit cu noi informaţii care interesau securitatea statului. El informa că, de curând au plecat de la Moscova în direcţia României, Poloniei, Bulgariei şi Germaniei, mai mulţi emisari, care aveau asupra lor sume mari de bani (coroane, mărci şi aur). Frontiera României ar fi trecut-o deja pe la Galaţi. Aveau asupra lor paşapoarte româneşti, confiscate de la cetăţenii români aflaţi în Rusia Sovietică, precum şi alte acte falsificate, originalele cărora au fost confiscate de la consulatele polon, elveţian, olandez, danez şi spaniol din Rusia. Călătoreau ca agenţi consulari. Fiecare din ei vorbea limbile rusă, franceză, germană, polonă şi mai puţin română. Misiunea lor consta în a stabili legătura cu comitetele secrete bolşevice din ţările în care mergeau.

Pentru identificarea lor, agentul nr. 2 relata că, aceştia în majoritate sunt evrei şi vor căuta să schimbe în casele de schimb valutar bani. De asemenea, vor descinde în cele mai mari hoteluri (pentru a nu putea fi identificaţi) şi vor căuta să obţină în tren compartimente separate.

Doi indivizi din acest grup de emisari, aveau mandat pentru România. Era vorba de Şmil Faerştein din Fălticeni şi A. Goldenberg din Galaţi. Ambii aveau acte false, pe nume fictive.[96] Organele poliţieneşti urmau să-i identifice şi să-i aresteze.

La 8 septembrie 1919, agentul nr. 47 a înaintat o „notă”, în care raporta că, „astăzi, la ora 11 a.m., am fost la Ministrul Plenipotenţiar Sârb din str. Dorobanţi Nr. 18, Bucureşti; am stat cu el de vorbă şi D-sa mi-a spus că, Basarabia niciodată nu a fost a românilor şi nici nu va fi, a fost a turcilor şi să mulţumească Rusia că ne-a scăpat din mâna Turcilor”. În continuare, agentul relata că, ministrul sârb s-ar fi exprimat şi în privinţa Banatului, despre care spunea că, „nu are să fie al românilor şi că popoarele slave tind a se alia cu Rusia, care va deveni o împărăţie constituţională”. Aceasta era poziţia statelor slave din vecinătatea României. După preluarea puterii în Rusia de către bolşevici în octombrie 1917, mulţi ruşi antibolşevici au emigrat în Bulgaria şi Serbia, unde au organizat importante centre antibolşevice. Atitudinea acestor state faţă de România era dictată, pe de o parte, de solidaritatea slavă, iar pe de cealaltă, de propaganda rusă antibolşevică, care în problema frontierelor României (problema Basarabiei), coincidea cu cea a bolşevicilor.

În finalul, „notei”, agentul nr. 47 explica de ce ministrul sârb de la Bucureşti, în relaţiile româno-ruse, se situa pe poziţia Rusiei: „Ministrul este prieten cu generalul Rus Ghervacov, care lucrează contra României”.[97]

Cu începere de la 20 octombrie 1920, comandamentul Corpului 2 Armată din Chişinău a fost mutat la Bucureşti. Toate trupele şi serviciile din Basarabia, care aparţineau Corpului 2 Armată, au fost trecute sub ordinele Corpului 3 Armată, condus de generalul de divizie Nicolae Rujinski şi a cărui reşedinţă era la Galaţi, dar cu postul de comandă la Chişinău. Astfel, teritoriile judeţelor Chişinău, Tighina, Cahul, Cetatea Albă şi Ismail, au trecut în subordinele Corpului 3 Armată din punct de vedere al disciplinei şi al justiţiei militare, rămânând din punct de vedere teritorial militar, sub ordinele Comandamentului Teritorial al Basarabiei.[98]

Situaţia din Rusia, de după Primul Război Mondial şi venirea la putere a bolşevicilor, era destul de complicată, cu efecte negative asupra Basarabiei (şi a României, în general). Deosebit de greu a fost în primii ani de după Unire, organele poliţieneşti având foarte mult de lucru. După cum relata geograful francez E. de Martonne, în urma călătoriei efectuate în România în anul 1919, „Ţara este încă sub regimul ocupaţiei militare; Nistrul este un front de război în spatele căruia batalioanele se eşalonează în adâncime cantonate în sate şi de-a lungul căruia circulă tot timpul patrule. În fiecare sâmbătă trec Nistrul bolşevici, sunt arestaţi mereu purtători de manifeste sau chiar bombe; s-au comis numeroase atentate pe calea ferată, în timpul vizitei mele pe străzile Chişinăului au fost omorâţi agenţi de poliţie”.[99] Doar după eforturi sporite, s-a ajuns la o oarecare ameliorare a acestei situaţiei, care, cu o intensitate mai mare sau mai mică, a dominat întreaga perioadă interbelică.

În perioada 1924-1929, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, era condusă de un director general, ajutat de un subdirector. Direcţia continua să aibă organele împărţite, în organe centrale (Serviciul Poliţiei Tehnice, Serviciul Control şi Inspecţii, Direcţia Administraţiei şi Personalului, Direcţia Poliţiei de Siguranţă) şi teritoriale. În cadrul Direcţiei Poliţiei de Siguranţă intrau Serviciul Siguranţei, Serviciul Controlului Străinilor şi patru Brigăzi Centrale conduse de un inspector general: Brigada I-a urmărirea din punct de vedere informativ partidele politice de centru şi de dreapta, studenţii şi ziariştii; Brigada a II-a se ocupa cu cercetările de drept comun; Brigada a III-a urmărirea partidele politice de stânga şi organizaţiile legale şi ilegale; Brigada a IV-a culegea informaţii despre străinii care se aflau în Bucureşti. Mai exista: poliţia sanitară, vamală, poliţia monopolului vânzării băuturilor spirtoase, poliţia măsurilor şi greutăţilor, poliţia vânzării, posedării şi portului armelor, poliţia servitorilor, poliţia teatrelor, poliţia presei, poliţia vieţii religioase, poliţia circulaţiei.

În provinciile istorice, Siguranţa Statului era reprezentată de Subinspectoratele Generale de Siguranţă de la Chişinău, Cernăuţi, Cluj şi Constanţa. Prefecturi de Poliţie erau la Bucureşti, Brăila, Chişinău, Cetatea Albă, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Ismail şi Ploieşti. Per total, pe ţară, existau 81 de Poliţii de oraşe, 21 de Servicii Speciale de Siguranţă, 47 de Brigăzi Speciale de Siguranţă, 6 Sub-brigăzi Speciale de Siguranţă, 26 de Poliţii de porturi şi 22 de Poliţii de gări.[100]

În ianuarie 1921, şef al Brigăzii de Siguranţă Vâlcov era Vl. Palada, având în subordine 8 funcţionari;[101] la Bălţi Siguranţa era condusă de V. Ştefănescu, cu 16 funcţionari în subordine;[102] şef al Brigăzii de Siguranţă Tighina era D. C. Popescu, având la dispoziţie 23 de funcţionari;[103] la Bolgrad şefia Siguranţei o deţinea N. C. Tănăsescu, având în subordine 16 funcţionari;[104] şef al Brigăzii de Siguranţă Cahul era Eugen Vaighel, cu 10 subordonaţi;[105] şef al Brigăzii de Siguranţă Chilia Nouă era Romulus Stănescu, în subordine cu 15 funcţionari;[106] şef al Brigăzii de Siguranţă Chişinău era Gh. C. Theodor, cu 52 de subordonaţi;[107] la Hotin conducerea Brigăzii de Siguranţă era deţinută de Em. Catană, cu 14 funcţionari în subordine.[108]

Pentru a vedea ce reprezenta o brigadă sau un serviciu de siguranţă, dăm mai jos componenţa Serviciului Special de Siguranţă Soroca din februarie 1926: erau 21 de funcţionari – subşefi de serviciu, comisari ajutori, subcomisari, impiegaţi, agenţi speciali (din care 2-3 lucrau sub acoperire; numele lor, decât iniţialele, nu figurau în nici un borderou, tabel sau situaţie prezentată de conducerea brigăzii), sergent de oraş, cameristă, etc. O brigadă de siguranţă era numeric mai mică decât un serviciu special de siguranţă.[109]

Atât brigăzile, cât şi serviciile de siguranţă, dispuneau de o vastă reţea de agenţi secreţi şi informatori, atât de necesari realizării misiunilor. Aceştia, după ce obţineau informaţiile dorite, le treceau într-o „notă informativă” scrisă de obicei, cu creionul, pe o jumătate de coală de hârtie, în limba română sau rusă (tradusă apoi de un traducător special, care exista la fiecare brigadă de siguranţă), textul fiind însoţit de multiple greşeli ortografice şi de exprimare. Unele „note” erau semnate de informatori cu numele conspirativ sau chiar şi cu cel adevărat.

În februarie-martie 1920, Subinspectoratul Siguranţei Generale Chişinău, îi avea printre informatorii săi pe: Maerinici, A. Iremenco, Pogrebnoi, Anton Davidovici, Gheorghe Ioanid, Gheorghe P. Moisset, Z. Tenenbaum, Ivanciu Ştefănescu, Vladimir Ungureanu, etc.[110]

La sfârşitul anului 1928, Inspectoratul Siguranţei Generale Chişinău dispunea de 27 de agenţi sub acoperire.[111] Dar periodic, ei erau înlocuiţi cu alţii: cei nou numiţi erau distribuiţi pe la brigăzile de siguranţă, iar cei vechi erau disponibilizaţi.[112] La 12 ianuarie 1929, prin decizia ministerială nr. 2.175-S, la Inspectoratul Siguranţei Generale Chişinău au fost numiţi în funcţie mai mulţi agenţi secreţi diurnişti: Constantin Ionescu, Gheorghe Moraru, Nicolae Grossu, Alexandru Vlăhuţă, Ştefan Petrov, Grigore Stepanov, Leon Savitzki, Ioan Ghiţescu şi Teodor Galiurov, remuneraţi cu un salariu lunar cuprins între 2.000-5.000 de lei (fără impozit, salariu ce era impozitat).[113] După numire, agenţii au fost detaşaţi pe la brigăzile de siguranţă din judeţele Basarabiei. Spre exemplu, Alexandru Vlăhiţă a fost detaşat la Brigada de Siguranţă din Ismail.[114]

Agentura în bună parte era formată din femei. La 29 august 1924, prin decizia ministerială nr. 55.354-S, „Doamna P. O.” a fost numită pe ziua de 1 septembrie 1924, în funcţia de agent special de clasa a II-a acoperit, la Serviciul Special de Siguranţă Chişinău, în locul vacant apărut în urma destituirii lui Vladimir Rolea.[115]

În baza informaţiilor procurate de reţeaua de agenţi secreţi, erau întocmite „note informative” asupra diverselor probleme legate de siguranţa Statului, erau semnalaţi şi luaţi în supraveghere indivizii suspecţi, se făceau descinderi şi arestări, etc. „Notele informative” reprezentau rezultatul activităţii agenturii şi a subdiviziunilor Siguranţei, şi erau înaintate pe scară ierarhică pentru informarea factorilor de decizie.[116]

Trecerile clandestine ale agenţilor externi peste frontieră (râul Nistru), pentru procurarea informaţiilor despre inamic, se făceau numai în acord cu grănicerii şi unităţile militare din sector. Spre exemplu, la 22 martie 1920, Subinspectoratul Siguranţei Generale a intervenit la Grupul de Divizii General Popovici cu rugămintea, de „a dispune să se admită trecerea peste frontieră în Ucraina, prin punctul Ataki (Otaci)-Soroca în ziua de 23 Martie curent, a informatorului nostru U. M. Botezatu, dându-se cuvenitele ordine în acest scop garnizoanei respective”.[117] Uneori, dacă nu erau înştiinţate organele de pază şi ordine publică din regiune, agenţii erau reţinuţi de grăniceri sau jandarmi în timpul misiunilor, pe motiv că păreau suspecţi. Brigăzile de siguranţă în dese cazuri erau avertizate să nu-şi trimită agenţii pe linia hotarului până nu erau anunţaţi grănicerii.[118]

Periodic, agenţilor-informatori li se atrăgea atenţia asupra tactului şi discreţiei în timpul culegerii informaţiilor referitoare la persoanele suspecte şi să nu lucreze după metoda care „nu corespunde câtuşi de puţin unui serviciu de informaţiuni acoperit”.[119] Aceste avertizări veneau de obicei atunci când vreunul din agenţii Siguranţei, fără să respecte tehnicile conspirativităţii, deschis culegea informaţiile necesare, în acest fel autodemascându-se.

Acţiunile subversive de un maxim pericol pentru Basarabia, după cum am arătat mai sus, veneau din partea bolşevicilor, dar şi din partea ucrainenilor naţionalişti (care intenţionau făurirea Ucrainei independente, cu includerea în componenţa ei a Basarabiei şi Bucovinei) şi a ruşilor albi (monarhişti, care doreau restabilirea Imperiului Rus). Toţi urmăreau un singur scop – ruperea teritoriului Basarabiei din componenţa României. În mare parte, activitatea Siguranţei din Basarabia s-a axat pe confruntarea cu propaganda, terorismul şi spionajul executat de agenţii bolşevici de peste Nistru. În Basarabia, unele grupări de bolşevici, care au format în oraşul Chişinău un aşa-zis Comitet, sub preşedinţia lui Ivan Krivorukov din Tighina, fost deputat în Sfatul Ţării, şi-au asumat misiunea să adune informaţii despre administraţia română, pe care apoi să le trimită în Rusia.[120]

La Moscova, în aprilie 1918, la Congresul Partidului Comunist bolşevic din Rusia au fost luate unele hotărâri privind propaganda bolşevică peste hotare. Ca urmare, în mai 1918, G. Poniatovski, N. Osipov, A. Poplavski, V. Voronţov, O. Gorbaciov, B. Gumpert, M. Kostoveţki, precum şi alţi agenţi sovietici, au fost trimişi din Rusia în Basarabia pentru organizarea unei mişcării bolşevice. Aceştia au constituit în mai 1918 la Chişinău, primul Comitet provizoriu, fiind apoi create Comitete la Tighina, Orhei, Reni, Cetatea Alba.

De menţionat că, în teritoriul dintre Nistru şi Prut nu a existat un partid comunist propriu-zis, iar aşa-zisa organizaţie bolşevică era alcătuită din membrii P.C. (b) din Rusia, fiind o secţie regională a acestui partid. Ea îşi recruta cadrele locale în mare parte din rândul tineretului minorităţilor naţionale, în special ale acelora care anterior anului 1918, avuseră un regim privilegiat (ruşi, ucraineni, evrei etc.). Aceştia activau ilegal/clandestin sau înlesneau răspândirea manifestelor. De asemenea, ei erau prezenţi în organizaţiile de spionaj şi ofereau adăpost curierilor sovietici, care făceau spionaj în favoarea Rusiei sovietice. Conform unor date ale poliţiei din Cetatea Albă, minoritatea etnică bulgară a avut mereu „o atitudine duşmănoasă faţă de populaţia românească şi statul român deşi ei aveau o situaţie materială mai bună decât românii, ruşii şi ucrainenii”. Din rândul populaţiei de origine bulgară au fost recrutate numeroase elemente care s-au angajat în serviciul Rusiei Sovietice începând cu anul 1919.[121] În anul 1923, a fost descoperită o organizaţie comunistă revoluţionară, condusă de Nicolae Sisman, zis Afanasiev. Aceasta a constituit nuclee comuniste în localităţile cu populaţie bulgară, pentru a colabora cu organizaţia revoluţionară din Tatar-Bunar.[122]

Prin intermediul Ucrainei Sovietice, autorităţile centrale de la Moscova îşi desfăşurau acţiunile subversive în Basarabia. Pentru aceasta se cheltuiau sume imense. Spre exemplu, în bugetul Comitetelor judeţene de partid şi ale Comitetelor revoluţionar-militare din Ucraina Sovietică, aprobat de Comitetul Central al P.C.(b) din Rusia, s-au prevăzut pentru acţiuni subversive în Basarabia, în aprilie 1919, următoarele sume de bani: „- Întreţinerea comitetelor judeţene de partid – 27.000 ruble; - Agitaţie (câte 5.000 ruble pentru fiecare judeţ) – 45.000 ruble; - Achiziţie de literatură şi editarea ei în mai multe limbi – 24.000 ruble; - Întreţinerea localurilor pentru întruniri şi conferinţe – 12.000 ruble; - Pentru comitetele militar-revoluţionare judeţene – 29.000 ruble; - Pentru serviciul de contraspionaj – 12.000 ruble; - Aprovizionarea a 8 grupe subversive (a câte 6 persoane în fiecare... 30.000 ruble; - Pentru specialiştii militari şi crearea detaşamentelor armate – 50.000 ruble; - Cumpărarea materialului exploziv – 12.000 ruble; - Dislocarea de urgenţă în diferite locuri a forţelor armate existente – 90.000 ruble; - Cheltuieli diverse – 15.000 ruble; Total 358.000 ruble”.[123]

În martie 1919, Lenin a organizat Komintern-ul (Internaţionala Comunistă) – un supra-partid care a ţinut în tensiune statele „burghezo-moşiereşti” mult timp. Era partidul partidelor comuniste din lume, subordonat Kremlinului. Kominterniştii erau agenţii devotaţi total Moscovei, care orbeşte, întru realizarea visului bolşevic de dominare a lumii, îi executau toate ordinele de propagandă, terorism, spionaj, provocare, subminare, etc. în patriile lor. Erau elementele de execuţie al „exportului revoluţiei proletare”, dogmatizaţi, dar şi alimentaţi cu fonduri consistente de către Kremlin. Şeful kominterniştilor români şi tutela lor era Christian Racovski, născut în România în anul 1877 şi sub imboldul simpatiilor faţă de ideologia de stânga, pleacă în Rusia înainte de 1917 şi se pune în slujba regimului bolşevic, devenind un fervent duşman al României, inclusiv în problema Basarabiei. În 1917-1918, activează împotriva României de la Odessa. Apoi, ajuns la Petrograd, este numit în fruntea Colegiului Suprem Autonom pentru afacerile ruso-române (ianuarie-februarie 1918). Din ianuarie 1919, a fost numit în funcţia de Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina, considerat a fi persoana cea mai indicată pentru realizarea directivelor Moscovei,[124] dar şi a luptei de acolo cu România „burghezo-moşierească”. Este un apropiat al lui Lev Troţki şi face parte din elita politică „proletară” de la Kremlin.

