Viziuni ruseşti asupra României,

ca stat-membru al structurilor euro-atlantice.

 

Pe parcursul secolului XX şi până în prezent, tensiunile din relaţiile româno-sovietice/ruse au avut o acoperire aproape totală. Motivele acestei situaţii, în mod evident, sunt legate de evenimente şi fapte care s-au produs în raporturile dintre cele două state în trecutul nu prea îndepărtat. Printre acestea, cele mai importante sunt:

- evacuarea în Rusia, în intervalul decembrie 1916 – iulie 1917, a tezaurului românesc şi nereturnarea acestuia de către partea sovietică/rusă nici până în prezent;

- Unirea Basarabiei cu Regatul României în data de 27 martie 1918, în urma votului Sfatului Ţării de la Chişinău, care este interpretată de partea sovietică/rusă drept o acţiune anexionistă a României, care ar fi profitat de slăbiciunea Rusiei;

- „asedierea” continuă a României în perioada interbelică de către agenţii U.R.S.S., menită să deschidă calea spre sovietizarea României şi a Europei;

-  anexarea (sau în accepţiunea sovietică/rusă „eliberarea”) de către Uniunea Sovietică în vara anului 1940, a teritoriilor Basarabiei şi a nordului Bucovinei;

- participarea (agresiunea) României, alături de Germania nazistă, împotriva Uniunii Sovietice, începută la 22 iunie 1941, pentru eliberarea („reocuparea” în viziunea sovietică/rusă) Basarabiei şi a nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică;

- tentativele conducerii ceauşiste de ieşire de sub tutela Kremlinului şi alegerea unei căi naţionale de construcţie a comunismului;

- aderarea României la structurile euro-atlantice.

Anume aceste evenimente (şi în special cele din trecutul sovietic) au stat şi mai continuă să stea la baza formării viziunilor ruseşti asupra României contemporane. Mai exact, atitudinea ostilă a Uniunii Sovietice/Federaţiei Ruse faţă de România a fost şi este dictată de aşa-numitele „sentimentele antiruseşti”, pe care le-ar fi nutrit Statul român atât în perioada sovietică, cât şi în prezent. Această „ostilitate românească” din perioada sovietică a fost extinsă şi asupra prezentului, căci actuala Rusie se consideră moştenitoarea Uniunii Sovietice şi a politicii imperiale ale acesteia.

În prezent, situaţia este complicată de faptul că, Rusia, bazându-se pe trecutul sovietic, este dominată de ideea revanşei. Prăbuşirea ei de după destrămarea Uniunii Sovietice, a născut o mentalitate şi o dorinţă similară celei pe care a avut-o Germania după ce i s-a impus tratatul de la Versailles.

Tratarea diferită a evenimentelor istorice, care au vizat relaţiile dintre cele două state, exclude din capul locului o conciliere şi menţine în continuare deformată optica rusească asupra României.

Această abordare diferită a evenimentelor istorice este cauzată de faptul că, Rusia a recunoscut, mai mult sau mai puţin oficial, esenţa criminală a regimului stalinist, însă numai în ceea ce priveşte politica internă, considerându-se că în plan extern s-a procedat corect. Or, un regim declarat criminal, a comis crime în toate domeniile, inclusiv în politica externă. Însă, pentru opinia publică rusă este inimaginabil ca trecutul „glorios” al politicii expansioniste sovietice să fie recunoscut ca fiind criminal, deşi studiile istorice recente (inclusiv cele din Federaţia Rusă),[1] au demonstrat acest lucru. Aşa că, în Rusia continuă să se vorbească despre justa politică externă a Statului sovietic şi despre aspectele criminale ale regimului comunist doar în planul politicii interne (colectivizare, deportare, asasinate politice, etc.).

Tratarea diametral opusă a anumitor probleme istorice, creează dificultăţi nu numai în relaţiile Federaţiei Ruse cu România, dar şi în raporturile cu Finlanda, Polonia, Statele Baltice, Japonia, etc. Cu alte cuvinte, abordarea de către Rusia de pe poziţiile sovietice a problemelor istorice şi a relaţiilor internaţionale actuale, nu poate duce la o ameliorare în direcţia colaborării şi cooperării reale, mai ales cu statele limitrofe ei.

