DOCUMENTE ROMÂNEŞTI ALE TIMPULUI DESPRE

ATROCITĂŢILE BOLŞEVICE DIN STÂNGA PRUTULUI[1]

 

SUMMARY

This study examines, through the romanian epochal documents, the assassinates made by soviet union in Bessarabia and Transnistria. There are presented some revealed cases, investigated and documented by romanian bodies came back to Bessarabia in summer of 1941. A special case, totally unknown, presented by the author, is that from Tatarca, region Odessa, where was discovered many common tombs with almost 3.500-5.000 dies – victims of soviet regime. Due to bigness of assassinates, execution’ methods, discovering year (1943) and to those who investigated (dr. Alexander Birkle), the Tatarca Case can be considered like „Katyn” or „Winnitza” cases from Transnistria.

 

Ideea comunistă, care în esenţă este de natură teroristă şi expansionistă, în încercarea de a fi materializată, a afectat în mod direct aproximativ o jumătate din statele şi popoarele lumii.

Enormele investiţii, efectuate în perspectiva realizării acestei idei, au generat cea mai monstruoasă crimă contra umanităţii, lăsând după prăbuşirea sa mai puţin decât o tabula rasa.

Instaurarea şi menţinerea regimului totalitar sovietic s-a estimat la colosale pierderi materiale şi umane; au fost nimicite valori şi tradiţii, distruse lăcaşuri sfinte şi monumente de cultură. Prin violenţă, lichidare fizică, deportări, supravegheri, intimidări, etc., executate de N.K.V.D. – organul de represiune pe care s-a sprijinit regimul sovietic – s-a ajuns la mutaţii în psihicul uman şi la involuţia întregii societăţi, care s-a transformat într-o enormă sectă satanică, cu idolii săi. Cei ce nu se lăsau convertiţi, opunând rezistenţă, aveau să devină adevăraţi martiri.

Şi toate aceste crime comuniste au fost până acum bine ascunse. Altele continuă să mai rămână ascunse. Organele de represiune, după executarea crimelor, au avut grijă să le camufleze cât mai bine, încercând să şteargă urmele, să lichideze martorii şi să rescrie istoria.

Actualmente, accesul la documentele sovietice (cel puţin în Republica Moldova), care ar reflecta direct executarea atrocităţilor, este limitat, să nu zicem oprit. Cu toate acestea, crimele regimului sovietic în Basarabia, Bucovina şi Transnistria comise până la izbucnirea războiului germano-sovietic, pot fi aflate, măcar parţial, din documentele româneşti din epocă, care, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au fost desecretizate pe motiv că aparţineau inamicului învins şi deci erau pline de „falsuri” şi nu prezentau vreun pericol pentru regimul sovietic. Pe dosarele care conţin documente româneşti referitoare la descoperirile făcute în 1941-1943 a crimelor bolşevice la est de Prut, de regulă, era notat: „Materiale falsificate despre înscenarea privind represiunile executate de organele N.K.V.D. în 1941” (Фальсифицированные материалы по инсценировке репрессии органами НКВД за 1941 год).[2]

Aşadar, după un an de ocupaţie bolşevică – 1940/1941 – în ziua de 22 iunie 1941, România s-a aliat Germaniei în Războiul antisovietic, urmărind dezrobirea fraţilor basarabeni şi buncovineni de sub ocupaţia bolşevică. Iar în urma luptelor eroice purtate de trupele române, la 5 iulie a fost eliberat Cernăuţiul, la 16 iulie – Chişinăul, iar la 26 iulie 1941, suveranitatea românească s-a extins asupra întregului spaţiu dintre Prut şi Nistru. Luptele pentru zdrobirea inamicului au continuat şi peste Nistru, teritoriul dintre Nistru şi Bug, cunoscut în epocă sub denumirea de Transnistria, fiind cucerit după căderea Odesei (16 octombrie 1941) şi administrat de autoritatea civilă românească.

În faţa ofensivei trupelor Axei, încă la 3 iulie 1941, conducerea sovietică a dat ordin pentru aplicarea, în zonele vestice de frontieră, a tacticii „pământului ars”.[3] Conform acestei strategii, trebuiau continuate evacuările resurselor materiale şi financiare, restul – întreprinderi industriale şi comerciale, depozite, etc. – să fie distruse.[4] Echipele speciale de distrugători, lăsate de sovietici, distrugeau, după posibilitate, tot ce nu putea fi evacuat în Rusia.