Agenţii bolşevici, pregătiţi şi finanţaţi de Moscova, sunt încontinuu trimişi în toată România pentru a crea instabilitate în societate şi în armată, Basarabia fiind cea mai afectată de propaganda subversivă comunistă. Instruiţi în centrele din Rusia şi Ucraina, treceau în mod fraudulos Nistrul şi executau indicaţiile conducerii de la Moscova. Arestarea agenţilor comunişti de către organele Siguranţei în vara anului 1919, a redus substanţial reţeaua ilegală comunistă din Basarabia. Însă, peste Nistru conveierul fabricării de agenţi lucra încontinuu şi în Basarabia erau trimise noi şi noi elemente subversive.

După arestările din vara anului 1919, acţiunile agenţilor bolşevici din Basarabia au stagnat o perioadă. Unii bolşevici, reuşind să treacă Nistrul, s-au stabilit în Rusia, alţii, pentru a nu fi descoperiţi de către organele Siguranţei, şi-au schimbat domiciliul, numele.

Din rândul basarabenilor refugiaţi la Harkov şi Odessa, erau pregătiţi agenţi pentru propagandă bolşevică în Basarabia. De altfel, în centrele din Rusia şi Ucraina, pentru ţările din Balcani, agenţii erau cooptaţi din rândul nativilor din această regiune şi instruiţi de instructorii Komintern-ului.

Printre primii agenţi bolşevici – originari din Basarabia – trimişi cu misiuni în dreapta Nistrului, au fost Pavel Tcacenco şi Şmil Bubnovski, în noiembrie 1919. Ei aveau misiunea de a organiza activitatea subversivă ilegală a celor ce scăpaseră de arestări, să coopteze noi aderenţi şi să creeze un nucleu comunist la Chişinău, urmând ca el să se transforme într-un centru pentru alte aşa-zisele comitete revoluţionare. Conform instrucţiunilor Centrului de la Odessa, ei trebuiau să impună celor din Basarabia noi metode de activitate, inclusiv ieşirea din izolare şi integrarea mişcării ilegale în mişcarea comunistă din România. Agenţii care acţionau în Chişinău, până în octombrie 1919 s-au aflat în subordinele directe ale organelor centrale din Ucraina, sub controlul lui Ch. Racovski.

„Una din formele acţiunii comuniste – se menţiona în Ordonanţa definitivă a procesului comuniştilor din Dealul Spirii din 1921 – şi care a luat în ultimul timp o extindere considerabilă este şi spionajul divizat în două: spionaj politic şi spionaj militar”. Se preciza că aceşti agenţi proveneau din „înalta şcoală de spionaj din Harkov”.

Mijloacele violente practicate de agenţii comunişti nu erau de inspiraţie locală, dar erau indicate de către conducerea de la Moscova. Într-o scrisoare adresată comuniştilor germani, se spunea de pildă: „Guvernul sovietic a hotărât să aplice toate mijloacele de care dispune în lupta contra burgheziei şi a elaborat în toate detaliile, planul teroarei mondiale a cărui reuşită în execuţie este în legătură cu rezultatul alegerilor parlamentare din Franţa şi Anglia. Noi vom organiza o serie de acte teroriste pe scena internaţională şi vom nimici pe acei membri ai guvernelor Antantei şi Germaniei, care pun piedici revoluţiei universale”.

Siguranţa Statului considera că actele teroriste ale Rusiei sovietice în România se exercitau, în anii `20, pe două direcţii: economică şi politică. În direcţia economică se făceau presiuni asupra României prin diverse mijloace, acuzaţia principală fiind refuzul de a încheia convenţii comerciale cu statul sovietic în condiţiile impuse de ea. Teroarea politică se exercita prin diverse atentate îndreptate contra autorităţilor statului, drept protest împotriva urmăririi comuniştilor. Intenţiile guvernului sovietic erau de a abate atenţia opiniei publice mondiale de la situaţia catastrofală din Rusia sovietică în acel moment şi de a pregăti terenul, în ţările vizate de planurile agresive, pentru o viitoare ofensivă a Armatei roşii.

Indicaţiile Centrelor din stânga Nistrului erau îndeplinite cu stricteţe de agenţii comunişti, după cum se vede din informaţiile agenţilor de Siguranţă referitoare la atentatele comise în Basarabia asupra trenurilor şi podurilor de cale ferată, şi în privinţa unor bande ce acţionau pe teritoriul Basarabiei. Despre acţiunile acestor bande Z. Husărescu, inspector general al Siguranţei Statului din Basarabia, scria: „bandele se dedau la jafuri şi acte de tâlhărie. Astfel, în cursul anului 1920-1922, şi în special la începutul anului 1923, locuitorii din jud. Cetatea Albă, Tighina, Orhei şi Hotin suferiră incursiunile bandelor bolşevice care, fiind prinse în majoritate, au mărturisit că fac parte din organizaţii de dincolo de Nistru în care intrau şi refugiaţi basarabeni”. Agenţii comunişti au adus în Basarabia în mod fraudulos arme, material exploziv, creau depozite clandestine în unele case conspirative, descoperite de către Siguranţă. În noiembrie 1920, un atentat fusese pus la cale de agenţii comunişti în localul Teatrului Naţional din Chişinău. Tentative de comitere a unor atentate asupra căilor ferate au fost descoperite în mai multe localităţi. Un astfel de atentat a fost descoperit pe tronsonul de cale ferată Tighina – Căuşeni la 4 octombrie 1921, unde ar fi trebuit să explodeze o bombă la trecerea unui tren personal, tentativă eşuată. O organizaţie teroristă a fost descoperită şi la Cetatea Albă, la 14 decembrie 1921, condusă de inginerul Alexandru Tomov. Din cercetările organelor de Poliţie şi Siguranţă s-a stabilit că, membrii acestei organizaţii au fost autorii atentatului din 14 noiembrie 1921, comis asupra Brigăzii de Siguranţă din Cetatea Albă, unde au existat şi victime: doi soldaţi şi doi agenţi de Siguranţă. În timpul arestării membrilor acestei organizaţii au fost descoperite documente, care denotă existenţa unei legături directe cu organizaţiile de la Odessa, de unde primeau indicaţii şi bani pentru producerea actelor teroriste. În urma depoziţiilor celor arestaţi, agenţii Siguranţei au descoperit şi alte instalaţii explozibile în diverse zone din oraş, precum şi material exploziv nefolosit încă de agenţii comunişti. De altfel, agenţii Siguranţei au descoperit depozite de arme şi material exploziv, trimis de peste Nistru, în mai multe localităţi din sudul Basarabiei.

Centrele de peste Nistru, Moghilev, Tiraspol şi Odessa, acordau o atenţie deosebită activităţii teroriste, ale cărei rezultate se vedeau imediat. Prin aceste acte teroriste, se urmărea producerea unor pagube materiale şi umane cât mai mari, crearea unei stări de tensiune în rândul populaţiei, care să-şi piardă încrederea în autorităţi, destabilizarea întregii vieţi politice şi sociale din România. După aceasta, intra în acţiune propaganda, care prezenta atentatele şi incursiunile bandelor înarmate de peste Nistru, drept revoltă a populaţiei locale faţă de asuprirea românească „burghezo-moşierească”, iar măsurile de siguranţă luate de autorităţi – drept represalii faţă de populaţia oprimată.

În afara celor mai însemnate incursiuni armate de peste frontieră, cunoscute în istoriografia sovietică drept „răscoale” (de la Hotin, Tighina, Tatar-Bunar),[125] au fost şi foarte multe de proporţii mai mici. În septembrie 1921, Brigada de Siguranţă Hotin informa că, în decursul lunii august 1921, în judeţul Hotin au avut loc „patru atacuri banditeşti în stil mare”, împotriva a „tot ce este autoritate românească”. Până în ziua de 3 septembrie 1921, Brigada de Siguranţă de la Hotin a prins 48 de bandiţi şi găzduitori, iar o parte au fost împuşcaţi în timpul atacurilor.[126]

O bună parte din componenţii bandelor criminale din Basarabia (agenţi comunişti, tâlhari, spărgători) erau formate din etnici evrei, care în multe cazuri au atacat şi omorât pe reprezentanţii autorităţilor române, au provocat panică în sânul populaţiei.[127]

Pentru stârpirea acestor bande comuniste şi de tâlhari, care operau în Bucovina, nordul Moldovei şi Basarabia, în august 1921 guvernul hotărâse declanşarea unei acţiuni energice, care să fie executată de autorităţile militare, cu concursul autorităţilor administrative, a jandarmeriei rurale, poliţiilor şi serviciilor speciale de siguranţă. Despre această acţiune li s-a comunicat şi Brigăzilor de Siguranţă Bălţi şi Soroca, pentru a se implica în această activitate. Comandantul Corpului IV Armată, generalul Zadic, a fost împuternicit cu conducerea acestei acţiuni. Pentru coordonarea şi centralizarea lucrărilor autorităţilor administrative, de poliţie şi siguranţă, Ministerul de Interne a delegat pe inspectorul general din Iaşi, Bogdan, să activeze pe lângă Comandamentul Corpului IV Armată din Iaşi. Inspectorul Bogdan avea conducerea, în această problemă, a brigăzilor de siguranţă, precum şi a poliţiilor din punctule de frontieră, care erau la dispoziţia implicită a armatei. Tudor Sfetcovici, şef de serviciu în cadrul Siguranţei basarabene, a fost delegat cu conducerea şi controlul Brigăzilor de Siguranţă Soroca şi Bălţi, şi a poliţiilor punctelor de frontieră din judeţul Soroca. Toate informaţiile obţinute în această direcţie de activitate, trebuiau centralizate la Bălţi, de unde T. Sfetcovici urma să le comunice zilnic inspectorului Bogdan la Iaşi, dar şi şefilor săi de la Chişinău, „zilnic şi la timp”. Trebuia depus tot zelul „pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunii ordonate de guvern, pentru restabilirea liniştii publice”.[128]

Aşadar, urmau activităţi prompte împotriva acţiuni intense „depusă de comunism în ţara noastră şi în special în Basarabia, pentru convertirea tineretului la noua credinţă anarhică a bolşevismului”.[129]

Organele însărcinate cu menţinerea ordinii în regiune, poliţia, Siguranţa, armata, au depus un efort considerabil în această direcţie, pentru crearea unui climat stabil în perioada de integrare a Basarabiei în structurile administrative şi politice ale României. Dar aceste acţiuni, soldate cu arestări şi condamnări ale agenţilor bolşevici, nu au modificat planurile Centrelor din stânga Nistrului. Acolo aveau loc pregătiri intense ale altor agenţi comunişti, care urmau să fie infiltraţi în mod fraudulos în România. Ei erau instruiţi după un anumit plan şi trebuiau să execute ordinele primite. Odată ajunşi în Basarabia, urmau să acţioneze după o anumită schemă, pregătind terenul pentru o eventuală ofensivă a Armatei roşii, prin a provoca „izbucnirea revoluţiei în această provincie”. Erau nişte planuri utopice, irealizabile pentru moment. După cum mărturisea şefilor săi din Ucraina un agent bolşevic trimis în Basarabia, „însărcinările ce li s-au dat comuniştilor, nu pot fi executate din insuficienţa personalului, a arestărilor efectuate de Siguranţă şi a situaţiei politice nefavorabile din această provincie”. Planurile bolşevice eşuau. Zaharia Husărescu spunea că, „cei de peste Nistru îşi imaginau o ocupare lesnicioasă a provinciei cu ajutorul populaţiei indigene; contau pe o rezistenţă minimă a trupelor române şi puneau mare temei pe armatele regulate sovietice, ce ar fi înaintat din Ucraina. [...]. După exercitarea teroarei prin acte violente, vine ultima etapă, înainte de acţiunea generală, etapa bandelor, care au ca scop extinderea terorii, distrugerea mijloacelor de comunicaţie, întreruperea legăturilor între unităţile de trupă, jefuirea populaţiei etc. Acţiunea generală constă în invazia Armatei roşii cu ajutorul detaşamentelor de revoluţionari din interiorul provinciei”.

O altă incursiune bolşevică, care a pus pe jar comunele judeţului Cetatea Albă, a avut loc în octombrie 1921. În noaptea de 5 spre 6 octombrie, la orele 03.30, o bandă teroristă compusă din 36 de indivizi înarmaţi (cu 2 mitraliere, 4 puşti-mitralieră, diverse arme şi muniţii) şi-au făcut apariţia în comuna Alexandrovca, jud. Cetatea Albă. Acolo au deposedat sătenii de nouă căruţe, în care s-au îmbarcat şi au luat drumul spre Moldovca, unde au ajuns pe la 07.30. Intrând în comună au împuşcat pe evreul Coremazchi din Crocmaz, „pentru motivul că e spionul Românilor”, de la care au luat suma de 4.000 de lei. Au plecat apoi la şcoala primară, unde s-au interesat în ce limbă se predau lecţiile. În drum, întâlnind pe învăţătorul Ananie Cula din Căplani, care a venit la percepţie, au intenţionat să-l omoare. Numai graţie intervenţiei populaţiei, acesta a rămas în viaţă, însă deposedat de actul de identitate.

Postul de jandarmi din Bebei (Volintiri) şi Secţia de jandarmi din Staro-Cazaci, fiind sesizate de cele întâmplate, au purces la urmărirea bandiţilor, care sub presiunea urmăritorilor au luat direcţia Căplan. În drum spre această comună a avut loc prima ciocnire între jandarmi şi terorişti, care i-a făcut să se îndrepte spre Olăneşti. În deplasarea lor spre Olăneşti, l-au omorât pe notarul comunei Crocmaz, Dincovschi, de la care au luat şi suma de 2.000 de lei.

În marginea Olăneştiului bandiţii au fost întâmpinaţi de jandarmi şi populaţia adunată în apărarea comunei. Crezând că au în faţă unităţi ale armatei, teroriştii au mers spre Crocmaz, iar de acolo spre Staro-Cazaci. Acolo forţele de ordine şi populaţia înarmată cu furci şi topoare, i-a făcut să se retragă înapoi. Văzându-se urmăriţi îndeaproape de jandarmii din Bebei, Staro-Cazaci, Ivanovca, Han Câşla, Căplan, Gura Roşie, Olăneşti, Crocmaz, Seimeni şi de grăniceri, s-au retras în valea localităţii Baicazia, unde fixându-se pe poziţii de tragere, au primit lupta cu formaţiunile de ordine româneşti. Deschizând focul, au utilizat mitralierele şi grenadele pe care le aveau.

Ca întărire pentru forţele române, a sosit de la Cetatea Albă un detaşament compus din 20 de jandarmi (sub comanda căpitanului Sandu) din Regimentul 5 Jandarmi. Luptele au durat câteva ore. Profitând de un sector al încercuirii, format din ţărani înarmaţi cu furci şi ciomege, bandiţii s-au retras spre Căplan – Gura Roşie, lăsând pe teren şase morţi. Din partea jandarmilor a căzut sergentul instructor Mihai Matei, şef al Postului de jandarmi Han Câşla, precum şi străjerii Arion Morolenco din Han Câşla şi Evdochim Vuhaţev din comuna Staro-Cazaci. Jandarmii au mai înregistrat şi 9 răniţi.

Asupra unui terorist omorât, a fost găsită o hartă militară a sudului Basarabiei, un carnet cu notiţe şi o listă cu 41 de indivizi.