Aşadar, viziunile ruseşti (oficiale şi neoficiale) asupra României, sunt dictate de perceperea diferită a trecutului istoric, dogmele sovietice având încă un rol decisiv în acest sens.

Aderarea României la N.A.T.O. şi la U.E. a complicat această situaţie. România este văzută ca o ţară din tabăra adversă, cu puternice sentimente pro-americane, care se află la graniţa sferei ruseşti de influenţă. Iar implicarea României în susţinerea Georgiei, Ucrainei şi a Republicii Moldova în demersurile lor de aderare la structurile euro-atlantice, a fost şi este văzută ca o implicare directă în dezintegrarea sferei ruseşti de influenţă şi includerea acesteia în tabăra inamică.

Deşi, se declară că, România pentru Federaţia Rusă este undeva departe la orizont şi este prea mică pentru a fi remarcată de către diplomaţia rusă, totuşi Statul român întotdeauna s-a aflat în vizorul Kremlinului, pentru un simplu motiv – Basarabia/Republica Moldova.

Acest motiv ar fi şi una din cauzele principale ale lichidării soţilor Ceauşescu. Din documentele depozitate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, aflăm că, la câteva zile înainte de Congresul al XIV-lea al P.C.R., Nicolae Ceauşescu i-a anunţat pe membrii Comitetului Politic Executiv despre intenţia sa de a discuta din nou cu sovieticii pe tema tezaurului României, trimis la Moscova în 1917. De asemenea, el anunţa despre intenţia de a discuta cu Mihail Gorbaciov şi despre situaţia cetăţenilor din R.S.S. Moldovenească. „Trebuie să le asigure folosirea limbii – spunea Nicolae Ceauşescu la 13 noiembrie 1989 –, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înşişi spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România”. Ceauşescu considera că, problemele existente în R.S.S. Moldovenească puteau fi rezolvate prin anularea imediată de către Mihail Gorbaciov, a pactului „Molotov-Ribbentrop”, semnat la 23 august 1939 şi în urma căruia Basarabia a fost anexată la U.R.S.S.[2]

Şi acum, „bătălia” se dă pentru spaţiul dintre Prut şi Nistru, considerat de Rusia „străinătate apropiată”, care intră în sfera sa de influenţă, dar care a tins şi tinde spre România, spre valorile europene.

Interesul major pentru acest teritoriu, a determinat Federaţia Rusă să reactiveze în 1992, „soluţia transnistreană”. Aceasta a fost lansată încă în anul 1924, prin crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti – un cap de pod pentru ruperea Basarabiei din cadrul României, dezintegrarea Statului român şi deschiderea porţilor spre comunizarea Europei.

În anul 1992, pentru a nu admite pierderea Republicii Moldova din sfera sa de influenţă (prin unirea ei cu România), Federaţia Rusă a provocat războiul de pe Nistru. Însăşi Ghennadii Selezniov, pe când era preşedinte al Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, într-o conferinţă de presă susţinută la Chişinău în anul 2001, a declarat că, „Rusia a provocat războiul din Transnistria, pentru a împiedica Unirea Republicii Moldova cu România”.[3] Pentru Moscova, la începutul anilor 90, actul independenţei Republicii Moldova era indispensabil cu alipirea la România. Faptul că nu s-a realizat atunci Unirea, a fost o surpriză şi pentru autorităţile de la Kremlin.

După aderarea României la structurile euro-atlantice, şi mai cu seamă, după venirea la guvernare în Republica Moldova a Alianţei pentru Integrare Europeană (29 iulie 2009), Federaţia Rusă şi-a intensificat acţiunile pentru menţinerea Republicii Moldova în sfera sa de influenţă, încercând să submineze orice demers al noii conduceri, care era considerat antirusesc (inclusiv condamnarea crimelor comunismului, ridicarea unui monument în memoria victimelor deportărilor staliniste, etc.).