Revenită în Basarabia şi nordul Bucovinei, administraţia română a găsit o stare dezastruoasă în toate domeniile vieţii. Regimul comunist a distrus toate aşezările economice normale; a introdus sistemul colectivist, care a suprimat „cadrele şi elementele structurale ale unei vieţi economice legate organic de realităţi”. După cum scria ziarul Curentul (din 7 noiembrie 1942), „bolşevicii îşi făcuseră o religie din a distruge, substituind valorile lor negative temeinicilor aşezări de civilizaţie. În economie, în comerţ, industrie, agricultură, dezordinea nu era întrecută decât de cupiditatea antreprenorilor; nu se făcea mai nimic, iar unde se făcea ceva, era fie exploatând neomeneşte materialul uman, fie urzind noi şi noi mijloace pentru un plan vast de distrugere generală. În locul zidirii propriu-zise, Ruşii (citeşte „sovieticii” – P.M.) au preferat metoda comodă a transformărilor, instalându-se săli de spectacole în bisericile noastre”.[5]

În urma acţiunilor diversioniste, dar şi a operaţiunilor militare, în capitalele celor două provincii dezrobite – Cernăuţi şi Chişinău –, localurile instituţiilor publice, culturale, politice, au fost distruse în proporţie de 90%. Au mai suferit distrugeri, într-o măsură mai mare şi oraşele Storojineţ, Suliţa, Hotin şi Lipcani. „Mai cu seamă orăşelul Lipcani din judeţul Hotin a fost mistuit de foc până în temelii. Aproape că nu mai există aici clădire – se relata într-un document emis de autorităţile din Bucovina – care să fi rămas întreagă. Ruinele fostului târguşor de pe Prut, sunt dezolante şi aspectul lor este într-adevăr impresionant”.[6]

În timpul vizitei din 24 iulie 1941 la Cernăuţi, conducătorul statului, Ion Antonescu, constata cu mirare, că după retragerea sovietică „au rămas urmele unei barbarii fără precedent cum nici hoardele hunilor nu au lăsat în urma lor”.[7]

Situaţia era atât de impresionantă, încât Guvernământul Provinciei Bucovina a propus, ca mai ales orăşelul Lipcani, să fie fotografiat şi cinematografiat, fiindcă, după cum se considera, era „absolut necesar să întocmim un document elocvent pentru contemporani şi posteritate, arătând întregii lumi până unde a mers nebunia de a distruge a sovieticilor”. Aici facem o paranteză pentru a menţiona că, dosarul cu documentele referitoare la acest subiect, care se află depozitat în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, avea notat pe copertă de către arhivarul sovietic: „în scopul propagandei contra Puterii Sovietice”.[8]

„Într-o provincie prădată, cu oraşele arse, cu podurile distruse, cu fabricile nimicite şi cu fruntaşii satelor deportaţi, unde domnea haosul şi anarhia, unde credinţa în Dumnezeu şi familie era pângărită şi desfiinţată…”,[9] urma să-şi reia activitatea administraţia românească. Nu era deloc uşor începutul „acolo unde lumea a fost încadrată prin anarhizarea sufletelor în structura unui stat comunist, internaţional şi ateu”.[10]

Printre primele măsuri ale autorităţilor de siguranţă şi ordine publică a fost identificarea şi cercetarea crimelor comise de regimul sovietic în Basarabia şi Bucovina pe parcursul unui an de ocupaţie.

În urma investigaţiilor întreprinse, autorităţile româneşti din Basarabia au constatat că, la Chişinău, execuţiile s-au făcut în beciul sediului N.K.V.D. din str. Viilor nr. 97. În septembrie 1941, au fost descoperite 87 de cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună, cu mâini şi picioare legate. În curtea Consulatului italian, unde N.K.V.D.-ul îşi stabilise unul din sedii, au fost dezgropate 80 de cadavre, în majoritate rămase neidentificate, într-atât fuseseră mutilate, batjocorite, arse la flacără în timpul „anchetei”, iar după moartea anchetatului cu var viu şi cu acizi. După resturile de îmbrăcăminte, s-a dedus că aceştia fuseseră preoţi, studenţi, elevi, ceferişti. În subsolurile Palatului mitropolitan fuseseră amenajate celule individuale pentru „naţionaliştii romani”.[11]

În ziua de 7 septembrie 1941, la Chişinău au avut loc funeraliile naţionale ale celor 450 persoane găsite în gropile din curţile Consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultăţii de Teologie.[12]

La Ismail, la fostul sediul al N.K.V.D. din localitate, în subsolul imobilului din str. general Văitoianu au fost descoperite 6 cadavre (5 bărbaţi şi o femeie), cu mâinile legate la spate.[13]

