O RETROSPECTIVĂ A SERVICIILor DE INFORMAŢII ŞI SIGURANŢĂ ROMÂNEŞTI

ASUPRA SPIONAJULUI SOVIETIC ÎN BASARABIA interbelică.

 

În perioada interbelică, serviciile de informaţii şi siguranţă româneşti au elaborat un studiu întitulat „Spionajul sovietic în România”. Lucrarea abordează activitatea informativă şi contrainformativă de la hotarul româno-sovietic de pe Nistru şi prezintă în mod succint organizarea, activitatea, tactica şi metodele de lucru ale serviciilor de spionaj sovietice din anii 20-30 ai secolului XX.

Organele româneşti de informaţii şi siguranţă (Serviciul Secret al Armatei române, Siguranţa Generală a Statului, etc.), în rezultatul activităţilor de contraspionaj, au constatat că, organele secrete sovietice dispuneau „de o vastă organizaţie şi de fonduri băneşti considerabile”.

Centrala serviciului se afla la Moscova, de unde porneau „firele invizibile ale reţelei de spionaj, care acoperă ca o pânză deasă de păianjen întreaga Europă şi o parte din Asia, întinzându-şi antenele şi în centrele mai importante de pe celelalte continente”. După cum s-a putut stabili, acţiunea de spionaj sovietic se efectua prin Direcţia politică de Stat (G.P.U.[1]), Serviciul de informaţii militare ale Marelui Stat Major (Razvedupr[2]), Serviciul de informaţii diplomatice şi Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).

Potrivit documentului, Direcţia politică de Stat (G.P.U.) era una din cele mai puternice organizaţii de spionaj din lume, cu atribuţii atât informative, cât şi contrainformative. În zonele de frontieră avea subdiviziuni – numite „zacordate” – care se ocupau de informaţii şi contrainformaţii la hotar şi spionaj în statele vecine. La garniţa sovieto-română acţionau Zacordatele Kiev şi Odesa, cu centre de informaţii pe frontieră la Kameneţ-Podolsk, Moghilev şi Tiraspol. Misiunea acestor centre informative de pe Nistru consta în: a supraveghea activitatea organelor de recunoaştere străine care trimeteau agenţi în Rusia Sovietică, precum şi activitatea serviciului român de spionaj; a desfăşura activităţi de informaţii pe teritoriul României şi în special în Basarabia. Fiecare centru informativ avea rezidenţi în România, agenţi informatori, curieri (pentru stabilirea legăturilor) şi gazde conspirative (pentru întâlniri). Informaţiile culese de aceste zacordate erau centralizate la Secţia G.P.U. din Harkov (Ucraina), care apoi le raporta Centralei de la Moscova.

Serviciul de informaţii militare al Marelui Stat Major al Armatei Roşii („Razvedupr”), la hotarul din Vestul Rusiei Sovietice se ocupa de culegerea informaţiilor cu caracter militar din România, Polonia, Statele Baltice şi Balcanice; adică, interesa dislocarea şi dispozitivul unităţilor din statele vecine (în special, din zona de frontieră), tipul unităţilor şi forţa lor combativă, procedeele de luptă folosite de adversar, evoluţia stării de spirit din armatele inamice, ipotezele eventualelor operaţiuni militare ofensive sau defensive, dispoziţiile speciale date armatelor, etc.

În străinătate, în ţările cu care sovieticii aveau relaţii diplomatice, spionajul Razvedupr-ului se desfăşura de către militarii specializaţi în culegerea informaţiilor, care lucrau sub acoperirea de ataşaţi militari, secretari de legaţie, etc. În România, spionajul militar sovietic se efectua prin agenţi acoperiţi, recrutaţi şi instruiţi anume pentru acest scop. Centrala spionajului militar pentru România se afla la Viena, iar materialul informativ se expedia la Moscova prin curierii diplomatici ai legaţiei sovietice din Austria.

Separat, în ţările în care U.R.S.S. avea reprezentanţi oficiali, acţiona Serviciul de informaţii diplomatice, care culegea orice informaţie de ordin politic. Spre exemplu, o intensă activitate era desfăşurată asupra României şi în special a Basarabiei de ambasada sovietică din Istanbul, care număra aproximativ 165 de persoane, cu diferite misiuni oficiale.