Această acţiune a Moscovei, are printre obiective discreditarea României şi subminarea relaţiilor româno-moldovene. Rusia acţionează în această direcţie, căci aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană ar însemna Unirea celor două state, iar această perspectivă, ar scoate Republica Moldova din sfera de influenţă rusească şi ar muta graniţa dintre „cele două lumi” spre Rusia. Iar amplasarea scutului antirachetă la Deveselu, face ca această perspectivă să fie total nedorită de cercurile de la Kremlin.

În aceste circumstanţe asistăm la o puternică ofensiva mediatică şi propagandistică din partea Federaţiei Ruse, fiind urmărite sus menţionatele scopuri. În acest sens, cea mai recentă acţiune a fost realizarea în august-septembrie 2011 şi prezentarea pe posturile de televiziune din Rusia, a filmului documentar, mai exact, propagandistic, întitulat „România ca instrument al politicii occidentale antiruseşti” (Румыния как инструмент западной антироссийской политики).

Filmul, aşa după cum ne spun autorii, este un produs al Institutului Rus pentru Cercetări Strategice (Российский Институт Стратегических Иследований) – „instituţie de stat pentru cercetări ştiinţifice, care se ocupă de asigurarea informativ-analitică a activităţii organelor supreme ale puterii legislative şi executive ale Federaţiei Ruse”.[4]

În introducerea la temă, autorii vorbesc despre cazurile des întâlnite în istorie, când un stat este folosit de către un altul pentru anihilarea adversarului său geopolitic. Pentru pregătirea cât mai bună a privitorului, sunt prezentate în film câteva exemple din trecut, în care ţinta vizată era Rusia (folosirea în secolul XIX a Imperiului Otoman de către Marea Britanie, împotriva Rusiei).

Apoi, cu o voce gravă, este prezentată declaraţia preşedintelui României, Traian Băsescu, în care a spus că, dacă ar fi fost în locul mareşalului Ion Antonescu, în circumstanţele anului 1941, dădea şi el ordinul de atacare a Uniunii Sovietice, pentru recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.

Astfel, de la bun început, este scoasă în evidenţă „tendinţa agresivă şi expansionistă” a preşedintelui român, fără să fie prezentate circumstanţele adevărate din anul 1941, din care să rezulte dacă a fost sau nu legitimă decizia României din vara anului 1941, de a ataca Uniunea Sovietică.

În prima parte a filmului, autorii încearcă să facă o conexiune între „agresiunea” ordonată de Antonescu la 22 iunie 1941 şi declaraţiile lui Băsescu din anul 2011. Această încercare o face chiar directorul Institutului Rus pentru Cercetări Strategice, Leonid Reşetnikov, care vorbeşte despre activizarea periodică a tendinţelor expansioniste ale României „pe direcţia de est”, care are loc, de regulă, în urma implicării factorului extern. Reşetnikov spune că, acest „factor extern” a fost şi este Occidentul, iar acum sunt, în primul rând, S.U.A., N.A.T.O. şi U.E., România fiind executorul obiectivelor antiruseşti ale acestor puteri. Bucureştiul s-a implicat în realizarea lor, căci acele obiective, spune Reşetnikov, corespund scopurilor şi ambiţiilor naţionaliştilor români, de făurire a „României Mari”.

Realizatorii filmului, încearcă în continuare, să-i prezinte privitorului cauzele „viziunilor agresive” ale preşedintelui României. În acest scop, ei fac o incursiune în istorie, pentru a vedea care au fost raporturile româno-ruse şi „de unde a apărut România pe harta lumii”. Această incursiune începe cu formarea Ţărilor Române şi continuă cu instaurarea jugului turcesc în Moldova şi Muntenia, şi a celui habsburgic în Transilvania. În acel context, spun autorii, soarta popoarelor creştin-ortodoxe, inclusiv a românilor, depindea „plenar şi în totalitate de Rusia”.

Evident că, în această incursiune istorică, autorii filmului nu aveau cum să nu scoată în evidenţă pacea de la Bucureşti din 1812, în urma căreia Turcia i-a cedat Rusiei teritoriul dintre Prut şi Nistru – Basarabia. Prin prezentarea unui citat al lui Vasile Stati, cunoscut pentru sentimentele sale antiromâneşti, este subliniat rolul benefic al acestui tratat pentru moldovenii din spaţiul pruto-nistrean, care i-a „eliberat” de sub jugul otoman.