În noiembrie 1941, Biroul de Siguranţă a Poliţiei oraşului Cetatea Albă a cercetat crimele regimului sovietic din acest oraş şi a constatat că, organele N.K.V.D.-ului au arestat pe toţi foştii funcţionari de origine etnică română, precum şi pe acei care nutreau sentimente româneşti şi anticomuniste. O parte dintre cei arestaţi au fost deportaţi în U.R.S.S., iar cei consideraţi mai periculoşi pentru regim, au fost executaţi în penitenciarul din localitate, cadavrele lor fiind îngropate noaptea în cimitirul din oraş, situat în imediata apropiere a penitenciarului.

Paznicul acestui cimitir periodic era anunţat de către şeful N.K.V.D. sau de directorul penitenciarului să sape o groapă în cimitir. Noaptea târziu, directorul penitenciarului aducea la cimitir cu căruţa închisorii câte 1-2 cadavre învelite cu paie, pe care le arunca imediat în groapă şi stătea acolo până când nu erau acoperite cu pământ, pentru ca paznicul să nu le recunoască. Era avertizat să nu spună nimănui despre aceste fapte, căci în caz contrar va disparea şi el.

De la începutul lunii iulie 1940 şi până la 20 iulie 1941, au fost aduse şi îngropate în 16 gropi, 19 cadavre. Majoritatea erau lipsite complet de haine şi, potrivit paznicului, prezentau urme ale torturilor. Unele erau bandajate la cap şi la membrele superioare, altele aveau mâinile legate, „ceea ce rezultă că moartea a provenit prin împuşcare sau în urma şi din cauza torturilor la care victimele au fost supuse”.

Cazul descoperit de Poliţia oraşului Cetatea Albă a fost adus la cunoştinţa Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău, care la 9 ianuarie 1942 a dispus ca, în conformitate cu ordinul guvernatorului Basarabiei, Constantin Voiculescu, cadavrele să fie deshumate, fotografiate şi identificate, iar „reînhumarea lor să se facă cu deosebit fast”.

Lucrările au demarat la 14 aprilie 1942, medicul legist Teodor Boguş fiind însărcinat cu investigarea.

Din cauza degradării avansate a cadavrelor, nu s-a putut stabili cauza exactă a morţii. Însă, deoarece au fost îngropate fără sicrie, fără îmbrăcăminte, iar unele stropite cu var, s-a dedus că moartea a fost violentă.

Recunoaşterea cadavrelor s-a făcut după dantură de către familiile celor dispăruţi, precum şi după conformaţia craniului şi în general a corpului. Din cele 19 cadavre, s-a reuşit decât identificarea a 6 şi anume, era vorba de:

1.     Zaboloţchi Ivan, născut la 1 aprilie 1883, de origine etnică ucraineană, din comuna Mihăileni, judeţul Cetatea Albă. Fost mare proprietar, arestat de bolşevici la 15 octombrie 1940, fiind învinuit că ar fi exploatat muncitori şi ar fi activat împotriva regimului sovietic;

2.     Petrov Niculae, născut la 10 martie 1880, din comuna Burgugi, judeţul Cetatea Albă. Era cel mai mare proprietar de teren arabil din sudul Basarabiei. Arestat la 12 iulie 1940, sub aceiaşi învinuire.

3.     Fadeev Feodor, născut în anul 1870, fost locotenent-colonel în Armata rusă ţaristă şi maior pensionar în Armata română, locuitor al oraşului Cetatea Albă, arestat la 1 august 1940 sub învinuirea că a făcut parte din Armata albă, care a luptat contra comuniştilor.

4.     Cosulschi Leonte, născut la 18 iulie 1902, fost agent veterinar şi bun gospodar din comuna Tuzla, judeţul Cetatea Albă, arestat la 18 iulie 1940, sub învinuirea că ar fi activat împotriva regimului sovietic. Soţia acestuia, Agripina Cosulschi a fost deportată, în ziua de 13 iunie 1941, în Siberia.

5.     Velizarie Dumitru, născut la 27 octombrie 1870, din oraşul Cetatea Albă, fost maior invalid pensionar, arestat la 7 septembrie 1940, sub învinuirea că a făcut parte din Armata albă.

6.     Ceaicovschi Mihail, născut la 6 septembrie 1881, din oraşul Cetatea Albă, fost ofiţer în Armata ţaristă şi intendent al primăriei oraşului Cetatea Albă, arestat în noaptea de 30 august 1940, sub învinuirea că în anul 1918 a luptat ca ofiţer în Armata lui Denikin contra bolşevicilor.