În timpul retragerii bandiţilor spre Han Câşla şi Gura Roşie, detaşamentul Palanca din compania a 6-a a Regimentului 7 Infanterie, a angajat o scurtă luptă cu ei, în urma căreia un soldat a fost rănit. Banda, profitând de întunericul care s-a lăsat, a reuşit să dispară din vizorul urmăritorilor, îndreptându-se spre Pichetul de grăniceri Liman din faţa localităţii Maiaki (din stânga Nistrului). Acolo se presupunea că aveau bărcile cu care intenţionau să se retragă peste Nistru.

Fiind anunţaţi de apropierea unei bande de terorişti, grănicerii de la Liman au luat poziţii de luptă, somându-i cu focuri de armă pe bandiţi. Unul din terorişti, îmbrăcat în echipamentul jandarmului Mihai Matei, omorât la Baicazia, a încercat să se infiltreze în dispozitivul grănicerilor, dar părând suspect, a fost omorât. Lupta dintre terorişti şi grăniceri a durat de la 3 noaptea până la 6 dimineaţa, când rămăşiţele bandei a reuşit să treacă înot Nistrul.

În insula Turunciuc, prin care au trecut bandiţii în retragere, au fost găsite grenade şi 20 de cutii cu dinamită, iar pe terenul de luptă de la Baicazia, au fost capturate de la terorişti două puşti-mitralieră şi 18 grenade de diferite sisteme şi mărimi. În trecere prin comuna Căplan, bolşevicii reuşise să difuzeze mai multe numerele ale ziarului Bolşevicul basarabean, scris în limba română, cu caractere ruseşti.

Posibil că, printre atacatori erau şi multe elemente basarabene, căci după felul cum au operat reieşea că, cunoşteau bine locurile şi oamenii.

Din cercetările întreprinse s-a tras concluzia că, banda „a fost trimisă în Basarabia de organizaţia Bolşevică din Tiraspol, în scopul de a răspândi teroarea şi ideile Bolşevice”.[130] Cu toate acestea, unii autori şi în prezent consideră că, aceste acţiuni, din octombrie 1921, ca şi multe altele, au fost executate exclusiv de comuniştii basarabeni. Aceiaşi opinie o au şi în cazul „răscoalei” de la Tatar-Bunar, care ar fi executată de basarabeni, coordonaţi şi finanţaţi de serviciile speciale sovietice.[131]

Numai din 1919 şi până în 1925, serviciile de spionaj sovietice au organizat mai mult de 120 de acte teroriste în Basarabia, treceri clandestine ale Nistrului de către curierii comunişti, spionii şi teroriştii sovietici. În această perioadă, au fost arestaţi 3.002 ilegalişti, dintre care fiecare al treilea a fost învinuit de spionaj, terorism, rebeliune armată, iar ceilalţi, de propagandă antiromânească, răspândire de manifeste, etc.[132]

La 3 februarie 1923, a fost descoperită în oraşul Cetatea Albă o organizaţie de spionaj (12 persoane), care culegea informaţii despre dispozitivul militar românesc din Basarabia. La 28 aprilie 1923, în com. Troiţa, jud. Tighina, a fost descoperită o organizaţie teroristă care avea misiunea să dinamiteze căile ferate şi care avea pentru aceasta, material explozibil, armament, grenade. Au fost arestaţi 7 indivizi terorişti.

În com. Cubei, în acelaşi an, au fost arestaţi 26 de ruşi şi evrei dotaţi cu armament, muniţii, literatură comunistă, instrucţiuni teroriste elaborate la Odessa, etc. În următorul an, 1924, au fost descoperite 8 organizaţii de spionaj militar şi terorism sovietice, inclusiv la Chişinău (39 ruşi şi evrei), Puhăceni (jud. Tighina, 3 indivizi), Ţipova, Horodişte (jud. Orhei, 10 ruşi şi 2 români basarabeni), Cetatea Albă (8 ruşi şi 3 evrei), etc.

În ziua de 17 aprilie 1923, o bandă de terorişti sovietici, compusă din 12 indivizi, înarmaţi cu puşti, grenade şi mitraliere, au atacat şi au jefuit 50 de persoane pe şoseaua Hotin – Noua Suliţă. În noaptea de 12 august 1924, un grup format din 28 de indivizi înarmaţi, au atacat conacul moşiei Korsakov, 8 km. de Vadul-lui-Vodă, omorând proprietara şi încă două persoane. Apoi, aceştia au furat obiecte de valoare, bijuterii, cai şi trăsuri, trecând Nistrul în U.R.S.S. În 1924, au fost atacate de bandiţii veniţi de peste Nistru posturi de jandarmi, pichete de grăniceri, conace, case, în special din localităţile de pe linia Nistrului – Leuntea, Gamez, Ciuciuleia, Cimişeni, Ţipala, Vadul-lui-Vodă, Corjova, Tohatin, Pârliţa, Zelma, Vasile Lupu, Mămăliga, etc.[133]

Acţiunile teroriste erau secondate de acţiunile de spionaj în favoarea Rusiei Sovietice, ce se realizau prin diverse mijloace. În documentele Siguranţei se arată că, „unul dintre cele mai mari pericole ale răspândirii pe întreg teritoriul basarabean a organizaţiunilor comuniste stă în faptul că aceste organizaţiuni – după cum se constată din arhiva Comitetului Central comunist basarabean – erau în acelaşi timp organizaţiuni de spionaj militar”. La dispoziţia agenţilor comunişti erau puse mijloacele financiare necesare pentru achiziţionarea informaţiilor cerute de Centru. Pentru realizarea acestei misiuni au fost mituite unele persoane oficiale, care au divulgat informaţii preţioase. Agenţii de Siguranţă depuneau un efort considerabil pentru a descoperi pe spionii infiltraţi în administraţie, poliţie, armată şi chiar în organele de Siguranţă. În timpul arestărilor din vara anului 1920, la agenţii comunişti a fost găsit un aparat de cifrat utilizat în armată, documente în alb şi ştampile care serveau la întocmirea actelor false.[134] Chiar şi Mihail Moruzov, în Raportul său din 9 martie 1930, asupra situaţiei din Basarabia, relata: „Oricine a avut nevoie să procure acte, aranjări de refugiaţi, de traficat refugiaţii sau să îndeplinească vreo misiune în interesul altor state, s-a adresat Siguranţei din Basarabia, de care a fost servit cu prisosinţă.

Ca să evidenţiez modul cum a funcţionat centrala acestui serviciu din Chişinău – continua M. Moruzov –, adică Inspectoratului General de Siguranţă de sub conducerea dlui Husărescu, redau şi următoarele date, de extremă importanţă:

Cu ocazia prinderii spionului Tibacu, de către grăniceri, acesta a declarat: «Inspectoratul de Siguranţă din Basarabia, de fapt, a fost condus de G.P.U. (Direcţia Politică de Stat – Ãîñóäàðñòâåííîå Ïîëèòè÷åñêîå Óïðàâëåíèå – serviciu de informaţii sovietic – n.a.) din Odessa, iar activitatea acestui serviciu se expunea în scris şi de regulă în trei exemplare: unul se trimitea la Bucureşti, altul pentru arhivă şi al treilea se trimitea la G.P.U. din Odessa»”.[135] Poate fi apreciată ca exagerată această declaraţie, însă un lucru este cert că, unii funcţionari ai Siguranţei basarabene i-au subminat activitatea.

Din cercetările Siguranţei din Basarabia reieşea că, agenţii sovietici care practicau spionajul, aveau misiunea de a aduna informaţii despre situaţia din România, despre atmosfera ce domnea în Basarabia în timpul alegerilor, despre partidele politice şi programele acestora. Ei se ocupau cu achiziţia presei care apărea în România şi peste hotare. În vederea unor eventuale tratative de pace între Rusia Sovietică şi România în anul 1920, guvernele sovietice rus şi ucrainean au hotărât crearea în diferite oraşe din România a unor centre care să adune diverse informaţii politice, militare, sociale, economice, etc. Astfel de centre trebuiau înfiinţate la Chişinău, Tighina, Cernăuţi, Galaţi, Constanţa, Iaşi şi Bucureşti, iar de crearea lor să se ocupe Comitetul bolşevic din Chişinău. Acestuia i s-a comunicat că va avea la dispoziţie sume mari, dar iniţial s-a trimis doar suma de 100.000 de lei. Din declaraţiile unor bolşevici arestaţi a rezultat că, din această sumă, au ajuns la Chişinău numai 25.000 de lei, iar alţi arestaţi au declarat că, astfel de centre n-au fost create din cauza lipsei de timp şi a insuficienţei banilor. Planurile de constituire a centrelor au fost elaborate la începutul anului 1920, iar în luna mai a aceluiaşi an, au avut loc noi arestări a agenţilor bolşevici. Activitatea lor s-a redus doar la unele legături cu cei din Iaşi şi procurarea unor ziare ce urmau să fie trimise prin curieri în stânga Nistrului, unde a fost delegat un oarecare Anski pentru adunarea acestor informaţii. Pentru transmiterea lor a fost creat un sistem întreg: agenţii le trimiteau la un centru, care se găsea într-o casă conspirativă; acolo erau selectate, scrise într-un limbaj special prin diverse coduri şi semne convenţionale, şi trimise prin alţi curieri la destinaţie (în stânga Nistrului, la Tiraspol). Drept exemplu pot servi scrisorile descoperite în arhiva Comitetului bolşevic din Chişinău în anul 1920, scrise pe pânză şi cusute sub căptuşelile hainelor.[136]

La 31 ianuarie 1920, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale se adresa Subinspectoratului Siguranţei Generale Chişinău, pentru a verifica informaţia potrivit cărei, „populaţia Basarabiei ar aştepta momentul oportun ca să se întroneze stăpânirea bolşevistă” în Basarabia; de asemenea, că „mulţi dintre soldaţi (români – n.a.) ar fi atacaţi în timpul nopţii de către populaţie”. Peste o săptămână Chişinăul raporta la Bucureşti că, „într-adevăr, o mare parte din populaţiunea basarabeană simpatizează cu bolşevicii şi ar fi dispusă să ajute întronarea regimului bolşevist dacă ar avea putinţă de a face acest lucru”. Siguranţa basarabeană informa că a luat „din vreme măsuri pentru a preveni orice mişcare periculoasă siguranţei statului sau armatei”. Iar referitor la atacarea soldaţilor de către civili, nu s-a semnalat nici un caz de aşa natură.[137] Desigur că, sloganele populiste şi demagogice ale bolşevicilor atrăgeau simpatiile populaţiei, spre o viaţă nouă şi mai bună din „viitorul luminos”. Virusul bolşevic nu cuprinsese doar Basarabia, dar şi o bună parte a Europei ieşită din Primul Război Mondial. Minoritarii etnici, refractari noii autorităţi româneşti, dar şi o parte a românilor basarabeni, doreau să revină în sfera de ocupaţie a vecinului de la est, în care s-au născut şi au trăit. În special, tineretul era animat de tentanta ideologie utopică comunistă, de aventurile vieţii clandestine, de impresia că clandestinitatea îţi oferă un statut special de supremaţie în societate, a câştigurilor bune din profesia de revoluţionar şi din exproprierea burghezilor şi moşierilor. Puternica şi frumoasa propagandă bolşevică îşi făcea efectul. Însă, marea majoritate a basarabenilor a rămas indiferentă şi imună promisiunilor venite de peste Nistru, fiind pe deplin mulţumită de orânduirea naţională românească.

După arestările din vara anului 1919, urmate de cele de la începutul anului 1920, organele Siguranţei din Basarabia au reuşit să anihileze o întreagă echipă sosită fraudulos din stânga Nistrului, compusă din: „Eduard Steinlein, zis Baron von Schnee, şeful organizaţiei centrale, ajutorul său, Simion Sobelman, zis Kazbec, pe delegatul pentru regiunea Tighina, David Ricsainic, zis Silistraru, pe o curieră a organizaţiei, anume Drofiscaia, precum şi pe Dumitru Crijanovski, Vladimir Ţimbalov, Panaghia Raicicova şi Efim Zucan, unele persoane care ajutau curierii să treacă clandestin peste Nistru, precum şi cei care îi găzduiau, intermediari care ajutau la procurarea actelor false”. Cei arestaţi au depus mărturii şi au divulgat alte nume ale persoanelor ce se aflau de mai mult timp în atenţia Siguranţei. Puşi sub urmărire, activitatea lor subversivă a fost descoperită, ceea ce a dus la un alt val de arestări. Poliţia oraşului Tighina l-a arestat pe Grigore Svetkov, care contra-cost elibera documente agenţilor veniţi din stânga Nistrului, pe Donca Dicenko, gazda agenţilor bolşevici, pe Haim Klig, agent de propagandă şi spionaj, pe Clement Moşneagu, complice al lui Haim Klig, pe Moscu Sapoşnic, curier între Tiraspol şi Tighina, pe Boris Şerman, agent de legătură şi curier, pe Saia Kauşanski, agent de legătură şi distribuitor de manifeste revoluţionare, pe Sender Kogan, Solomon Suhman, Nicolae Metzner, Imaş Solomon, Pavel Udut şi Sică Lunevskii, agitatori şi distribuitori de manifeste şi broşuri cu caracter revoluţionar.

În mai-iunie 1920, au mai fost arestaţi agenţi comunişti care se aflau în fruntea mişcării bolşevice din Basarabia: Haim Bogopolski, Şmil Rivlin, Moise Dubinski, Berta Asnes, Iankel Moldavar. De asemenea, au mai fost arestaţi Mortko Gogman, alias Mihailov, preşedintele Biroului sindical bolşevic din Chişinău, Israil Paskal, secretar, Zalman Goldstein, Ruvin Pupko, membri în organizaţia din Chişinău, Iosif Zilberman, Fiodor Pohilă, membru al Comitetului bolşevic din Tighina, David Pserman, conspirativ Tihii, membru în Comitetul bolşevic din Tighina şi un curier între Comitetul Central bolşevic din Chişinău şi Odessa, Feiga Lenkovici, curier al Comitetului Central, ce deţinea şi parola Comitetului, Moise Luţenko, alias Saşa, alias Galsev, organizatorul Comitetului bolşevic din Hotin, Volf Gainburg, preşedintele Comitetului bolşevic din Hotin, Vasile Holknov, Isac Vrenkhel – gazde, Eleitman Leib, organizatorul Comitetului din Cetatea Alba şi preşedinte al Comitetului din acest oraş, Sima Factorovici, alias Zef, curieră între Tighina şi Cetatea Albă, Ghers Gurevici, Ştefan Arbuz, Ştefan Turnovski, Ana Turnovski, Strul Viskautsu – membri în Comitetul din Orhei, Pavel Nicolae, alias Mortko Zilberman, alias Platanov, venit din Rusia ca propagandist, Falvici Salvici, gazda curierilor şi persoanelor venite de peste Nistru.

Cercetările organelor de Siguranţă în această direcţie au continuat. A fost descoperită tipografia ilegală, arhiva Comitetului Central, un număr mare de manifeste, broşuri cu caracter revoluţionar, scrisori, ordine primite de la organizaţiile din Rusia, de la alte organizaţii, note, informaţii despre întreaga activitate a organizaţiilor basarabene din mai 1919 şi până în iunie 1920. În arhiva descoperită s-au mai găsit manifeste bolşevice în limba rusă şi română adresate soldaţilor şi populaţiei civile, un număr mare de broşuri comuniste în limba română şi rusă, mai multe sute de numere a ziarului Besarabskii Kommunist, ştampile ale organizaţiilor bolşevice din Chişinău şi o ştampilă a Prefecturii Poliţiei Chişinău cu care se falsificau documentele de identitate ale celor veniţi din Rusia, câteva şapirografe (şapirograf – aparat de multiplicat texte sau desene, format dintr-un cilindru acoperit cu o pastă specială, pe care se imprimă prin apăsare textul sau figura care trebuie să fie reproduse). La sediul tipografiei descoperite, au mai fost găsite revolvere sistem Nagan şi cinci bucăţi de piroxilină, necesare comiterii actelor teroriste.

Activitatea desfăşurată de Siguranţa Basarabiei în mai 1920, a avut drept rezultat arestarea a 40 de membri ai comitetelor bolşevice şi a organizaţiilor de spionaj din întreaga Basarabie. Printre cei arestaţi, se afla preşedintele Comitetului Central basarabean – Şmil Bubnovski, preşedintele Comitetului Central sindical bolşevic, preşedinţii comitetelor din Cetatea Albă, Orhei, Tighina şi Hotin, precum şi un număr mare din membrii acestor comitete. Cu ocazia cercetărilor întreprinse pentru descoperirea organizaţiei din Hotin, s-a constatat implicarea Comitetului Central basarabean, prin intermediul Comitetului din Hotin, în crearea unei organizaţii comuniste în Bucovina, unde a fost trimis un reprezentant al organizaţiei de la Hotin, Isac Rosad, care s-a stabilit la Cernăuţi, pe strada Vogos nr. 7. Subinspectoratul de Siguranţă din Cernăuţi a fost informat despre acest caz pentru a lua măsurile necesare şi arestarea acestuia.

