UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA, 27 martie 1918.

 

Aşa precum Primul Război Mondial, pe lângă multiplele consecinţe negative, a contribuit la prăbuşirea imperiilor din Europa şi crearea statelor naţionale, aşa şi revoluţia rusă din februarie şi cea din octombrie 1917, pe lângă efectele negative, au constituit punctele de pornire pentru emanciparea naţională a popoarelor din Imperiul Ţarist. La 2/15 noiembrie 1917, guvernul sovietic publică declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei, semnată de Lenin şi Stalin, care recunoştea egalitatea şi suveranitatea popoarelor Rusiei, dreptul lor la autodeterminare liberă, până la separare şi formare de state independente.[1]

Deşi respectată un timp foarte scurt de către guvernul sovietic, această declaraţie a facilitat autodeterminarea Basarabiei. La 25 octombrie 1917, Congresul ostaşilor moldoveni a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, iar la 2 noiembrie 1917, a avut loc şedinţa biroului organizatoric pentru constituirea Sfatului Ţării – organul legislativ al provinciei.[2]

La organizarea Sfatului Ţării, a fost luată ca bază următoarea schemă de reprezentare a organizaţiilor social-politice: Congresul ostaşilor moldoveni – 44 de deputaţi; Sovietul ţăranilor moldoveni – 30; administraţia oraşelor şi zemstvelor – 21; partidele – 10; cooperativele, sindicatele şi societăţile – 16; minorităţile naţionale – 29. În total 150 de deputaţi.[3]

Structura naţională a legislativului, stabilită de Biroul organizatoric, numit de Congres, arăta astfel: 105 (70%) deputaţi moldoveni, 15 (10%) ucraineni, 13 (9%) evrei, 6 (4%) ruşi, 3 (2%) bulgari, 2 (1,4%) germani, 2 (1,4%) găgăuzi, 1 (0,7%) polonez, 1 (0,7%) armean, 1 (0,7%) grec.[4]

Aşadar, reprezentativitatea şi legitimitatea Sfatului Ţării nu poate fi pusă la îndoială. În acelaşi mod s-au constituit toate organele legislative din teritoriile naţionale dezlipite de Rusia. După aceste principii s-a organizat Rada ucraineană şi chiar Sovietele din Rusia.

Prima şedinţă a legislativului basarabean, aflat sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, a avut loc la 21 noiembrie 1917. Deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării a consemnat instalarea populaţiei române şi a etniilor conlocuitoare dintre Prut şi Nistru în drepturile lor – imprescriptibile – naţionale şi sociale.

Evenimentele interne şi internaţionale însă, nu erau tocmai favorabile conducerii de la Chişinău. Armata rusă de pe frontul românesc era total dezorganizată. Ostaşul rus, obosit de război, dar şi sub influenţa propagandei bolşevice, care promitea pacea imediată şi împroprietărirea cu pământ, nu mai vroia să lupte şi se retrăgea de pe front. În teritoriul Basarabiei domnea anarhia bolşevică, susţinută de dezertorii ruşi. Armata regulată rusă se transformase într-o armată de agenţi bolşevici.

Situaţia din România, de asemenea, era complicată. Intrată în război de partea Antantei, Armata română a suferit o serie de înfrângeri (din cauza distrugerii frontului de către revoluţia rusă), astfel că aproape toată ţara s-a pomenit ocupată de inamic. Autorităţile centrale de la Bucureşti, precum şi o bună parte a populaţiei civile, s-au evacuat în Moldova – unica provincie românească neocupată, iar autorităţile s-au stabilit la Iaşi. Mulţi români s-au evacuat tocmai la Odessa.

În acelaşi timp, Ucraina considera că, Basarabia – fostă provincie de periferie a Imperiului Rus – trebuia să-i fie încorporată.