Imediat după citarea lui V. Stati, este supusă criticii viziunea „unor istorici moldoveni şi români”, care consideră că, tratatul de la Bucureşti a dezmembrat Moldova în două părţi, nefiind vorba de o eliberare a acestui teritoriu, ci de o tranzacţie inter-imperială.

Apoi, este adus un alt citat, dintr-o lucrare a lui Ivan Grek, în care se spune că, statalitatea românească a fost creată de Franţa şi Anglia după Războiul Crimeei, cu scopul formării unei zone-tampon, care ar împiedica expansiunea rusă spre Balcani. Primul conducător al României, Alexandru Ioan Cuza, a devenit, potrivit autorilor, şi primul instrument de luptă al occidentalilor împotriva Rusiei. Printre măsurile imediate ale acestuia, a fost trecerea limbii române de la grafia chirilică (atât de familiară pentru moldoveni!) la grafia latină.

De aici, autorii filmului încearcă să separe societatea românească în două tabere: românii pro-occidentali, care tindeau să-i românizeze pe moldovenii pro-ruşi (!), ajunşi într-o situaţie nefericită de a fi sub autoritatea Bucureştiului.

În continuare, se vorbeşte despre consolidarea statalităţii româneşti sub domnia lui Carol I. Aici este lăsat să-şi prezinte viziunile Vladimir Iastrebceak, „ministrul afacerilor externe al Republicii Moldoveneşti Transnistrene”. Acesta susţine că, după venirea la conducerea României a dinastiei Hohenzollern, se implementează ideea formării unui puternic stat în regiune, care să îndeplinească funcţii geopolitice pentru Occident, să fie un sprijin al civilizaţiei occidentale în Balcani, să limiteze expansiunea rusească şi să contrabalanseze Bulgaria slavă în această zonă.

În acest context, autorii subliniază că, noţiunea de „România” a apărut numai în secolul XIX, aşa că, să vorbeşti de existenţa „românilor” până atunci, este cel puţin neserios. De asemenea, consideră imperios necesar să menţioneze că, „moldovenii” niciodată nu s-au considerat „români” şi întotdeauna au tins spre Rusia, or asemenea situaţie este valabilă şi în prezent. Evident că autorii, fac referire la moldovenii din Basarabia, dar „uită” să specifice acest lucru, lăsând să se înţeleagă că, şi moldovenii din dreapta Prutului, au aceleaşi viziuni.

Subliniind faptul că, o „asemenea situaţie este valabilă şi în prezent” (făcându-se referire la viziunile pro-ruseşti ale unor basarabeni), autorii de asemenea „uită” să spună că, numai acea cruntă deznaţionalizare a moldovenilor-basarabeni, care a durat circa 200 de ani, a alimentat viziunile pro-ruseşti.

O altă teorie aberantă este că, România, chiar din momentul apariţiei sale ca stat, în permanenţă a revendicat teritorii la vecinii săi, la toţi vecinii săi. A reuşit să-şi satisfacă pretenţiile teritoriale în urma Primului Război Mondial, anexând Basarabia, nordul Bucovinei (?), sudul Dobrogei şi Transilvania.

Denaturarea faptelor istorice continuă cu specificarea faptului precum că, după „ocuparea” Basarabiei în 1918, în teritoriul „cucerit” a început „persecutarea fără precedent a populaţiei moldoveneşti şi ruseşti”; „persecutarea moldovenilor efectuată de Bucureşti, demonstrează că moldovenii pentru români sunt oameni cu totul străini”.

Aici trebuie să subliniem că, toţi acei, care într-adevăr au fost condamnaţi de autorităţile române pentru activităţi subversivă, sunt prezentaţi drept „cetăţeni paşnici”. Anume aceştia (în cea mai mare parte comunişti – agenţi ai Kremlinului), sunt prezentaţi ca fiind moldoveni reprimaţi de români.