În locuinţa conspirativă a tipografiei secrete, unde s-au tipărit manifestele răspândite în oraşele şi satele Basarabiei, se afla şi arhiva Comitetului Central basarabean şi a Biroului Central sindical. Cele descoperite au permis deconspirarea întregii activităţi de spionaj a agenţilor din Basarabia, a legăturilor acestora cu organizaţiile comuniste din Rusia şi Vechiul Regat. Organele de la Odessa au acordat o importanţă deosebită acestei arhive şi în instrucţiunile găsite se arată că ea trebuia să fie nimicită în caz că va fi descoperită, chiar şi cu preţul unor vieţi omeneşti. Dar, din cauză că în momentul descoperirii nu se afla nimeni în tipografie, această instrucţiune nu a fost îndeplinită.

Toate aceste descoperiri şi arestări „au dat o grea lovitură semănătorilor de dezordine în Basarabia, scoţând din luptă cei mai autorizaţi şi mai îndrăzneţi luptători pentru anarhia bolşevică”. Unul dintre agenţii bolşevici, într-o scrisoare trimisă Comitetului bolşevic din Odessa, găsită la curierul David Faierman, se plângea de această nenorocire, pe care o considera drept cel mai mare dezastru.

După arestările din anul 1919, precum şi cele din prima jumătate a anului 1920, a trebuit să treacă o anumită perioadă de timp pentru ca mişcarea comunistă ilegală din Basarabia să se refacă şi să-şi reia activitatea.[138]

În data de 19 decembrie 1924, în urma intensificării activităţilor comuniste (şi în special după incursiunea bolşevică de la Tatar-Bunar), a fost adoptată Legea Mârzescu (pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice), prin care mişcarea comunistă a fost scoasă în afara legii. Această lege era considerată de către literatura comunistă ca făcând parte din aşa-zisa „legislaţie de clasă deosebit de dură”, iar pentru istoricii perioadei comuniste, legea era expresia „intensificării presiunilor samavolnice ale aparatului represiv împotriva mişcării muncitoreşti revoluţionare”. „Arestările masive de militanţi comunişti” reprezentau ,,elemente simptomatice pentru intenţia deliberată a claselor dominante de a împiedica prin orice mijloace activitatea revoluţionară a partidului comunist”. Actul normativ purta denumirea Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice şi, de remarcat că, nu se adresa doar comuniştilor. Articolul 1 preciza: „…simplul fapt al asocierii în scopul de a prepara sau de a executa crime în contra persoanelor sau proprietăţilor, oricare ar fi durata asociaţiei sau numărul membrilor ei, precum şi orice înţelegere stabilită în acest scop constituie un delict în contra liniştei publice”. Pedepsele erau: închisoarea între 5-10 ani, amendă de la 10.000 la 100.000 de lei şi interdicţie corecţională. Doar trei ani mai târziu legea a fost abrogată. Iar agenţii Kremlinului se reorganizau pentru noi activităţi subversive.[139]

Eugen Cristescu, în referatul Mişcarea revoluţionară comunistă din România în cursul anilor 1918-1926 şi legăturile ei cu Internaţionala a II-a,[140] întocmit la 9 noiembrie 1926, conchidea că, în Basarabia „organizaţiile (comuniste – P.M.) din acea provincie au un caracter revoluţionar şi un colorit sovietic mai pronunţat”, decât în restul României. Aici sovieticii depuneau toate sforţările „pentru revoluţionarea acestei regiuni” şi aveau tendinţa „ca de aici să arunce flacăra revoluţiei asupra întregii ţări”. „În concluzie – spunea Eugen Cristescu – am expus rezultatele negative la care au ajuns Sovietele după 8 ani de sacrificii făcute pentru revoluţionarea Ţării Româneşti. Nu am neglijat a evidenţia acţiunea de contrabalansare a ideii sovietice, susţinută de factori aflaţi în serviciul ordinii şi siguranţei statului, arătând sacrificiile făcute pentru păstrarea aşezămintelor moştenite prin jertfa veacurilor. În fine, am schiţat rolul pe care ţara noastră îl are în Europa, formând linia de demarcaţie între cele două lumi, cu două concepţii sociale deosebite, cum şi necesitatea apărării şi întăririi ei în faţa tendinţelor de penetraţie a ideii de sovietizare către statele din Occident”.[141]

Deci, Siguranţa de la Chişinău a reuşit să dejoace majoritatea acţiunilor subversive comuniste, stopând „exportul revoluţiei proletare” în teritoriul Basarabiei. Agentura bolşevică, în ciuda masivelor investiţii făcute de Kremlin, nu şi-a realizat misiunea de bază, teritoriul dintre Prut şi Nistru fiind cucerit numai în urma ultimatumului sovietic din vara anului 1940.

După anexarea Basarabiei, agenţii mişcării clandestine comuniste basarabene au avut mult de suferit, nu din cauza misiunii nerealizate, ci din cauza că erau dintr-un teritoriul fost sub „ocupaţia inamică” a României regale, deci puteau fi potenţiali agenţi recrutaţi de Siguranţă.

Din aceiaşi cauză, aproape toţi ilegaliştii basarabeni, fugiţi în anii `20-`30, peste Nistru în R.A.S.S.M., au fost lichidaţi în timpul represiunilor staliniste din anii `30.

După anexarea Basarabiei din 1940, bucuria agenţilor sovietici basarabeni, nu a fost de durată, căci la scurt timp au fost trecuţi în tabăra suspecţilor. Tot ce au făcut ei în perioada interbelică, toată munca depusă şi toată jertfa adusă intereselor Moscovei, nu s-a bucurat de recunoştinţă, ba din contra.

Regimul sovietic, de la începuturile sale, a dat dovadă de multă suspiciune. Bănuiala că, desfăşoară activităţi antirevoluţionare – antisovietice, putea plana asupra oricui. Nu era iertat absolut nimeni care nimerea în încercuire – în timpul operaţiunilor militare, – în prizonierat sau în teritoriile ocupate de inamic, căci erau văzuţi ca spioni sau potenţiali agenţi inamici. Aceiaşi suspiciune s-a abătut şi asupra agenţilor comunişti din Basarabia, care ar fi fost recrutaţi să distrugă mişcarea comunistă din interior. Aici un rol deosebit l-a avut Siguranţa, care şi-a făcut o faimă a unei eficiente instituţii de luptă anticomunistă, care a recrutat şi arestat un şir de agenţi bolşevici. Aşa că, după instaurarea regimului sovietic din Basarabia, aceşti agenţi, văzuţi ca potenţiali spioni, nu au fost admişi în funcţiile importante din stat şi din partid.

La începutul lunii iulie 1940, Gh. Dimitrov, a prezentat C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S. din numele Internaţionalei a III-a, o listă cu 78 de basarabeni ilegalişti, care au desfăşurat activităţi importante pentru promovarea intereselor Kremlinului în Basarabia. Dar nu s-a reacţionat în nici un fel. Mai mult, toţi cei 78 au fost înlăturaţi din funcţiile importante ocupate. Când au fost aprobate, în 3-4 iulie 1940, listele comitetelor executive locale, nici unuia din comuniştii basarabeni, nu i s-a încredinţat vreun post important, nemaivorbind de posturi în conducerea P.C.(b) al Moldovei (înfiinţat la 14 august 1940). Mulţi dintre ilegalişti nu au primit nici carnet de partid. Iar în timpul Războiului germano-sovietic (1941-1945), în genere, primirea lor în partid, a fost interzis. Aceasta se motiva prin faptul că, aceştia, aflându-se în teritoriul unui stat inamic, puteau fi influenţaţi de „viziunile capitaliste” şi să devină „promotori ai modului de viaţă occidental”.

Până în preajma perestroikăi gorbacioviste, problema marginalizării ilegaliştilor basarabeni, a fost una tabu. Mulţi dintre ei continuau să fie bănuiţi de trădare a intereselor partidului. Reabilitarea lor a avut loc doar în 1989, în urma hotărârii Biroului C.C. al P.C. din Moldova din data de 21 iunie şi a constat în recunoaşterea lor ca fiind membri de partid. Însă, pe atunci mulţi nu mai erau în viaţă, iar ceilalţi aveau o vârstă înaintată şi au privit cu indiferenţă această decizie.

Aşadar, comuniştii basarabeni veniţi în R.A.S.S.M., unde au ocupat funcţii importante, în anii `30 au fost epuraţi, fiind înlocuiţi de persoane venite de la Moscova, mult mai „sigure”: Piotr Borodin, Nikita Salogor, Nikolai Kovali, Feodor Brovko, Ivan Kodiţa, Stepan Ţaranov, Stepan Zelenciuk, etc. În perioada postbelică a apărut a doua generaţie a acestei elite: Ivan Bodiul, Artiom Lazarev, Lukeria Repida. Aceştia încercau să-i elimine din funcţiile importante pe basarabeni, sub pretextul că aceştia „ar fi putut colabora” cu autorităţile române din Basarabia în perioada războiului sau că, în aceiaşi perioada, „au fost pasivi în acţiunile lor”.

Doar pe timpul reabilitărilor hruşcioviste, originarii din dreapta Nistrului au fost admişi în funcţii mai importante de stat şi de partid.[142]

Pe lângă lupta de bază cu subversiunea bolşevică, Siguranţa Basarabiei a fost preocupată de un vast areal de probleme:

-      descoperirea cazurilor de spionaj (în special, sovietic)[143] şi a celor de sabotaj;[144]

-      cercetarea persoanelor care au trecut fraudulos frontiera în România;[145]

-      investigări pentru acordarea de vize în vederea desfăşurării diverselor manifestaţii festive;[146]

-      monitorizarea activităţii societăţilor de caritate, a hotelurilor, evidenţa automobilelor, etc.;[147]

-      supravegherea activităţii diverselor societăţi, asociaţii, etc.,[148] (Spitalul de copii,[149] Uniunea creştinilor ortodocşi,[150] Sfatul Negustoresc,[151] Uniunea clerului ortodox din Basarabia,[152] Astra,[153] Liga creştinilor basarabeni,[154] Societatea intelectualităţii evreieşti din Bălţi,[155] Uniunea jurnaliştilor din Basarabia,[156] Societatea intelectualilor români „Prietenii Uniunii Sovietice”[157]);

-      supravegherea supuşilor străini;[158]

-      supravegherea persoanelor bănuite de activitate antiromânească;[159]

-      identificarea persoanelor care păstrau şi răspândeau literatură şi manifeste antiromâneşti;[160]

-      supravegherea foştilor militari din Armata ţaristă,[161] (a fostului general ţarist von Berg Nicolea Ivanovici),[162] precum şi a albgardiştilor veniţi din Istanbul şi stabiliţi în Basarabia,[163] a organizaţiei albgardiste Vozvraşcenţî[164] şi a simpatizanţilor Uniunii centrale a naţionaliştilor ruşi cu sediul la Berlin;[165]

-      supravegherea diverselor localuri publice,[166] a redacţiilor de ziare,[167] a presei,[168] a cinematografelor,[169] a magazinelor de cărţi,[170] a corespondenţei;[171]

-      supravegherea şi asigurarea securităţii unor înalţi oaspeţi veniţi în vizită în Basarabia (a Ceciliei Hamburt – soţia unui deputat englez,[172] a generalul Henri Philippe Pétain,[173] a mareşalul Josef Pilsudski,[174] a dr. Weisman – preşedintele organizaţiei internaţionale sioniste,[175] a lui Haim Feighin (S. Vanştein),[176] a lui Max Nardu – sionist venit în Basarabia la invitaţia organizaţiei sioniste Merkas);

-      supravegherea diverselor curente politice,[177] a coloniştilor germani din sudul provinciei şi a activităţii organizaţiei lor Deutsche Gemeinde (Comunitatea germană) din Tarutino,[178] a Partidului poporului,[179] a Partidului Frontul Românesc,[180] a Partidului Naţional Ţărănesc,[181] a Partidului Ţărănesc Radical,[182] a Blocului Ţărănesc pentru mântuirea Ţării,[183] a Uniunii Agrare,[184] a Partidului Naţional Agrar,[185] a Frontului Constituţional,[186] a Legiunii Arhanghel Mihail,[187] a Gărzii de Fier,[188] a Partidului Totul pentru Ţară,[189] a Ligii Apărării Naţional Creştine,[190] a Partidului Naţional Creştin,[191] a Partidului Naţional Democrat,[192] a Comitetului Naţional Român Antifascist,[193] a Asociaţiei Studenţilor Revoluţionari,[194] a mişcării subversive comuniste[195] („răscoala” de la Tatar-Bunar[196]), a foştilor membri ai Sfatului Ţării;[197]

-      supravegherea minoritarilor (bulgari şi găgăuzi[198]), a activităţii organizaţiilor evreieşti (Bund,[199] ORT,[200] Uniunea culturii evreieşti,[201] Keren Kaiemet, Merkas,[202] Liga culturală evreiască,[203] Brith Trumpeldor,[204] Poalei Sion, Gordonia, Zeire Sion,[205] Gakoah,[206] Societatea de cultură şi muncă (denumită anterior Talmud Tora),[207] Tarbut), a mişcării sioniste în general,[208] a lojii masonice evreieşti Bene-Brut (cu legături în S.U.A.);[209]

-      procurarea documentelor organizaţiilor social-politice şi culturale (statutul societăţilor Tarbut,[210] Makkabi,[211] ORT[212]);

-      supravegherea curentului antisemit,[213] cercetarea proiectului legionar din 1927, privind soluţionarea problemei evreieşti prin emigrarea evreilor din România în Palestina;[214]

-      supravegherea sectelor religioase[215] şi a celor ce propagau stilul vechi creştin ortodox;[216]

-      documentarea asupra situaţiei populaţiei civile din Chişinău şi din întreaga Basarabie;[217]

-      procurarea informaţiilor despre situaţia social-economică şi politică din Rusia Sovietică[218] şi despre Armata roşie.[219]

La începutul lunii ianuarie 1925, generalul francez Petain a vizitat Basarabia. Scopul vizitei, din câte declara generalul, era călătoria de cunoaştere a acestei provincii româneşti, precum şi întâlnirea cu consângenii de aici. Presa slab a reflectat acest eveniment din Basarabia. Ziarul basarabean Sfatul Ţării, nr. 529 din 25 ianuarie 1920 a publicat un articol apărut în ziarul Opinia, în care un „prieten al ziarului” reflecta asupra vizitei lui Petain în Basarabia: „Am fost surprins că presa n-a relevat cele petrecute cu ocazia vizitei de la Chişinău a generalului francez Petain. Nici vorbă că această vizită a avut o semnificaţie militară, în directă legătură cu cele ce se proiectează pentru izolarea Rusiei bolşeviste. Şi iarăşi nici vorbă că măsurile luate sunt menite a servi interesele României, servind şi planul general al Aliaţilor. De remarcat însă este latura politică a chestiunii. Atât d.[omnul] general Petain, cât şi consulul francez din Basarabia, au făcut vizite nu numai diverselor personalităţi marcante româneşti, ci şi elementelor ruseşti în legătură cu nuanţa denikistă. Pe de altă parte, cu ocazia banchetului, generalul Petain a ţinut un toast, în care relevând raporturile de rudenie între Basarabia şi România, a toastat pentru românii dintre Prut şi Nistru şi pentru populaţia rusă din Basarabia”.[220]

În schimb Siguranţa, prin câţiva agenţi de-ai săi, a urmărit fiecare pas al generalului francez.

Spionajul sovietic în România avea o prezenţă masivă, atât prin serviciile sale specializate, cât şi prin organizaţiile comuniste, căci o delimitare clară între activităţile de spionaj/diversiune şi cele comuniste nu se putea face. Serviciile de informaţii şi siguranţă româneşti au descoperit pe tot parcursul perioadei interbelice nenumărate reţele de spionaj sovietic şi au elaborat multiple studii privind activitatea de informaţii a U.R.S.S. în România. Unul dintre acestea se întitula Spionajul sovietic în România (despre acest studiu, vezi: http://www.morarup.narod.ru/Spionaj_1940.htm), cu o atenţie deosebită asupra situaţiei de la hotarul româno-sovietic de pe Nistru. Lucrarea prezenta în mod succint organizarea, activitatea, tactica şi metodele de lucru ale spionajului sovietic din anii ´20-30. Serviciile româneşti de profil au putut să constate că, organele secrete sovietice dispuneau „de o vastă organizaţie şi de fonduri băneşti considerabile”. Centrala serviciului se afla la Moscova, de unde porneau „firele invizibile ale reţelei de spionaj, care acoperă ca o pânză deasă de păianjen întreaga Europă şi o parte din Asia, întinzându-şi antenele şi în centrele mai importante de pe celelalte continente”. După cum s-a putut stabili, acţiunea de spionaj sovietic se efectua prin Direcţia politică de Stat (G.P.U.), Serviciul de informaţii militare ale Marelui Stat Major al Armatei roşii (Razvedupr), Serviciul de informaţii diplomatice şi Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).

Cu toate succesele obţinute de serviciile speciale româneşti în lupta cu agenţii sovietici, totuşi s-au înregistrat şi eşecuri.

