MIŞCAREA IREDENTISTĂ UCRAINEANĂ DIN BUCOVINA (1941-1944).[1]

SUMMARY

According to the unknown archive documents, the following article presents the Ukrainian nationalist movement from Bukowina during Antonescu regime. After a short presentation of the forerunner events, when the enrolled Ukrainians  in Nationalist Ukrainians Organization had fought for the establishment of an independent Ukrainian state including also Romanian territories as Maramuresh, Bukowina and Bessarabia, the author speaks about the less known activities of the Ukrainian nationalists from Bukowina during the 2^nd World War. Besides, the article contains information about Ukrainian political structures and their leaders, the relations with the Ukrainian organizations over Romanian borders, nationalist Ukrainian propaganda, etc. and the measures taken by the Romanian administration over these hostile activities to the Romanian state.

Deşi activitatea politică în timpul guvernării antonesciene a fost cu desăvârşire interzisă, totuşi, în mod firesc, au activat mai multe forţe politice de opoziţie democrată, antiguvernamentale, antistatale sau subversive.

După eliberarea de către unităţile Armatei române a nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică (iulie 1941) şi reinstaurarea autorităţilor româneşti, în această provincie forţa politică cea mai puternică o constituia mişcarea iredentistă ucraineană.

Ciudat, dar înainte de a avea un stat, naţionaliştii ucraineni au avut revendicări teritoriale faţă de Polonia, Cehoslovacia, Rusia Sovietică şi România.

În 1916 la Viena, a apărut lucrarea lui Stepan Rudnyckyj Ukraina Land und Volk, în care autorul – exponentul opiniei publice ucrainene – scria că Basarabia, Bucovina şi Maramureşul sunt teritorii istorice ucrainene: „În Basarabia hotarul Ucrainei Mari porneşte de la braţul Chiliei şi de la Delta Dunării, mlăştinoasă şi plină de lacuri, unde sălăşluiesc astăzi urmaşii cazacilor zaporojeni, trece pe la Ismail, atinge limanul Nistrului la Cetatea Albă şi de acolo ia pe Nistrul în sus până la Dubăsari, de unde atinge în curbe indefinite Orheiul, Bălţile şi continuă pe obcina dintre Nistru şi Prut, atinge acest fluviu la Suliţa Nouă. În Bucovina hotarul teritorial ucrainean atinge mai întâi vechea fruntarie austriacă către România, cuprinde oraşele Siret şi Rădăuţi, se îndoaie apoi într-o curbă spre Cernăuţi pentru a continua apoi într-un semicerc deschis spre sud-vest şi vest spre Storojineţ, Vicov, Moldoviţa, Cârlibaba, până la izvoarele Ceremuşului Alb, unde trece în Ungaria. În Maramureş, hotarul Ucrainei ar duce dealungul Vişăului până la Tisa şi de acolo dea-lungul Tisei pe la Sighet până la Vaşcău, unde trece Tisa şi duce pe coama Gutinului până la Palod pe râul Tur, unde fruntaria româno-ucraineană se termină şi începe cea maghiară”.[2] După cum putem observa, hotarul râvnit de ucraineni a fost stabilit de sovietici în 1940 şi restabilit în 1944, aceasta fiind încă o dovadă la teza, precum că, inspiratorii şi autorii cerinţelor de a ceda nordul Bucovinei au fost cercurile ucrainene de la Kremlin.[3]

În nordul Bucovinei, care alături de Basarabia era considerat teritoriu istoric ucrainean, mişcarea naţionaliştilor ucraineni a fost cea care s-a manifestat „cel mai intens, dar şi mai îngrijorător prin îndrăzneala” cu care a acţionat,[4] fiind „poate primejdia cea mai mare”[5] pentru integritatea Statului Român.

Dar, până a vorbi despre acţiunile ucrainenilor naţionalişti în nordul Bucovinei, vom prezenta un scurt istoric al luptei ucrainenilor pentru constituirea lor într-un stat independent.

Aşa dar, activităţile pentru obţinerea independenţei de stat a ucrainenilor (faţă de Rusia Sovietică), au luat amploare în timpul războiului civil din Rusia (1918-1922), fiind conduse de Semion V. Petliura (1879 – la 25 mai 1926; a fost omorât la Paris de agentul N.K.V.D., Şvarţbart) şi Evghen Konovaleţ (1891-1938; comandant al unei divizii de puşcaşi infanterişti „Sîcevîe Strâlţi” (puşcaşii din Sâci – regiune în jurul căreia trebuiau să se unească toate pământurile ucrainene şi să se formeze Statul Ucrainean independent).[6]

În 1918, naţionaliştii ucraineni au declarat în mod oficial război, atât Rusiei (indiferent dacă liderii acesteia urmau să fie ţarişti sau comunişti), cât şi conducerii bolşevice ucrainene. Ca rezultat al luptelor cumplite (în urma cărora sate întregi de naţionalişti ucraineni au fost rase de pe faţa pământului şi peste un milion de oameni au căzut victime ale acestor confruntări), ucrainenii naţionalişti au fost înfrânţi,[7] fiind siliţi să se retragă în Polonia, iar fruntaşii mişcării au mers în Germania, unde „plănuiau să pună din nou mâna pe Ucraina într-un război viitor”.[8]

În Germania, liderii ucrainenilor naţionalişti s-au bucurat de un sprijin foarte larg din partea autorităţilor de la Berlin: Evghen Konovaleţ s-a întâlnit de două ori cu Adolf Hitler, care i-a propus ca un grup de ucraineni naţionalişti să urmeze cursurile şcolii Partidului nazist din Leipzig pentru a fi cât mai bine pregătiţi politic şi militar în lupta antibolşevică. Către anul 1934, ucrainenii aveau în Germania două brigăzi militare, cu un efectiv de circa 2.000 de combatanţi – potenţiali luptători într-un eventual război germano-sovietic, care era mult aşteptat.[9]

Acţiunea politică şi de propagandă era coordonată de Organizaţia Ucrainenilor Naţionalişti (O.U.N.), fondată în ianuarie 1929, la Viena. Liderul organizaţiei era Evghen Konovaleţ, iar ideologul mişcării – D. Donţov, fondatorul „naţionalismului ucrainean integral”.[10] O.U.N. avea o aripă tânără în frunte cu Stepan Bandera şi Kosterev, iar generaţia mai veche era reprezentată de Evghen Konovaleţ şi adjunctul lui, colonelul Andrei Melnik.[11] Majoritatea membrilor O.U.N. erau studenţi şi elevi din Galiţia şi alte regiuni ale Ucrainei de Vest. Cuiburi ale acestei organizaţii au fost formate în Polonia şi în alte state europene, unde erau ucraineni. Printre membrii O.U.N. erau mulţi intelectuali – emigranţi ucraineni –, printre care: Evghen Malaniuk, Oleg Ol'jici, Olena Taliga, Bogdan Kravţin, ş.a. La începutul anului 1939, O.U.N. număra circa 20.000 de membri, iar scopul urmărit era de a crea Statul Independent Ucrainean, bazat pe economie privată şi cooperatistă.[12]

