CENTRELE de INFORMAŢII ale marelui stat major (SECŢIA a II-a) al ARMATEI ROMÂNE – structuri informative şi contrainformative ale Armatei române înfiinţate în regiunile de hotar în perioada interbelică, reieşind din concepţia organizării dispozitivului informativ şi contrainformativ al României.

Crearea acestor centre pe graniţele României, s-a efectuat la începutul anilor 30 ai secolului XX, potrivit concepţiei lui Mihail Moruzov de organizare a S.S.I.A.R. Aflate în subordinele M.St.Major, astfel de servicii secrete operative au existat pe Fronturile de Est, Vest şi Sud. În 1934, M. Moruzov, prezentând realizările în organizarea acestor servicii, menţiona că, pe frontul de est activează Centrele „A” (în Bucovina) şi „B” (în Basarabia), cu misiuni informative externe (în special, în spaţiul sovietic). În cadrul Centrul „A” s-a aplicat cu titlu de experienţă sistemul de lucru în care şeful centrului trebuia să îndeplinească şi misiunea tehnică. Însă nu s-a ajuns la rezultatele aşteptate, iar valoarea Centrului „A” era la acel moment „aproape inexistentă”. La Centrul „B”, unde s-a menţinut principiile fundamentale, activitatea desfăşurată „a dat rezultate din cele mai bune”.

Din relatările lui M. Moruzov reieşea că, pe Frontul de Sud funcţiona un centru informativ experimental, care avea o altă formă decât cea de pe Fronturile de Est şi Vest, şi dacă M.St.Major ar fi considerat necesară înfiinţarea unui Serviciu Secret operativ şi la sud, nu era nici o dificultate căci, aparatul tehnic era gata instruit şi putea intra imediat în acţiune.[1]

Activitatea celor două centre de pe hotarul de răsărit al României este inedită pentru istoriografie. Cunoscut este faptul că, Centrul de informaţii de la Cernăuţi a fost condus în perioada 1 noiembrie 1930-31 octombrie 1932, de remarcabilul ofiţer de informaţii Ion Lissievici. Din memoriile acestuia aflăm că, principala misiune a Centrului Informativ Cernăuţi era „să obţină informaţii pe teritoriul U.R.S.S., într-o zonă limitată la nord, aproximativ de linia Hotin – Kameneţ-Podolsc, iar la sud de linia Nord Râmbniţa (Râbniţa – n.a.), prelungită înainte spre Est, într-o zonă adâncă de 200 km. Est de Nistru”. Culegerea de informaţii viza Armata sovietică: organizarea, încadrarea, dotarea, pregătirile de mobilizare, starea de spirit a militarilor, dar şi a populaţiei civile din zonă. Periodic, fluxul informativ era dirijat sub formă de note, rapoarte şi sinteze spre M.St.Major, Secţia a II-a Informaţii. Pentru procurarea diverselor date, Centrul de informaţii de la Cernăuţi şi subcentrele din subordine, recrutau agenţi pe care îi instruiau şi apoi îi infiltrau pe teritoriul sovietic cu misiuni speciale.

În plan contrainformativ, îi revenea misiunea de a descoperi eventualele acţiuni de spionaj din zona de responsabilitate, pe care le semnala autorităţilor de resort (poliţiei, jandarmeriei), pentru a lua măsurile necesare. De asemenea, prin activitatea de colaborare cu Poliţia, Jandarmeria şi Siguranţa din sectorul de activitate al Centrului, se mai semnala periodic şi starea de spirit a populaţiei din Bucovina.