Spre exemplu, în 1926 (cazul a fost clarificat abia în 1928) serviciul de spionaj sovietic a reuşit să infiltreze o agentă pe lângă generalul Ludovic Mircescu şi să sustragă planul de mobilizare al Armatei române. Documentul de 100 de file, cu multe anexe, conţinea datele cele mai secrete şi mai complete despre Armata română. Generalul Mircescu s-a sinucis, ceea ce evident nu a rezolvat problema.[221]

Un alt eşec a fost descoperit în anul 1935, pe Frontul de Est, „cu care ocazie s-a aflat că toate legăturile informative ale Centrelor «À» (de la Cernăuţi – n.a.), «Â» (de la Chişinău – n.a.) şi Serv.[iciul] Secret, erau în mâina G.P.U. (serviciul de spionaj sovietic – P.M.)”.[222]

După cum raporta şeful S.S.I.A.R., Mihail Moruzov, „aproape în total, personalul de siguranţă din Basarabia, deşi salarizat de statul nostru, nu era în realitate decât o secţie de G.P.U. organizată solid pe teritoriul nostru”.[223] Desigur că, această informaţie trebuie privită cu multe rezerve, având în vedere rivalitatea dintre Siguranţă şi Serviciul Secret.

 

4. Reorganizarea Siguranţei Statului din 1929.

 

La sfârşitul anului 1928, s-a pus problema reorganizării organelor poliţieneşti. Intenţiile guvernului ţărănist condus de Iuliu Maniu, erau de a reduce cheltuielile pentru poliţie. Urmărind acest scop, încă până la reformă, s-a dispus reducerea numărului de funcţionari, în Siguranţă el ajungând la minimum. Un corespondent al ziarului Cuvântul, transmitea la 20 decembrie 1928 din Transilvania că, „La Deva siguranţa nu mai are decât 2 funcţionari, iar la Cluj [de] asemenea au fost concediaţi toţi agenţii acoperiţi şi informatori”. În scopul economisirii banilor, guvernul mai preconiza comasarea Siguranţei cu Poliţia Administrativă. În acest sens, acelaşi corespondent sublinia că, „În caz de dizolvare a serviciilor de siguranţă cercul de activitate a acestora va fi îndeplinit de către organele poliţieneşti”.[224]

La 22 decembrie 1928, ziarul Curentul îşi anunţa cititorii că, Ministerul de Interne, în vederea reformei, a supus examinării legile în vigoare de organizare a Corpului jandarmeriei rurale, Poliţiei şi Siguranţei Statului, şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, formând pentru reorganizarea celor trei organe poliţieneşti câte o comisie specială.[225]

Pe când se desfăşurau lucrările acestor comisii, ministrul de Interne, Alexandru Vaida-Voievod, a luat şi el măsuri pentru modernizarea organelor poliţieneşti, dând ordin „pentru desfiinţarea bătăii” practicate de poliţie, precum şi „civilizarea purtării poliţiştilor faţă de cetăţeni”, adică să fie politicoşi cu toţii, indiferent că-i vorba de reclamant sau de bănuit.[226]

Deci, se încerca aducerea poliţiei la noile standarde ale timpului, reclamate de opinia publică. Siguranţa era considerată o instituţie învechită, care urma să sufere transformări radicale. Ziarul Dreptatea din 12 ianuarie 1929, scria că, Siguranţa nu mai poate fi un serviciu de spionaj politic, abătându-se mult de la sarcinile iniţiale şi devenind o unealtă în mâna politicii. Oficiosul Partidului de guvernământ – P.N.Ţ, – Dreptatea, publica o declaraţie a lui D. R. Ioaniţescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, care acuza fostele guvernări că i-a schimbat menirea Siguranţei Statului, punând-o în serviciul politicului şi propunea o reorganizare prin transformarea ei într-un corp al detectivilor: „Practica abuzivă a guvernelor trecute a deturnat serviciul siguranţei, care ar fi trebuit să rămână prin esenţa lui un serviciu preventiv, într-un serviciu de spionaj politic.

Să căutaţi să reorganizaţi acest serviciu după modelul corpurilor de detectivi din occident.

Complexitatea vieţii de stat impun ca o necesitate existenţa corpului de detectivi, organ de prevenire şi descoperire a crimelor şi delictelor contra particularilor şi contra Statului”.[227]

Ziarul Adevărul era şi el de părere că, Siguranţa Statului este instituţia care trebuie neîntârziat reorganizată. La 14 ianuarie 1929, publica un articol, în care printre altele spunea: „[...] Dacă în adevăr instituţiunile noastre publice se resimt de nevoia unor reorganizări generale – siguranţa statului este fără îndoială cea dintâi care trebuie supusă operaţiunii modificatoare. Căci, datorită desfăşurării bolnăvicioase a vieţii noastre publice, în special de la război încoace, siguranţa a fost împinsă la un rol cu torul deplasat de scopul iniţial.

Guvernele reacţionare, structurate din ce în ce mai violent de uriaşul freamăt al voinţei colective, n-au avut ce opune în pripă impetuoaselor asalturi ale acestei voinţe.

[...] Inspiraţia fatală, de totdeauna, a marilor uzurpatori – a dictat acestor guverne să-şi caute sprijin în forţă şi în puteri oculte. Din acest motiv, au hipertrofiat instituţiunea siguranţei, făcând-o unealtă odioasă de spionaj, de provocaţiune şi de înscenări. Ani de zile, misterioasa instituţie înghiţea sute de milioane pentru a împânzi ţara de la un capăt la altul cu o reţea de agenţi. Graţie acestora, orice mişcare politică ori particulară a adversarilor, îşi avea rezonanţa imediată în «cabinetul negru» de la siguranţa generală.

Inutil să spunem, de câte ori nefericiţii agenţi, analfabeţi şi nărăvaşi, speriau până şi pe patronii lor cu invenţiile şi comploturile lor cotidiene [...].

Siguranţa a ajuns astfel o oroare pentru orice om de bun simţ. Pe lângă rolul pe care i l-au dat reacţionarii, mai cădea în cumpănă şi exerciţiul frenetic al bacşişului, practicat la siguranţă, cu o furie înzecită, decât în alte slujbe. Misiunea ei iniţială se pierduse cu totul în apele spionajului intern şi în băltoacele corupţiei fără margini.

Trebuia să se pună capăt acestei stări de lucruri.

Dacă instituţia e necesară statului, să fie menţinută. Nu însă pentru a consuma sute de milioane (de lei – n.a.) în misterioase operaţiuni de cabinet negru. Spiritul întregului serviciu să fie reintegrat în drepturile lui iniţiale, spre a-şi exercita atribuţiunile fireşti şi legale. Iar metodele să fie ridicate la nivelul pe care-l impune însuşi rolul de poliţie superioară pe care trebuie să-l aibă Siguranţa în Stat”.[228]

Ziarul Ordinea era împotriva acestei reorganizări radicale şi considera că are loc desfiinţarea Siguranţei Statului, ceea ce „a umplut de bucurie sufletele bolşevicilor”. Intenţia de a comasa Siguranţa cu Poliţia Administrativă, era catalogată drept „intenţia criminală a guvernului de a desfiinţa Siguranţa generală a Statului”, care a început de la reducerea numărului de funcţionari, pe motivul economiilor bugetare. Ministerul de Interne era acuzat că a dat ordine Serviciilor de Siguranţă din toată ţara „să desfiinţeze posturile lor cele mai de seamă, ocupate mai ales de funcţionari destoinici şi cunoscuţi prin cinstea şi prin zelul lor”.

Declaraţia subsecretarului de stat D. R. Ioaniţescu, precum că, în mica localitate urbană va exista decât un singur oficiu de poliţie, condus de un şef care va avea sub ordinele lui un personal cu atribuţii administrative, informative şi judiciare, era aspru criticată de către Ordinea. Se considera că, „Siguranţa generală a Statului, redusă la câţiva agenţi cu o atribuţiune informativă, este supusă ordinelor şefilor poliţiilor naţional-ţărăniste, ceea ce înseamnă complecta ei desfiinţare”.

„O asemenea «reformă» – conchidea ziarul Ordinea – e menită să facă bucuria bolşevicilor şi a tuturor duşmanilor ţării”.[229]

La 10 aprilie 1929, în paginile ziarului Dreptatea era înserat un alt material referitor la necesitatea reorganizării Siguranţei Statului, considerată grav afectată de aservirea politică. În acest articol se menţiona că, „Siguranţa generală aşa cum funcţiona, era mai mult o vastă pepinieră de sinecurişti şi paraziţi pe socoteala Statului. Elementele care-şi făceau datoria, cele mai adesea nu erau apreciate după meritele ce [le] aveau, oamenii de casă ai partidului liberal, fiind totdeauna în primele rânduri.

[...] Bani se cheltuiau foarte mulţi pentru că, în Siguranţă dădeau buzna toţi partizanii politici care nu puteau fi cazaţi în alte servicii. Primind denumirea de agent sau agentă acoperită, cel numit venea odată pe lună la salar, atât şi nimic alta. Mai cu seamă numărul agentelor era înspăimântător de mare [...]”. Redacţia ziarului îşi exprima acordul faţă de intenţia guvernului de a face economii prin această reformă şi revenea asupra problemei abaterii Siguranţei de la misiunile sale de bază: „[...] Siguranţa de azi, aşa cum a funcţionat, era mai mult un serviciu de urmărire a oamenilor politici adverşi regimului sau a oamenilor paşnici. Escrocii şi borfaşii erau liberi; crimele nu se descopereau decât întâmplător. În schimb, fostul director general al Siguranţei, alimenta săptămânal presa cu un nou şi vast complot. Ţara întreagă era alarmată şi ţinută sub groaza comploturilor, care în cele din urmă n-au dus la nimic. De cinci luni de zile, nu se mai descopăr comploturi, nu mai sunt complotişti, e linişte”.

Ziarul declara cu fermitate că, reforma are menirea de a „o rupe cu trecutul” şi aproba intenţia de a contopi Poliţia Administrativă cu Siguranţa, obţinându-se astfel nu numai „o mare economie de bani”, dar şi „vom avea unitatea de conducere, ceia ce constituie cu adevărat un pas înainte”. În special, un mare câştig pentru Poliţie îl reprezenta înăsprirea condiţiilor în selectarea candidaţilor, căci până acum, atât în Siguranţă, cât şi în Poliţie, „intrau tot felul de elemente, unele cu totul nepregătite”.

Împotrivirea liberalilor faţă de această reformă, era explicată de către ziarele ţărăniste prin faptul că, aceştia „văd că le scapă din mână un organism de Stat, pentru a-l reda Statului”.[230]

După publicarea acestui articol, ziarul Ordinea, la 18 aprilie 1929, a venit cu un nou material anti-reformă, cu titlul, În Basarabia siguranţa este ca şi desfiinţată, în care se spunea: „Graţie trădătorului Stere şi [a] deşteptului Halippa, Serviciul de Siguranţă din Basarabia este aproape desfiinţat. A fost dat afară tot ce s-a putut da; funcţionari vechi în serviciu au fost aruncaţi pe drumuri. Agenţii care au adus mari servicii ţării prin informaţiunile aduse au fost suprimaţi”. Aceste lucruri, după părerea redacţiei ziarului, s-au întâmplat cu funcţionarii care au luptat contra agenţilor sovietici şi a propagandei bolşevice, ceea ce vorbea despre o alianţă tacită a guvernării ţărăniste cu comuniştii.[231]

La 18 iunie 1929, în ziarul Dimineaţa, D. R. Ioaniţescu încerca să combată învinuirile aduse, precum că reforma poliţiei urmăreşte desfiinţarea Siguranţei: „Ni s-a adus învinuirea că desfiinţăm poliţia de Siguranţă.

Este adevărat că Siguranţa nu va mai lucra ca organ separat, dar aceasta am făcut-o pentru că nu se mai poate concepe poliţie de Stat, fără o unificare absolută a tuturor serviciilor sale.

Proiectul nostru n-a înlăturat nici unul din organele bine stabilite ale Siguranţei; dimpotrivă, dăm pe viitor un grup special de detectivi, care vor înlocui actualii agenţi, nepregătiţi.

Menirea ei va fi să pună la contribuţie toate organele, fie administrative, fie judiciare. Toţi ofiţerii de poliţie vor informa serviciul de siguranţă, care împreună cu poliţia administrativă şi judiciară, se vor mişca sub o singură mână”. [232]

Opoziţia însă era de o altă părere, prezentând în această chestiune raţiunile lui Richard Franasovici, fost subsecretar de Stat la Ministerul de Interne: „Socot o mare greşeală a proiectului este contopirea poliţiei de siguranţă cu poliţia administrativă. [...] Poliţia de siguranţă – o recunoaşte şi autorul legii în expunerea de motive, contrar celor afirmate în opoziţie, are o importanţă covârşitoare. Ea e o poliţie de specialitate şi trebuie deci, să fie în afară de amestecul poliţiei administrative.

[...] Tendinţa actuală era de-a scoate poliţia şi în special siguranţa – de sub orice influenţă politică.

Prin faptul acestei unificări, poliţia fiind trecută sub ordinele directe ale prefectului de judeţ – acesta prin excelenţă om politic – şi poliţia de siguranţă va intra fatal sub influenţa politicii de partid”. La cele declarate de Richard Franasovici, ziarul Dreptatea adăuga: „Tendinţa de a introduce politica în poliţie şi siguranţă, şi prin urmare şi a clientelei naţional-ţărăniste – reiese destul de clar din dispoziţiunea, potrivit căreia ministrul de interne are dreptul de a numi în interval de şase luni de la promulgarea legii – titraţi şi netitraţi (ofiţeri de rezervă) în orice funcţiune poliţienească, până la gradul de director general inclusiv”.[233]

În expunerea de motive din Adunarea Deputaţilor, D. R. Ioaniţescu spunea: „Poliţistul să ştie că nu are şi nu trebuie să aibă alt judecător decât legea şi conştiinţa lui… Prefectul va ordona, dar execuţia aparţine numai organelor poliţieneşti, cari vor lucra pe a lor răspundere. Repet – zice legiuitorul – prefectul nu va avea nici un alt drept şi nici o atribuţiune poliţienească… Vreau ca să înceteze abuzul ordinelor verbale şi telefonice şi să se dea ordine scrise şi chiar atunci încă, poliţistul să nu fie obligat să execute un ordin scris, când el ar constitui un atentat la libertăţile cetăţeneşti”.[234]

Cu toate confruntările dintre opoziţie şi guvernarea naţional-ţărănistă pe marginea acestei reforme, proiectul guvernamental al Legii pentru organizarea poliţiei generale a Statului a fost aprobat, iar legea publicată în Monitorul Oficial, nr. 159 din 21 iulie 1929. Aşadar, Siguranţa, poliţia administrativă şi poliţia judiciară, au fost unite „sub o singură mână”.[235]

După veritabilul punct de hotar – reprezentat de legea ministrului de Interne Vasile Lascăr din 1903 – legea din 1929, a fost cea mai bună lege organică a Poliţiei Române de până atunci. Potrivit juristului Iuliu Pascu, legea „înscrie pe răbojul Poliţiei Române o nouă istorică etapă, ridicând Poliţia de la starea de fapt a unei instituţii desconsiderate, la starea de drept a unui serviciu public primordial, funcţionând nu după bunul plac al politicienilor, ci pe baza unor principii de drept de cea mai bună valoare morală. Noua lege a Poliţiei pune în mod definitiv bazele unui drept poliţienesc, a unei proceduri poliţieneşti române”.

Potrivit legii pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului din 21 iulie 1929, act normativ care, de-a lungul vremii, a suferit mai multe modificări, „Poliţia Generală a Statului se exercită pe întreg teritoriul ţării, sub autoritatea şi controlul ministrului de Interne”, organul tutelar fiind Direcţiunea Generală a Poliţiei.

În art. 2 al suscitatei legi, atribuţiile Poliţiei erau precizate după cum era vorba de cele trei ramuri:

-    Poliţia administrativă: apăra libertatea, proprietatea şi siguranţa persoanei, drepturile constituţionale; prevenea infracţiunile; executa măsurile de poliţie impuse de legi, regulamente, ordonanţe; executa măsurile de asistenţă socială; menţinea ordinea publică;

-    Poliţia judiciară: constata şi urmărea orice infracţiune şi orice contravenţie; executa măsurile dispuse de justiţie;

-    Poliţia de siguranţă sau informativă: culegea, instrumenta şi aducea la cunoştinţă autorităţii superioare informaţiile referitoare la ordinea publică şi siguranţa statului.