După ce l-a lichidat în 1926 pe Semion Petliura, conducerea de la Kremlin şi-a pus drept scop lichidarea noului lider al ucrainenilor naţionalişti, deoarece „Konovaleţ reprezintă o primejdie reală, pentru că se pregătea de război împotriva noastră, sprijinit de nemţi”. Stalin a hotărât: „să decapităm mişcarea fascismului ucrainean în ajunul războiului şi să-i obligăm pe bandiţi să se anihileze unii pe alţii într-o luptă pentru putere”.[13] Ordinul stalinist a fost executat de agentul N.K.V.D. Pavel Sudoplatov la 23 mai 1938, la Rotterdam. Acesta era originar din Ucraina şi după ce a căpătat încrederea conducerii O.U.N., s-a întâlnit cu Konovaleţ într-un restaurant din Rotterdam pentru discuţii „amicale”, unde i-a adus şi un „cadou” – o cutie cu bomboane, – în care se afla o bombă instalată de serviciile speciale sovietice. La scurt timp, Sudoplatov a părăsit restaurantul şi peste vreo zece minute bomba a detonat, atentatul reuşind cu succes.[14]

După moartea lui Konovaleţ, aşa după cum preconiza Stalin, O.U.N. s-a scindat în două secţiuni: una condusă de Andrei Melnik şi alta de Stepan Bandera.[15]

În România interbelică, interesele politice ale ucrainenilor români erau promovate de Partidul Naţional Ucrainean (U.N.P.), înfiinţat în 1926 şi condus de Vladimir Zalozetzcki. Partidul avea drept scop: 1) evitarea pericolului deznaţionalizării; 2) făurirea „Ucrainei Mari”; 3) introducerea limbii ucrainene în şcoli şi redeschiderea Universităţii ucrainene din Cernăuţi.[16]

Eforturi deosebite erau depuse pentru realizarea punctului 2. După cum se menţiona într-un „Referat” al Biroului Studii din Direcţia Generală a Poliţiei române, întocmit în 1936, „Întreaga mişcare iredentistă ucraineană din ţară este dirijată de Partidul Naţional-Ucrainean de sub preşedinţia domnului Vladimir Zalozetzcki, care sub firma de partid politic al ucrainenilor din ţară, nu caută să servească numai interesele culturale şi economice ale ucrainenilor, ci urmăreşte realizarea Ucrainei Mari, formată din Galiţia, Rusia Subcarpatică, Bucovina şi Ucraina. […] Prin iredentă, ucrainenii de la noi nu urmăresc numai dezlipirea teritoriilor locuite de populaţie ucraineană, dar caută cu o perseverenţă criminală să dea Bucovinei de Nord caracterul unui teritoriu autohton, aparţinând numai lor. […] În ziarele lor, în manifestaţiunile lor culturale ca: reprezentaţiuni teatrale, conferinţe, şezători, excursiuni şi cărţi, afirmă totdeauna drepturile ucrainenilor asupra Bucovinei”.[17]

Ucrainenii din România interbelică mai aveau un şir de organizaţii şi cercuri studenţeşti, care, de asemenea, activau în scopul dezvoltării culturii şi spiritului naţional: Ukrainska Volia, Partidul Social Democrat Ucrainean, Partidul Naţional Ţărănesc Ucrainean, Narodni Dim, Ruska Besida, Ukrainska Şcola, Misciansky Chor, Cobzar, Dovbuş, Luh, etc.[18]

În vara anului 1940, România a avut de suferit grave pierderi teritoriale. Basarabia şi nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietică. La întrarea autorităţilor militare sovietice în nordul Bucovinei, membrii-ilegalişti ai O.U.N. şi Armata Revoluţionară Ucraineană (U.P.A.) a O.U.N., au opus o puternică rezistenţă în faţa bolşevicilor, considerând nordul Bucovinei drept teritoriu istoric ucrainean. Mai intens s-a acţionat în regiunea localităţilor Vijniţa, Văşcăuţi, Putila, Zastavna şi Chiţmani.

La revenirea autorităţilor româneşti în iulie 1941 în nordul Bucovinei, ucrainenii din Bucovina constituiau cea mai numeroasă minoritate etnică. Aceştia, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, dominaţi de ideea iredentistă şi a creării Statului Independent Ucrainean, în care să intre Bucovina, Basarabia şi chiar Maramureşul, s-au manifestat ostil faţă de autoritatea românească.

Războiul antisovietic a readus în rândul ucrainenilor speranţa creării Ucrainei Independente, căci ocupaţia sovietică a nordului Bucovinei din iunie 1940, a adus în rândul ucrainenilor o bucurie de scurtă durată, fiindcă nu au primit mai multe drepturi şi nu şi-au îndeplinit visul creării Ucrainei Independente.

 Fiind solidari cu intenţiile Germaniei şi României faţă de U.R.S.S, priveau cu multă simpatie trupele germano-române eliberatoare. Însă intenţiile autorităţilor române, de a-şi reinstaura administraţia în nordul Bucovinei, i-au făcut să-şi manifeste „o oarecare rezervă”, care la scurt timp a luat forma unei rezistenţe. Chiar la intrarea trupelor române în Cernăuţi, ucrainenii au organizat faţă de primirea solemnă a armatei eliberatoare, o contra-manifestaţie, purtând pe străzile oraşului drapele ucrainene şi portrete ale fruntaşului ucrainean Petliura. Situaţia era într-atât de încordată, încât populaţia românească a fost nevoită să renunţe la primirea solemnă a armatei. Deoarece unii ucraineni erau înarmaţi, s-a încercat evitarea oricărui incident. Chiar şi acum când erau deja dezrobiţi din jugul bolşevic, „ucrainenii – după cum afirma profesorul Toronţiu, reprezentantul bucovinenilor la Bucureşti – n-au avut niciodată sentimente prieteneşti faţă de poporul român”.

Până la reinstalarea autorităţii române în teritoriul Bucovinei eliberate, ucrainenii au format gărzi naţionale, care au menţinut ordinea publică şi au împiedicat devastările. Înarmate cu arme provenite de la sovietici, gărzile au luptat contra trupelor bolşevice în retragere, împiedicându-le să aplice tactica „pământului ars”. Nu s-au abţinut şi de la unele acte abuzive, în special contra evreilor, omorând şi maltratând mai multe persoane.

Astfel de gărzi au fost organizate la Stăneşti, Banila pe Ceremuş, Vilancea, Zamostea (jud. Storojineţ), Cotul Vânători, Jucica Veche, Lujeni, Mămăeşti, Cernauca, Rohozna şi Sirăuţi (jud. Cernăuţi), etc. În judeţul Storojineţ, gărzile au fost constituite de către studentul ucrainean Timuş din orăşelul Văşcăuţi.

La intrarea armatei eliberatoare în localităţile locuite în majoritate de ucraineni, a fost arborat pe lângă drapelele român şi german, şi drapelul ucrainean. După înaintarea trupelor româno-germane (şi rămânerea localităţilor ucrainene fără nici o autoritate), minoritarii ucraineni au numit imediat din rândul conaţionalilor primari şi funcţionari, care au început să administreze comunele folosind numai limba ucraineană. Corpul administrativ (format exclusiv din ucraineni) acţiona în baza instrucţiunilor primite de la Centrala ucrainenilor naţionalişti din Cozmeni (jud. Cernăuţi), ceea ce putea duce la subminarea extinderii suveranităţii româneşti asupra acestor teritorii.