Ion Lissievici s-a implicat efectiv în reorganizarea şi extinderea în zonă a sistemului informativ şi contrainformativ. Aşa de pildă, dacă înainte de numirea lui I. Lissievici ca şef al Centrului Informativ Cernăuţi, acesta avea în componenţă doar un ofiţer şi un funcţionar civil, la numai un an de la venirea sa, se ajunsese deja la trei subcentre informative – Hotin, Atachi şi Soroca – coordonate de ofiţeri acoperiţi ca delegaţi în comisia mixtă româno-sovietică, cu responsabilitate în zona de frontieră. Prin aceste structuri organizate şi conduse de I. Lissievici s-a reuşit neutralizarea unei periculoase acţiuni de spionaj sovietice îndreptate contra intereselor României, misiune care s-a realizat prin colaborarea cu serviciile similare poloneze din Lemberg (Lvov).[2]

 Desigur că, în activitatea acestor centre informative de la Cernăuţi şi Chişinău, au fost multe reuşite, însă în 1935, s-a descoperi un mare insucces; ca şi Siguranţa din Chişinău, (care, după spusele lui M. Moruzov, era penetrată de agenţii G.P.U.-ului sovietic – „aproape în total, personalul de siguranţă din Basarabia, deşi salarizat de statul nostru, nu era în realitate decât o secţie de G.P.U. organizată solid pe teritoriul nostru”),[3] S.S.I.A.R. s-a pomenit, la un moment dat, driblat de structurile secrete sovietice. Centrul „A” a descoperit un caz despre care nu cunoaştem detalii, dar descoperirea căruia a dus la concluzia că, „toate legăturile informative ale Centrelor «À», «Â» şi Serv.[iciul] Secret, erau în mâna G.P.U.”.[4]

În vara anului 1940, când U.R.S.S. anexase Basarabia şi nordul Bucovinei, Centrele „A” şi „B” s-au evacuat peste Prut împreună cu celelalte autorităţi româneşti, poziţionându-se pe noua frontieră româno-sovietică.

Începând cu vara anului 1941, aceste două centre informative militare au revenit, în spatele armatelor de operaţiuni, în teritoriile din care au plecat cu un an în urmă. Pe frontul bucovinean activitatea informativă şi contrainformativă continua să fie desfăşurată de Centrul de Informaţii „A”, iar pe cel basarabean – de Centrul de Informaţii „B”, care ulterior a ajuns să activeze în Crimeea şi în peninsula Taman, având diverse misiuni informative şi contrainformative.

Aceste două centre (şi Biroul Statistic Militar Chişinău, care a preluat misiunile Centrului „B” plecat pe front) din Basarabia şi Bucovina, coincideau cu centrele de informaţii ale S.S.I. (de sub conducerea lui Eugen Cristescu), dar lucrau separat, centralizarea informaţiilor venite atât de la centrele de informaţii ale M.St.Major, cât şi de la cele ale S.S.I. făcându-se la M.St.Major, Secţia a II-a.[5]

La Cernăuţi, cu sediul în strada Iancu Flondor nr. 44,[6] se afla Centrul de Informaţii „A”, condus de maiorul Dionisie Bădărău, iar apoi de maiorul Xenofon Tarnawski. Acest centru mai era cunoscut şi sub denumirea de Biroul Maior D. Bădărău şi apoi de Biroul Maior X. Tarnawski.[7]

Chiar din prima zi a instalării la Cernăuţi, în iulie 1941, colaboratorii Centrului „A” au luat măsuri pentru identificarea agenţilor săi trimişi în 1940/1941 cu misiuni în U.R.S.S. şi care nu s-au reîntors, precum şi a colaboratorilor localnici ai serviciului de spionaj sovietic. Au fost identificaţi mai mulţi agenţi (sau presupuşi agenţi) sovietici. O parte din ei au fost puşi în libertate spre a fi exploataţi informativ de Centru. Astfel, evreul Herdan din Cernăuţi, bănuit a fi agent sovietic şi comunist, a fost lăsat „liber” să identifice şi să comunice Centrului unde se ascundeau cei care pe timpul regimului sovietic s-au manifestat contra intereselor Statului român şi au servit regimul de ocupaţie. Pentru a nu fi stingherit în executarea misiunii i s-a dat o „dovadă” în care se specifica că, el se află la dispoziţia acestui serviciu în interesul cercetărilor.[8] Deoarece autorităţile civile nu au fost informate corect, această misiune discretă încredinţată lui Herdan, a stârnit multă vâlvă. În a doua jumătate a lunii iulie 1941, Alexandru Rioşanu, Împuternicitul Generalului Antonescu pentru administrarea Bucovinei eliberate, scria Preşedinţiei Consiliului de Miniştri: „Vă rugăm nu mai permiteţi venirea în Bucovina a Maiorului Bădărău. Domnia Sa a pus în libertate pe comunistul Herdan, eliberându-i un bilet scris”.[9] Situaţia a fost clarificată puţin mai târziu de maiorul D. Bădărău, care a explicat „eliberarea” lui Herdan, declarând că se consideră învinuit pe nedrept şi că interesele lui de serviciu au fost interpretate eronat.[10]