Dispoziţiile legii privitoare la poliţişti se completau cu cele ale statutului funcţionarilor publici, D.G.P. fiind condusă de un director general, ajutat de un subdirector general. În structura sa de la nivel central intrau:

-   Direcţiunea Poliţiei Administrative, care avea la rândul său în subordine: a) Serviciul Poliţiei Administrative şi Poliţiei de Frontieră, cu următoarea structură: Biroul Poliţiei Administrative şi Asistenţei Sociale; Biroul Populaţiei; Biroul Fruntariilor şi Paşapoartelor; Biroul Poliţiei de Moravuri; b) Serviciul Personalului şi Controlului: Biroul Personalului; Biroul Controlului;

-   Direcţiunea Poliţiei Judiciare: Serviciul Poliţiei Judiciare (Biroul Poliţiei Judiciare şi al Cercetărilor, Biroul Cazierului Poliţiei, al Controlului Recidiviştilor şi al Statisticii); Serviciul Poliţiei Tehnice (Biroul Central al Urmăririlor Internaţionale, Biroul Poliţiei Tehnice şi al Şcoalelor, Laboratorul Central de Poliţie Tehnică);

-   Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă: Serviciul de Informaţiuni (Biroul Siguranţei Generale al Poliţiei Sociale şi al Informaţiilor; Biroul Secretariatului şi Cifrului; Biroul Studii Presă şi al Buletinului Poliţiei; Biroul Evidenţelor Statisticii Arhivei şi Registraturii);[236] Serviciul Controlului Străinilor: Biroul Controlului Străinilor; Biroul Extrădărilor şi Expulzărilor.

Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă era cel mai important serviciu interior al Direcţiunii Generale a Poliţiei şi potrivit noii reorganizări a Ministerului de Interne din 1929, se ocupa de coordonarea şi îndrumarea muncii informative a organelor din subordine; centraliza, analiza şi sintetiza informaţiile, realizând totodată acţiunea de informare a conducerii Ministerului de Interne şi a factorilor de răspundere din fruntea ţării. Direcţia Poliţiei de Siguranţă era un organ de directivă, munca informativă de teren fiind realizată pe plan central de Corpul Detectivilor, iar în teritoriu de serviciile şi birourile de siguranţă din Prefectura Poliţiei Capitalei şi chesturile de poliţie.[237]

Avea în structura sa două servicii: Serviciul de Informaţii şi Serviciul Controlului Străinilor.

Serviciul de Informaţii avea în subordinele sale 4 birouri: Biroul Siguranţei Sociale şi al Informaţiilor; Biroul Secretariatului şi al Cifrului; Biroul de Studii, Presă şi al Buletinului Poliţiei; Biroul Evidenţei Statistice, Arhivei şi Registraturii. Executa lucrările de birou conform rezoluţiilor propuse pe ele de către şeful direcţiei; cifra şi descifra corespondenţa telegrafică sau radiotelegrafică şi primirea corespondenţa de la biroul registratură şi arhivă, pe care o prezenta spre rezolvare directorului sau subdirectorului. Totodată, acest Serviciu realiza, prin Biroul de studii: referate, dări de seamă, rezumate, situaţii statistice şi documentări; redacta şi expedia zilnic „Buletinul informativ” asupra evenimentelor importante privind ordinea publică şi siguranţa statului, extrase din rapoartele primite de la serviciile exterioare.

Serviciul Controlului Străinilor avea în subordine două birouri: Biroul Controlului Străinilor şi Biroul Extrădărilor şi Expulzărilor. Serviciul executa dispoziţiile Legii controlului străinilor şi ale altor legi care reglementau regimul diferitelor categorii de străini aflaţi în ţară; dădea, la cererea Ministerului de Externe, avize în legătură cu intrarea şi şederea în ţară a străinilor care solicitau acest lucru sau cereau prelungirea termenului de şedere. De asemenea, întocmea lucrările pentru expulzarea sau extrădarea străinilor, hotărâte de Ministerul de Interne, Ministerul de Externe şi Ministerul Justiţiei. Semnala venirea în ţară a străinilor unităţilor de poliţie din localităţile unde aceştia declarau că vor merge şi elibera paşapoarte Nansen[238] refugiaţilor străini, conform convenţiilor internaţionale. În structura acestui Serviciu a intrat şi un birou pentru arhivă, iar în anul 1941 s-a creat Biroul deplasărilor în ţară, care întocmea şi elibera documentele necesare deplasării în ţară a străinilor.

Funcţiona şi Serviciul de poliţie tehnico-ştiinţifică, în care erau instruite cadrele, inclusiv şi cele ale S.S.I.A.R., care lucrau pe această linie.[239]

Şeful Direcţiei Poliţiei de Siguranţă era membru al Comisiei Internaţionale de Poliţie, care se întrunea periodic la Haga.[240]

Printre principalele atribuţii ale Direcţiei Poliţiei de Siguranţă s-au numărat: 1. centralizarea şi studierea informaţiilor transmise de organele în subordine, privind problemele de siguranţă şi de ordine publică din ţară, supunându-le pe cele mai importante soluţionării directorului general; 2. elaborarea şi transmiterea de instrucţiuni organelor exterioare de siguranţă privind orientarea activităţii lor informative în cadrul prevederilor legii şi a ordinelor date de conducerea Ministerului de Interne şi a Direcţiunii Generale a Poliţiei; 3. semnalarea către departamente şi alte autorităţi de stat a faptelor de ordine publică şi de siguranţă, care interesau sau priveau atribuţiile acestora; 4. primirea şi întreprinderea măsurilor de executare a dispoziţiilor de ordine publică, cerute de alte autorităţi de stat competente – Ministerul de Externe, Ministerul Propagandei, Ministerul de Război, M.St.Major al Armatei române; 5. extragerea din presa română şi străină a informaţiilor referitoare la ordinea publică şi siguranţa statului, luând măsuri pentru exploatarea lor; 6. executarea de lucrări de evidenţă şi de control al străinilor, precum şi de expulzarea şi extrădarea acestora; 7. emiterea de avize către Ministerul de Justiţie pentru cererile de dobândire a cetăţeniei române; 8. emiterea de avize pentru tribunale, asupra cererilor de dobândire a personalităţii juridice; 9. semnalarea către poliţiile de frontieră a persoanelor suspecte, în vederea controlului intrării şi ieşirii lor din ţară; 10. centralizarea, clasarea şi conservarea în arhivă a lucrărilor rezultate din activitatea informativă a Direcţiei Poliţiei de Siguranţă şi a Corpului Detectivilor.[241]

La nivel teritorial, D.G.P. avea Inspectoratele Regionale de Poliţie (la Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Alba-Iulia, Timişoara şi Craiova).[242] Fiecare inspectorat avea în frunte un inspector, ajutat de un subinspector. De asemenea, D.G.P. avea în subordine Prefectura de Poliţie a Municipiului Bucureşti, chesturi de poliţie (în municipii), poliţiile orăşeneşti (din oraşe reşedinţă de judeţ), comisariatele sau detaşamentele de poliţie. Prefectul, ca şef al administraţiei judeţene, era reprezentantul guvernului în judeţ şi era numit prin decret regal.[243]

După reforma organelor de poliţie din 1929, autoritatea supremă poliţienească din Basarabia era Inspectoratul Regional al Poliţiei (I.R.P.) Chişinău, subordonat Direcţiunii Generale a Poliţiei (D.G.P.) din Bucureşti şi era alcătuit din:

-         Chesturile de Poliţie Chişinău, Tighina, Cetatea Albă, Ismail şi Bălţi;

-         Poliţiile oraşelor Hotin, Soroca, Orhei şi Cahul;

-         Detaşamentele de Poliţie Călăraşi Târg, Noua Suliţă, Lipnic, Rezina, Iarova, Prigorodoc, Bugaz, Olăneşti, Palanca, Comrat, Cioburciu, Ustia, Tuzla şi Vasile Lupu;

-         Comisariatele de Poliţie Basarabeasca, Otaci, Bolgrad, Chilia Nouă, Reni, Vâlcov şi Leova.[244]

La 2 august 1929, a fost aprobata Legea ministerelor, care s-a ocupat şi de Ministerul de Interne, iar peste o jumătate de an, la 25 ianuarie 1930, prin Regulamentul de organizare a Ministerului de Interne, s-a revenit la definirea Ministerului de Interne dată de Regulamentul Organic cu aproape un secol în urmă, anume că, „Ministerul de Interne are în atribuţiile sale conducerea administraţiei generale a Ţării, ordinea şi siguranţa statului”.[245]

După noua reorganizare director general al D.G.P. era N. Stan Emanoil, ajutat de dr. Eugen Bianu, subdirector general, de Gheorghe Olăraşu, Eugen Cristescu şi Nicolae Milozi, directori.[246] În fruntea Direcţiei Poliţiei de Siguranţă a fost numit ca director general Eugen Cristescu.[247] La Chişinău, în fruntea I.R.P. Chişinău se afla Constantin Maimuca, inspector regional de poliţie, Cristea, inspector de Siguranţă, iar chestor al Poliţiei municipiului Chişinău era Muscalu.[248]

Chestiunile privind siguranţa statului intrau în preocupările birourilor de siguranţă din cadrul chesturilor şi poliţiilor urbane (în afară de acest birou, mai era biroul poliţiei administrative şi biroul judiciar). Un birou de siguranţă era format din şeful biroului, ajutorul şefului biroului, Secţia controlul străinilor, lucrări de birou (dactilografi), arhivă, mai mulţi agenţi-informatori, translatori, etc., cu un total de circa 12-17 persoane.[249]

Rapoartele asupra activităţii subdiviziunilor poliţieneşti erau înaintate pe scară ierarhică, la fiecare etapă având loc centralizarea, completarea şi sintetizarea datelor. Comisariatele şi Detaşamentele înaintau rapoartele lor Poliţiilor oraşelor sau Chesturilor de Poliţie. Acestea le trimeteau la I.R.P. Chişinău, care la rândul său, sub forma unei singure „note informative lunare”, raporta situaţia la Bucureşti, la D.G.P.[250]

Urmărindu-se economisirea cheltuielilor bugetare, noua lege a poliţiei a adus după sine multe disponibilizări de funcţionari, prin reducerea numărului de posturi. De asemenea, o nouă cerinţă pentru funcţionarii poliţiei era de a fi licenţiat. Astfel, mulţi specialişti cu vechime în muncă, prin reducerea numărului de posturi şi care nu erau licenţiaţi, s-au pomenit în drum.[251]

O comisie, creată în urma unei decizii publicate în Monitorul Oficial din 22 iulie 1929, urma să se ocupe de verificarea tuturor funcţionarilor de poliţie, pentru a-i elimina din serviciu pe cei ce nu se încadrau în noile exigenţe impuse de Legea pentru organizarea poliţiei generale a Statului. Comisia urma să-şi încheie activitatea la 30 decembrie 1929.[252] Aceste dispoziţii au provocat un val de nemulţumiri din partea vechilor cadre ale poliţiei. Cu toate acestea, potrivit legii din 19 decembrie 1934, posturile de inspector, subinspector, chestor de poliţie, şef de poliţie, secretar de chestură şi secretar de poliţie, urmau să fie ocupate în afară de calea obişnuită a avansărilor, de către licenţiaţii sau doctorii în drept, actualii sau foşti magistraţi, funcţionarii poliţieneşti, ofiţeri din jandarmerie sau avocaţi. Acest fel de recrutare de personal, s-a dovedit însă a nu fi dat rezultatul dorit, cariera de poliţist cerând o pregătire care nu se putea dobândi decât trecând prin toată ierarhia funcţionărească. Din această cauză, în 1938, legea din decembrie 1934, a fost abrogată şi s-a instituit o comisie de examinare a candidaţilor pentru ocuparea funcţiilor în poliţie, care în viitor urma să fie compusă din funcţionari poliţieneşti superiori şi profesori universitari, toţi desemnaţi de Ministerul de Interne.[253]

În urma reorganizării Ministerului de Interne din 26 ianuarie 1937, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, alături de Direcţia Poliţiei Administrative şi Direcţia Poliţiei Judiciare, intrau în componenţa Direcţiunii Generale a Poliţiei. Pe lângă cele trei direcţii, Direcţiunea Generală a Poliţiei avea în aparatul central nouă servicii: Cabinetul directorului general; Corpul Detectivilor; Inspectoratul Gardienilor Publici; Biroul de Studii şi Documentare; Institutul de Poliţie şi şcolile de pregătire şi educaţie profesională; Oficiul de radio-transmisiuni; Oficiul Poştă, Telegraf, Telefon; Registratura generală; Intendenţa. Serviciile exterioare ale Direcţiunii Generale a Poliţiei, erau: Inspectoratele Regionale de Poliţie; Chesturile de poliţie; Poliţiile de oraşe; Comisariatele de poliţie; Detaşamentele de poliţie.[254]

La 4 ianuarie 1936, a fost aprobată Legea de organizare a Ministerului Internelor, care prevedea că instituţia, ca factor politic răspunzător de ordinea internă a statului, are dublă misiune: administrarea generală a Ţării şi apărarea ordinii publice şi siguranţei statului. Pe lângă Ministerul de Interne funcţionau, ca instituţii ataşate: Oficiul Naţional de turism, Oficiul Naţional pentru Apărarea populaţiei contra atacurilor aeriene, Oficiul emisiunilor radiofonice şi al cinematografiei şi Institutul General de Statistică. La 28 septembrie 1939, a fost înfiinţat Ministerul Ordinii Publice care avea ca atribuţii conducerea Poliţiei Generale a Statului şi Jandarmeriei. A fost desfiinţat la 3 octombrie acelaşi an, atributele sale fiind redate Ministerului de Interne, care în 1941 a luat denumirea de Ministerul Afacerilor Interne.[255]

Iar anterior, la 12 iulie 1940, prin decretul-lege nr. 2.370, Direcţiunea Generală a Poliţiei (inclusiv Prefectura Poliţiei Capitalei) s-a contopit cu Corpul de Jandarmi, acest hibrid fiind botezat Direcţiunea Generală a Poliţiilor şi Siguranţei Statului, iar cunoscutul Niky Ştefănescu a fost numit director al Poliţiei de Siguranţă din noua structură. Însă, acest organism nu a avut viaţă lungă, căci la 13 septembrie 1941, generalul Ion Antonescu a abrogat decretul-lege din 12 iulie 1940.[256]

În perioada 1 noiembrie 1943-23 august 1944, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, din cadrul Direcţiunii Generale a Poliţiei, a fost condusă de colonelul Alexandru Băleanu, ajutat de un subdirector. Direcţia avea în subordine mai multe servicii şi birouri: Serviciul de Informaţii, care în august 1943, a luat denumirea de Serviciul de Siguranţă; Serviciul de Radio-Transmisiuni, condus de un inginer; Serviciul Controlului Străinilor; Biroul de Studii; Biroul Presei şi Translatorilor; Registratura şi Arhiva Siguranţei; Inspectoratul Gardienilor Publici; Corpul Detectivilor.[257]

 

5. Activitatea Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău în domeniul siguranţei Statului.

 

Reorganizarea din 1929, şi-a propus perfecţionarea activităţii poliţieneşti. Însă, trecerea de la o stare la alta nu a îmbunătăţit imediat situaţia: în mare parte au rămas aceleaşi cadre, erau continuate aceleaşi practici în activitate. Schimbarea care s-a dorit nu a adus prea multe lucruri noi. La orice abuz sau neregulă constatată în activitatea de siguranţă, se făcea trimitere la reorganizarea organelor poliţieneşti, considerată ineficientă şi inutilă.

În august 1930, ziarul Cuvântul, nr. 1.902, a publicat un articol întitulat: Siguranţa Generală nu funcţionează! cu următoarele subtitluri: Noua lege a poliţiei nu a îndreptat situaţia. Sistemul încadrărilor pe sprânceană, etc. Ziarul sublinia că, în ultimii ani, Siguranţa Generală a fost sub orice aşteptare şi s-a văzut necesară o reorganizare, „şi încă în chip aşa de acut, încât guvernul d-lui Maniu a fost silit să se ocupe de această chestiune încă din primele zile ale instalării fostului nou regim”. Însă, noua lege „nu a schimbat întru nimic situaţia. Ultimele turburări din Maramureş şi din Bucovina sau atentatul împotriva ministrului Angelescu, dovedesc că nu e deosebire nu numai între ziua de azi şi vremea Lupenilor, dar nici între regimul d-lui Vaida şi cel al d-lui Duca”. Problema de bază, pe lângă toate, era cea a personalului, a încadrărilor care „cuprind atâtea nedreptăţi şi atâtea slăbiciuni”.[258]

Peste 3 ani, acelaşi ziar Cuvântul, avea o cu totul altă impresie despre activitatea de siguranţă: „Luptând cu greutăţile inerente vremurilor de astăzi, cu un personal redus la minim, dar care ştie să-şi facă datoria cu preţul sângelui – cazuri numeroase stau dovadă –, Siguranţa Statului îşi îndeplineşte cu prisosinţă misiunea”. Una dintre cele mai importante secţii ale Siguranţei era aceea care supraveghea activitatea mişcării comuniste. Ea fusese înfiinţată prin măsurile luate de E. Cristescu (pe atunci director general al Siguranţei Statului – n.a.). Articolul mai sus citat, comentează eficienţa acestei secţii în felul următor: „Siguranţa Statului a creat o secţie specială pentru urmărirea mişcării comuniste, reuşind să dea pe mâna justiţiei numeroşi agenţi şi propagandişti. Este unul dintre cele mai bine organizate servicii, şi centrala G.P.U. – de la Moscova – o consideră rivala cea mai de temut din Europa Centrală”.[259] Din studiul documentelor vremii se desprinde concluzia că, nu era nimic exagerat în această informaţie mediatizată de presă. Spre exemplu, la 16 martie 1933, E. Cristescu – deja recunoscut pentru cunoştinţele şi acţiunile sale în materie de combatere a mişcării comuniste –, a fost solicitat de ministerul de externe spaniol să procedeze la un schimb de informaţii „cu privire la mişcarea comunistă şi la acţiunea agenţilor sovietici în cele două ţări”.[260]

În 1934, în rezultatul rivalităţii dintre Siguranţa Generală şi S.S.I.A.R., şeful celui din urmă – M. Moruzov – reuşeşte să-l debarce pe E. Cristescu de la conducerea Siguranţei Generale (pe care o deţinea din 1927),[261] fiind urmat în funcţie de Eugen Bianu şi apoi de Dimitrie Mântulescu.