Apoi, în prim-plan este adus Sergiu Nazaria, istoric de la Chişinău, care spune că, în perioada interbelică, a României Mari, în Basarabia s-a instalat administraţia românească, formată la toate nivele din regăţeni, care a trecut la românizarea (?) forţată a basarabenilor. Abordarea lui Nazaria, face abstracție de decizia Sfatului Ţării, de unire a Basarabiei cu România, şi prezintă faptele istorice petrecute în Basarabia, ca dintr-un teritoriu ocupat de Regatul României. Revolta istoricului este într-atât de mare, de parcă în perioada aflării Basarabiei în cadrul Imperiului Rus, situaţia basarabenilor era mult mai bună. El vorbeşte despre „teroarea umanitară” şi „fizică” (?) practicată de autorităţile române faţă de basarabeni (şi avansează cifra de peste 10.000 de persoane, executate de autorităţile române în prima lună şi jumătate de ocupaţie, adică, de la mijlocul lunii ianuarie şi până la finele lunii februarie 1918. Aberant).

La inepţiile de mai sus, autorii filmului, adaugă faptul că, „bestialităţile ocupanţilor români”, au provocat un mare val de refugiaţi din Basarabia în U.R.S.S., Europa şi S.U.A. De asemenea, autorii susţin că, un mare număr de repatriaţi, care a depăşit toate aşteptările („sute de mii” – ?), s-au repatriat în Moldova Sovietică, după aplicarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Mulţi au revenit, „chiar dacă în România, pe moldoveni, pentru tentativa de a se repatria în Basarabia, devenită sovietică, crunt îi persecutau şi deseori chiar îi asasinau”.

Autorii aduc date, fapte şi citate, din lucrări scrise în perioada sovietică, penetrate de propagandă şi falsuri (care să justifice ori să ascundă crimele sovietice), care nu au nici o valoare ştiinţifică şi morală.

Concluzia autorilor asupra situaţiei din Basarabia în perioada interbelică este că, „populaţia moldovenească în perioada dintre anii 1918-1940, a arătat că nu se consideră românească” şi asta ar fi demonstrat-o odată în plus, când a întâmpinat cu bucurie, în 1940, venirea Armatei roşii în Basarabia.

Autorii filmului mai spun că „bestialităţi cumplite au comis românii” şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când, în calitate de aliaţi ai lui Hitler, au atacat Uniunea Sovietică. România a reuşit să „ocupe” nu doar Basarabia, dar şi Odessa, căreia i-au schimbat denumirea în „Antonescu” – ceea ce de asemenea nu e adevărat.

Pentru a discredita românii şi România, este adus un citat din E. Tkaci, potrivit căruia, Hitler ar fi declarat că, în privinţa „chestiunii evreieşti”, Ion Antonescu procedează mult mai hotărât, decât o făceam noi până acum (?!).

Referitor la tendinţele expansioniste pe care le-ar fi avut România în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, autorii susţin că Bucureştiul s-a aflat în căutarea unei baze istorice pentru extinderea spaţiului românesc până la Don, Volga şi chiar până în Extremul Orient. După bătălia de la Stalingrad, aceste planuri au fost spulberate, România a pierdut războiul, Antonescu – împuşcat, „însă ideile românismului, ideile României Mari, nu au murit”. Ele ar fi ieşit la suprafaţă pe timpul lui Gorbaciov, când noile autorităţile ale României (Ion Iliescu) au revenit cu ideea recuperării Basarabiei.

Această acţiune, potrivit lui Sergiu Nazaria, are loc în prezent cu susţinerea Occidentului: România ar urmări recuperarea Basarabiei, iar Occidentul – lichidarea influenţei ruseşti din regiune. Anume interesul geopolitic al Occidentului (care nu are un caracter obligatoriu rusofob), ar coincide cu necesitatea sprijinirii unor forţe antiruseşti în regiune. Aceste forţe în Republica Moldova, ar avea drept bază ideologică „românismul”.

În general, „românismul” este considerat de autori, ca fiind o bază ideologică, similară nazismului sau fascismului, de expansiune teritorială a României.