În aceste comune, reinstaurarea autorităţilor române a întâlnit mari greutăţi. La intrarea unităţilor Jandarmeriei, ucrainenii s-au arătat nemulţumiţi de venirea „din nou” a administraţiei române, gărzile refuzând de la bun început să depună armele, opunând rezistenţă. În urma intervenţiilor lui Alexandru Rioşanu, Împuternicit al Generalului Antonescu pentru administrarea teritoriilor din Bucovina eliberată şi a prefectului judeţului Storojineţ, s-a ajuns la un compromis: gărzile au fost dezarmate şi trecute sub comanda şi controlul şefilor de posturi de jandarmi, iar ucrainenii în schimb, şi-au menţinut aparatul administrativ şi drapelul pe instituţiile publice. Ulterior, dovedindu-se că ucrainenii îşi organizau clandestin formaţiuni armate, s-au luat măsuri pentru dezarmarea şi desfiinţarea lor, iar primarii ucraineni au fost înlocuiţi cu primari români şi drapelele ucrainene date jos, menţinerea ordinii publice trecând exclusiv în grija jandarmilor.

Fiind îndemnaţi de fruntaşii lor să fie pregătiţi „pentru răsturnarea oricărei autorităţi străine”, ucrainenii nu dădeau ascultare administraţiei revenite, crezând că aceasta s-a instalat provizoriu. Manifestând o puternică românofobie, nu ocoleau să-şi insulte concetăţenii de origine etnică română. În acest sens, ministrul Justiţiei, C. Stoicescu sublinia că, „în Cernăuţi, ucrainenii persistă în atitudinea lor duşmănoasă faţă de tot ce este românesc”.[19] Iar inspectorul general N. Rusu, din Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor, după vizitarea oraşului Siret, jud. Rădăuţi, relata că, pretutindeni se vorbeşte ucraineşte (fapt care se petrecea foarte rar pe timpul stăpânirii austriece), numeroase femei (şi copii) sunt încinse cu brâe naţionale (în culorile galben-albastre), iar propaganda ucraineană „nu a fost nicicând atât de pronunţată”. „Am înţeles – conchidea N. Rusu – că ne găsim într-un focar, care a început să arză cu furie”. Tendinţa de a vorbi numai în ucraineană se accentua pe parcursul timpului din ce în ce mai mult. Ţăranii refuzau să-şi trimită copiii la şcoală, pentru a nu-i învăţa româneşte.[20] De educaţia lor se ocupau organizaţiile naţionaliste, educându-i prin citirea diferitelor cărţi patriotice. Aceiaşi situaţie era atestată şi în perioada interbelică: la 24 ianuarie 1921 şeful Serviciului Special de Siguranţă Câmpulung raporta: „ …Aceştia (ucrainenii – P.M.) ne urăsc atât de mult încât, deşi ştiu româneşte la perfecţie, când vorbeşti cu ei spune că nu ştie decât ruseşte. Acest fapt denotă că-n judeţele de peste Prut se face propagandă ucraineană cu scop vădit contra statului. În cir/cumscripţia/ noastră îi avem în continuă supraveghere pe câţiva intelectuali. Şeful serviciului, Giossan”.

Mulţi dintre minoritarii ucraineni au declarat autorităţilor rezistenţă pasivă: refuzau să participe la reconstrucţia podurilor distruse (motivând că nu au căruţe), sabotau lucrările agricole şi se eschivau de la plata impozitelor,[21] nu-şi dădeau concursul la subscripţiile „Darul Soldatului”[22] şi „Ajutorul de Iarnă”.[23]

Totodată manifestau nemulţumiri de ordin social-economic, fiindcă, după cum susţineau, au fost: a) îndepărtaţi din serviciu funcţionarii de origine ucraineană rămaşi sub ocupaţia sovietică; b) sistate pensiile pensionarilor rămaşi în Bucovina ocupată; c) lipsiţi (este adevărat că doar pentru început – P.M.) de dreptul de a face comerţ, de a vinde-cumpăra pământ, etc.

Cei nemulţumiţi de noua autoritate, au fost lăsaţi liberi să plece din Bucovina. Ucrainenii (precum şi cei de alte etnii) originari din Ucraina, care se aflau la revenirea autorităţilor române în Basarabia şi în nordul Bucovinei, dar şi ucrainenii bucovineni şi basarabeni, puteau pleca în teritoriile istorice ucrainene, restul urmând să fie treptat evacuaţi în Ucraina după stabilirea aranjamentelor privind schimbul de populaţie.

Ucrainenii periculoşi pentru siguranţa Statului Român (în special cei ce sprijineau ideea iredentistă din Bucovina), urmau să fie internaţi în lagăr. Pe parcursul operaţiunii de identificare şi internare a acestora, jandarmii erau atenţionaţi „să fie cu tact şi să nu se procedeze decât legal şi în caz bine dovedit cu energie”.

La recensământul din 1941, unii ucraineni din oportunitate s-au declarat „români” (naţionaliştii ucraineni prin ameninţări la adresa conaţionalilor încercau să preîntâmpine această acţiune), iar alţii s-au declarat „germani” în timpul recensământului populaţiei de origine etnică germană (în vederea constituirii grupului etnic german din Bucovina), deoarece, după cum se considera, aceasta le deschidea noi perspective pentru viitor.

Populaţia majoritar ucraineană din nordul Bucovinei, buna organizare şi activitate a naţionaliştilor ucraineni, a format o mişcare, care până atunci nu s-a manifestat atât de puternic şi care asculta de ordinele Organizaţiei Ucrainenilor Naţionalişti, ce îşi avea sediul în Guvernământul General (în teritoriul statului polonez desfiinţat în septembrie 1939).

În urma proclamării, fără succes, a Statului Ucrainean Independent (deoarece autorităţile germane nu l-au recunoscut) la 30 iunie 1941, la Lemberg, de către Stepan Bandera, şi a divergenţelor interne (care au început după moartea lui Evghen Konovaleţ), O.U.N. s-a divizat oficial în două fracţiuni: banderistă (O.U.N. – B), sub conducerea lui Stepan Bandera şi melnikistă (O.U.N. – M), in frunte cu colonelul Andrei Melnik.[24]

Banderiştii luptau pentru crearea Ucrainei Mari fără concursul german, având lozinca: „Ucraina independentă prin sânge ucrainean”.[25] Ei urmăreau să producă o mişcare împotriva statelor ocupante ale teritoriilor ucrainene, fiind gruparea cea mai refractară.[26] Acest plan urma să fie realizat prin: 1. pregătirea maselor pentru rezistenţă pasivă şi sabotaj economic faţă de autorităţile germane şi române, pentru ca astfel să le determine să meargă la colaborare şi concesiuni politice şi teritoriale; 2. comiterea de atentate contra şefilor de autorităţi germane şi romane, (ca protest faţă de stăpânirea românească a Bucovinei) pentru a periclita relaţiile româno-germane.[27] Erau susţinuţi de studenţi, elevi, liceeni şi liber profesionişti. Sediul banderiştilor bucovineni se afla la Cernăuţi.[28]

În cadrul acestei fracţiuni era un curent moderat, care îşi limita acţiunile la demersuri diplomatice, pretinzând că aveau un specific „naţional-socialist”.[29]

Melnilkiştii susţineau politica germană, având ferma convingere că autorităţile de la Berlin vor facilita crearea unui Stat Ucrainean şi numai alături de Germania se va realiza acest deziderat.[30] Preconizau să organizeze un plebiscit în toate teritoriile populate de ucraineni, după care, în urma acordului general al populaţiei, să contopească aceste teritorii (inclusiv şi nordul Bucovinei) într-un singur organism teritorial, administrativ şi politic ucrainean.[31]