Dar până atunci, la 21 aprilie 1932, prin Î.D.R. nr. 1.473, generalul Ion Stângaciu, comandantul Corpului 1 Armată, a fost numit director general al Siguranţei Statului, în locul lui Stan Emanoil, trecut în altă funcţie.[262]

Imediat după ce a intrat în funcţiune, generalul Stângaciu a dat o dispoziţie, care chema poliţiştii la ordine şi disciplină în serviciu: să fie în permanenţă prezenţi la posturile lor, „activând cât mai intens pentru păstrarea ordinii şi liniştii publice”; să plece din localitatea de reşedinţă numai cu avizul şefilor sau dacă necesităţile serviciului dictau acest lucru; „Orice intervenţiune lăturalnică prin persoane politice sau de orice categorie, pentru obţinere de favoruri sau diverse situaţiuni, va fi înlăturată, iar funcţionarul ce recurge la acest sistem nedemn, va fi chemat la răspundere, luându-se în acelaşi timp măsuri de excludere din funcţiune în caz de repetare”; orice cerere să fie înaintată numai pe scară ierarhică.[263]

Şi cu toate că, după legea din 1929 de reorganizare a poliţiei, s-a pus accentul pe o selecţie minuţioasă a cadrelor, instituţia poliţiei, mai cu seamă în Basarabia, a avut de suferit de pe urma unor funcţionari slab pregătiţi, dar şi cu o moralitate joasă. La 8 februarie 1932, inspectorul regional al poliţiei basarabene, Constantin Maimuca, a primit ordin de la D.G.P.: „luaţi personal măsuri pentru punerea la punct a Serviciului de siguranţă de la chestura Tighina”.[264] Executând ordinul, la 19 februarie, Constantin Maimuca raporta: „oraşul şi întreg judeţul Tighina, are o populaţie în majoritate cu sentimente ostile Statului nostru, care trebuie îndeaproape supravegheată, aşa că fără un personal bun, apt şi cu pregătire profesională, nu putem pune la punct serviciul de siguranţă respectiv. Cum actualul personal poliţienesc al Chesturii Poliţiei Tighina este lipsit de activitate şi fără această pregătire, suntem de părere că el să fie schimbat cu ofiţeri şi agenţi de poliţie din altă parte a ţării”.[265]

Atribuţii de poliţie de siguranţă aveau şi detaşamentele poliţiei de frontieră. Metodele lor de lucru le putem vedea din raportul de activitate din 26 ianuarie 1932, al Detaşamentului Poliţiei de frontieră Olăneşti (jud. Cetatea Albă), condus de detectivul Ion Bochii, înaintat Chesturii Poliţiei Cetatea Albă: „[...] Serviciul de zi se face în sate prin populaţie, supravegheri interioare şi exterioare de pe malul Nistrului. Serviciul de noapte se execută prin patrulare din sat în sat, făcându-se control riguros asupra persoanelor suspecte şi călătorilor ce se întâlnesc în drum, totodată se fac şi diferite pânde”.[266] Simultan, în timpul serviciilor de zi şi de noapte, avea loc culegerea informaţiilor referitoare la siguranţa Statului, iar patrulările se efectuau împreună cu unităţile jandarmeriei şi de grăniceri.[267]

Misiunea de bază era identificarea suspecţilor în zona de frontieră şi a refugiaţilor din Ucraina, care, pe parcursul perioadei interbelice, veneau masiv de peste Nistru „din raiul comunist”. Aceştia prezentau un oarecare pericol pentru siguranţa Statului, în primul rând, pentru faptul că, printre ei erau infiltraţi şi agenţii bolşevici şi în al doilea rând, pentru că, după ce se refugiau de persecuţiile regimului sovietic din Ucraina şi erau primiţi de autorităţile româneşti, o parte dintre aceştia, redresându-şi situaţia morală şi materială, începeau să se manifeste împotriva autorităţii care i-a pus la adăpost. Unii chiar, voluntar sau involuntar, se puneau în serviciul fostei lor patrii. De aici şi tratamentul, în unele cazuri superficial sau brutal, al autorităţilor române faţă de refugiaţii de peste Nistru.

Zinovie Husărescu scria în acest sens că, „Marele număr de refugiaţi veniţi de peste Nistru, au fost primiţi de autorităţile noastre din motive umanitare. Drept răsplată însă pentru ospitalitatea ce li s-a acordat, majoritatea s-a dedat la o vie agitaţie şi propagandă pe orice cale, în favoarea naţionalismului rus sau a bolşevismului. Cele mai numeroase elemente care au invadat în ţară, de peste Nistru, sînt pseudo-refugiaţii, adică contrabandişti, agenţi, spioni, curieri comunişti şi alţi indivizi periculoşi ordinei de Stat, care alimentaţi fiind, cu mari sume de bani, s-au introdus în centrele populate pentru a provoca curente anarhice. Aceste elemente au trecut clandestin frontiera prin diferite puncte şi cu acte de legitimare false şi-au asigurat libertatea de a străbate prin satele şi oraşele Basarabiei pentru a sădi sămânţa anarhiei. Refugiaţii, în afară de prejudiciile pricinuite vieţei politice a Basarabiei şi ordinii de Stat, au adus perturbări şi în viaţa economică. Centrele în care s-au aşezat, devenind suprapopulate, traiul s-a scumpit şi mai mult, specula a luat proporţii îngrijorătoare, iar contrabandele s-au înmulţit considerabil, aducând mari pagube Statului şi populaţiei”.[268]

Trecerile frauduloase a frontierei aveau loc, în mare parte, pe timp de iarnă, când Nistrul îngheţa. Dar şi în restul anotimpurilor trecerile nu conteneau. La începutul anilor `30, când foametea organizată de bolşevici în Ucraina a afectat greu populaţia, trecerile frauduloase a frontierei în România au atins cote mari. Spre exemplu, potrivit datelor aceluiaşi Detaşament al Poliţiei de frontieră Olăneşti, în luna februarie 1932, în sectorul acestui Detaşament au trecut fraudulos frontiera 39 de persoane (în grupuri de câte 15-20 persoane, în mare parte familii tinere, cu copii mici),[269] iar în luna aprilie 1932 – 159 de persoane.[270] Aceste treceri se încercau a fi oprite de focul armelor grănicerilor sovietici, care au produs multe victime printre refugiaţi.

Evenimentele care aveau loc pe Nistru, au cutremurat opinia publică românească şi internaţională. Pe graniţă, „în fiecare noapte au loc împuşcături; zilnic se găsesc morţi şi răniţi, deoarece fuga din U.R.S.S. continuă fără întrerupere din momentul când Sovietele au venit la cârmă”. Şi dacă la început numărul refugiaţilor nu era chiar mare, fiind predominat de intelectuali, începând cu vara anului 1931, când foametea devenise cumplită, cotele refugiaţilor au crescut considerabil.

Mulţi care au reuşit să treacă Nistrul, „abia se mişcau din cauza foamei”. În Basarabia „li se făcea o primire mai mult decât frăţească, indiferent de naţionalitatea populaţiei nenorocite”. Cu toţii erau centralizaţi la Chişinău, la Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaţilor Moldoveni de peste Nistru, condus de Pan Halippa, unde primeau mâncare, îmbrăcăminte şi încălţăminte.[271] Refugiaţii au mai primit asistenţă (socială şi financiară) şi de la aste instituţii: Ministerul Muncii, Primăria municipiului Chişinău, Liga Culturală, Crucea Roşie, Regia Autonomă a Căilor Ferate Române, Banca Naţională a României, etc., etc.[272]

Pentru a opri valul de refugiaţi, grănicerii sovietici aveau ordine categorice – de a trage în oricine va încerca să treacă ilegal frontiera. De asemenea, pentru paza hotarului au fost aduse în R.A.S.S.M. echipe speciale de agenţi ai G.P.U., plasate pe Nistru şi în satele cele mai refractare regimului. În unele sectoare ale Nistrului (mai accesibile) a fost pusă sârmă ghimpată, pentru a opri trecerea celor ce încercau să fugă în România. Sârma era înfiptă chiar pe malul apei sau în apă, pentru a-i opri pe cei ce încercau vara să treacă apa înot.

Spre sfârşitul anului 1931-începutul anului 1932, fuga în masă a ţăranilor transnistreni a cunoscut proporţii foarte mari. Spre exemplu, în a doua decadă a lunii ianuarie 1932, numai la Tighina se aflau 80 de familii refugiate (bărbaţi, femei, unele însărcinate, copii, bătrâni – de 70-80 de ani).[273] „Din toate părţile de pe malul Nistrului veneau ştiri despre sosirea a noi grupuri de refugiaţi chinuiţi. Ei erau trimişi prin lagăre, unde li să dădea hrană şi îngrijire. Iar acei dintre care aveau rude printre basarabeni, se duceau la ei dacă aceştia consimţeau să-i ia pe răspunderea lor”. Unii nu au reuşit să fugă, fiind opriţi de grănicerii sovietici prin aplicarea armelor de foc. Ziarul Curentul din 7 martie 1932, scria că, „Cadavrele celor omorâţi de către sovietici în diverse locuri şi la date diferite, rămăseseră încă neridicate la 7 martie. Corespondentul de pe malul Nistrului comunică despre aceste cadavre că sunt hrana câinilor şi a lupilor. (...) Din rapoartele autorităţilor de la graniţă, spune corespondentul, – bate vântul a urgie – atât sânge nevinovat se varsă pe Nistru şi atâţi oameni nenorociţi cad pradă mitralierelor sovietice la graniţa dintre două lumi”.[274] Refugiaţii povesteau că, grănicerii şi agenţii sovietici se ascund în copaci şi observând vreo mişcare, trag fără nici o somaţie.

Mulţi dintre cei ce doreau să ajungă în România, chiar dacă evitau gloanţele grănicerilor sovietici, nu întotdeauna ajungeau pe celălalt mal. În unul din cazuri gheaţa de pe Nistru s-a spart la jumătatea răului, înecându-se 14 suflete. Alţii, sleiţi de puteri, nu mai puteau duce acţiunea la bun sfârşit.

Valul de refugiaţi nu s-a micşorat nici atunci când gheaţa s-a pornit pe Nistru. Unii, sperând că sovieticii vor fi mai puţin vigilenţi la topirea gheţii de pe Nistru, au trecut hotarul pe gheaţa plutitoare.[275] Fugeau cum putea, chiar şi cei care nu puteau înota. Spre exemplu, în august 1932, din comuna Coşniţa a fugit o familie compusă din soţ, soţie şi patru copii: „Copiii erau puşi în lădiţe, iar soţia pe un butuc. Lădiţele şi butucul au fost legate cu o funie, al cărui capăt, legat în formă de ham, a fost trecut pe umerii tatălui. Acesta târa după el familia, încât făcea impresia unui vapor în miniatură”.[276]

Transnistrenii fugeau în România ca înspre „pământul făgăduinţei”, fugeau „încotro îi duc ochii”, numai pentru a scăpa de ororile regimului sovietic, de teroare şi deportare în Siberia.[277] Încercau cu preţul vieţii să treacă dincolo de Nistru: erau gata să moară, dar să nu mai rămână în „raiul comunist”.

Ajunşi în Basarabia, povesteau despre cele suferite sub regimul comunist. De la ei basarabenii de rând au aflat de modul sovietic de viaţă, de disperarea populaţiei, de lagărele siberiene, pe care aveau să le înfunde în anii `40.[278]

Au murit mulţi în încercarea de a se refugia, însă „punctul cel mai dureros din istoria calvarului moldovenilor din Uniunea Sovietică”, a fost masacrul din pădurea Olăneşti. „Faptele s-au petrecut astfel: La 23 februarie (1932 – n.a.), orele 12 de noapte, pe malul sovietic din faţa comunei Olăneşti (Basarabi) s-au auzit bubuituri foarte puternice, care au durat 20 de minute. Între timp, pe malul românesc şi-au făcut apariţia un grup de refugiaţi; privirea lor era îngrozitoare. Ochii, plini de frică şi groază, hainele de pe ei erau rupte. Din aceşti 20 de refugiaţi, 8 erau grav răniţi de grănicerii sovietici. Ei povestesc că 60 de moldoveni s-au hotărât să părăsească Moldova Sovietică, spre a se aşeza în Basarabia românească. Situaţia, acolo, este atât de grea, încât nu-i cu putinţă să trăiască cineva mai departe. În continuare, mărturisesc că, îndată ce aceşti nenorociţi au pus piciorul pe gheaţă, grănicerii roşii au deschis focul. Ţipetele de groază s-au amestecat cu răgnetele celor răniţi şi muribunzi. În acest măcel nemaipomenit de crud şi-au găsit moartea 40 de bărbaţi. Printre victime se aflau multe femei şi copii”. Dintre aceşti puţini refugiaţi scăpaţi cu zile, mulţi povesteau că, „sate întregi de moldoveni încearcă să treacă Nistrul, în Basarabia”. Avea loc „un adevărat exod spre ţara liberă”.[279]

Acest crud măcel a fost discutat, trei zile mai târziu (la 26 februarie 1932), în Parlamentul României. Unul dintre deputaţi a propus Guvernului să iniţieze negocieri cu Guvernul sovietic, „pentru a-i aduce în ţară pe toţi românii transnsitreni”. Un alt deputat îşi exprima nemulţumirea în sensul că, „masele de moldoveni ar fi putut să fie arestate (de autorităţile sovietice de la graniţă – n.a.), dar nicidecum omorâte”. În schimb, ministrul de Interne de atunci, C. Argetoianu, a considerat că astfel de chestiuni nu trebuiesc discutate în şedinţele legislativului român, deoarece „masacrele întrebuinţate de Guvernul sovietic au fost îndreptate împotriva propriilor cetăţeni; prin urmare, ele nu sunt de competenţa parlamentului român”. Liderul ţărănist dr. N. Lupu a criticat vehement poziţia de indiferenţă a ministrului de Interne. Deputatul basarabean P. Cazacu, a propus „să se dea în folosul refugiaţilor câte o sută de lei de fiecare deputat din diurna zilnică”, ca până la urmă să se aprobe suma de 200 lei de la fiecare deputat.

Problema refugiaţilor transnistreni a fost discutată şi în Senat în ziua de 4 martie 1932. În cadrul şedinţei, unul din senatori a propus Guvernului român, „ca prin mijlocirea Societăţii Naţiunilor, persoanele care vor să treacă în Uniunea Sovietică, să fie schimbate cu acelea, care doresc să părăsească «Raiul sovietic»”. Vladimir Cristi, ministru al Basarabiei, după ce a relatat despre starea refugiaţilor veniţi pe malul românesc, a rugat Guvernul să le vină în ajutor. Liberalul Gheorghe Brătianu a propus ca „prin Societatea Naţiunilor, dacă nu se poate pe cale directă, să se intervină (la Guvernul sovietic – n.a.) pentru a cruţa distrugerea populaţiei autohtone, de acelaşi sânge de la graniţa Statului român”. Iar mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, Î.P.S. Pimen, a cerut senatorilor să dea câte 500 de lei pentru ajutorarea refugiaţilor.[280]

A doua zi, la 25 martie 1932, preşedintele Consiliului de Miniştri, Nicolae Iorga, a calificat ceia ce se petrecea la graniţa de pe Nistru, „acte de sălbăticie fără pereche (...) împotriva unei populaţii paşnice”. Relaţiile româno-sovietice fiind suspendate, problema refugiaţilor era practic imposibil de rezolvat.[281] În aceste condiţii, Guvernul român a găsit doar două soluţii pentru a opri masacrele de pe Nistru: 1. de a înainta un memoriu Societăţii Naţiunilor şi 2. de a face cunoscut în lume despre aceste acte criminale şi în aşa fel, a exercita presiuni asupra Rusiei Sovietice.[282]

Presa românească (Adevărul, Universul, Neamul Românesc), cea occidentală (Le Journale, L´ordre), precum şi cea comunistă (L´Humanite, Izvestia), au abordat pe larg evenimentele de pe Nistru; evident că presa comunistă a distorionat adevărul în privinţa exodului transnistrean. Ziarul comunist francez, L´Humanite, a declanşat o furibundă campanie împotriva „insinuărilor” împotriva Statului sovietic.[283] Izvestia scria că, incidentele de pe Nistru erau „o provocare românească”, în „Moldova Sovietică” (R.A.S.S.M.) fiind trimişi agenţi speciali români, care „au recrutat câţiva culaci separaţi, pentru a-i face să treacă Nistrul” în România. Mai departe, cotidianul moscovit, pentru a se răzbuna, descrie „foametea din România, teroarea, etc.”. Iar radio Tiraspol avea impertinenţa să anunţe despre „starea înfloritoare” din Republica Moldovenească.