După constituirea Centrului de Informaţii „H” şi încredinţarea conducerii acestuia maiorului D. Bădărău, şefia Centrului „A” a fost dată maiorului Xenofon Tarnawski.

Pe parcursul războiului, la Cernăuţi Centrul „A” a continuat să desfăşoare activităţi clasice pentru un serviciu de informaţii şi contrainformaţii, prioritară fiind cunoaşterea situaţiei din Armata sovietică şi Uniunea Sovietică. Spre exemplu, la 28 ianuarie 1942, M.St.Major, Secţia a II-a, Biroul 1 Informaţii i-a dat dispoziţii să se intereseze de noile modificări în organizarea Armatei sovietice, de dotarea cu tot felul de materiale şi mijloace moderne de luptă, noi invenţii tehnologice militare, etc. De asemenea, trebuia să culeagă informaţii despre capacitatea combativă a unităţilor sovietice, gradul de instrucţie, moralul soldaţilor, etc.[11]

După evacuarea autorităţilor româneşti din nordul Bucovinei (martie 1944), Centrul „A” s-a retras la Bacău, continuându-şi activităţile informative şi contrainformative. La 1 mai 1944, în timp ce frontul sovietic pătrunsese în nordul Moldovei, Centrul Militar de Informaţii din Bacău (fostul Centru de Informaţii „A”) a constituit un grup combatant alcătuit din ostaşi sub arme şi civili rezervişti, numit Vulturii, cu misiunea de a opera recunoaşteri în dispozitivul trupelor ina­mice. Grupul a fost instalat pe muntele Dumitriţa din apropierea com. Fălcău, jud. Rădăuţi, iar după căderea regimului Antonescu şi ieşirea României din războiul împotriva Uniunii Sovietice, majoritatea componenţilor grupului au format detaşamente de partizani anticomunişti, care au fost anihilate doar către începutul anilor 50.[12]

Centrul de Informaţii „B” în campania antisovietică a fost condus de lt.-colonelul Alexandru Ionescu (centrul era cunoscut şi sub denumirea de Biroul Lt. Colonel Alion; Alion de la aglutinarea prenumelui şi numelui lt.-colonelului Alexandru Ionescu). A activat o scurtă perioadă de timp în Basarabia, apoi pe frontul din Transnistria (în bătălia pentru Odessa), Crimeea şi Taman (pe lângă postul de comandă al Corpului de Cavalerie român), iar la mijlocul anului 1943 s-a stabilit la Tiraspol, lăsând pe front unele din subcentrele sale.[13]

Începând cu 20 aprilie 1943,[14] Subcentrul Nr. 6 Simferopol, (condus de maiorul Vasile Patriche), al Centrului „B”, a rămas ca serviciu informativ independent (apoi a trecut în subordinea Centrului „H”) pentru Crimeea în locul Centrului „B”.[15] Iar la 21 aprilie, a sosit în peninsula Taman, la Gostagaevskaia, un subcentru nou creat al Centrului „H”, (condus de căpitanul Onisifor Prodan, dublat de căpitanul Boris Erhan), pe lângă postul de comandă al Corpului de Cavalerie), unde funcţiona Centrul „B” (şi pe care urma să-l înlocuiască în zonă).[16] Anume aceste două subcentre au preluat zonele informative şi contrainformative ale Centrului „B” din Crimeea şi peninsula Taman, la plecarea acestuia spre Ţară.