Pentru a restabili ordinea internă, Sfatul Ţării a încercat, prin intensificarea activităţii cohortelor sale, să apere populaţia de anarhia şi jafurile soldaţilor ruşi, a numit comisarii săi în fiecare judeţ, a încercat să adune dezertorii din Armata rusă, pentru a-i expedia în Rusia.[5] A fost creată şi o comisie a Sfatului Ţării în chestiunile cu privire la combaterea anarhiei. A mai fost înfiinţată şi o astfel de comisie ad-hoc – Comisia specială pentru lupta cu anarhia.[6]

Pentru a scăpa de pericolul dezordinii şi a pretenţiilor anexioniste ucrainene sau bolşevice, la 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a declarat Basarabia, Republică Democratică Moldovenească.[7] În Declaraţia adoptată cu această ocazie, erau trasate acţiunile de mai departe de ordin politic, economic şi social.

Dar nu toate forţele politice au susţinut Declaraţia. Reprezentantul evreilor, Ştern, a cerut să fie creată o „Republică Federativă Moldovenească”, iar deputatul bulgar, Misirkov, a declarat că, bulgarii nu doresc să trăiască în „Republica Poporană Moldovenească”, ci în „Republica Basarabeană”, căci „ei nu se vor face moldoveni”. Ucrainenii i-au susţinut pe bulgari.[8]

La 8 decembrie 1917, s-a constituit Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei – guvernul Republicii Democratice Moldoveneşti, condus de P. Erhan şi apoi de D. Ciugureanu, alcătuit din 8 directorate, în care director general de Interne a fost numit provizoriu, fostul comisar gubernial V. S. Cristi. Director general de Război şi Marină a fost numit T. P. Cojocaru, iar de la 15 decembrie 1917, funcţia a fost ocupată de Gh. Pântea.[9]

Scopul noului guvern al Basarabiei era de a readuce ordinea în toate domeniile vieţii. În acest sens, directorul general de Război şi Marină, Gh. Pântea, la 15 decembrie 1917, a emis primul ordin adresat armatei republicii, numindu-l pe locotenentul Prahniţki adjunctul său pentru Marină, iar pe Săcară şi Osoianu – adjuncţi pentru Infanterie. Şef al garnizoanei oraşului Chişinău a fost numit Ilie Cătărău, care s-a ocupat de formarea unităţilor militare moldoveneşti. Căpitanul Kaşkariov a avut misiunea să organizeze la Bender divizionul moldovenesc de artilerie. Grupul de ostaşi moldoveni veniţi din Herson, a fost reorganizat în 8 companii. Unitatea nr. 479 din Bălţi a format alte 8 companii moldoveneşti. De aceste reorganizări se ocupa căpitanul Popa. La Chişinău se concentrau husarii basarabeni din Bolgrad, Novo-Gheorghievsk. Creştea numărul cohortelor subordonate Sfatului Ţării.

La 25 decembrie 1917, la Chişinău, a avut loc parada miliară a Forţelor Armate moldoveneşti pentru „sfinţirea drapelelor”. Tot atunci au plecat la Kiev, Vlad Cazacliu şi Vlad Bogos, pentru a urgenta trimiterea voluntarilor ardeleni pe Frontul român.[10]

„Situaţia însă era foarte grea. Organizarea puterii se făcea încet, cu dibuiri şi cu piedici de tot felul, datorită pe de o parte armatei ruseşti în descompunere, pe de altă parte bolşevicilor, care deveneau tot mai ameninţători în urma succeselor partidului lor în centrul Rusiei”.[11]