Prin ponegriri, informaţii false şi defăimătoare, aceste două grupări luptau pentru întâietate în conducerea mişcării de eliberare naţională.[32]

În Bucovina era sprijinită acţiunea banderiştilor. După cum informa la 29 ianuarie 1942 Inspectoratul Jandarmeriei Cernăuţi, „gruparea melnikistă din cauza lipsei unor elemente energice şi hotărâte, şi datorită aspiraţiunilor sale evolutive, nu prea are ascendent asupra ucrainenilor din nordul Bucovinei”.[33]

Teritoriul în care activau ucrainenii iredentişti (naţionalişti), fără a face vreo deosebire între curentele sus menţionate, cuprindea (zona de frontieră): Valea Ceremuşului, de la Iabloniţa – Vijniţa, până la Orăşeni şi restul frontierei convenţionale cu Guvernământul General, de la Orăşeni – Ivancăuţi – Babin – până la Schit şi (zona interioară), cu centre importante la Cernăuţi, Lenţeşti, Lujeni, Tg. Nistrului, Cozmeni şi Seletin.[34] Conform unei note informative a Comitetului de conducere a iredentei ucrainene din Cernăuţi, adresată la sfârşitul lui august 1942, conducerii din Lemberg, situaţia numerică a iredentiştilor ucraineni din Bucovina se prezenta astfel: 92 de intelectuali, 32 de comercianţi, 38 de persoane ocupate în întreprinderile comerciale şi 2.098 de agricultori, în total 2.260 de membri.[35]

Manifestările active ale minoritarilor ucraineni se datorau şi sprijinului pe care îl aveau din partea germanilor. La început însă, se credea că sunt sprijiniţi ocult de către unguri.[36] Pe lângă Comandamentul Militar German din Bucovina (Deutsche Ostkommandatur) a fost constituit Consiliul Naţional al Ucrainenilor (C.N.U.) din care făceau parte dr. Dutceak Vasile, (avocat), Haras Nicolae (director de şcoală, pensionat), dr. Kirilov Anton (avocat), Dzuleba N., (ing. silvic), dr. Krauciuk Stepan (avocat), dr. Huzar Vladimir (medic), Karbuliţki N. (director de şcoală, pensionat), toţi consilieri şi Bendak Dimitrii (ing. chimist), în calitate de preşedinte. Consiliul desfăşura o vie activitate atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, urmărind scopul de a demonstra forurilor germane că, minoritatea ucraineană din Bucovina este nemulţumită de administrarea românească, stăruind în a-i convinge pe germani şi a-i determina să hotărască în favoarea alipirii nordului Bucovinei şi Basarabiei la viitorul Stat Ucrainean[37] sau trecerii acestor teritorii sub protectoratul german.[38]

Aproape zilnic erau prezentate plângeri la Comandamentul German din Cernăuţi, în care naţionaliştii ucraineni învinuiau autorităţile române de persecuţii, maltratări şi ilegalităţi de orice fel. Frecvent înaintau memorii conducerii de la Berlin în care cereau autonomie politică, economică şi culturală.[39] Liderii ucrainenilor bucovineni au intervenit şi la ministrul de stat german Pflaumer (venit în România în calitate de consilier pentru organizarea administrativă a Basarabiei şi Bucovinei)[40] şi au înaintat memorii Ambasadei germane de la Bucureşti,[41] au participat la consfătuirile O.U.N. din străinătate.[42] În perioada interbelică, reclamaţiile unor persoane şi organizaţii din străinătate şi din Ţară (care de obicei nutreau sentimente revizioniste şi iredentiste antiromâneşti) împotriva politicii guvernelor române faţă de minorităţi erau destul de frecvente. Însă, în majoritatea cazurilor ele erau neîntemeiate şi nu plecau de la însăşi minoritarii din Bucovina.

Referitor la această situaţie, Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, a ordonat la 9 decembrie 1941, „ca această stare de lucruri să înceteze”.[43] Ordinul a fost executat prin dizolvarea C.N.U., care a dus la proteste înverşunate din partea iredentiştilor ucraineni. În raportul Guvernământului Provinciei Bucovina pentru luna ianuarie 1942, se spunea că, „desfiinţarea Biroului ucrainean (C.N.U. – P.M.) din Comandatura germană [...], a produs o mare nemulţumire în rândurile acestei minorităţi, în special între conducători”.[44] De comun acord cu Consulatul German de la Cernăuţi, li s-a interzis conducătorilor ucraineni să mai depună plângeri la autorităţile germane, iar Comandamentul german din localitate nu trebuia să le mai dea curs acestor demersuri, care erau îndreptate în contra intereselor româneşti.[45]

La sfârşitul anului 1941, conducerea iredentiştilor ucraineni din Bucovina a înaintat autorităţilor române un memoriu, în care şi-au înserat plângerile: 1) organele poliţiei arestează şi internează o mulţime de ucraineni sancţionaţi pentru activitate comunistă, dar care de fapt erau cunoscuţi ca fiind înfocaţi antibolşevici; 2) sunt arestaţi şi internaţi cei ce au reuşit să dezerteze din Armata Roşie; 3) Direcţiile şcolare secundare refuză să înscrie pe copiii ucraineni la şcoală, motivând cu lipsa locurilor vacante; în şcolile primare este suspendată predarea limbii ucrainene; 4) pensionarilor ucraineni, care constrânşi fiind au lucrat sub ocupaţia sovietică, nu li se plăteşte pensia; 5) jandarmii forţează pe ţăranii şi meseriaşii ucraineni să muncească fără plată pe gospodăriile lor; 6) jandarmii interzic ucrainenilor să vorbească ucraineşte, etc.[46] La toate acestea, Inspectoratul de Jandarmi Cernăuţi a dat următoarele explicaţii: 1) toţi cei arestaţi şi internaţi pentru activităţi comuniste, au fost condamnaţi în baza unor dovezi concrete; 2) un jandarm a fost găsit vinovat pentru lovire şi ridicare de bunuri dintr-o locuinţă; 3) copiii ucrainenilor din contră, sunt „ademeniţi prin diferite mijloace” să vină la şcoală; 4) pensiile nu erau plătite nimănui, având loc trierea pensionarilor care au lucrat sub regimul de ocupaţie; restul învinuirilor imputate nu corespundeau adevărului.[47]

Conducerea O.U.N. din Lemberg, fiind îngrijorată de sciziunea mişcării, (care făcea imposibilă realizarea idealurilor naţionale), a organizat la sfârşitul lunii octombrie 1942, la Lemberg o consfătuire, cu participarea grupărilor melnikistă şi banderistă. La întrunire au fost prezenţi Zenon Kuzela, preşedintele Institutului Ucrainean din Lemberg, Demetro Leviţki, preşedintele Comitetului Naţional din Lemberg şi colonelul Omelcenko, preşedintele misiunii naţionale ucrainene la Berlin. În urma discuţiilor din cadrul acestei întruniri, s-a ajuns la o împăcare aparentă, banderiştii urmând să se subordoneze grupării melnikiste, alcătuind secţiunea teroristă, care să se ocupe şi de organizarea celulelor în toate teritoriile locuite de ucraineni.[48] Însă, către mijlocul lunii decembrie 1942, înţelegerea de la Lemberg nu mai era valabilă, ucrainenii împărţindu-se în două tabere: pro şi contra împăcării. Aceste divergenţe i-au făcut pe liderii mişcării să lanseze câteva apeluri către ucraineni, îndemnându-i la „unitate politică”.[49]

O altă conferinţă, care de asemenea a urmărit realizarea unităţii politice a mişcării naţionaliştilor ucraineni, a avut loc în septembrie 1943 la Berlin.[50] Şi de această dată tratativele dintre cele două tabere au eşuat, mişcarea ucraineană rămânând divizată până după sfârşitul războiului.