În februarie 1943, Subcentrul Nr. 4 al Centrului „B” se afla ataşat pe lângă Corpul 4 Armată român şi de la 7 februarie s-a pus în retragere, deplasându-se cu trenul spre Zaporojie, având destinaţia Tiraspol via Dnepropetrovsk.[17] La 12 mai 1943, a plecat din Simferopol eşalonul Centrului „B”, cu destinaţia Tiraspol.[18]

Retras de pe front, Centrul „B” se ocupa de cercetarea paraşutiştilor, partizanilor şi suspecţilor din Transnistria.[19] Centrul „H” colabora cu Centrul de Informaţii de la Tiraspol la identificarea şi prinderea paraşutiştilor. Centrele ocupau fiecare câte un sector şi colaborau mai intens atunci când era vorba de o grupare subversivă lansată în sectoarele acestora.[20] La 22 februarie 1944, la producerea unui asemenea caz, Centrul „H” intervenea telegrafic pe lângă Biroul Lt. Colonel Alion: „Luaţ[i] măsuri [de] identificare. Rugăm comunicaţi-ne, data când au fost aruncaţi, dacă a fost prinsă întreaga grupă, cine era comandantul grupei, cu ce parolă sau semn de recunoaştere urmau să se prezinte la cei doi indivizi (rezidenţi din sector – n.a.). În cazul când nu au fost prinşi toţi, ce crede Căpitanul (sovietic capturat – n.a.), cei neprinşi ar fi putut deja lua legătura cu indivizii menţionaţi. Aceste date şi în special parola, ne sunt necesare pentru a încerca o provocare”.[21]

Activitatea Centrului de Informaţii „B” era raportată M.St.Major (Secţiei a II-a), Armatei a III-a şi Corpului 3 Armată român din Transnistria pentru a lua măsurile care se impuneau, (prezentând la anumite perioade de timp câte o Sinteză Contrainformativă asupra situaţiei generale din Transnistria), iar „Birourile” lt.-colonelului D. Bădărău şi Statistic Militar Chişinău erau informate „spre ştiinţă”.[22]

Atât Centrul de Informaţii „A”, cât şi Centrul de Informaţii „B” aveau şi rolul de intermediari – o piesă de legătură între Centrul de Informaţii „H” aflat pe front şi M.St.Major, Secţia a II-a de la Bucureşti, mai ales la expedierea corespondenţei (în special a celei particulare).[23]

O atenţie deosebită era atrasă menţinerii legăturii radiotelegrafice a Centrului „H” cu Centrele de Informaţii „A” şi „B”. La 20 iulie 1943, lt.-colonelul D. Bădărău telegrafia la Cernăuţi Biroului Maior Tarnawski, să facă ceva „ca să putem menţine legătura radio în condiţiuni mai optime” şi adăuga: „Azi dimineaţă operatorul Dvs. în afară că a venit târziu, ne-a comunicat că nu cunoaşte bine recepţia şi a plecat”.[24]

Spre sfârşitul lunii martie 1944, Biroul Lt. Colonel Alion s-a evacuat din garnizoana Tiraspol,[25] deplasându-se împreună cu Comandamentul Armatei a IV-a române spre Iaşi.[26] În această perioadă Centrul „H” putea lua legătura cu Centrul „B” numai prin intermediul Biroului Statistic Militar Chişinău.[27]

Pe Frontul de Sud, M.St.Major avea centre de informaţii militare încă din perioada interbelică: Centrul de Informaţii Nr. 2 Silistra, Centrul de Informaţii Nr. 3 Bazargic, Subcentrul de Informaţii Nr.1 Turtucaia, Subcentrul de Informaţii Nr. 2 Balcic, Subcentrul de Informaţii Nr. 3 Cernavodă, Subcentrul de Informaţii Nr. 4 Medgidia;[28] câte un centru la Tulcea şi Constanţa.[29]

În sudul Moldovei acţiona Subcentrul Informativ Nr. 21 Galaţi,[30] condus de maiorul C. Teodorescu.