Armata română, căreia Basarabia îi constituia spatele, avea un interes absolut de a garanta aici o ordine stabilă, iar paza depozitelor şi a liniilor de comunicaţii basarabene, nu puteau fi ţinute sub control de către autorităţile locale. Tulburarea ordinii nu putea să fie tolerată de autorităţile militare române câtuşi de puţin, căci aceasta ar fi însemnat o ameninţare a existenţei sale proprii. Iar bolşevicii, din contra, încercau să tulbure situaţia. Sistematic făceau tentative pentru acapararea puterii, executivul Basarabiei nereuşind să instituie ordinea.[12] Iată ce relata în această privinţă un ţăran din Criuleni, în discuţia avută cu căpitanul Aurel I. Gheorghiu, care a călătorit prin Basarabia imediat după Unire: „Hei, parcă «bunt» (revoltă) a fost, ia o tulburare nebună de capete. La noi gospodarii o fost mai «tihii» (liniştiţi); Dacă n-ar ci venit «moscalii» (soldaţii ruşi) şi «şpigonii» (spionii) ruşi ca să ne tulbure şi să ne înteţească, nu s-ar ci fărâmat şi nu s-ar ci clintit nimic. Dar aşa, oamenii mai «toromaci» (proşti), s-o potrigit lor, ba că «zacoanele» (legile) nu-s drepte pentru tăţi, ba că boierii ni-o luat tăte pământurile; ba încă unii scosăsă vorba că vin «românii» (cei veniţi de peste Prut – n.a.) ca să ne roghiască şi atunci o pornit după «sovietul» (sfatul) lor, o pus jar la «scladuri» (depozite), o bătut pe «pamestnici» (arendaşi, proprietari), o «hrăbuit» (devastat) curţile, o dişărtat «saraiurile» (coşarele, magaziile) şi o făcut tăt felul de blăstămăţii. Nu ştiţi cât îi di mare furia norodului? E hei, când se porneşte, îneacă ca o apă tăt ce întâlneşte în cale! Ei, rău o stricat războiul minţile! Înainte vreme, Moldovenii erau blajini şi liniştiţi, da, s-o dus la «japanţi» (japonezi), prin «crâm» (Crimeea), prin «Sibir» (Siberia), şi o deprins o grămăzime de răutăţi. Cât priveşte de «răzmeriţă» (revoluţie), aceasta de pe urmă nici nu mai grăiesc, că prea de tăt le-o stricat capul!”.[13]

Directorii generali de Externe şi Interne, I. Pelivan şi V. Cristi, au plecat peste Prut pentru a aduce la cunoştinţa guvernului român, aflat la Iaşi, că situaţia din Basarabia devine ameninţătoare: se distrug depozite cu cereale, paza rusească a căilor ferate a fost ridicată, în continuă ascensiune erau activităţile anarhiste ale bolşevicilor. În Chişinău a fost introdusă starea de asediu. Soluţia era chemarea unităţilor Armatei române în ajutor.

Şi în cadrul Sfatului Ţării se derula o luptă acerbă între cele trei fracţiuni (1. Blocul Moldovenesc; 2. Fracţiunea ţărănească şi socialiştii revoluţionari moldoveni; 3. Reprezentanţii minorităţilor naţionale – ucraineni, polonezi, bulgari, evrei, germani, ruşi, găgăuzi), pentru stabilirea controlului asupra Basarabiei.[14] Principalul obstacol în calea realizării dezideratelor fundamentale ale forţelor politice moldovene, a fost poziţia duplicitară şi tactica de tergiversare şi subminare a acestor obiective, urmată de comitetele revoluţionare ruse şi de organizaţiile reprezentante ale grupurilor etnice minoritare din Basarabia, care riscau pierderea poziţiilor şi avantajelor deţinute în diverse sfere ale vieţii publice.[15]

În Basarabia existau şi alte forţe politice, economice şi militare, care luptau contra Republicii Democratice Moldoveneşti, a Consiliului Directorilor Generali, a mişcării de eliberare naţională. Baza socială a acestor forţe o alcătuiau ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii şi evreii. Din punct de vedere organizatoric, aceste forţe se concentrau în jurul Comisariatului gubernial al Guvernului Provizoriu de la Sankt-Peterburg, a partidelor cadeţilor, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiştii-revoluţionari), bolşevicilor, menşevicilor, bundiştilor, sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, comitetelor militare ruseşti de pe Frontul român.[16]

