ATAŞAŢII MILITARI ai MARELUI STAT MAJOR al ARMATEI ROMÂNE – au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea relaţiilor militare externe ale Statului român, la informarea conducerii statului şi a Armatei cu date, fapte şi concluzii de ordin militar (şi nu numai), în vederea adoptării celor mai eficiente decizii politico-militare. Între cei mai reprezentativi ataşaţi militari s-au aflat personalităţi de elită ale Armatei române, precum viitorii mareşali Ion Antonescu şi Alexandru Averescu, viitorii generali Gheorghe Slăniceanu, Ştefan Fălcoianu, Nicolae Condeescu, Radu R. Rosetti, Constantin Stănescu, Nicolae Şova, Titus Gârbea şi mulţi alţii.

Primul reprezentant militar român trimis în străinătate în epoca modernă, pe lângă misiunea diplomatică din Franţa, a fost în 1860 căpitanul Ioan Alecsandri, iar primul ataşat militar propriu-zis a fost maiorul Romulus Magheru, la Constantinopol, în anul 1878).[1]

În conformitate cu Regulamentul pentru ataşaţii militari, aeronautici şi navali români din 1938 (valabil până în 1946, cu mici modificări), ataşatul militar făcea parte din „misiunea diplomatică a României, cu rol de consilier tehnic şi militar al şefului de misiune”, reprezentând „armata română, autoritatea română şi interesele armatei române în toate împrejurările faţă de autorităţile autohtone, corpul diplomatic şi cetăţenii români, indiferent de statutul lor în ţara de acreditare”. Oficial lucra prin M.Ap.N. din statul respectiv, având obligaţia să procure informaţii „numai prin mijloace corecte şi compatibile atât cu calitatea de membru al corpului diplomatic, cât şi cu aceea de ofiţer loial faţă de ţara care i-a dat agrementul”. În relaţiile cu autorităţile române lucra doar prin intermediul M.St.Major, Secţia a II-a, căreia i se subordona pe linie administrativă şi profesională. În funcţie de importanţa pe care ţara respectivă o avea în relaţiile militare cu România, ataşatul militar era secondat de un ajutor şi de câte un ataşat militar aero şi naval, ca specialişti în domeniile respective.

Referindu-se la calităţile pe care trebuia să le posede şi la modul în care urmau să-şi îndeplinească atribuţiile, Regulamentul menţionat preciza că, ataşaţii militari urmau „să exprime în toate ocaziile ideea de onoare şi demnitate, să fie scânteia luminoasă a gloriei şi forţei militare a României”, să manifeste o atitudine „condescendentă” faţă de guvernul ţării respective, să respecte „religia, legile, decretele şi cutumele respective”. Sub deviza: „devotament faţă de armata şi ţara sa şi buna credinţă faţă de ţara de reşedinţă”, întreaga activitate a ataşatului militar trebuia „să fie guvernată de ideea muncii de a obţine informaţii de valoare şi oportune necesare apărării naţionale”.[2]