La frontiera româno-sârbă şi româno-maghiară acţiona Centrul de Informaţii „E” (cu reşedinţa în jud. Timiş-Torontal, actualul jud. Timişoara), condus de lt.-colonelul Eftimie Căpuşă.

În urma activităţilor desfăşurate în 1943, Centrul „E” a identificat şi arestat un agent al serviciului de spionaj maghiar, Iosif Marschang, de origine etnică germană, din com. Cheglevici, jud. Timiş-Torontal, retribuit de autorităţile maghiare cu sume „destul de importante” după fiecare misiune. Faţă de această informaţie primită, şeful Secţiei a II-a a M.St.Major român a ţinut să aprecieze: „Secţia este totuşi de părere că sistemul nostru, de a retribui agentul după valoarea informaţiunilor ce prezintă, este mai bun”, solicitând totodată şi Centrului „H” să-şi expună părerea: „Vă rugăm să binevoiţi a aprecia, prin comparaţie cu plata agenţilor noştri, modul de retribuţie al Serviciului de Spionaj Maghiar”.[31] Este de menţionat că, după acesta plata şi modul de a retribui agenţii centrelor informative ale M.St.Major român a rămas intactă, ea crescând odată cu devalorizarea leului românesc.

Centrul „E” avea mai multe subcentre în subordine, fiecare având câte un număr de ordine (spre exemplu, Subcentrul Informativ Nr. 12, condus de maiorul Maniu). În mai 1943, M.St.Major, Secţia II-a, prin ordinele nr. 535.385 din 13 aprilie 1943 şi nr. 535.637 din 14 mai 1943, a aprobat înfiinţarea la Orşova, jud. Mehedinţi a unui nou subcentru informativ („Nr. 13”), subordonat Centrului „E” şi condus de maiorul Victor Georgescu. Organul de mobilizare al subcentrului era Regimentul 1 Grăniceri Pază Bucureşti. Misiunea noii subdiviziuni era de a asigura acţiunea informativă externă la sud de Dunăre pe teritoriul sârb şi acţiunea contrainformativă pe Dunăre de la Baziaş la Turnu Severin, cu o atenţie deosebită în zona cataractelor şi zona învecinată de la sud.

Acţiunea informativă în Serbia trebuia să includă geografic, în primul rând, zona Dunării, de la Baziaş până la râul Timoc, limitată în adâncime de linia Kraguevac – Ciuprija – Zaiecar. În al doilea rând, trebuia vizat întregul teritoriu sârbesc de la sud de Dunăre, precum şi Banatul sârbesc.

Printre misiunile subcentrului erau: urmărirea acţiunii bandelor teroriste iugoslave pe întreg teritoriul Serbiei şi mai ales în regiunea limitrofă Dunării (în vederea prevenirii eventualelor acte de sabotaj şi terorism, în special în zona cataractelor), supravegherea lansărilor de paraşutişti şi a diverselor materiale de război pe teritoriul sârbesc (pentru înarmarea acestor bande); urmărirea acţiunilor aviaţiei inamice în regiunea cataractelor, a deplasărilor de orice natură executate de trupele germane sau bulgare pe teritoriul Serbiei, a transporturilor de materiale militare pe Dunăre şi uscat în Balcani, cu precizarea destinaţiei (şi în special, dacă acest material este destinat Armatei bulgare); stabilirea stării de spirit a populaţiei din Serbia faţă de acţiunile teroriste şi faţă de trupele de ocupaţie germano-bulgare; documentarea asupra acţiunilor partizanilor iugoslavi şi a măsurilor de represalii luate contra lor de către germani, precum şi a tratamentului aplicat etnicilor români din Serbia (din Timoc şi Banatul Sârbesc), etc.