Autorii filmului susţin că, „România fiind una din cele mai sărace ţări ale Europei, a început finanţarea în Moldova a forţelor antiruseşti şi antimoldoveneşti”. „Românii – menţionează autorii – încercau (de la începutul anilor 90 – n.n.) să-i convingă pe moldoveni de faptul că, poporul moldovenesc nu există, că moldovenii sunt simpli români care au sălbătăcit”.

În timpul perestroikăi gorbacioviste, în Republica Moldova ar fi apărut „sute de fonduri şi asociaţii” care au cerut trecerea „limbii moldoveneşti la grafia românească”, pentru ca în acest fel, limba oficială să devină limba română (!). Iar pentru „a-i izgoni pe ruşi din Moldova, a fost organizat masacrul transnistrean”. Autorii merg mai departe şi îi aduc acuze gratuite, dar foarte grave, României: „pe cei ce au desfăşurat genocidul împotriva ruşilor şi a celor cu viziuni proruseşti din Transnistria, i-au pregătit specialiştii din România. I-au instruit şi i-au înarmat, i-au întărâtat, însă calculele au fost greşite: enclava rusească a rezistat”.

Este interesant că, analiştii ruşi au început să vorbească în acest „documentar” şi despre aşa-numitul „genocid” împotriva ruşilor din timpul războiului de pe Nistru (o fac acum căci, au văzut că acest fals a prins bine după conflictul din Georgia din august 2008), „pe care Occidentul se face a nu-l vedea” (!).

Autorii filmului mai subliniază că, „În pofida înfrângerii din conflictul transnistrean, România nu a renunţat la planurile de anexare a Moldovei şi respectiv, a Transnistriei. Mai mult decât atât, România pretinde şi la pământurile Ucrainei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ideologii românismului pretindeau chiar şi asupra Uralului. Aşa că, nu se vor opri doar la cele obţinute până acum”.

Transnistria, în viziunea directorului Reşetnicov, este graniţa teritoriului istoric rusesc, iar dacă, sub presiunea unor circumstanţe sau evenimente, acest teritoriu „va fi cedat”, aceasta va fi „o crimă faţă de naţiune, o crimă faţă de Istoriei, faţă de Dumnezeu… va fi o crimă pe care poporul şi cu atât mai mult Dumnezeu nu o va înţelege… vom comite păcatul lui Iuda” (!).

În privinţa revendicărilor teritoriale ale României faţă de Ucraina, în film este inclus un interviu cu Evghenii Şarov, şeful Secţiei de politică externă a Institutului Naţional de Cercetări Strategice din Kiev. Acesta a declarat că, în pofida acordurilor semnate cu România, aceasta ar pretinde asupra teritoriilor din regiunea Odessa (sudul Basarabiei) şi regiunea Cernăuţi (nordul Bucovinei). De asemenea, cercetătorul ucrainean susţine că, drept un act de inamiciţie din partea României poate fi considerată politica românească faţă de minoritatea românească din Ucraina, mai exact, e vorba de acordarea cetăţeniei române, românilor de acolo. Respectivul specialist este revoltat, însă nimic nu spune despre condiţiile medievale în care este ţinută de către puterea de la Kiev „minoritatea” românească din teritoriile vizate.

În privinţa Republicii Moldova, autorii consideră că cel mai regretabil este faptul că, Rusia, care „are cel mai însemnat rol în dezvoltarea economică” a Moldovei, nu încearcă (!) să influenţeze opţiunile cetăţenilor moldoveni în favoarea sa. Şi cu toate acestea, până în prezent, în pofida viziunilor pro-româneşti ale conducerii de la Chişinău, majoritatea populaţiei tinde spre Rusia. În acest context, Tamara Kuzenkova, şef al „centrului pentru statele din vecinătatea apropiată” al Institutului Rus pentru Cercetări Strategice, spune că, dacă Rusia subvenţionează economia Republicii Moldova, prin acordarea unor preţuri scăzute la resursele energetice (?) şi a unor tarife preferenţiale (?), aceasta, potrivit unora, ar fi o garanţie că, ţara respectivă va rămâne pe orbita Rusiei. Dar realitatea nu este asta. Cercetătoarea rusă, acuză Rusia de neimplicare, de neiniţializarea dialogului cu societatea moldovenească „rătăcită”, căci din această cauză vine acolo o ţară străină (România) şi le explică moldovenilor că au o cu totul altă limbă şi o altă istorie.