Un rol deosebit în culegerea şi facilitarea obţinerii informaţiilor, o avea Internaţionala a III-a Comunistă, care dispunea de partidele comuniste din diferite ţări. Acestea, pe lângă acţiunea de propagandă şi turburări, erau obligate să-şi dea concursul la procurarea informaţiilor în favoarea Uniunii Sovietice, prin: recrutări de agenţi, procurări de paşapoarte false, înlesniri de treceri frauduloase peste frontiere, etc. Pentru România, exista o secţie comunistă balcanică. Această secţie conducea Federaţia balcanică comunistă cu sediul la Berlin. Pentru a nu i se putea urmări activitatea, Federaţia îşi muta periodic sediul la Istanbul, Viena, Praga, Budapesta şi Salonik.

Din cele de mai sus, reieşea cu claritate că, România era complect încercuită de către serviciul de spionaj sovietic, care acţiona pe două căi: 1) direct peste Nistru, prin centrele de spionaj din Kiev, Odesa, Kameneţ-Podolsk, Moghilev şi Tiraspol; 2) indirect, prin centrele de spionaj din străinătate, în special, prin cele de la Viena, Berlin şi Istanbul.

Serviciul de spionaj sovietic îşi recruta personalul din toate straturile sociale, indiferent de naţionalitate, provenienţă, instrucţie sau moralitate. Pentru România, cei mai mulţi agenţi (spioni) sovietici ai G.P.U.-ului erau recrutaţi din rândul:

a) basarabenilor (majoritatea de origine etnică rusă), care aveau legături de rudenie în Ucraina. În alegerea acestora erau preferaţi cei ce aveau trecere pe lângă autorităţile române, cunoşteau bine limba şi obiceiurile româneşti, şi aveau o ocupaţie care îi punea la adăpost de orice suspiciune;

b) Ofiţerilor de rezervă, care au activat în armatele rusă sau austro-ungară. Majoritatea lor, rămaşi în urma Primului Război Mondial fără nici o ocupaţie, au putut fi uşor câştigaţi de perspectiva unei rapide îmbogăţiri pe calea practicării spionajului. O parte din ofiţeri, foşti în Armata ţaristă şi refugiaţi pe teritoriul basarabean, au intrat în organizaţiile monarhiste, tolerate de autorităţile române şi sub această tutelă s-au implicat în acte de spionaj în favoarea sovietelor, în speranţa reabilitării şi primirii lor în Armata Roşie. Dintre foştii ofiţeri în Armata austro-ungară, au fost unii care şi-au oferit serviciile, fiind convinşi de către cei care i-au recrutat că, lucrează pentru cauza germană.

c)     Dezertorilor (grade inferioare) din Armata română, majoritatea originari din Basarabia, refugiaţi în Rusia Sovietică. Aceştia, mai ales cei mai cultivaţi şi cu ştiinţă de carte, au fost primiţi şi trataţi bine de autorităţile sovietice şi puşi de serviciile de spionaj sovietice, prin şantaj, să aleagă: ori se reîntorc în România pentru a face spionaj, ori vor fi deportaţi în Siberia. Dintre aceştia, aproape toţi au preferat să facă spionaj, primind o instrucţie specială în acest sens. Printre cei recrutaţi din această categorie, erau mulţi tineri basarabeni, care şi-au făcut serviciul în Armata română şi au obţinut gradul de ofiţer în rezervă.

d)    Studenţilor din ţară sau străinătate, în special a celor de la Universitatea din Praga, în majoritate de origine etnică evreiască şi rusă. Aceştia au fost întrebuinţaţi la început în serviciul de curieri, urmând ca după ce se vor iniţia în arta spionajului şi vor termina studiile, să primească însărcinări mai importante.

e)     Femeilor angajate mai înainte în serviciul de spionaj sovietic şi căsătorite apoi cu ofiţeri români.