În Ungaria, activitatea Subcentrului Informativ Nr. 13, urma să cuprindă zona de pe ambele maluri ale Dunării între Titel şi Bratislava. În această zonă, agenţii subcentrului trebuiau să se intereseze de organizarea, dotarea şi dislocarea marinei maghiare, dislocarea unităţilor ungare în Bacska, precum şi a unităţilor ungare de pe ambele maluri ale Dunării, între Titel şi Bratislava, să culeagă date referitoare la organizarea, dotarea, efectivele, participările la operaţii militare a unităţilor ungare din toate armele, să se documenteze asupra situaţiei economice a Ungariei, a direcţiilor politicii interne şi externe, asupra tratamentului aplicat etnicilor români de către autorităţile ungare.

Acţiunea contrainformativă trebuia să cuprindă întreaga regiune a jud. Severin, situată la sud de Caransebeş (inclusiv), zona situată la sud de Sasca Montană – Bozovici din jud. Caraş şi întreg jud. Mehedinţi. Ea prevedea combaterea spionajului englez şi maghiar (efectuat prin personalul navigant), precum şi a bandelor de partizani iugoslavi ce operau dea-lungul Dunării, etc. Urmau să fie studiate şi urmărite în permanenţă activităţile de pe Dunăre, care puteau duce la înlesnirea acţiunilor de sabotaj şi terorism. Erau luate în vizor acţiunile minorităţilor maghiare şi germane din România, a legionarilor, comuniştilor; starea de spirit a populaţiei şi armatei (din zona contrainformativă a subcentrului), trecerile ilegale a frontierei, ş.a.

Până la constituirea Subcentrului Nr. 13, această zonă de activitate informativă şi contrainformativă intra în sfera de acţiune a Subcentrului Nr. 12 şi de aceea conducerea noului subcentru trebuia urgent să înceapă organizarea unei noi reţele de rezidenţi şi agenţi-informatori, atât pentru Serbia, cât şi pentru Ungaria.

Iniţial, Subcentrul Informativ Nr. 13 urma să lucreze cu agenţii-informatori ai maiorului Maniu (Subcentrul Nr. 12) din acest sector. Aceştia trebuiau în continuare să fie întrebuinţaţi în misiunile informative şi contrainformative, şi în plus, trebuiau folosiţi şi pentru indicarea şi recrutarea noilor agenţi susceptibili de a fi utilizaţi în exterior. Cu timpul, urma să fie angajat un agent-recrutor permanent, plătit în acest scop. De asemenea, trebuia să fie organizată o reţea de observatori onorifici pe teritoriul naţional, atât dea-lungul frontierelor, cât şi în interior. Această reţea internă şi de frontieră urma să fie instruită pentru a ţine la curent conducerea subcentrului cu toate problemele cuprinse la capitolul „misiuni” din zona respectivă. Şefii subcentrului trebuiau să ia foarte des contact cu ei, să le plătească cheltuielile, să-i onoreze „cu tot felul de atenţii”, să le facă „diverse favoruri posibile” şi să raporteze despre cei mai buni conducerii „pentru a fi recompensaţi şi de M.St.Major”.

Subcentrul trebuia să fie la curent cu cifrul de legătură cu M.St.Major, „fiind organ chemat ca la un moment dat să lucraţi direct cu M.St.M.[ajor]”. Legătura cu Centrul „E” trebuia menţinută prin telefon, „curieri cât mai deşi” şi telegrame cifrate.[32]