Până la aceste întruniri, în august 1939, la Roma, a avut loc a două Mare Adunare a O.U.N., la care au dominat melnikiştii şi, ca rezultat, Andrei Melnik a fost ales lider al Organizaţiei. Însă în februarie 1940, la Krakow, a avut loc o întrunire la care au fost abrogate hotărârile Adunării de la Roma şi a fost alcătuit programul revoluţionar al O.U.N., care trebuia realizat de gruparea lui Stepan Bandera. Cu concursul german, O.U.N. a organizat Legiunea naţionaliştilor ucraineni, formată din corpurile Nachtigal şi Roland. Legiunea trebuia să-şi dea concursul la administrarea teritoriilor ocupate de trupele germane şi avea mai puţin de 600 de militari.[51] După proclamarea (eşuată) a independenţei Statului Ucrainean, Stepan Bandera şi alţi lideri banderişti au fost arestaţi de autorităţile germane şi internaţi în lagărele de concentrare Sacksen Hausen şi Oranienburg.[52] A fost internat în lagăr şi Andrei Melnik.[53] După arestarea celor doi lideri, fracţiunile mişcării erau conduse din Lemberg: gruparea melnikistă prin dr. Leviţki şi banderistă prin B. Iaworski, activitatea lor fiind extinsă şi asupra Bucovinei.[54] La 10 decembrie 1942, B. Iaworski a vizitat Cernăuţiul, unde s-a întâlnit cu banderiştii din zonă, spunându-le că, în viitor vor acţiona după directivele din Lemberg şi că Bucovina, Galiţia şi Ucraina Subcarpatică vor forma, în acest sens, un tot întreg.[55]

Către mijlocul anului 1943, idealurile ucrainenilor naţionalişti rămâneau în continuare nerealizate. Mulţi nu mai credeau în reuşita grupării banderiste, care s-a dovedit a fi foarte promiţătoare în anul 1941. Astfel că, în vara anului 1943, o bună parte a naţionaliştilor ucraineni şi-au îndreptat speranţele către conducătorii Biroului de Propagandă ucraineană din Londra – Iakov Makohin şi profesorul Kiselevski.[56] Aceştia sfătuiau pe fruntaşii ucraineni din Galiţia şi Bucovina să meargă ca voluntari în Armata germană şi română, şi după ce vor primi arme şi vor fi instruiţi, să declanşeze împreună cu populaţia civilă, o grandioasă răscoală în spatele frontului, încercând constituirea Statului Ucrainean.[57]

Tot în anul 1943, toamna, în unele cercuri ucrainene, în frunte cu dr. Kirilov, se discuta perspectiva înţelegerii minorităţii ucrainene cu Statul Român.[58]

Activitatea iredentei ucrainene din Bucovina, după cum am spus, se desfăşura conform directivelor O.U.N. Organizarea executivului pe teren avea o structură ierarhică bine determinată, constituirea căruia a început pe timpul ocupaţiei sovietice, fiind desăvârşită după 5 iulie 1941 (eliberarea nordului Bucovinei de sub regimul sovietic). Conducerea centrală şi-a stabilit sediul la Cernăuţi, sub denumirea de „Krai” (ţinut), fiind condusă de Mihai Colotelo, denumit „Kraiovei”. Al doilea organ de conducere regională purta denumirea de „Oblasti” (regiune), cu sediul tot la Cernăuţi, denumit şi „Monte Karlo”. Împuternicirile lui erau extinse asupra nordului Bucovinei şi anume, asupra judeţelor Cernăuţi, Storojineţ şi comunelor ucrainene din judeţul Rădăuţi, toate sub conducerea lui Miroslav Haiduk. Centrala conducerii judeţului Storojineţ, denumită „Okruh” (district), avea sediul în comuna Lucavăţul de Sus şi era sub conducerea lui Gheorghe Polamariuk.[59] Următoarea subdiviziune era „Nadraionul”. De obicei, judeţul se împărţea în trei „nadraioane”, care era format din trei „Raioane”, acestea la rândul său fiind formate, din câte 2-3 „Pidraioane”.[60] „Pidraioanele” erau alcătuite din „stanesni” şi conduse de câte un „staneşnii”. „Zvenul”, era cea mai mică subunitate, format din 3 persoane şi condus de un „zvenevoi”. Trei sau mai multe „zvenouri” formau o „stanesni”.[61]

Cele mai active subdiviziuni ale mişcării Bucovina erau în judeţul Storojineţ, şi anume, în localităţile Vijniţa, Vişnicioara, Bahna, Cernăteşti, Berhomet pe Siret, Lucavăţ pe Siret, Catrineni, ş.a.[62]

Fiecare membru purta ascunsă o insignă, „trizub” (care reprezenta simbolul naţional ucrainean) şi avea un carnet de membru[63] (carnete de membru similare erau şi la ucrainenii naţionalişti din Transnistria, aveau pe ele un „trizub” şi inscripţia: „Vom redobândi statul ucrainean sau vom pieri luptând pentru el”). [64] Drapelul militanţilor ucraineni era alcătuit din două fâşii – albastră şi galbenă, cu un „trizub de aur” pe câmpul albastru. O.U.N. avea şi steag propriu – roşu-negru, cu o cruce roşie pe câmpul negru (culoarea roşie simbolizând sângele, iar cea neagră – pământul, ceea ce însemna că „pământul va fi al nostru (al ucrainenilor – P.M.), numai atunci când vom vărsa sânge pentru el”). Imnul ucrainenilor era Şce ne vmerla Ukraina (Ucraina încă nu a murit), iar marşul – Rodelis mî (Ne-am născut noi). Sărbătorile naţionale erau: Ziua ideii ucrainene (22 ianuarie – în această zi, în anul 1918 a fost proclamată la Kiev, independenţa Ucrainei); Ziua de naştere a lui Taras Şevcenko (23 martie, născut în anul 1814); Ziua Conducătorului; Ziua Armei (31 august – în această zi, în 1919 s-au unit armatele ucrainene, formând Armata Statului Ucrainean) şi Ziua Eroilor.