Unul din cadavre îi aparţinea unui aviator sau paraşutist german, în vârstă de 25-30 de ani, al cărui nume nu s-a putut identifica. A fost ridicat de către Comendatura germană din localitate şi reînhumat în cimitirul eroilor din oraş. Comendatura germană a continuat cercetările pentru aflarea numelui acestuia, de la unităţile germane care au operat în sudul Basarabiei, în cursul lunii iulie 1941.

Un alt cadavru îi aparţinea unui ofiţer sovietic de 25-30 de ani, al cărui nume nu s-a putut identifica. După cum au aflat organele poliţieneşti de anchetă, acesta, la ora de educaţie politică de la unitatea sa, le-ar fi spus subalternilor săi: „Tovarăşi, aţi văzut cum trăiesc Finlandezii? Aţi văzut cum trăiesc Polonezii? Acum vedeţi cum trăiesc de bine Basarabenii? Să ştiţi tovarăşi că, mai mult nu merg cu regimul comunist”, după care s-a sinucis.

După investigaţii, cadavrele acestora au fost predate familiilor, „care i-au înmormântat creştineşte şi cu o deosebită pompă”. 11 cadavre neidentificate, împreună cu cele ale lui Velizarie Dumitru, Petrov Nicolae şi acel al ofiţerului sovietic, au fost reînhumate în ziua de 19 aprilie 1942, în cimitirul ortodox din Cetatea Albă. Slujba religioasă a fost oficiată de un sobor de preoţi din localitate şi corul catedralei din Cetatea Albă. La eveniment au luat parte autorităţi şi locuitori din Cetatea Albă: corpul magistraţilor, preşedintele tribunalului, comandantul pieţei, medicul şef al oraşului, primarul, profesorii şi învăţătorii, funcţionarii publici de la toate instituţiile de stat, un grup de ofiţeri şi subofiţeri români, un ofiţer şi un subofiţer german – delegaţi ai Comandaturii germane, aparatul poliţienesc, elevii, etc. Onorurile au fost date de o companie de muzică din Regimentul 33 Infanterie.

„În sânul asistenţei se făceau comentarii şi o severă critică a felului cum a fost administrată Basarabia de acei care prin manifeste subversive şi propaganda orală timp de 22 ani de zile, s-au prezentat maselor poporului ca «luptători pentru libertatea şi fericirea omenirii»”.[14]

Un alt caz din şirul crimelor bolşevice, descoperite, cercetate şi documentate de autorităţile româneşti, este cel de lângă localitatea Tătarca, regiunea Odesa, investigat în primăvara-vara anului 1943 de autorităţile române din Transnistria. Acestora, în urma sondajelor efectuate, li s-a comunicat că, în apropierea localităţii Tătarca s-ar fi găsit gropi comune cu jertfe ale asasinatelor bolşevice. La mijlocul lunii iunie 1943, organele jandarmeriei din Transnistria şi un grup de medici specialişti din Odesa (vicedirectorul Direcţiei medico-sanitare al Guvernământului Transnistriei dr. K. I. Şapocichin, administratorul Secţiei de Dezinfecţie N. I. Grubianu, şeful Expertizei medico-legale docentul I. I. Fidlovschi şi caporalul jandarm de la Serviciul Pretoral Odesa Grigore Tatarciuc[15]) au cercetat terenul indicat şi au constatat că, pe o întindere de circa 1.000 de metri pătraţi, se afla îngropat un mare număr de cadavre ale persoanelor executate de N.K.V.D. în urma represiunilor staliniste din anii 1938-1940, printre care s-ar fi aflat şi cadavre ale deportaţilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, pe care sovieticii, neputându-i transporta în adâncul U.R.S.S., i-au împuşcat. Pentru a facilita procesul de putrefacţie, întreg terenul a fost acoperit cu băligar.[16]

Descoperirea de la Tătarca a şocat autorităţile şi opinia publică, căci era un „Katyn” în Transnistria, provocând multe discuţii înainte de elucidarea cazului. După cum semnala Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) la 28 aprilie 1943, agentul Kor-Marin, „Această ştire a circulat în cercurile maniste şi evreieşti din Capitală, fiind prezentate sub aspectul contrariu celor comunicate de Legaţia germană şi anume că este vorba de cadavrele evreilor asasinaţi în diferite ocazii de germani şi mai mult chiar, Mareşalul (Antonescu – P.M.) a plecat la Odessa pentru a înăbuşi izbucnirea acestui scandal!