Ziarul Pravda, oficiosul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, nu a scris nimic despre masacrele de pe Nistru, menţionând doar că, presa română „în ultima lună, publică o mulţime de iscodiri cu privire la Moldova Sovietică”.[284]

Refugiaţii transnistreni nu au fost lăsaţi în pace de bolşevici nici în România: agenţii G.P.U.-ului, veniţi în mare parte sub acoperirea de „refugiaţi”, i-au ţinut sub supravegherea. Din această cauză multor refugiaţi, li era frică să povestească despre regimul criminal din stânga Nistrului. Agenţii G.P.U., trimişi în România pe problema refugiaţilor, s-au ocupat de cercetarea malului românesc al Nistrului, au aflat care era primirea făcută de autorităţile române refugiaţilor, care era situaţia lor în „noua Patrie”, unde erau concentraţi, dacă prezintă, prin acţiunile lor, pericol pentru Statul Sovietic, au procurat tabele cu numele refugiaţilor, etc.[285]

Masacrele de pe Nistru au fost prezentate, în martie 1932, sub forma unui „memorandum”, Societăţii Naţiunilor, însă forul internaţional nu a fost în stare să i-a măsuri în privinţa acestei probleme. Un rol important în atenţionarea opiniei publice asupra acestei probleme, l-a avut Nichita Smochină, român-transnistrean, care prin diverse căi a încercat să apere românitatea transnistreană.[286]

Componenta cea mai importantă din activitatea birourilor de siguranţă rămânea a fi conspirativitatea şi reţeaua de agenţi-informatori, indispensabili muncii informative. În februarie 1937, I.R.P. Chişinău, îi avea în calitate de agenţi-informatori pe Nicolae Cucinschi, Alexandru Gheorghiev, Alexandru Turbinev, Ilie Grecu şi Gheorghe Socmenco, plătiţi cu câte o diurnă cuprinsă între 1.300-2.000 de lei (fondul informativ fiind de 8.000 de lei).[287] Către anul 1939, a scăzut numărul informatorilor, dar şi fondul informativ alocat. Pentru luna ianuarie 1939, I.R.P. Chişinău a primit un fond informativ de 4.000 de lei pentru plata informatorilor diurnişti.[288] Printre aceştia erau: Alexandru Turbinev, Leontina Raif, Sima Florescu, remuneraţi cu o diurnă de 1.250-1.500 de lei pe lună.[289] Cei ce nu-şi executau misiunea erau concediaţi şi înlocuiţi cu alţii mai muncitori. Spre exemplu, în 1937, Alexandru Gheorghiev a fost revocat din serviciu „pentru lipsă de activitate în serviciu”, în locul lui fiind propus Ioan Popescu. Însă, din cauză că Ioan Popescu „nu s-a prezentat la post”, în locul lui a fost numită Leontina Raif, care a mai lucrat în această calitate.[290] În martie 1939, se insista asupra revocării din funcţie a agentei Sima Florescu, „pentru lipsă de activitate în serviciu” şi numirea în locul ei a lui Vladimir Tsentief din Chişinău.[291]

Deşi Siguranţa, ca instituţie distinctă, nu mai exista, activităţile de poliţie de informaţii şi contrainformaţii au continuat cu aceiaşi intensitate. După cum reiese dintr-un raport de activitate a Biroului Poliţiei de Siguranţă Cetatea Albă, pe parcursul lunii decembrie 1932, „S-au primit şi înregistrat un număr de 444 corespondenţe şi s-a lucrat şi expediat la diferite instituţiuni un număr de 368 lucrări. S-a făcut controlul suspecţilor din oraş şi judeţ. Cu personalul s-a executat diferite razii şi supravegherea tuturor suspecţilor din raza acestui oraş”.[292] Tot la începutul anilor ´30, comisarul Simion Ionescu, şeful Biroului de Siguranţă al Chesturii Poliţiei Bălţi şi subordonaţii lui, au reuşit mai multe descoperiri importante, printre care: nucleul Mordco, Pălărie şi alţii; casa conspirativă din str. Libertăţii din Bălţi, cu prinderea curierului Haim Gherştein; nucleul Eva Cogan şi alţii; organizaţia inginerului M. Osterfeld; nucleul Iţic Rabinovici şi alţii; spărgătorii Simon Meriner şi Şmil Grabois. De asemenea, chestorul Poliţiei Bălţi, Sisoe Moscalu, împreună cu Simion Ionescu şi echipa lui, au descoperit: nucleul Meer Hincman şi alţii; întreaga organizaţie comunistă judeţeană şi urbană; pe curierul Haim Grobman; afacerea Moisei Mosis, etc.[293]

Intensitatea cu care activa mişcarea comunistă în Basarabia, reiese din unul din rapoartele de activitate al Siguranţei: „Se redă mai jos cazurile petrecute în întreg cuprinsul regiunii (Basarabiei – n.a.) în cursul lunii Ianuarie 1932 şi anume:

1. La Chişinău, în ziua de 4 Ianuarie, a fost arestat individul Daicisneider Meer, elev [în] clasa 8-a, la Şcoala superioară de comerţ, la domiciliul căruia s-a găsit un bogat material de propagandă comunistă.

Din cercetările făcute s-a stabilit că, numitul activa în mişcarea comunistă, recrutat fiind de un necunoscut ce şi-a dat numele conspirativ «Malec» şi «Sinca», cu care avea întâlnire o dată pe săptămână şi de la care a primit materialul subversiv, ce a fost găsit la percheziţie.

Apoi, mai târziu, a primit însărcinarea să organizeze un nucleu denumit «Şcolarul Roşu», printre elevii şcolii comerciale, reuşind astfel, în acest scop, în scurt timp, să recruteze pe elevii: Vaisman Moise, Brochman Avram şi Ghicu Gleb, toţi elevi din clasa 4-a, la aceiaşi şcoală.

Activitatea nucleului data de la Noiembrie 1930, prin şedinţe secrete convocate la gazda lor.

Toţi cei de mai sus, împreună cu actele dresate şi corpurile delicte, au fost înaintaţi Parchetului Trib.[unalului] Lăpuşna, care cu concluzii de arestare, i-a deferit Cabinetului 1 Instrucţie.

2. [a.] Cu ocazia zilei de 24 Ianuarie, s-au arborat în Tg. Ungheni 4 steguleţe roşii, cu inscripţii comuniste şi emblema «Secera şi Ciocanul».

b. În satul Broştenii Vechi, jud. Bălţi, în noaptea de 23 Ianuarie, au fost împrăştiate manifeste comuniste. Bănuielile căzând asupra sătenilor: Danila Putină, Dumitru Zabolotnîi şi Maxim Bâcu din acel sat.

c. În noaptea de 23 Ianuarie, la Bălţi, au fost surprinşi indivizii Mordco Sanacovschi şi Mucenic din Bălţi, răspândind manifete incendiare.

d. În noaptea de 23 Ianuarie, în satul Macarovca, jud. Soroca, au fost găsite 47 manifeste incendiare. Tot în aceiaşi noapte, indivizii: Şlioma Coifman, Haim, Vaserman, Buium Oclander şi alţi evrei din Zguriţa – Soroca, au avut o consfătuire în casa individului Victor Coihman din comuna Macarovca şi fiind arestaţi, sunt în curs de cercetări.

3. La Chişinău, în ziua de 15 Ianuarie, un grup de indivizi tineri muncitori, au încercat să facă o manifestaţie, cerând pâine şi lucru.

Au fost arestaţi din ei 10 indivizi, ce erau capii conducători şi instigatori ai grupului, îndemnându-i la manifestaţie pe străzi, cu strigăte de: «Ura, Trăiască Rusia Sovietică. Vrem pâine şi lucru».

Toţi cei arestaţi, la cercetări au refuzat să dea orice relaţiuni, declarând în acelaşi timp greva foamei.

Toţi sunt cunoscuţi ca membri ai organizaţiei comuniste locale şi împreună cu actele dresate au fost înaintaţi Parchetului Tribunalului local.

4. La Ismail, în noaptea de 30/31 Ianuarie, au fost arestaţi indivizii: Alexandru Muravlev şi Mihail Cinghin din satul Necrasovca Veche, dovediţi ca autorii arborării unui drapel roşu în acel sat şi răspânditori de manifeste.

Sunt în curs de cercetare”.[294]

În primăvara anului 1932, în garnizoana Chişinău, în strada N. Iorga nr. 15, a fost descoperită o tipografie clandestină a Regionale Comuniste din Basarabia. Era instalată într-un apartament compus din trei camere, unde locuia tehnicianul tipografiei împreună cu concubina lui. Aici, în timpul nopţii, se lucra la tipărirea ziarelor, manifestelor, broşurilor şi circularelor comuniste. La descinderea organelor poliţieneşti în acest apartament, s-a găsit un bogat depozit de materiale de propagandă, „din care se aprovizionau toate organizaţiunile comuniste din Basarabia, prin diferiţi curieri tehnici”. Comuniştii descoperiţi, s-au instalat în acel apartament de vreo trei luni, unde, în afara tipăririi şi difuzării materialului de propagandă, desfăşurau şi activităţi de spionaj. Aici puteau obţine diverse informaţii de calitate, căci în aceiaşi curte locuia „D-l Halippa, fost ministru, Intendentul Căpitan Botez de la C.[orpul] 3 A.[rmată], Căpitanul Varu de la Batalionul de Jandarmi şi Locotenentul Dragoş de la C.[orpul] 3 A.[rmată]”. Nici unul dintre aceştia nu a putut bănui cine locuia în acel apartament. Comuniştii intenţionat s-au instalat în acel loc, pentru a nu fi suspectaţi.

În concluzia organelor poliţieneşti referitor la acest caz, în ce priveşte activitatea de spionaj, se spunea că, „mai mult ca sigur că ei erau la curent cu alarmele ce se dau, cu consemnarea trupelor în cazărmi pentru diferite zile roşii sau cu diferite ordine ce se transmiteau ofiţerilor acasă prin curieri”.

Pentru a preveni în viitor producerea unor astfel de cazuri, şeful de Stat Major al Corpului 3 Armată, colonelul T. Ionescu a dispus ca „fiecare ofiţer să stabilească identitatea, situaţia, ocupaţia, etc., asupra tuturor locatarilor din aceiaşi curte. În cazul că din observaţiunile făcute unul din locatari ar da de bănuit, se va raporta imediat autorităţilor superioare, cari de comun acord cu poliţia va căuta să stabilească adevărul. În cazul când vreun ofiţer sau reangajat ar locui în casa vreunui comunist descoperit, atunci ofiţerul va căuta, dacă se poate, a se muta chiar înainte de expirarea contractului. Stabilirea celor de mai sus se va face cu cea mai desăvârşită discreţie, pentru a nu da loc la nici un fel de suspiciune”.[295]

În 1937, Direcţiunea Generală a Poliţiei a întocmit o interesantă analiză a mişcării comuniste din România, din perioada 1 ianuarie – 1 august. Pe parcursul a 15 pagini, se spunea în esenţă că, mişcarea comunistă a căutat să reducă la maxim activitatea ilegală de organizare şi de presă clandestină, a extins la maxim activităţile legale „prin pătrunderea în toate partidele politice, în special cele democrate, cum şi în organizaţiile profesionale, publice şi particulare, sindicate şi în toate asociaţiile de tineret”, ţinta finală fiind „concentrarea forţelor democratice într-un front popular”. În eforturile lor erau ajutaţi „de acţiunea unor facţiuni de stânga din sferele conducătoare ale partidelor şi organizaţiilor vizate”. Realizările obţinute de comunişti prin „noua tactică de penetraţie în partidele democrate”, erau considerate ca fiind „evidente” în P.N.Ţ., Partidul Radical Ţărănesc, P.S.D., în mişcarea Frontul Păcii, în organizaţiile profesionale (Federaţia C.F.R., Federaţia Funcţionarilor Particulari, sindicate, organizaţii muncitoreşti), etc.[296]

Scoşi în afara legii, la alegerile comunale şi judeţene, comuniştii reuşiseră să influenţeze masele din organizaţiile politice ale partidelor menţionate, din sectoare şi circumscripţii, mai ales prin spiritul antifascist, lozinca Înfrângerea fascismului prin concentrarea forţelor democratic dovedindu-se extrem de eficace, mai ales în Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Galaţi, Constanţa şi Cluj. La Chişinău s-a înfiripat o organizaţie „camuflat comunistă, care a încheiat cartel cu naţional ţărăniştii”, peste capul şefului Partidului Radical Ţărănesc, care s-a opus. La Confederaţia Generală a Muncii, comuniştii încearcă „acapararea conducerii şi bolşevizarea muncitorimii ceferiste”, speculând nemulţumirile din rândul maselor, cauzate de revendicările economico-profesionale.[297]

Deşi organizaţiile comuniste erau neînsemnate sub aspect numeric, în 1939 înregistrându-se numai 375 de comunişti, printre care 2-3 români basarabeni, ele au fost intens utilizate de U.R.S.S. în acţiunile subversive din România.[298]

Pe parcursul a 20 de ani de subversiune bolşevică în Basarabia, din 1919 şi până în 1939, au fost demascaţi peste 10.000 de agenţi, terorişti, spioni sovietici, veniţi în Basarabia pentru a crea o stare generală de frică a populaţiei, de neîncredere şi ură faţă de autorităţile româneşti.[299]

Deşi subversiunea sovietică a depus mari eforturi în Basarabia, putem spune că, graţie atitudinii pro-româneşti a românilor basarabeni şi a excelentei activităţi desfăşurate de organele Siguranţei, presiunile continue ale U.R.S.S., exercitate absolut pe toate căile, nu au reuşit să ducă la bolşevizarea şi ocuparea sovietică a Basarabiei, României şi a Europei. Basarabia şi România în general, au fost în permanenţă hărţuite de vecinul din răsărit, dar au ştiut să reziste! Anume în teritoriul Basarabiei, serviciile speciale sovietice (de spionaj, terorism şi propagandă) şi-au testat toate armele pe care le-au aplicat ulterior în alte „bătălii” pe parcursul secolului XX, dar în faţa cărora Siguranţa română s-a dovedit invincibilă, pentru asta fiind atât de temută, dar şi respectată de adversar. Şi ce nu s-ar spune despre Siguranţa Statului din Basarabia şi în general despre autoritatea românească din Basarabia interbelică (că a fost slabă, coruptă, a maltratat populaţia băştinaşă, etc., etc.), un lucru este cert: acestea au luptat şi rezistat cu succes pe frontul de pe Nistru a luptei dintre Europa burgheză şi barbaria bolşevică, au protejat Europa pe parcursul întregii perioade interbelice, cedând doar în 1940, sub presiunea cârdăşiei anglo-franco-germano-sovietice.

Arma teroristă aplicată de sovietici nu a avut o ţintă bine stabilită, fiind îndreptată asupra oricui apărea în cale – poliţist, jandarm, militar, ceferist, primar, notar, ţăran. Mai cu seamă, pierderi materiale şi umane a avut de suferit populaţia civilă. În aceste condiţii, autorităţile române au depus întreaga stăruinţă pentru a apăra populaţia, a preveni acţiunile de distrugere a avutului acesteia, a evita orice tulburare socială provocată de agenţii bolşevici şi a „crea premise politice de prosperare a acestui ţinut, situat în calea expansiunii sovietice”.

Civilii au avut de suferit şi de pe urma abuzurilor funcţionarilor poliţieneşti, căci într-un teritoriu în care mişunau agenţii bolşevici, suspiciunea de colaborare faţă de orice civil, nu putea lipsi. În special, au avut de suferit locuitorii comunelor de pe Nistru, unde agenţii bolşevici aveau mulţi indivizi care le acordau concurs (hrană, găzduire, informare). La orice trecere frauduloasă a Nistrului spre malul românesc, populaţia se alerta, căci organele poliţieneşti începeau căutarea infractorilor (bănuiţi că au venit pentru activităţi subversive) şi în timpul acestei operaţiuni, din cauza suspiciunii, putea suferi oricine.

După venirea la putere a naziştilor în Germania, în 1933, se activizase din punct de vedere politic şi grupurile etnice germane din afara hotarelor Germaniei. În România, deosebit de activi erau germanii din Banat şi Transilvania.[300] De asemenea, o activitate intensă a avut mişcarea hitleristă a germanilor din Basarabia, cu centrul la Tarutino, jud. Cetatea Albă, în fruntea căreia se afla Rudolf Neiman.[301] În iunie 1934, în oraşul şi judeţul Cetatea Albă, aceasta număra 117 membri importanţi şi 437 de simpatizanţi.[302]