La 26 decembrie 1917, sub semnătura tuturor directorilor generali, a fost expediată o a doua telegramă pe numele generalului rus Şcerbaciov, comandantul armatelor ruseşti de pe frontul românesc, cu solicitarea de a trimite trupe militare care să asigure securitatea Basarabiei, fără a se preciza, spre deosebire de prima telegramă, naţionalitatea acestora. Deja la 27-28 decembrie, Cartierul General de pe Frontul Român „şi-a luat sarcina apărării ţinutului” basarabean. În urma demersului Consiliului Directorilor de la Chişinău, Şcerbaciov a cerut Guvernului român să asigure ordinea în Basarabia, dispunând trimiterea unor trupe în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Consiliul de Miniştri al României, având acordul Aliaţilor, după îndelungate consultări, a decis la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918, trimiterea armatei în Basarabia.[17]

La 13 ianuarie 1918, armatele române de sub conducerea generalului Broşteanu, au intrat în Basarabia. Generalul atunci declara: „Nici un guvern fără forţa organizată nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai forţa poate crea viaţă liniştită de stat. Creaţi-vă viaţa dvs. cum credeţi, şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”.[18]

Campania trupelor române de la est de Prut a durat circa 1,5 luni de zile, desfăşurându-se între 10/23 ianuarie şi 27 februarie/12 martie 1918. În confruntările armate cu forţele ruse bolşevizate, Armata română a pierdut 3 ofiţeri şi 122 de soldaţi, iar 12 ofiţeri şi 309 ostaşi au fost răniţi. Ostaşul român a îndeplinit cu cinste misiunea de instaurare a ordinii în teritoriul dintre Prut şi Nistru, infirmând prin atitudinea sa temerile şi neîncrederea unei părţi a populaţiei amplificată de propaganda antiromânească.[19]

Aşadar, „armata şi-a îndeplinit îndatorirea de întronarea ordinii”, creând condiţiile organizării liniştite a Basarabiei. Organele de stat, având în spate Armata română, au obţinute ceea ce era necesar reanimării vieţii politice şi social-economice.

Bolşevicii erau înfrânţi. Dar a apărut, pe deoparte, frica că, Armata română „va aduce un spirit antirevoluţionar, adică o împotrivire speranţelor ţărănimii de a căpăta pământ şi libertate”, iar pe de altă parte, frica că, Armata română ar putea pleca cândva înapoi peste Prut şi iarăşi se va dezlănţui anarhia. În aceste condiţii trebuia creată armata naţională, măsură care totuşi nu era imperioasă, căci în Basarabia erau deja forţe armate – Armata română – care au început a fi treptat identificate de către basarabeni ca naţionale. Acesta era primul pas şi cel mai important spre realizarea Unirii.[20]

După proclamarea independenţei de stat a Ucrainei (13/26 ianuarie 1918), autorităţile de la Chişinău au examinat situaţia creată, ajungând la concluzia că, decretarea independenţei Republicii Moldoveneşti a devenit o necesitate vitală, „pentru a nu deveni obiectul unor pretenţii anexioniste”. În consecinţă, la 24 ianuarie 1918, „în virtutea situaţiei care s-a creat şi în corespundere cu voinţa poporului”, Sfatul Ţării a adoptat cu unanimitate de voturi Declaraţia care proclama Republica Democratică Moldovenească independentă.[21]

Însă, această independenţă nu a adus acea siguranţă necesară basarabenilor. Astfel, la 26 februarie, deputatul Cijevschi, liderul Blocului Moldovenesc, declara în plenul Sfatului Ţării că, „Basarabia nu poate exista de sine stătător şi ea trebuie să formeze o confederaţie cu vreun stat şi dacă este aşa, atunci armata noastră trebuie să se includă în una din cele mai puternice armate”. Mulţi erau conştienţi de incapacitatea Republicii Moldoveneşti de a se afirma ca ţară independentă.[22] Începea să fie vehiculată ideea unirii cu România, care, după cum scria istoricul Al. Boldur, „s-a săvârşit în împrejurări de fapt şi psihologice foarte complicate”.[23]

Deoarece hotarul pus în 1812, pe linia Prutului, a reuşit să înstrăineze populaţia românească de pe cele două maluri ale râului (sovieticii au reuşit să repete aceiaşi performanţă după reinstalarea hotarului pe Prut în 1944), după proclamarea independenţei Basarabiei încă o bună parte a basarabenilor rămânea rusofilă. Dar, graţie unui grup de intelectuali, basarabenii au fost readuşi în albia românească. Rolul conducătorilor, unui popor deznaţionalizat şi dezorientat, în decizia politică de unire a Basarabiei cu România, a fost enorm.