În teren, tendinţa mişcării ucrainene era ca în fiecare localitate să existe „un om de-al nostru, un sediu al nostru, un grup de oameni ai noştri şi mişcarea noastră”. În fiecare casă să existe „trizub” şi portretele conducătorilor, o carte de cântece şi una de istorie a Ucrainei. Societăţile O.U.N. (este vorba de Prosvita /societate culturală/, Sâci, Jenocea, Slujba Ukrainî, etc.), precum şi bibliotecile, şi expoziţiile, miliţia şi celelalte organe de stat, trebuiau să fie în mâinile ucrainenilor. Doar aşa, precum şi printr-o instrucţie ideologică şi de profilaxie (de interzicere a fumatului şi a consumului de alcool), O.U.N. dorea să creeze un tip nou de ucrainean – un luptător pentru libertatea ucrainenilor, un creator al vieţii noi ucrainene.[65]

O.U.N. era în mare parte finanţată de Marele Stat Major al Armatei germane. De asemenea, o sursă financiară o reprezentau cotizaţiile membrilor şi primea sume mari de bani de la ucrainenii din S.U.A. şi Canada, pentru renaşterea Statului Ucrainean.[66] (De menţionat că, atunci când liderii O.U.N. se aflau refugiaţi în Germania, înainte de război, „comunitatea ucraineană era foarte săracă şi nu prea huzurea”).[67] O parte a mijloacelor financiare se acumula în interiorul organizaţiei, este vorba de cotizaţiile membrilor, care se colectau lunar întru susţinerea propagandei şi procurarea armamentului, necesar declanşării „revoluţiei naţionale”. Pentru a-şi mări fondurile, O.U.N. punea în vânzare timbre poştale, cărţi ilustrate în culori şi cu simboluri naţionale, manifeste, insigne, broşuri, calendare, etc. [68]

După declanşarea războiului antisovietic, O.U.N. a introdus un impozit naţional, la care trebuiau să contribuie nu numai membrii mişcării, dar şi toţi etnicii ucrainenii, inclusiv şi cei din Bucovina. Potrivit informaţiilor deţinute de Inspectoratul General de Poliţie Cernăuţi, contribuţia ţăranilor ucraineni din nordul Bucovinei la acest „impozit naţional” pentru anul 1942/1943 a constituit circa 20.000 de lei.[69] Banii erau încasaţi de subunităţile primare şi centralizate de jos în sus, conform structurii ierarhice.[70]

Din cauza frontierei slab păzite dintre Bucovina şi Guvernământul General, în teritoriul românesc reuşea să pătrundă, în cantităţi mari şi în număr mare, material propagandistic şi propagandişti.[71] Tot materialul de propagandă era adus în zona compact locuită de ucraineni din apropierea frontierei (în regiunea de pe Valea Ceremuşului), de unde pornea din comună în comună spre interior.[72] Trupele germane din Bucovina contribuiau şi ele la transportarea sau depozitarea materialului de propagandă.[73]

Aproape zilnic veneau din Galiţia în comunele bucovinene misionari ucraineni.[74] Aceştia îşi îndemnau conaţionalii să vorbească numai ucraineşte, chiar şi cu reprezentanţii autorităţilor.[75] Îşi manifestau deschis ostilitatea faţă de autoritatea românească, promovând o puternică campanie de românofobie,[76] sfătuiau pe ţărani să saboteze muncile agricole, iar pe mobilizaţii ucraineni să dezerteze din armată, etc.[77]

Aceeaşi propagandă era dusă şi de activiştii locali (studenţi,[78] învăţători, preoţi[79]): lansau diverse zvonuri alarmiste, provocând îngrijorarea şi neîncrederea populaţiei faţă de autorităţi.[80] Pentru a „mări” numărul ucrainenilor, căutau să convingă locuitorii de origine etnică huţană să se numească „ucraineni”.[81] Fotografiau diverse scene din viaţa cotidiană, pe care le interpretau cum le convenea, ca mai apoi să le trimită în Galiţia pentru a fi exploatate propagandistic.[82]

În manifestele şi broşurile cu caracter iredentist şi naţionalist ucrainean răspândite în Bucovina, populaţia ucraineană era chemată să se pregătească de „ziua războiului”, pentru formarea Statului Ucrainean. Îndemnau la violenţă, anarhie şi nesupunere,[83] sfătuiau conaţionalii să se penetreze în aparatul administrativ.[84] Mai mulţi tineri ucraineni din Bucovina au plecat în Galiţia, unde au fost pregătiţi şi specializaţi în diferite domenii (în special în economie). La fel, au plecat în Galiţia şi funcţionarii care nu au fost reprimiţi în serviciu în Bucovina după revenirea autorităţilor române. Toţi aceştia urmau să fie folosiţi în instituţiile de stat din Bucovina, când aceasta va fi înglobată în viitorul Stat Ucrainean Independent.[85] A fost răspândită cartea colonelului Andrei Melnik, „Cum a murit Olga Besarabova”, în care eroina povestirii s-a jertfit în lupta pentru crearea Ucrainei Mari, chemând cititorul să-i urmeze exemplul.[86] Printre lucrările istorice folosite ca tribune pentru propagandă, era şi cea a lui D. Doroşenko, Istoria Ucrainei, (în limba ucraineană), Lemberg-Krakowia, 1942, despre care Revista Bucovinei (nr. 12, decembrie 1942, p. 477) scria că, faptele expuse în această lucrare „oscilează între neserios şi jignitor”[87] şi a lui G. Leibbrandt, Ukraine, Berlin, 1942.[88]

Legăturile dintre organizaţiile ucrainene erau întreţinute prin curieri, care făceau cursa: Cernăuţi – Galiţia – Berlin;[89] Cernăuţi – Bucureşti,[90] etc. Ucrainenii din Germania transmiteau prin curieri diverse instrucţiuni conaţionalilor din teritoriile „ocupate”, tot prin ei aflau despre activitatea iredentistă, starea de spirit a populaţiei din acele teritorii.[91] Cele mai preferate puncte de trecere ale curierilor din Bucovina erau Răstoace, Vijniţa, Milie, Văşcăuţi şi Babin, unde existau toate condiţiile necesare pentru libera acţiune (vaduri mici ale Ceremuşului, lunci dese, sate populate de ucraineni de mare încredere, etc.[92]

S-au depus eforturi pentru a desfăşura campania de propagandă nu numai cu materialele şi resursele venite de peste hotare, dar şi cu cele din Bucovina. În toamna anului 1941, naţionaliştii ucraineni preconizau să înceapă publicarea (clandestină) în Bucovina a ziarului de propagandă Zvinok (Clopotul). La Cernăuţi au fost înfiinţate organizaţiile cultural-propagandistice Bandera, precum şi un cor cu orchestră numit Zelena Bukovina, care cutreiera Bucovina şi Galiţia în scop de propagandă.[93]

Faţă de acţiunile propagandiştilor Ucraineni, în decembrie 1941, administraţia românească a luat măsuri ca „toţi cei ce au întocmit şi au răspândit manifeste iredentiste, precum şi cei ce adresează plângeri oficiale altor autorităţi locale decât celor româneşti, să fie arestaţi şi trimişi în lagărul de la Tg. Jiu”.[94] În baza acestei decizii, până la 4 februarie 1942, au fost întocmite liste cu cetăţenii români de origine etnică ucraineană, care au activat în contra intereselor Statului Român, listele incluzând 123 de persoane.[95]

La 14 ianuarie 1942, în şedinţa Consiliului de Miniştri (de Colaborare), la care au participat Guvernatorii Provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transnistria, mareşalul Antonescu a dat următoarea dispoziţie: „Ucrainenii, care activează politiceşte, cari continuă să facă propagandă, cari fac manifestaţii de orice natură, cu steaguri, etc. îi băgaţi în lagăr. Cine a trecut frontiera dincolo, nu mai are voie să se întoarcă; cine s-a întors clandestin, va fi împuşcat. Când a trecut frontiera şi-a pierdut cetăţenia şi nu se mai poate întoarce în ţară. Încă odată vă spun să procedaţi energic, să fiţi fără cruţare”.[96] Mareşalul Antonescu a mai dat dispoziţii în acest sens: „Cui nu-i place în ţara românească, să plece. Cine se amestecă să tragă consecinţele. Deci, Ministerul de Interne le va da un avertisment şi dacă continuă să mai aibă gură, afară din ţară, sau în lagăr”;[97] „Să fie toţi arestaţi, care calcă legile Statului, oricine i-ar proteja, judecaţi cu precădere şi închişi definitiv”,[98] etc.