Colaboratorii (complicii agenţilor principali) erau recrutaţi dintre:

-     locuitorii din apropierea Nistrului, care făceau oficiul de gazde conspirative, călăuze şi curieri;

-     soldaţii şi gradele inferioare întrebuinţate în serviciul de birou al autorităţilor militare române, care aveau posibilitatea să procure informaţii şi documente importante;

-     funcţionarii diferitelor autorităţi civile (consilieri agricoli, funcţionari ai Căilor Ferate Române, Poştei, Telegrafului şi Telefonului, şi chiar funcţionari de la Siguranţa Statului), care, uzând de calitatea lor oficială, puteau procura sau înlesni procurarea informaţiilor şi transmiterea lor agenţilor sovietici;

-     femei de moravuri uşoare, care cutreierând garnizoanele din Basarabia, legau prietenie cu ofiţeri şi grade inferioare, în scopul obţinerii informaţiilor.

De asemenea, din cei sus enumeraţi se recrutau curieri, în special, pentru legătură cu centrele de spionaj din străinătate (Viena, Berlin).

La recrutarea agenţilor (mai cu seamă din teritoriul inamic, în cazul dat teritoriul basarabean) în serviciile de spionaj sovietice, banii constituiau mijlocul principal utilizat pe scară foarte largă. Sovieticii cheltuiau sume enorme pentru procurarea informaţiilor secrete; agenţii sovietici ofereau sume însemnate de bani pentru procurarea documentelor importante. Însă, nu întotdeauna recrutorii şi coordonatorii misiunilor îşi ţineau promisiunile, iar de multe ori dădeau bani falşi celor căzuţi în mrejele acţiunii lor. Ademenirea se făcea şi prin promisiuni de funcţii importante şi bine retribuite celor ce doreau să treacă în Rusia Sovietică, unde aveau familia, rudele sau unde îi mână dorul de aventură. Aceştia trebuiau să facă însă în prealabil dovada bunei lor credinţe, servind pe calea spionajului cauza bolşevică. De asemenea, recrutarea agenţilor-informatori se făcea prin ameninţarea dezertorilor din România cu deportarea în Siberia sau prin „specularea tuturor slăbiciunilor omeneşti şi şantajul cel mai odios, ameninţarea cu denunţarea sau chiar moartea a agenţilor informatori intraţi în serviciul de spionaj sovietic”. Tuturor acestora li se puneau la dispoziţie sume mari de bani pentru a-şi putea permite în misiune luxul să trăiască pe picior larg, să organizeze mese şi petreceri, la care să invite diferite persoane cu situaţii importante în stat, cu scopul de a stabili relaţii cât mai întinse şi a culege pe această cale tot felul de informaţii.

Agenţii-recrutori aveau misiunea să caute informatori printre indivizii în măsură să procure informaţii, întrebuinţând mijloacele de ademenire sus menţionate. Cei (dintre basarabeni) care îşi dădeau consimţământul să lucreze pentru spionajul sovietic, erau trecuţi peste Nistru, urmând să fie prezentaţi organelor de conducere a spionajului sovietic. Persoanele recrutate, odată ajunse peste Nistru, erau primite şi tratate foarte bine. Li se constata gardul de inteligenţă şi aptitudinile, şi în funcţie de cele constatate, li se dădeau instrucţiunile respective şi banii, apoi erau trimişi înapoi peste Nistru pentru executarea misiunii. Reveniţi în Basarabia, agenţii îşi începeau acţiunea de spionaj numai peste 1-2 luni şi numai atunci când aveau acoperirea necesară, adică să activeze sub masca unei ocupaţii oarecare.

Pentru încadrare în serviciul de spionaj sovietic, candidatului i se cereau să întrunească următoarele condiţii: să manifeste voinţa de a lucra pentru soviete; să aibă pe cineva în Rusia, care să garanteze pentru el; să semneze un angajament (din ale cărui date să se poată vedea gradul de cultură, dacă au talent oratoric, care era societatea pe care o frecventa, rudele, prietenii şi cunoscuţii din Rusia, dacă a mai lucrat în serviciul de spionaj, limbile ce le posedă, starea materială) şi să fie personal cunoscut de şefii serviciului de spionaj.