Instrucţiunile de mai sus a Centrului „E”, referitoare la funcţionarea Subcentrului Nr. 13, au fost înalt apreciate de şeful Secţiei a II-a a M.St.Major: „Felicit pe Lt. Col. Căpuşă pentru aceste instrucţiuni pe care le apreciez corespunzătoare din toate punctele de vedere, pentru iniţierea şi apoi buna funcţionare a unui subcentru informativ. Pot servi de exemplu şi altor organe. Pentru aceasta se va trimite copie tuturor organelor informative, pentru a se folosi de ideile ce conţin aceste instrucţiuni şi a-şi completa instrucţiunile proprii”.[33] La 29 august 1943, în vederea perfecţionării activităţii, Centrul „H” a primit de la M.St.Major, Secţia a II-a o copie a acestor instrucţiuni.[34]

În noiembrie 1943, M.St.Major, Secţia a II-a a informat organele sale informative din subordine despre situaţia din Banat şi Iugoslavia în baza informaţiilor furnizate de Centrul „E”. Potrivit acestor informaţii, în Banat au trecut clandestin membrii a două organizaţii teroriste cu sediul în Iugoslavia. Una dintre aceste organizaţii avea un caracter comunist, iar cea de-a doua – naţionalist sârb.

Din organizaţia comunistă au fost arestate mai multe persoane de cetăţenie şi origine etnică sârbă. Asupra lor s-au găsit arme şi manifeste cu caracter comunist. Unul din manifeste purta semnătura lui Iosip Broz, cu numele conspirativ Tito – „omul de încredere al Sovietelor şi şeful organizaţiilor comuniste şi teroriste din Balcani”. Grupul trimis în Banat de organizaţia comunistă din Serbia, avea misiunea să organizeze printre sârbii din Banatul românesc nuclee comuniste, care la momentul oportun să acţioneze după directivele comuniştilor din Serbia.

Din organizaţia naţionalistă sârbă, cea mai importantă grupare capturată de organele informative ale M.St.Major român a fost cea a căpitanului Brîcovici. Misiunea acestor bande de comitagii[35] consta în a produce acte de sabotaj, a culege şi a trimite la Londra informaţii despre starea de spirit din România şi să facă propagandă împotriva germanilor.

Dotarea acestor grupări era foarte bună: armament modern şi muniţie suficientă, material de propagandă (procurat de la ofiţerii englezi aflaţi în Iugoslavia şi încadraţi în statul major al mişcării naţionaliste sârbe), aparate de recepţie, „cărbuni explozivi” (destinaţi a fi amestecaţi cu cărbunii locomotivelor, care să ducă la dinamitarea trenurilor), importante sume de bani (lei, dolari şi lire sterline în aur).

Din informaţiile organelor militare informative române de la hotarul de Vest al României, reieşea că, în Ţară mai existau agenţi ai serviciului de informaţii englez, printre care maiorul englez Thomas şi locotenentul Nicola supus englez, născut în Basarabia (ambii vorbitori perfecţi ai limbii române).

Referitor la grupările comuniste şi naţionaliste iugoslave, având în vedere că, se aştepta intensificarea acţiunii engleze de propagandă şi sabotaj în România, M.St.Major a dispus centrelor sale informative să ia „măsuri pentru identificarea agenţilor străini care s-ar găsi pe teritoriul Ţării şi prevenirea acţiunii acestora, în limita atribuţiunilor şi posibilităţilor Dvs.”.[36]

În afara măsurilor de identificare, supraveghere şi anihilare, centrele informative din România trebuiau să se ocupe şi de prevenirea unor acte de spionaj, propagandă, teroare sau trădare din partea cetăţenilor români (în special a celor de origine etnică străină). Una din aceste măsuri de prevenire a fost ordonată de M.St.Major, Secţia a II-a la 10 noiembrie 1943, care prevedea folosirea „scrisorilor anonime de prevenire, pentru cetăţenii români care sunt pe cale să păcătuiască, cu sau fără ştiinţă, contra intereselor noastre de stat şi să se urmărească îndeaproape efectul”.[37]