Continuând această idee, autorii filmului spun că, în Republica Moldova funcţionează mii (!) de fonduri, asociaţii, comisii, etc., româneşti, susţinute de Occident. Iar Rusia asemenea mijloace ale expansiunii occidentale, nu are (?). Cu toate acestea, popularitatea Rusiei în rândul „oamenilor simpli” este destul de mare.

În concluzia filmului, directorul Reşetnikov, menţionează că deşi nimănui nu-i convine o „Românie Mare”, ideea „românismului” este agitată de Occident, pentru a înlătura prezenţa Federaţiei Ruse din Republica Moldova şi Ucraina, dar şi pentru a înlătura Ucraina de la Gurile Dunării (deoarece pentru Occident Ucraina deocamdată nu este un partener de încredere). Deci, are loc folosirea aspiraţiilor României, în interesul Occidentului, pentru înlăturarea Rusiei din regiune.

Autorii filmului mai spun în încheiere că, acţiunile lui Traian Băsescu ne demonstrează că „istoria nu se schimbă”: în prezent România este folosită aşa precum a folosit-o Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când soldatul român era folosit drept „carne de tun”. „Acest lucru ar fi bine să-l reţină toţi cei pe care încearcă să-i folosească aşa-numitele state ale democraţiei, în lupta lor cu Rusia. Popoarele României şi Moldovei, nu ar trebuie să devină marionete în mâinile unor lideri precum Băsescu sau Antonescu”.

„Din cele de mai sus – conchid autorii filmului – rezultă cel mai important lucru, că, pe lângă absolut necesara luptă a noastră pentru supravieţuire, şi în afară de geopolitică, tactică şi strategie, există ceva mult mai important: Ucraina, Bielorusia, Gruzia, Moldova, acestea sunt părţi ale civilizaţiei noastre, ilegal separate de noi şi noi nu putem şi nu trebuie să privim relaxaţi, cum pe teritoriul nostru istoric, pe teritoriul Rusiei Kievene şi a Imperiului Rus, oponenţii noştri duc o luptă cruntă pentru mentalitatea fraţilor noştri. Mai mult, noi nu trebuie să cedăm Transnistria, o zonă de graniţă a civilizaţiei ruse, o regiune în care 600.000 de concetăţeni de-ai noştri, cu arma în mână, au rezistat pentru valorile lor, comune cu ale noastre. Deja, de mult timp, nu mai avem unde să ne mai retragem, în spate e Rusia”.

Dacă până acum Kremlinul testa opinia publică, în privinţa diverselor sale proiecte sau acţiuni de viitor, prin vocea unora ca Vladimir Jirinovski, ajuns vice-preşedinte al Dumei de Stat, acum o face inclusiv prin institute de ştiinţă, de genul Institutului Rus de Studii Strategice, care fac propagandă şi manipulează prin teorii pseudo-ştiinţifice.

Aceste acţiuni subversive, însoţesc demersurile politice ale conducerii de la Moscova.

În anul 2008, la summit-ul NATO de la Bucureşti (aprilie) şi prin războiul din Georgia (august), Federaţia Rusă a arătat până unde se întinde sfera sa de influenţă şi că, despre un nou val de extindere euro-atlantică spre Răsărit, nu mai poate fi vorba.