Din şoaptele înregistrate printre evreii rusofili – relata în continuare informatorul S.S.I., – se pot trage indicii că puterile aliate, cu concursul agenţilor comunişti, intenţionează, pe baza materialului strâns de la declararea războiului încoace (fotografii, declaraţii a ofiţerilor români şi germani, statistici – mare parte din materialul documentar şi informativ fiind deţinut personal de Maniu), să dea o replică pe plan internaţional afacerii de la Katyn”. De asemenea, agentul Kor-Marin informa că, de rând cu zvonul care circula că aceste cadavre le-ar fi aparţinut evreilor asasinaţi de germani, „se poate spune că este vorba de asasinarea în masă a populaţiei româneşti evacuată din Bucovina şi Basarabia, după cum altă sursă precizează că ar putea fi vorba de cadavrele ucrainenilor sau a ruşilor ostili regimului sovietic”.[17]

Într-un alt document al S.S.I., datat 1 iunie 1943 şi semnat de locotenent-colonelul Traian Borcescu, se menţiona că, „Pe terenul denumit «Spolka» situat la km. 7 al liniei Odessa-Ovidiopol, între suburbia Tătarka şi aerodrom, s-au descoperit gropile comune ale victimelor N.K.V.D.

Lucrările de deshumare, ordonate de Serviciul Pretoral Militar al Odessei, au început la 22 aprilie 1943.

Concomitent cu săpăturile, s-au întreprins cercetări pentru a stabili cu exactitate şi a verifica informaţiile relative la provenienţa victimelor şi la împrejurările în care au fost ucise.

Din declaraţiile luate locuitorilor din vecinătatea terenului «Spolka», rezultă că organele N.K.V.D. le aduceau noaptea, cu un camion închis şi le aruncau în groapă comună, care era imediat astupată şi nivelată.

Totodată, mai rezultă din aceste declaraţii, că circulaţia era cu desăvârşire interzisă pe drumul paralel cu terenul în chestiune care era păzit în mod sever.

Investigaţiile au stabilit că execuţiile săvârşite de N.K.V.D. s-au intensificat în 1940 după ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Ioan Halip, Grigore Tatarcu şi Alexandru Ivanov, locuitori din Basarabia şi Bucovina, în prezent domiciliaţi la Odessa, aduşi la faţa locului, şi-au recunoscut, printre cadavre, rudele lor, deportate de N.K.V.D. după cedarea teritoriilor (Basarabiei şi nordului Bucovinei – P.M.).

Comisiunea pentru examinarea cadavrelor şi stabilirea împrejurărilor în care au fost suprimate victimele, au fost ucise prin împuşcare în ceafă de la o foarte mică distanţă, vechimea execuţiilor fiind de 2-3 ani, iar îmbrăcămintea găsită în una din gropile comune aminteşte portul basarabenilor şi bucovinenilor”.[18]

Este ştiut faptul că, pe parcursul întregului an de ocupaţie (1940/1941) al Basarabiei şi nordului Bucovinei, organele N.K.V.D. şi-au adus din plin aportul la instaurarea şi consolidarea noului regim al „dictaturii proletariatului” în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, prin terorizarea şi exproprierea ţăranului basarabean. Au comis un şir de crime, care au îngrozit întreaga populaţie a Basarabiei, iar pretinşii „eliberatori”, în ochii basarabenilor de atunci, erau simpli criminali, preocupaţi de jafuri şi profanarea a tot ce era sfânt.

Primele arestări au început chiar în timpul ocupării teritoriului dintre Nistru şi Prut, când militari români, care se evacuau, au fost reţinuţi şi dezarmaţi de către sovietici (au fost arestaţi 282 de ofiţeri, din care aproximativ 100 erau activi). Erau reţinuţi pe motive inventate, precum că ar fi desfăşurat acţiuni de spionaj împotriva U.R.S.S. şi că ar avea poziţii anticomuniste (odată ce erau militari ai regimului „burghezo-moşieresc”, automat erau catalogaţi ca fiind anticomunişti), etc. Ofiţerilor, poliţiştilor şi funcţionarilor Statului român, internaţi în închisori, li s-a aplicat tratamentul deţinuţilor de drept comun, însoţit de ură şi batjocură. Unii, din cauza acestui tratament – a torturilor fizice şi psihice – nu au rezistat şi au decedat, alţii s-au sinucis.[19]