Primii au fost reprezentanţii zemstvelor judeţelor Bălţi, Orhei, Soroca, care s-au adresat regelui Ferdinand, refugiat cu toate autorităţile centrale la Iaşi, exprimându-şi dorinţa pentru „sfânta, mântuitoarea, mult dorita şi veşnica unire cu ţara-mamă România”.[24] Concomitent autorităţile de la Chişinău făceau tentative de recunoaştere internaţională a independenţei tinerei republici, dar fără succes. Iar pretenţiile anexioniste ucrainene nu încetau.[25]

La 20 martie/2 aprilie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan Halippa, au sosit la Iaşi cu intenţia de a se deplasa la Bucureşti „pentru a trata pacea în numele republicii independente cu puterile centrale”. La Iaşi, liderilor basarabeni li s-a spus că, la Bucureşti nu vor avea acces la negocieri, că România are de gând să semneze pacea cu Puterile Centrale şi că, în aceste condiţii „anexarea la România era singura cale de a salva Basarabia de la dezmembrare” (erau evidente „intenţiile Puterilor centrale de-a fărâmiţa Basarabia, împărţind-o Austriei, Ucrainei şi Bulgariei”[26]) sau ocupare. Guvernul român le-a sugerat liderilor basarabeni să plece la Chişinău şi să pregătească actul unirii.

La 24 martie, I. Inculeţ, D. Ciugureanu şi P. Halippa au adus la cunoştinţa deputaţilor Sfatului Ţării poziţia Guvernului român în privinţa unirii, care s-a bucurat de susţinere.[27] După dezbaterea chestiunii unirii, la 27 martie/9 aprilie 1918, în şedinţa Sfatului Ţării s-a votat unirea Basarabiei cu România.[28]

Voturile „contra” sau „abţinerile” faţă de actul unirii au venit, în special, din partea reprezentanţilor grupurilor etnice minoritare. Liderul Fracţiunii Ţărăneşti, V. Ţîganko, susţinea că chestiunea unirii trebuie supusă aprobării unui referendum sau înaintată pentru soluţionare Adunării Constituante basarabene. Fiind favorabil menţinerii independenţei Republicii Moldoveneşti, Ţîganko sublinia lipsa prerogativelor necesare pronunţării în chestiunea unirii, considerând ca „unică formă posibilă de unire între popoarele frăţeşti moldovenesc şi român, o strânsă uniune federativă”. Deputatul von Lesch, a declara că, deoarece nu avea împuternicirile de rigoare ale tuturor etnicilor germani din Basarabia, se va abţine de la vot. Acelaşi lucru l-au susţinut şi reprezentanţii populaţiei bulgare şi găgăuze, care au specificat că, doar Constituanta era în drept să soluţioneze chestiunea unirii. Asupra necesităţii convocării Adunării Constituante basarabene au insistat A. Osmolovski, ucrainean, şi A. F. Grekulov, rus. Reprezentantul muncitorilor, Krivorukov, a refuzat, în semn de protest, să participe la procedura votării. Deputatul polonez Dudkevici, a salutat decizi populaţiei basarabene de a se uni cu fraţii lor de peste Prut. Nu şi-au făcut public punctul de vedere asupra chestiunii unirii, reprezentanţii comunităţii evreieşti.[29]

Aşadar, în favoarea Unirii au votat 83 de deputaţi moldoveni şi 3 reprezentanţi ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus şi un polonez. Împotrivă au votat – 2 deputaţi ucraineni şi un deputat bulgar. S-au abţinut – 11 deputaţi moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruşi, 5 bulgari, 4 evrei şi 2 germani.[30]