În perioada 1 aprilie 1942-1 aprilie 1943 au fost deferiţi justiţiei (459), condamnaţi (42), internaţi (54), trecuţi peste frontieră (421) şi evacuaţi în Transnistria (3.415), 4.391 de minoritari, în cea mai mare parte, ucraineni.[99] În semestrul I al anului 1943, în judeţul Cernăuţi, au fost identificaţi 1.200 de iredentişti ucraineni, în jud. Storojineţ – 607, în jud. Hotin – 116, în jud. Câmpulung – 50, jud. Suceava – 59 şi în jud. Rădăuţi – 208.[100] Până la data de 15 decembrie 1943, Curtea Marţială Cernăuţi a clasat (234), achitat (319), condamnat corecţional (26), la muncă silnică (74), la moarte (5) şi erau în curs de judecare (118), şi cercetare (155), un total de 931 de iredentişti ucraineni.[101]

Nu a fost admisă reîntoarcerea unor refugiaţi ucraineni care au plecat în Germania, împreună cu etnicii germani (în perioada de ocupaţie sovietică a nordului Bucovinei), deoarece erau cunoscuţi ca fiind înfocaţi iredentişti.[102] De menţionat că, după eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, ziarul ucrainean Jittia, care apărea la Bucureşti (nr. 20 din 5 octombrie 1941), a publicat următoarea informaţie: „«Ukrainskii wesnek» (Berlin, în rubrica „Din înalta Conducere O.U.N.“) aduce la cunoştinţă tuturor ucrainenilor din Bucovina şi Basarabia (refugiaţi – P.M.), să se întoarcă urgent în ţară şi propriul lor pământ”.[103]

Chiar şi în urma pedepselor aplicate unor naţionalişti ucraineni şi a interdicţiilor impuse de autorităţile române, spiritele iredentiştilor nu s-au temperat, ci din contră, ei au devenit şi mai îndârjiţi şi mai dornici de a lupta.[104] Pentru a calma situaţia din nordul Bucovinei, la 1 iunie 1943, Ion Antonescu a luat decizia: „Toţi ucrainenii cari fac orice fel de agitaţii să fie transportaţi cu familiile în Transnistria pe Bug. Pământurile şi casele lor să fie date în folosinţa românilor. Decizia o dă Guvernămintele. Execuţia o face prin Ministerul de Interne în acord cu Transnistria”.[105]

Pentru a soluţiona întrucâtva problema ucraineană din Bucovina, V. Dimitriuc, fost Subsecretar de Stat, originar din Bucovina, a propus la 27 februarie 1942, să se organizeze o mişcare „benevolă” a populaţiei ucrainene din Bucovina spre Transnistria. Autorul menţiona că, pentru reuşita acţiunii, Guvernământul Transnistriei trebuie să lanseze un apel către populaţia ucraineană din Basarabia şi Bucovina ca să vină în „bogata provincie a Transnistriei”, unde li se vor acorda loturi de pământ mult mai mari decât le au în cele două provincii.[106] Însă, această propunere s-a dovedit a fi nepotrivită momentului, urmând ca realizarea ei să aibă loc doar după finele războiului. În schimb, ucrainenilor bucovineni li s-a propus în septembrie 1942, să meargă benevol la muncă remunerată în Germania, (propunere ce era valabilă şi pentru români).[107]

Acţiunea naţionaliştilor ucraineni a scăzut aparent pentru o scurtă perioadă doar către luna iulie 1943,[108] iar în septembrie 1943 Corpul de Grăniceri din Bucovina informa că, „ucrainenii continuă a fi ostili şi trimit scrisori de ameninţare jandarmilor” (la Vijniţa, Banila, Ispas).[109]

Promptitudinea şi insistenţa acţiunilor ucrainene se explică şi prin existenţa în Galiţia învecinată a unor formaţiuni militare ucrainene, care le dădeau mult curaj şi încredere ucrainenilor din Bucovina. Cu atât mai mult că, acestea erau încadrate cu mulţi ucraineni bucovineni. După reinstaurarea administraţiei româneşti în nordul Bucovinei, mulţi tineri ucraineni au plecat în grupuri în Galiţia pentru a se înrola în Armata ucraineană, care se forma în localitatea Kosov. Numai la sfârşitul lunii iulie 1941, au plecat circa 800-900 de tineri.[110] Pentru a mări afluxul voluntarilor în formaţiunile militare din Galiţia, în teritoriul Bucovinei erau răspândite manifeste, care chemau tinerii să se înroleze în Armata ucraineană, care va lupta pentru crearea Ucrainei Mari.[111] Autorităţile româneşti cu nimic nu au împiedicat plecarea lor, chiar din contră, au încurajat-o: la 11 august 1941, legiunile de jandarmi din Bucovina au primit următorul ordin: „Veţi acorda tot sprijinul tinerilor ucraineni ce părăsesc ţara pentru a se înrola în armata ucraineană. Veţi lua măsuri pentru a li se ridica cetăţenia română. Acestor tineri nu li se mai permite întoarcerea în ţară”.[112] Autorităţile române nu au reacţionat în nici un fel nici în iulie 1941, când o misiune germană a instruit în comuna Frumosul, jud. Câmpulung, tineri ucraineni din întreaga Bucovină,[113] care mai apoi au fost duşi în Ucraina.[114]

Cu toate că le-a fost interzis să mai revină în Bucovina, unii dintre cei plecaţi în Galiţia au reuşit să vină acasă „în vacanţă” trecând fraudulos frontiera. Aici, plini de mândrie, cutreierau satele în uniformă de poliţişti ucraineni şi distribuiau material de propagandă conaţionalilor.[115] Defilau pe străzile oraşelor, lăudându-se prietenilor râmaşi în Bucovina cu realizările lor; nu scăpau nici o ocazie pentru a-i intimida pe gardienii publici.[116] În vederea îndepărtării acestei stări de lucruri, mareşalul Antonescu a dat următoarele ordine prin rezoluţii (scrise pe mai multe rapoarte ale instituţiilor de Stat): „Să fie toţi arestaţi şi băgaţi în lagăr. Să se discute şi la Consiliul de Colaborare”;[117] „Să fie puşi la locul lor. Să li se interzică uniforma. Sa nu facă premilitărie, ci muncă de folos obştesc” (ordinul se referea la cei ce nu plecaseră peste hotare, dar purtau uniforme);[118] „Să fie arestaţi şi băgaţi în lagăre. Să fie arestaţi fără ezitare şi condamnaţi pentru port ilegal de arme şi pentru intrare în ţară ilegal. Ce aşteptaţi, să vă îmboldesc să executaţi legile ţării? Ordine noi şi drastice să se dea imediat”;[119] „Cine este prins cu arme, să fie imediat sancţionat cu toată asprimea legii. Generalul Calotescu (guvernatorul Bucovinei – P.M.) să dea ordonanţă clară şi să le anunţe fără ezitare. Orice act de sabotare în spate trebuie reprimat la timp”.[120] Toate aceste dispoziţii ale mareşalului Antonescu au fost date în lunile ianuarie-februarie 1942.