Apoi, au fost arestate toate persoanele considerate suspecte din punct de vedere al sentimentelor faţă de noul regim. Din septembrie 1940, N. Sazâkin, şeful N.K.V.D.-ului moldovenesc, insistă tot mai mult asupra soluţionării problemelor provocate de „elementele vechi” – adepţi ai aşa-zisei „românizări” a populaţiei basarabene.[20] Erau vizaţi foştii oameni politici, în special cei din Sfatul Ţării care au votat în 1918 unirea Basarabiei cu România, foştii ofiţeri din Armata ţaristă şi albă, funcţionarii Statului român, bogătaşii, indiferent de naţionalitate şi religie. Astfel, potrivit informaţiilor deţinute de serviciile secrete româneşti la data de 18 iulie 1940, în Basarabia au fost arestaţi de N.K.V.D. un număr de cinci foşti deputaţi ai Sfatului Ţării, un fost senator, doi foşti ofiţeri în Armata albă şi numeroşi funcţionari civili şi militari români.[21] Faptul că, N.K.V.D.-ul a fost atât de „eficient” în represiuni într-un timp relativ scurt, demonstrează că acesta avea adunate materialele de acuzare dinainte de ocupaţie, precum şi listele întocmite cu adresele celor ce urmau să fie arestaţi. Arestările se făceau noaptea, între orele 1 şi 3, pentru ca efectul moral (de intimidare) să fie cât mai mare. Din cauza terorii exercitate de N.K.V.D., sinuciderile în rândul celor chemaţi pentru cercetări, erau frecvente.[22] Cei arestaţi au fost întemniţaţi la Chişinău şi apoi o parte, transferaţi la Tiraspol, deoarece în închisoarea din capitala Basarabiei nu mai era spaţiu. Au fost transformate în puşcării până şi clădirile Seminarului şi Facultăţii de Teologie din Chişinău.[23]

Aşa că putem doar presupune că, printre victimele din gropile comune de la Tătarca s-ar fi aflat şi deţinuţi basarabeni şi bucovineni de la Tiraspol, dar şi de la Chişinău.

Pentru identificarea şi stabilirea cauzelor exacte ale morţii acestora, a fost instituită o comisie specială, formată din dr. Alexandru Birkle, medic legist din Bucureşti (care de curând revenise de la Katyn, unde, alături de alţi experţi europeni, a investigat cazul masacrării de către sovietici a 15.000 de militari polonezi, precum şi de la Vinniţa, unde, la fel, au fost descoperite gropi comune cu jertfe ale totalitarismului bolşevic), dr. C. Chirilă, subdirector al Sănătăţii din Guvernământul Transnistriei şi câte un reprezentant al primăriei municipiului Odesa, al Inspectoratului de Jandarmi Transnistria, al Armatei germane şi al Universităţii din Odesa.[24]

La 6 august 1943, medicul legist Alexandru Birkle a prezentat Raportul medico-legal provizoriu asupra cercetărilor de la Tătarca. Potrivit lui, până la acea dată, au fost desfăcute 42 de gropi comune şi reperate încă 10-20. În fiecare groapă se aflau aproximativ 80 de cadavre, adică în total circa 3.500 de cadavre, însă numărul se aştepta a fi mult mai mare, aproximativ 5.000. Din cele 516 de cadavre scoase, au fost examinate 486, iar concluziile care se impuneau erau următoarele:

-         cauza morţii a fost împuşcarea în partea posterioară a craniului şi numai în câteva cazuri, în ceafă;

-         împuşcarea a fost executată cu revolver militar, având gloanţe cu înveliş de metal de calibrul de 7 milimetri şi cu un revolver cu butoiaş, cu gloanţe de plumb de 5,5 milimetri; arma a fost descărcată din imediata apropiere;

-         cercetările medico-legale au demonstrat că vechimea cadavrelor era de 3,5-5 ani, dar din studierea acrelor găsite asupra lor, reieşea că aveau o vechime de 4,5-5 ani (din 1938);

-         în gropi nu s-au găsit lavre sau insecte, care desăvârşesc procesul de putrefacţie, ceea ce indica că execuţia a avut loc într-un anotimp rece, iar cadavrele au fost îngropate imediat după împuşcare;

-         mersul putrefacţiei era întârziat şi din cauza numărului mare de cadavre îngropate la un loc;

-         din cele 486 de cadavre examinate, toate au fost găsite cu mâinile legate la spate, cu excepţia unuia, la care nu s-a găsit legătura, dar care păstra urma legăturii pe mâini;