Lansarea spionilor sovietici în teritoriul Basarabiei se făcea, în special, pe calea terestră şi numai cu trecerea frauduloasă a frontierei. Numeroasele sinuozităţi şi acoperiri de pe malul Nistrului au favorizat foarte mult trecerile dintr-o parte în alta. Cele mai multe treceri se făceau iarna când Nistrul era îngheţat. În rest, trecerile se executau cu bărcile (obişnuite sau de cauciuc), precum şi înot. Din totalul cazurilor de spionaj descoperite de organele speciale româneşti, s-a putut constata că, majoritatea agenţilor au trecut Nistrul pe la Tighina.

La trecerea Nistrului de către spioni, grănicerii sovietici nu participau la operaţiune. În schimb, trecerea hotarului era însoţită de 5-6 oameni cu grenade şi arme automate, trimişi de serviciul sovietic de spionaj pentru a susţine la nevoie trecerea. În caz de incident, coordonatorul trecerii, care era şi şeful spionajului local, ordona deschiderea focului contra malului drept. Însă, au fost cazuri când trecerea agenţilor sovietici a fost susţinută cu focuri de armă şi grenade chiar de pe malul românesc, de către agenţii aflaţi în Basarabia, care au atacat din spate pe grănicerii români.

La încheierea misiunii, reîntoarcerea spionilor la Est de Nistru se efectua în zile stabilite în prealabil. Între cele două maluri ale Nistrului (între spioni şi serviciul de spionaj sovietic ce i-a lansat), se convenea asupra orei şi locului de trecere a spionului prin semnale luminoase convenţionale sau focuri de armă.

În ceea ce priveşte metodele de lucru ale spionilor sovietici în teritoriul inamic, aceştia îşi procurau informaţiile pe mai multe căi, dar cel mai simplu şi mai sigur mijloc era observarea personală. Un agent bine pregătit putea trage mult folos din participarea, ca simplu spectator, la paradele militare, la ieşirea trupelor din cazarmă pentru instrucţie, etc. Călătorind dintr-o garnizoană în alta şi angajându-se în conversaţii, în aparenţă inofensive, cu diferiţi militari izolaţi, agentul experimentat reuşea să identifice unităţile şi comandamentele, să afle numele comandanţilor, etc.

Un alt mijloc de care se foloseau spionii, era câştigarea prieteniei diferitelor persoane (ofiţeri, grade inferioare, în special, furieri pe la diferite comandamente), de la care puteau culege informaţii. Ca informatori din această categorie erau preferabili cei vicioşi sau cu înclinări spre viciu şi uşor coruptibili. O parte dintre aceştia deveneau colaboratori gratuiţi şi involuntari, comiţând din uşurinţă sau inconştienţă indiscreţii grave. În această categorie intrau şi persoanele care angajau în tren ori tramvai, în localuri publice sau pe stradă, diferite conversaţii, din care spionii puteau trage foloase.

Însă, cele mai preţioase şi mai sigure informaţii agenţii de spionaj le procurau de la colaboratorii lor conştienţi, care erau plătiţi şi ştiau de unde şi ce informaţii să culeagă şi unde merg acestea.

Ziarele şi alte publicaţii constituiau un mijloc de informare foarte comod şi la îndemâna tuturor. Din pagina militară a ziarelor, agenţii de spionaj extrăgeau datele interesate, iar din diferitele publicaţii şi comunicări de adrese, puteau afla dislocarea şi situaţia unităţilor militare. În acest context, serviciile de siguranţă române, considerau că, „Abuzând de libertatea acordată presei, mai toate ziarele au dat relaţiuni complecte asupra manevrelor din toamna anului 1928, intrând în detalii de organizare şi conducere, cari nu puteau interesa prea mult marele public”.