Potrivit instrucţiunilor generalului Ion Antonescu, (pe când era deja Conducător al statului) în privinţa activităţii legaţiilor române din străinătate din 14 mai 1940, toţi agenţii diferitelor departamente şi instituţii care îşi desfăşurau activitatea în străinătate se aflau în subordinele şefului misiunii diplomatice. Nici unul din aceşti agenţi – ataşat militar, comercial, de presă, consilier cultural, etc., eventual ai diferitelor servicii speciale – nu puteau desfăşura vreo acti­vitate sau întreprinde vreun demers mai important, fără consultarea şi asentimentul prealabil al şefului misiunii diplomatice. Ministerele sau autorităţile din România nu puteau comunica cu agenţii lor şi nu le puteau trimite instrucţiuni decât prin intermediul M.A.E., care trebuia să transmită comunicările primite şefului de misiune, iar acesta urma să le remită celor în drept. În mod excepţional, doar ataşaţii militari puteau comunica cifrat, direct cu auto­rităţile de care depindeau. Însă, aceste comunicări trebuiau să se limiteze la sfera strictă a instrucţiunilor lor, adică la informaţiile cu caracter militar. Conform principiului general, că şeful de misiune trebuie să fie ţinut la curent cu activitatea tuturor membrilor misiunii şi în interesul însăşi al unei verificări posibile a informaţiilor trimise, aceste comu­nicări urmau să fie aduse la cunoştinţa şefului legaţiei. Cu toate acestea, instrucţiunile Conducătorului statului, – transmise de Alexandru Cretzianu, secretar de stat la M.A.E., – specificau că, „Dispoziţia de mai sus nu ar trebui să fie interpretată în sensul că limitează activitatea Ataşaţilor Militari. Aceştia rămân liberi de a formula orice rapoarte vor socoti util, asupra chestiunilor venind în atingere cu misiunea lor. Aceste rapoarte vor fi comunicate însă Statului-Major, prin mijlocirea şefului de misiune şi a Ministerului Afacerilor Străine”.[3]

La 25 aprilie 1942, M.A.E. înştiinţa M.St.Major al Armatei române despre unele modificări privind atribuţiile ataşaţilor militari. Mai exact, legaţiilor române din străinătate li s-a dispus ca „În cazurile cu totul excepţionale, dacă e vorba de secrete militare de cea mai mare rigoare, Ataşaţii Militari pot comunica direct cu Marele Stat-Major pentru a se evita orice întârziere sau risc de cunoaştere a informaţiei secrete comunicată”.[4]

În anul 1942, Secţia a II-a a M.St.Major a emis un document, prin care ajusta la noile condiţii ale timpului atribuţiile ataşaţilor militari, stipulate în Regulamentul pentru ataşaţii militari, aeronautici şi navali români din 1938. Potrivit documentului, ataşatul militar făcea parte din misiunea diplomatică, acreditată pe lângă şeful statului şi beneficia de toate prerogativele recunoscute în general membrilor corpului diplomatic. Ca rang protocolar, la ceremonii şi recepţii, fie că membrii legaţiei se prezentau în grup, fie că se prezentau individual, ataşatul militar venea după şeful misiunii sau după acel care, în legaţie, înlocuia pe ministru când era absent.

Ataşatul militar îndeplinea funcţia de consilier tehnic militar al şefului legaţiei. În această calitate, el îşi dădea avizul atunci când era consultat, asupra chestiunilor interesând Armata. De asemenea, el participa la negocierile militare dintre ţara pe care o reprezenta şi statul unde era acreditat, asistând pe şeful misiunii diplomatice. El informa M.St.Major al Armatei române, în subordinele directe al căruia se afla, despre toate problemele sau evenimentele militare.

Pentru culegerea informaţiilor, ataşatul militar trebuia să utilizeze numai mijloacele corecte şi compatibile atât cu calitatea de membru al corpului diplomatic, cât şi cu aceea de ofiţer loial faţă de ţara, care i-a dat agrementul.

El reprezenta Armata română în ţara în care era acreditat şi participa la serbări, în calitate de reprezentant al Armatei române; exprima mulţumiri pentru manifestaţiile de simpatie al căror obiect Armata română era şi prezenta condo­leanţe, atunci când un doliu lovea armata ţării în care îşi avea postul, etc. Ataşatul militar menţinea legătura dintre Armata română şi armata ţării unde era acreditat. În această calitate organiza vizitele oficiale ale ofiţerilor români în acea ţară, intervenea pentru a obţine admiterea ofiţerilor români la stagiu sau la studii şi prezenta şefului legaţiei şi autorităţilor militare ale statului unde era acreditat pe ofiţerii români veniţi în misiune. Efectua operaţiunile anuale de recrutare, viza carnetele ofiţerilor români în rezervă şi livretele militare ale supuşilor români domiciliaţi în statul unde îşi exercită funcţiunea.