-         din totalul cadavrelor cercetate, 7 erau de femei şi 479 de bărbaţi, dintre care unul părea să fie militar, fiind îmbrăcat în uniformă militară;

-         asupra unui număr de 43 de cadavre au fost găsite acte (procesele-verbale de arestare sau percheziţie, etc.), care a permis identificarea lor;

-         cei identificaţi erau în totalitate originari din U.R.S.S.[25]

Aşadar, vorbind cu limbajul statisticii, menţionăm că, cercetările prealabile au dus la descoperirea a 42 de gropi comune (dar se estima că ar fi 50-60); cadavre deshumate – 516, cercetate medico-legal – 486, înmormântate – 385, încă neînmormântate – 131; cadavre aparţinând persoanelor cu vârsta de 20-30 de ani – 60, 30-40 de ani – 189, 40-50 de ani – 186, peste 50 de ani – 81; 7 erau de sex feminin şi 509 de sex masculin; 515 civili şi un militar (identificare după îmbrăcăminte), 43 de cadavre identificate după acte.[26]

Din păcate, nu cunoaştem rezultatele finale ale cercetărilor, însă şi aceste date preliminare ne vorbesc despre amploarea represiunilor staliniste din anii 1938-1940.

Toate aceste crime au fost metodic ascunse de regimul sovietic pe tot parcursul existenţei lui, iar cei ce ştiau despre ele, erau identificaţi şi lichidaţi. De pe urma „operaţiunii de lichidare a martorilor” a avut de suferit şi medicul legist Alexandru Birkle, care a luat parte la elucidarea cazurilor Katyn, Vinniţa şi Tătarca.

Doctorul Alexandru Birkle s-a născut în 1896, într-o familie de polonezi deportaţi. La 15 ani ajunge în Austria de unde, după recăsătorirea mamei, emigrează în România unde termină Liceul „Gheorghe Lazăr”, iar în 1916 pleacă voluntar în război, fiind luat prizonier. Între 1919-1925 urmează Facultatea de Medicină din Bucureşti şi se căsătoreşte cu Olimpia Mănescu, colegă de an şi apoi medic. După ce lucrează un timp la spitalul din Găeşti, în 1936 îl găsim ca medic legist la Braşov, după care se transferă la Institutul Medico-Legal din Bucureşti, unde ajunge şef de lucrări.

În 1942 este trimis pe front, iar în primăvara anului 1943, este desemnat în Comitetul internaţional de Experţii de pe lângă Crucea Roşie Internaţional pentru a analiza cauza şi data morţii celor 15.000 de ofiţeri polonezi din pădurea Katyn, internaţi în lagărele sovietice şi exterminaţi de N.K.V.D.-ul sovietic. Alături de cei 11 experţii din diferite ţări europene, dr. Alexandru Birkle constată pe bază de argumente ştiinţifice că, masacrul s-a produs prin împuşcare în ceafă, în primăvara anului 1940.[27]

De asemenea, Alexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu jertfele totalitarismului sovietic, găsite de administraţia germană a Ucrainei în oraşul Vinniţa. Aici s-au descoperit trei puncte principale cu gropi comune: 1) Livada sau grădina cu pomi din cartierul Dolinki, la 1,2 km. spre apus de centrul oraşului; 2) Parcul Popular zis şi Cultural şi 3) cimitirul ortodox – toate trei în lungul aceleiaşi străzi (Pidlisnîi), pe şoseaua care duce de la Vinniţa la Litin. Cercetările au demarat la 24 mai 1943, la care au luat parte, ca şi la Katyn, reprezentanţi ai mai multor state satelite Germaniei. Punctul cel mai important – grădina cu pomi – avea gropi pe o suprafaţă de un hectar. Aici s-au descoperit 38 de gropi comune, cele mai multe conţinând 100-130 de cadavre, câteva chiar 200. Până la 16 iulie au fost deshumate 1.206 de cadavre, din care 817 au şi fost examinate. În celelalte doua puncte – parcul popular şi cimitirul ortodox – s-au găsit 35, respectiv 40 de gropi comune. Din primele constatări germanii au estimat un număr de aproximativ 10.000 de cadavre. Prin cercetarea cadavrelor descoperite s-a ajuns la concluzia că, asemenea cazurilor de la Katyn şi Tătarca, moartea tuturor victimelor a provenit din împuşcături de revolver, în ceafă, de la mică distanţă. Mulţi au primit un singur glonţ, alţii având mai multe, de calibru 5,6 mm, în cap, iar unii prezentând mai multe răni provocate de forţe brutale. Toate cadavrele au fost găsite cu mâinile strâns legate la spate cu sfoară, iar în gură şi esofagul unora a fost găsit pământ, ceea ce dovedeşte că aceştia din urmă nu muriseră până în momentul îngropării şi astfel au înghiţit pământ în groapă. S-au găsit şi trei femei goale şi nelegate. Dintre cei identificaţi, cei mai mulţi erau ucraineni, câţiva evrei, dar şi moldoveni, majoritatea înaintaţi în vârstă, executaţi de poliţia politică sovietică în anii 1937-1939. Aceştia erau oameni simpli, lucrători, ţărani cei mai mulţi, consideraţi „duşmani ai poporului”. Printre aceştia erau şi foşti opozanţi ai Armatei roşii (din trupele lui Denikin).[28]