În condiţiile în care Unirea Basarabiei cu România a fost decisă, unii minoritari au încercat să evite, pe cât posibil, integrarea Basarabiei în cadrul Statului român, prin promovarea ideei autonomiei politice a teritoriului dintre Prut şi Nistru: „Mirajul autonomiei a contribuit în mare măsură la întreţinerea agitaţiei în spirite. Elementele străine pentru a reveni la conducerea provinciei şi a dobândi, cel puţin în parte, situaţiile ce le avuseseră dinainte de unire, făceau propagandă intensă pe tema autonomiei politice a Basarabiei. Pentru dânşii, autonomia însemna înlăturarea controlului Statului asupra instituţiilor locale, îndepărtarea elementului din Vechiul Regat din funcţiile publice, menţinerea vechilor instituţii, cu un cuvânt revenirea la ceea ce fusese înainte de unire.

Propaganda pentru autonomie a prins la început, pe alocuri şi în pătura rurală. Ţăranii înţelegeau prin aceasta o stare binefăcătoare pentru ei şi, în necunoştinţă de cauză, doreau autonomia, fiindcă li se spunea de cei interesaţi, că vor fi scutiţi de orice obligaţii cetăţeneşti. În revoluţia de la 1917, fruntaşii naţionalişti moldoveni, dorind să rupă legătura cu Rusia şi să facă unirea cu România, începură o vie propagandă pentru autonomie, care, pe atunci era forma necesară de tranziţie şi însemna primul pas spre unire. Ei căutau să determine şi masele ţărăneşti în această direcţie.

După actul uniri din 27 martie 1918, ţărănimea nefiind suficient lămurită că autonomia, oportună în timpul revoluţiei, ar fi constituit după unire o stare primejdioasă şi în contradicţie cu interesele superioare ale ţării, îndeosebi cu ale populaţiei moldoveneşti din Basarabia, elementele negative s-au folosit de aceasta, agitând încă mirajul autonomiei”.[31]

Desigur că, unii minoritari au luptat din răsputeri, prin propagandă şi subversiune ca „să zădărnicească actul unirii, prin sabotarea instituţiilor publice, părăsind funcţiile şi refuzând să depună jurământ de credinţă Statului român”, pentru a readuce timpulrile dominaţiei ruseşti, căci au avut ce pierde: „Aceste elemente având o stare economică înfloritoare şi fiindu-le deschise toate instituţiile de cultură, cum şi cele care duceau la administrarea provinciei, s-au bucurat de mari privilegii sub vechiul regim ţarist. Ele formau pătura conducătoare, deţineau toate funcţiunile de încredere în Stat şi erau cele mai docile unelte de deznaţionalizare a populaţiei româneşti pe care ruşii aveau tot interesul s-o îndepărteze de la viaţa publică. Funcţiile administrative, învăţământul, presa, cu un cuvânt toate instituţiile, erau în mâna minoritarilor, când ruşilor (autorităţilor ruse – n.a.) le lipsea posibilitatea să plaseze propriile lor elemente”.[32]

După Marea Unire din 1918, teritoriul Basarabiei avea o suprafaţă de 44.442 km², care a constituit 15,1% din totalul teritoriului ţării. Populaţia era de peste 2.725.000 de locuitori, dintre care 75% erau români-moldoveni. Din o mie de oameni, 721 erau ţărani şi 279 orăşeni.

Împărţirea teritorial-administrativă a teritoriului dintre Prut şi Nistru includea: 9 judeţe (Hotin, Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Lăpuşna (Chişinău), Cetatea Albă, Ismail, Cahul), 37 de plăşi, 17 oraşe şi 1.847 de sate. În medie, fiecare judeţ avea 318.157 de locuitori, plasa – 67.386, oraşul – 21.771 şi satul 1.382 de locuitori.[33]

După dizolvarea, la 27 noiembrie 1918, a Sfatului Ţării, Basarabia ca parte componentă a României, este administrată de organele centrale de la Bucureşti. Legislaţia românească este extinsă asupra teritoriului Basarabiei. Fiecare judeţ era condus de un consiliu judeţean, alcătuit din 30 de membri – aleşi şi de drept. În fruntea judeţului se afla prefectul – reprezentantul guvernului şi şef al administraţiei judeţene.[34]

Urma o perioadă dificilă, însoţită de multe reforme, de integrare în structurile româneşti.