La unele legaţii, din statele cu care România avea relaţii deosebite, funcţiona, în afară de ataşatul militar, şi un ataşat aeronautic, precum şi uneori un ataşat naval. În acest caz, ataşatul militar era de drept şi de fapt reprezentantul Armatei române şi avea precădere asupra celorlalţi, care erau simpli specialişti destinaţi a deservi aeronautica sau marina. Între aceştia însă, existau relaţii de colaborare şi nu de subordonare. În lipsa ataşatului militar (concediu, vizite de serviciu, etc.) şi dacă la acea legaţie nu exista postul de ataşat militar ajutor, cei doi ataşaţi îl înlocuiau (în ordinea vechimii). Ataşaţii aeronautici şi navali făceau parte şi ei din misiunea diplomatică, fiind consilieri tehnici pentru aviaţie, respectiv marină, ai şefului legaţiei. Atribuţiile lor erau similare celor ale ataşaţilor militari – raportau ministerelor, în subordinele cărora erau, informaţiile obţinute, reprezentau aviaţia, respectiv marina română în ţara unde erau acreditaţi, participau la manevre, conferinţe militare, serbări, etc.

La posturile care necesitau desfăşurarea unei vaste activităţi, ataşatul militar era secondat de un ataşat militar ajutor. Acesta era membru al corpului diplomatic şi se bucura de aceleaşi prerogative ca şi ataşatul militar titular, pe care îl înlocuia în lipsă.[5]

În ajunul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial, România a avut acreditaţi ataşaţi militari în 24 de ţări: Anglia, Austria, Albania, Bulgaria, Belgia, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Japonia, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania, Slovacia, S.U.A., Suedia, Turcia şi Ungaria. În timpul conflagraţiei, în concordanţă cu sistemul de alianţe la care România a aderat, o parte din ei au fost rechemaţi sau înlocuiţi cu alte personalităţi militare. S-a ajuns astfel ca în perioada 6 septembrie 1940 şi 23 august 1944, în timpul guvernării mareşalului Ion Antonescu, situaţia ataşaţilor militari români să fie următoarea: în Anglia – comandorul Gheorghe Dumitrescu (până la 1 martie 1941), în Bulgaria – locotenent-colonelul Alexandru Budiş (până la 1 iulie 1941) şi maiorul Iacob Pleşoianu, în Croaţia – maiorul Constantin Maftei (de la 15 martie 1944), în Germania – colonelul Ion Gheorghe (până la 1 iulie 1943)[6] şi locotenent-colonelul Eugen Tilichi, în Grecia – colonelul Traian Teodorescu (până la 1 aprilie 1941 şi în Turcia) şi locotenent-colonelul Constantin Ionescu (până la 1 mai 1941), în Italia – colonelul Mihail Corbuleanu, în Iugoslavia – colonelul Gheorghe Baloşin (până la 1 mai 1941), în Japonia – colonelul Nicolae Rădulescu, în Franţa – colonelul Ioan Tomoroveanu (de la 1 aprilie 1941), în Spania – colonelul Mircea Brătănescu (de la 1 august 1943), în Slovacia – locotenent-colonelul Constantin Ştefănescu (de la 1 iunie 1942), în Suedia (şi în Norvegia şi Finlanda) – colonelul Traian Teodorescu, în Ungaria – locotenent-colonelul Radu Davidescu, până la 1 aprilie 1942 (şi în Slovacia) şi colonelul Alexandru Cozloschi.[7]

Modul în care şi-au îndeplinit datoria ataşaţii militari români, care a fost valoarea informaţiilor oferite de ei conducerii Statului român, rezultă din rapoartele înaintate Bucureştilor, care reprezintă excelente sinteze şi analize politico-militare, deseori chiar prognoze privind evenimentele care aveau să se deruleze pe plan mondial. În ansamblul lor, rapoartele ataşaţilor militari români au abordat aproape totalitatea problemelor politice, diplomatice, militare, economice, sociale şi de altă natură apărute în activitatea statelor în care erau acreditaţi.[8]