La 22 noiembrie 1944, pentru a-l lichida pe cel ce cunoştea adevărul despre unele crime bolşevice, sovieticii înconjoară casa lui Alexandru Birkle, îl caută sub pretextul unei urgenţe medico-legale, dar el fuge fiind adăpostit de colegii săi poliţişti, stând ascuns timp de 2 ani de zile.

În acest calvar, fiica lui Birkle, Rodica, studentă în anul I la medicină (cea care şi-a ajutat tatăl la redactarea raportului despre Katyn), în condiţiile în care casa era păzită de santinele sovietice, se adresează Ambasadelor Angliei şi S.U.A., care însă nu sunt interesate de Katyn.

Între timp soţia Olimpia şi fiica lui au fost arestate. Casa le-a fost confiscată. Cu un paşaport fals Alexandru Birkle pleacă în Elveţia, apoi în Franţa, Argentina (unde este medic al Principesei Ileana, maica Alexandra), în Peru (unde este profesor la Facultatea de Medicină) şi ajunge apoi în S.U.A., unde lucrează ca psihiatru.

În România, în anul 1946, dr. Alexandru Birkle a fost condamnat în contumacie pentru crimă de război la 20 de ani de închisoare, iar familia sa pentru complicitate la crime de război, soţia şi fiica fiind rearestate în 1952, când dr. Birkle a fost chemat la redeschiderea cazului Katyn de către S.U.A., ca martor al acuzării sovieticilor. Mama şi fiica sunt condamnate la 5 ani de închisoare, fiind transferate prin aproape 10 închisori. În 1992, prin decizie judiciară, sunt considerate nevinovate. Iar dr. Alexandru Birkle, deşi s-a vehiculat versiunea că a decedat în S.U.A. într-un straniu accident de vehicul,[29] nu a fost lichidat de serviciile speciale sovietice, el murind la New York, în 1986, la vârsta de 90 de ani, în urma unei gripe, care a evoluat în pneumonie.

În cadrul cercetării cazului de la Katyn de către americani, nu au depus mărturie decât 2 experţi, restul fiind dispăruţi prin moarte violentă. De remarcat dârzenia pentru adevărul ştiinţific al lui Alexandru Birkle faţă de alţi membri ai Comisiei care, ulterior, aflaţi sub ocupaţie sovietică şi-au negat concluziile şi opiniile (la Nürnberg, dr. Markov din Bulgaria s-a justificat că a fost obligat să semneze, iar dr. Prozorovski şi-a justificat opinia prin tuburile nemţeşti găsite în gropile comune). Raportul de 2.362 pagini al Congresului American s-a publicat în 1953 şi datele sale s-au bazat pe concluziile ştiinţifice ale celor 11 experţi în medicină legală din Belgia, Croaţia, Danemarca, Elveţia, Italia, Finlanda, Olanda, Slovacia, Ungaria şi România.[30]

În concluzie, este de menţionat că, între cazul „Katyn”, „Vinniţa” şi „Tătarca” există o strânsă legătură (coincidenţă stranie) şi anume: 1. toate au fost descoperite în anul 1943 şi numai „graţie” Războiului germano-sovietic din 1941-1945; 2. toate au avut acelaşi autori – regimul stalinist –, care a utilizat aceiaşi metodică „de lucru” în toate trei cazuri de asasinat colectiv; 3. toate aceste trei cazuri au fost investigate de medicul-legist român dr. Alexandru Birkle; 4. gropile comune au avut un număr foarte mare de cadavre, în care erau militari, intelectuali şi ţărani, consideraţi ostili de către regimul sovietic; 5. toate trei cazuri rămân neelucidate din cauza lipsei documentelor sovietice, care ar clarifica multe aspecte ce rămân deocamdată necunoscute.