La mijlocul anului 1943, în Galiţia a fost formată divizia ucraineană Vânători Galiţieni SS („SS” – abreviere de la „Sîcevîe Strâlţi” – puşcaşii din Sîci). Această formaţiune (cu un efectiv de 1.000 de oameni), sub presiunea speranţelor pierdute în posibilitatea creării Statului Ucrainean pe cale politică şi exclusiv cu ajutorul Germaniei, profitând de slăbirea puterilor Axei, a declanşat la 14 iulie 1943 în Galiţia, o acţiune armată contra autorităţilor germane, care urma să fie extinsă şi asupra Bucovinei după un plan stabilit din timp, însă a fost înăbuşită de germani.[121]

Aşa dar, începând cu anul 1943, naţionaliştii ucraineni au trecut la soluţia făuririi Statului Ucrainean independent prin lupta armată, iar în Bucovina iredenta ucraineană a declanşat lupta de gherilă; „în locul activităţii lente a izbucnit lupta făţişă, glonţul luând locul manifestelor aţâţătoare, iar bandele armate, pe cel al clandestinismului”.

Majoritatea tinerilor ucraineni, care au fost mobilizaţi în Armata română, după perioada de instruire dezertau. Unii dintre ei s-au constituit în bande armate, cu scopul de a intimida autorităţile. Astfel, în iunie 1943, au fost semnalate în pădurile comunelor Răstoace şi Marinceni, jud. Storojineţ şl Gura Putilei, jud. Rădăuţi, bande de ucraineni, formate din infractori şi dezertori din Armata română,[122] având un caracter politic.[123] Bandele erau formate din circa 25 de tineri şi aveau drept scop, atacarea autorităţilor româneşti, dezorientarea şi hărţuirea grănicerilor români. Se aprovizionau cu cele necesare de la populaţie, prin concursul benevol din partea acesteia sau prin constrângere.[124]

Pentru a preveni eventualele acţiuni subversive a bandelor armate ucrainene, organele de siguranţă româneşti au luat sub control toate punctele strategice (drumurile, podurile, etc.). Au fost întărite posturile de jandarmi cu noi efectiv[125] şi s-au organizat echipe speciale de jandarmi.[126] Legiunile de jandarmi au elaborat „ipoteze” de acţiune[127] şi efectuau razii.[128] Aceste măsuri, precum şi vigilenţa necontenită a formaţiunilor poliţieneşti, nu au admis producerea unor acte teroriste de amploare.

Către anul 1944, aspiraţiile ucrainenilor naţionalişti la independenţă şi suveranitate au fost spulberate.[129] Cu toate acestea, acţiunile lor s-au activizat mult după reocuparea nordului Bucovinei de către Armatele sovietice, când au venit în acest teritoriu mai mulţi membri ai O.U.N.-U.P.A. din Galiţia, dând lupte crâncene cu partizanii sovietici, iar apoi cu trupele regulate şi cele ale N.K.V.D. Conform datelor sovietice, numeroase ciocniri între grupările armate ale ucrainenilor naţionalişti şi forţele speciale sovietice au avut loc imediat după sfârşitul războiului: în ianuarie 1945 – 24, în februarie – 17 şi în martie – 5.

Imediat după război, naţionaliştii ucraineni deţineau sub control 150.000 de km.² În perioada postbelică regimul stalinist a întreprins în toată Ucraina, în special, în partea de Vest, 9.238 de operaţiuni de reprimare, în urma cărora au fost omorâţi 34.000 şi luaţi prizonieri 46.000 de combatanţi ucraineni naţionalişti. Contra formaţiunilor ucrainenilor naţionalişti autorităţile sovietice au mobilizat în nordul Bucovinei, în primăvara anului 1945, 35.000 de soldaţi din trupele regulate, precum şi trupele interne şi de graniţă ale N.K.V.D. (Comisariatul Afacerilor Interne), miliţia şi trupele speciale ale N.K.G.B. (Comisariatul Securităţii Statului). Din rândul localnicilor au fost formate potere de „exterminare”: la 15 martie 1945 au fost organizate 17 batalioane (2.162 persoane) şi 314 brigăzi (cu un efectiv de 2.607 persoane). Pe parcursul anilor 1944-1945 au fost lichidaţi (de către potere) 780 de naţionalişti ucraineni şi 1.079 luaţi prizonieri.[130] Anihilarea mişcării naţionaliştilor ucraineni din nordul Bucovinei nu a fost o operaţiune tocmai uşoară pentru autorităţile sovietice, ea finisându-se către prima jumătate a anului 1950, ultimele grupări armate ucrainene acţionând în raioanele Vijniţa şi Putila.[131]

Paralel cu anihilarea grupărilor armate ostile, sovieticii au purces şi la „pedepsirea popoarelor” care s-au manifestat antisovietic pe timpul Războiului germano-sovietic din anii 1941-1945, prin deportarea lor în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice (printre care erau românii basarabeni, popoarele Caucazului – cecenii, inguşii, kalmâcii,[132] ş.a. –, precum şi ucrainenii naţionalişti concentraţi în vestul Ucrainei, denumiţi „ounovţî” – de la „O.U.N.”). Conform datelor istoricilor ucraineni, în perioada septembrie 1944-iulie 1947, au fost deportaţi 703,5 mii de ucraineni din întreaga Ucrain[133] (printre care mulţi naţionalişti). Într-un film documentar prezentat la 9 iunie 1999 de televiziunea centrală a Ucrainei (UT-1) se spunea că, în perioada 1944-1953 din Ucraina de Vest au fost deportaţi 104.000 ucraineni naţionalişti şi simpatizanţi ai O.U.N.[134] Alte date sunt prezentate în Revista de istorie a Moldovei: până la mijlocul lunii iulie 1949, au fost deportaţi 95.552 de „ounovţî” (dintre care 22.569 de bărbaţi, 48.583 de femei şi 24.400 de copii), iar în 1951 în lagărele Siberiei de Vest erau 53.206 „ounovţî” şi în lagărele din Siberia de Est – 38.199, în total 91.405 ucraineni naţionalişti.[135] În toată perioada luptei cu naţionalismul ucrainean, sovieticii au deportat şi exterminat 3 milioane de naţionalişti ucraineni.[136]

La 15 octombrie 1959, Stepan Bandera a fost omorât la München de agentul serviciilor speciale sovietice B. Staşinski,[137] iar Andrei Melnik a decedat în Luxemburg, în 1964, după ce în 1959 a încercat constituirea Congresului Ucrainean Mondial şi a Uniunii Mondiale a Ucrainenilor.[138] În 1946 a fost luată hotărârea de a demobiliza formaţiunile U.P.A. Pe parcursul activităţii sale, O.U.N. a organizat 14,5 mii de diversiuni şi acte teroriste, în care au fost omorâţi 30.000 de inamici. După moartea comandantului U.P.A., R. Şuhevici (la 5 martie 1950) rezistenţa armată a ucrainenilor din vestul Ucrainei a mers spre declin.[139]

Cu toate că în mare parte ucrainenii au manifestat ostilitate faţă de autoritatea românească din Bucovina, Statul Român a avut o atitudine corectă faţă de ei, acceptându-i în administraţie, economie, etc., fiind combătut doar iredentismul ucrainean. Această atitudine i-a făcut pe mulţi ucraineni ca în momentul evacuării administraţiei româneşti din Bucovina (martie 1944), să-şi împărtăşească soarta cu cea a refugiaţilor români.