În 2011, acţiunea Federaţiei Ruse este îndreptată spre consolidarea poziţiilor în sfera sa de influenţă. Printre ultimele acţiuni, realizate în a doua jumătate a anului 2011, vizând Republica Moldova, este vizita Patriarhului Kirill al Rusiei, din 8 octombrie. Presa de la Chişinău şi analiştii politici de acolo, au catalogat diferit sosirea la Chişinău a înaltului ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse: „O figură marcantă, a cărei prezenţă generează semnificaţie politică”; vizita nu a avut un subtext politic, deşi „interesele bisericii pentru spaţiul fost sovietic deseori coincid cu cele ale Kremlinului”; „Patriarhul este o figură atât de importantă, încât este suficientă prezenţa sa la Chişinău şi politica se face în jurul lui”; deşi interesele Bisericii Ortodoxe Ruse, în unele cazuri coincid cu cele ale Kremlinului în fostul spaţiu sovietic, „Asta însă nu înseamnă că Biserica şi Patriarhul rus reprezintă nişte instrumente ale puterii”; dacă este vorba de consolidarea prezenţei, influenţei şi a imaginii Rusiei în statele vecine, aici nu există nici o confruntare cu conducerea politică a Rusiei.[5] Ziarul „Timpul” scria că, Patriarhul rus „vine să-i îngenuncheze pe moldoveni sub patrafirul său” şi nici Mitropolia Basarabiei (dependentă canonic de Patriarhia Română), şi nici un partid politic nu şi-a exprimat protestul faţă de „cruciada creştină pornită de Patriarhul Kirill, care urmăreşte expansiunile teritoriale şi politice ale Moscovei”. „La noi însă ÎPS Kirill intră, ca la el acasă, cu cădelniţa în curte străină pentru a marca în continuare teritoriul canonic al Patriarhiei Ruse, indirect arătând tuturor că aceasta e zona de influenţă a Moscovei”, mai subliniază ziarul „Timpul”. [6] În prefaţa volumului în care au fost incluse predicile Patriarhului rus, rostite în anul 2010, scrie că acesta se roagă ca „orientarea politică a Moldovei să contribuie la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”.[7]

În acelaşi context, a avut loc la 22 noiembrie 2011, vizita la Chişinău a ministrului de externe rus, Serghei Lavrov, în timpul căreia a fost prelungit cu 10 ani „Acordul de prietenie și colaborare dintre Federaţia Rusă și Moldova”, care expira la finele anului 2011. A mai fost semnat „Acordul privind cooperarea în domeniul arhivelor” şi „Planul de consultări între cele două ministere în anul 2012”. S-a ajuns la o poziţie comună privind continuarea negocierilor în formatul 5+2, pentru reglementarea conflictului transnistrean. „Să ne concentrăm pe găsirea unei căi de soluționare pe termen lung, în baza principiilor integrității și suveranității Republicii Moldova”, a spus Lavrov.[8]

Site-ul „Ştirile PROTV Chişinău”, informa că, „Rusia şi-a trimis din nou emisari în Moldova, după eşecul alegerii preşedintelui şi înaintea unei noi tentative de desemnare a acestuia. Ministrul rus de Externe, aflat în vizita la Chişinău, s-a întâlnit cu doi dintre comuniştii evadaţi (în 4 noiembrie 2011 – Igor Dodon, Zinaida Grecianîi şi Veronica Abramciuc, dar Lavrov s-a întâlnit cu Dodon şi Greceanîi, cea din urmă fiind unul din presupuşii candidaţi la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova – n.n.) din PCRM, dar şi cu Vladimir Voronin. Întrevederile au avut loc la Ambasada Federaţiei Ruse”.[9]

Şi în final, activităţile de consolidare a poziţiilor ruseşti în spaţiul ex-sovietic, s-au mai concretizat la finele anului 2011, prin demararea primei faze de creare a Uniunii Eurasiatice. La 18 noiembrie 2011, preşedinţii Federaţiei Ruse, a Belarusului şi Kazahstanului – Dmitrii Medvedev, Aleksandr Lukaşenko şi respectiv Nursultan Nazarbaev –, au semnat la Moscova un set de documente privind crearea „Zonei economice unice”. Potrivit documentului, de la 1 ianuarie 2012, va intra în vigoare „Spaţiul Economic Unic”, care va asigura libera circulaţie a mărfurilor, capitalului şi forţei de muncă.[10]

În această campanie rusă, de consolidare a poziţiilor sale, în regiunile considerate „vecinătate apropiată a Rusiei”, România este elementul nedorit, care, pe baza trecutului istoric, perturbează vrând-nevrând acţiunea rusească, ceea ce explică accentuarea în ultima perioadă de timp, a acţiunilor ostile şi denigratoare la adresa Statului român.