Pentru procurarea copiilor după documente, agenţii sovietici de spionaj utilizau aparate fotografice (pe atunci „Construcţia aparatelor fotografice a atins perfecţiunea, prin dimensiunile minuscule la care s-a ajuns”), maşini de copiat ori le copiau de mână după diferite ordine secrete, situaţii de efectiv, etc. Pentru sustragerea actelor secrete originale închise în birouri, dulapuri sau case de fier, se întrebuinţau chei false (într-un caz de spionaj descoperit de organele de securitate române, un agent de spionaj sovietic a dat instrucţiuni complicelui său să scoată în ceară tiparul unei chei de la casa de fier. După acest tipar, în Rusia s-a confecţionat o altă cheie, cu care urma să se deschidă safeul, pentru a se sustrage documentele secrete de mare importanţă).

Referitor la păstrarea documentelor sustrase de agenţi, o instrucţiune găsită asupra unui spion sovietic prevedea: corespondenţa primită să fie memorată şi apoi distrusă imediat prin ardere, pentru a nu fi găsită asupra lui de organele de siguranţă române, în cazul unei eventuale percheziţii; documentele să nu se păstreze la domiciliu, ci într-un loc mai dosit, bine cunoscut de agent (se insista asupra îngropării lor sau dosirii în latrinele publice, astfel ca în caz de descoperire, agentul să poată convinge autorităţile că au fost puse de el; dacă totuşi era nevoie să ascundă documentele la domiciliu, locul trebuia astfel ales, încât bănuielile să nu cadă numai asupra lui. La unii agenţi de spionaj s-au găsit instrucţiuni scrise pe foiţe de ţigară şi ascunse în săpunul de ras sau scrise pe pânză şi introdusă între faţa şi căptuşeala hainei.

Transmiterea informaţiilor culese de multe ori s-a făcut prin scrisori, întrebuinţându-se pe o scară largă diferite preparate chimice pentru scrisul invizibil. Aceste preparate erau cunoscute sub denumirea generică de „cerneluri simpatice”. Pentru a nu da nimic de bănuit, se scria o scrisoare cu conţinut banal, iar printre rânduri se scriau informaţiile cu „cerneală simpatică”. O asemenea scrisoare la primire se trata cu raze infraroşii (lampa cu cuarţ) sau cu diverse preparate chimice. În urma acestor prelucrări, apărea vizibil scrierea cu „cerneală simpatică”. De obicei, „cernelurile simpatice” pentru a nu fi descoperite de serviciile de contraspionaj, erau camuflate sub formă de apă de colonie sau alte preparate.

Un alt mijloc de a coresponda între agenţii de spionaj sovietic şi complicii lor, îl constituia scrisorile cu înţeles convenţional sau cu text cifrat. Pentru stabilirea legăturilor sau anunţarea sosirii într-o localitate, agenţii s-au folosit în multe cazuri de rubrica „Corespondenţe” de la „Mica publicitate” a ziarelor.

Transportul documentelor şi informaţiilor mai importante se făcea, în cele mai multe cazuri, de către femei, folosindu-se geamantanele cu fund dublu. Într-unul din cazurile de spionaj descoperite în Basarabia, serviciul de curieri s-a exercitat de o femeie, sub acoperirea de comerciant ambulant de fructe în trenuri.

Interesante sunt instrucţiunile găsite asupra unui agent, referitoare la transportul şi predarea documentelor. Potrivit instrucţiunilor, când agentul sau curierul era nevoit să transporte documentele cu trenul, el urma să procedeze în felul următor: documentele trebuiau să fie împachetate la un loc cu lucrurile personale, astfel ca la urcarea în tren să pară că are un singur pachet, însă îndată după urcare, să desfacă pachetul în două părţi: cel cu documente să fie aşezat pe poliţa din faţă deasupra altui călător, aşa ca tot timpul să poată fi văzut, iar cel cu restul bagajelor deasupra agentului. În felul acesta, în eventualitatea deconspirării sale, el se putea degaja oricând de pachetul cu documente, spunând că nu este al lui.