Economia şi situaţia socială de după război, treceau prin criză. Unirea Basarabiei cu România a avut loc anume în acele condiţii dificile, ţăranul basarabean considerând că viaţa grea era cauzată de Unirea cu România („relele inerente războiului coincizând cu venirea românilor în Basarabia şi cu actul unirii, au fost puse pe seama noului regim”[35]). În unele localităţi basarabenii şi-au manifestat nemulţumirea, opunând chiar rezistenţă, în special atunci când era vorba de rechiziţiile la pâine. „Această realitate – consideră istoricul Anton Moraru – nu însemna, însă, că ţăranii basarabeni doreau să revină în componenţa Imperiului Rus. Era un greu moment social-economic, cu manifestări de opoziţie contra unor jandarmi hrăpăreţi, funcţionari nepricepuţi. Ba mai mult, aceste tulburări, greve, conflicte erupeau şi pe motiv de mentalitate, explicată prin faptul că Basarabia a fost rusificată intens pe parcursul a mai bine de un secol”.[36]

Basarabia a fost prima (după care a urmat Bucovina şi Transilvania), care în acele condiţii dificile, s-a unit cu România. Au urmat apoi câţiva ani, tot atât de dificili, încât, pe bună dreptate, Zinovie Husărescu afirma la începutul anilor `20 că, „se poate spune că întreaga generaţie de astăzi este o generaţie de sacrificiu”.[37]

Însă, nu situaţia social-economică a Basarabiei de după Unire, ci politica expansionistă a bolşevismului rus, a fost cauza principală a suferinţelor Basarabiei pe parcursul anilor 1918-1940. „Întreaga istorie a Basarabiei între anii 1918-1940 – scria istoricul M. Bruhis – este plină de fapte care confirmă că iniţiatorii şi inspiratorii luptei împotriva autorităţilor române, pentru ieşirea Basarabiei din componenţa României, erau, în principal, fie cei originari din mediul jumătăţii nemoldoveneşti a populaţiei, fie oameni pregătiţi special şi strecuraţi din Rusia în Basarabia”.[38]

După venirea la putere în Rusia a bolşevicilor în frunte cu Vladimir I. Lenin, s-a declanşat anarhia comunistă, însoţită de un război civil între bolşevici şi forţele ţariste. În Ucraina, în afara acestor două forţe care se confruntau, mai acţionau şi naţionaliştii ucraineni, care urmăreau crearea unei Ucraine necomuniste şi independente.[39] Toate aceste forţe au luat o poziţie ostilă faţă de Statul român, fiind nemulţumite de unirea Basarabiei cu România şi au depus eforturi pentru a o recupera.

Dintre bolşevici, ţarişti şi ucrainenii naţionalişti, primii s-au dovedit a fi cei mai periculoşi şi mai puternici, obţinând victoria în Războiul Civil din Rusia şi ameninţând serios integritatea teritorială a României. Astfel, pe parcursul perioadei interbelice (1917-1940) aceştia au desfăşurat activităţi subversive antiromâneşti pe o scară largă, prin propagandă, spionaj, terorism, etc. Pe linia Nistrului (hotarul româno-sovietic) se afla frontul invizibil al confruntării serviciilor secrete române şi sovietice. Scopul urmărit de Rusia Sovietică (apoi de Uniunea Sovietică), era de a destabiliza situaţia din Basarabia, a produce o revoluţie, în vederea ocupării şi bolşevizării acestui teritoriu, care ar putea duce mai apoi, la comunizarea României şi a întregii Europe. Deci, Basarabia era unul din primele teritorii vizate de grandiosul plan comunist de cucerire a lumii, subjugarea ei prin comunizare şi formarea Republicii Universale Sovietice.