Predarea şi primirea documentelor se recomanda să se facă în locurile izolate, în afara localităţii şi numai dacă agentul şi curierul erau deplin convinşi că nu au fost urmăriţi. Ei nu trebuiau să se apropie unul de altul decât după ce îşi arătau un semn convenţional, care indica dacă sunt sau nu filaţi. Pentru recunoaşterea reciprocă, se spunea o parolă sau se făcea un semn, la care trebuia să se răspundă după o convenţie dinainte stabilită. De exemplu, ca semn de recunoaştere putea fi întrebarea agentului: câţi kilometri sunt între două localităţi? sau unul din ei îşi făcea vânt cu pălăria, purta bastonul la subţioară sau avea la butonieră o floare de o culoare anumită. Când agentul (sau curierul) se ducea la întâlnire, el nu trebuia să întoarcă capul pentru a vedea dacă este urmărit, ci să recurgă la unele trucuri (să scape batista, să-şi lege şiretul de la pantof, să-şi aprindă ţigara, etc.), observând dacă este sau nu filat.

În cazul când întâlnirea între agent şi curier avea loc pe Nistru, predarea şi primirea documentelor se făcea în casa conspirativă din dreptul punctului de întâlnire.

Pentru derutarea autorităţilor române sau a urmăritorilor, agenţii de spionaj sovietici întrebuinţau numerose şi variate mijloace: în special recrutorii, îşi exercitau meseria sub acoperirea unei ocupaţii oarecare (de funcţionari la întreprinderi particulare, de voiajori, reprezentanţi comerciali, etc.); corespondenţa se trimitea, de obicei, pe adresa altei persoane şi nici o dată pe adresa agentului; toţi agenţii de spionaj purtau unul sau mai multe pseudonime, pentru a nu putea fi identificaţi în caz de interceptare a corespondenţei; deplasările în teren trebuiau să se facă de fiecare dată pe itinerare diferite; deseori, agenţii trimişi de G.P.U. în Basarabia, pentru a deruta autorităţile române, îşi ofereau serviciile lor pentru a aduce informaţii din Rusia Sovietică, etc.

Din studiul chestionarelor găsite asupra agenţilor de spionaj sovietic, rezulta că, spionajul sovietic interbelic în România era orientat în cea mai mare parte spre obţinerea informaţiilor cu caracter militar. Problemele militare de interes major se refereau la: mobilizare (lucrările pregătitoare, termenul de mobilizare, contingentele mobilizabile, transporturile şi zonele de concentrare), organizare (ordinea de bătaie de pace şi război, organizarea marilor unităţi, a unităţilor din diferite arme şi a serviciilor); instrucţie (directive, instrucţiuni, pregătirea de luptă şi starea morală); comandament (caracterizarea personalului de comandă); chestiuni operative (ipoteze, planuri); dislocarea de pace a unităţilor; armamentul infanteriei (modele de arme şi mitraliere, date numerice); instrucţia tragerii (poligoane şi modul de instruire); armamentul artileriei (calibrele, recalibrările, dotarea marilor unităţi, artileria antiaeriană şi călăreaţă); aviaţie (organizare, dislocare, aerodromuri, fabrici de avioane, starea şi sistemul aparatelor); industria militară (starea uzinelor, programul de producţie, cantitatea rezervelor de mobilizare, situaţia materiilor prime); serviciul chimic în armată (modele de măşti pentru oameni şi animale, protecţia antigaz a populaţiei civile, obuze chimice, aparate de lansat gaze, lucrări de laborator, uzine, producţie, organizarea unităţilor de gaze, poligoane, şcoli, instrucţie, regulamente, reviste); aprovizionări (cantitatea rezervelor de mobilizare, importuri de materiale din străinătate, baza aprovizionărilor); convenţii sau tratate militare cu diferite ţări; schimb de experienţă cu armatele altor state (în special, cu Polonia).

În afara acestor informaţii cu caracter general, serviciul de spionaj sovietic se interesa în mod deosebit de: dislocarea trupelor române în Basarabia; planurile de acţiune ale trupelor de acoperire; planul de mobilizare, total sau parţial, al Corpului 3 Armată român din Basarabia şi a altor comandamente din această provincie; tabele cu efectivele de război; starea şi capacitatea căilor ferate şi a şoselelor basarabene (construcţii noi de căi ferate, linii de garaj şi şosele); starea şi capacitatea podurilor dintre Prut şi Nistru; lucrările navale; lucrările de fortificare a frontierei de Est; starea de spirit a populaţiei şi militarilor; mişcarea monarhistă rusă în Basarabia şi atitudinea populaţiei faţă de această mişcare.

Serviciile speciale româneşti nu au reuşit să stabilească cu exactitate asupra căror chestiuni de mai sus serviciul de spionaj sovietic a reuşit să se documenteze mai amplu şi mai veridic, deoarece monitorizarea activităţilor sovietice de spionaj era greu de realizat: unele grupări sovietice de spionaj au fost descoperite după un an şi mai bine de activitate, altele au evoluat ca organizare şi nu au mai putut fi descoperite. Documentele găsite asupra agenţilor arestaţi au fost extrem de puţine, iar în declaraţiile lor aceştia nu arătau tot ce au procurat, de teamă să nu-şi agraveze situaţia. Totuşi, din cercetarea mai multor agenţi descoperiţi, s-a putut stabilit că, spionajul sovietic a reuşit să procure: regulamente, reviste şi manuale militare; „Anuarul Armatei române” şi buletine de informaţii ale M.St.Major; programe de instrucţie; tabele de efectiv ale micilor unităţi; situaţii ale diferitelor instituţii militare (centre şi hangare de aviaţie); crochiuri şi planuri ale aerodromurilor; dări de seamă asupra manevrelor; informaţii despre construirea căilor ferate, cu toate detaliile (reparări de poduri, terasamente, etc.); informaţii despre unităţile de pontonieri existente pe Prut, dislocarea exactă a unităţilor din Basarabia, organizarea şi funcţionarea Şcolii Superioare de Război a României, organizarea Marilor Unităţi ale Armatei române, organizarea artileriei şi aviaţiei, organizarea trupelor speciale şi auxiliare, reorganizarea Armatei române după Primul Război Mondial; ordinea de bătaie a Armatei române; organizarea de război a unui regiment de artilerie şi infanterie; organizarea jandarmeriei rurale şi dislocarea unităţilor de jandarmi; dislocarea tuturor unităţilor armatei; diferite ordine secrete referitoare la contingentele mobilizabile; copia dosarului cu darea de seamă anuală pe anul 1928 a Corpului 3 Armată; dosarul cu organizarea călătoriei de instrucţie pe anul 1924 a Corpului 3 Armată (acest dosar a fost sustras din arhiva corpului de armată, dus la Kiev şi după ce a fost copiat şi fotografiat, a fost reîntors pentru a fi repus în arhiva corpului); dosare şi carnete de mobilizare (dispărute în mod misterios de la comandamente şi cercuri de recrutare).

Din cele mai sus expuse, s-a stabilit pe bună seamă că, „Serviciul de spionaj sovietic constituie pentru noi o mare primejdie”, agenţii lui fiind ajutaţi şi „de faptul că în Basarabia găsesc un teren favorabil”. Organele de siguranţă româneşti considerau că, „Nu există agent de spionaj sovietic, care să fi lucrat sub impulsul unui sentiment de dragoste sau simpatie pentru soviete. Toţi au fost atraşi de perspectiva unei repezi îmbogăţiri sau a unei înalte situaţii, promisă după o activitate bine apreciată de şefii serviciului de spionaj. Mulţi au lucrat şi din ura faţă de ţara adoptivă (România – P.M.), care îi hrănea şi-i proteja”.

Au fost organizaţii de spionaj care au lucrat nestingherite timp de peste un an de zile, iar cele mai multe au fost descoperite graţie denunţurilor. Uşurinţa trecerii agenţilor peste Nistru se datora, atât numeroaselor sinuozităţi ale acestui râu şi multor locuri bine dosite, cât şi ineficienţii pazei din cauza efectivelor reduse ale trupelor române de grăniceri şi concursului dat de locuitorii din apropierea Nistrului. De asemenea, „Pedepsele relativ uşoare prevăzute în legea noastră de spionaj, care nici ele nu se aplică cu destulă severitate de Consiliile de război, ne pun în situaţia de mare inferioritate şi explică în bună parte dezvoltarea acţiunii de spionaj sovietic pe teritoriul nostru”.[3]