Centrele de informaţii de la graniţa de Vest a României trebuiau să acumuleze şi să trimită M.St.Major documente referitoare la tratamentul aplicat deţinuţilor români din Ungaria, precum şi a tratamentului aplicat deţinuţilor maghiari în România. Informaţiile trebuiau să fie foarte exacte, „întrucât, pe baza datelor primite, Marele Stat Major urmează să procedeze la măsuri de represalii (faţă de deţinuţii maghiari – n.a.) de valoare mai mare ca acelea aplicate de unguri (deţinuţilor români – n.a.)”. La schimbul de deţinuţi cu Ungaria, urma să se i-a declaraţii de la toţi deţinuţii predaţi şi primiţi (de la care să fie luate declaraţii „cât mai concludente”).[38]

La 20 ianuarie 1944, M.St.Major, prin adresa nr. 546.125, a adus la cunoştinţă organelor sale informative, tuturor comandamentelor şi unităţilor, corpurilor aparte şi similare lor, despre unele nemulţumiri referitoare la activitatea organelor sale informative (care era împiedicată de unele autorităţi civile şi militare). Se menţiona că, în ultimul timp s-au descoperit pe teritoriul României cazuri importante de spionaj sau trădare a căror urmărire, cercetare şi exploatare nu s-a putut face în mod satisfăcător şi în timp util „din cauza greşelilor comise de autorităţile sau organele, care, – sesizate în aceste cazuri, – din neştiinţă, din exces de zel sau pentru a-şi asuma merite exclusive, s-au abătut în mod flagrant de la regulile de procedare ordonate de Marele Stat Major, în mod repetat, pentru asemenea împrejurări”. Spre exemplu, în luna noiembrie 1943, a debarcat dintr-un submarin sovietic pe ţărmul românesc al Mării Negre, o grupă de spioni. „Spionii fiind descoperiţi, vestea s-a răspândit ca fulgerul, iar cazul a fost raportat pe cale ierarhică, cu o largă difuzare şi cu lux de amănunte, de toate autorităţile din zonă care au putut afla ceva, fie că aveau sau nu această chemare”. Cazul a fost adus la cunoştinţa M.St.Major din primul moment, prin circa 50 de rapoarte înaintate de diferite autorităţi – militare sau civile –, „în schimb, organele informative, pe care Marele Stat Major le are dislocate la Constanţa şi Tulcea şi care erau în drept să intervină şi să acţioneze, au fost continuu neglijate”. A mai fost atestat încă un caz asemănător: un cetăţean a denunţat un grup de spionaj maghiar unui ofiţer magistrat de la o Curte Marţială. Acesta, „după un oarecare timp de urmărire, a procedat la arestări, percheziţii şi cercetări directe, fără a mai anunţa în prealabil şi organul Marelui Stat Major, care se găsea în aceiaşi garnizoană şi care, specializat în materie şi având la îndemână mijloacele şi personalul necesar, ar fi putut conduce acţiunea de urmărire cu mai mult folos”.

Reieşind din aceste cazuri şi multe altele, „pentru a preveni, în viitor, asemenea greşeli de procedare, care pot compromite grav interesele apărării noastre de Stat şi pentru ca Marele Stat Major, care coordonează, dirijează şi urmăreşte toate acţiunile subversive de această natură, să poată lua din timp măsurile necesare şi să acţioneze cu efectul dorit”, s-a dispus următoare:

1.          toate cazurile (sau bănuielile) de spionaj, trădare, terorism şi sabotaj, descoperite pe teritoriul României de orice autoritate, civilă sau militară şi în orice împrejurări, să fie aduse din primul moment la cunoştinţa celui mai apropiat organ informativ al M.St.Major din zonă sau în lipsa lui, direct M.St.Major, Secţiei a II-a, fără a se proceda la cercetări sau arestări;

2.          organele militare sau civile nespecializate, pot totuşi trece şi la arestarea celor a căror vină s-a stabilit (sau erau suspectaţi), dar fără a desfăşura cercetări şi aceasta numai în cazul în care cei sus menţionaţi pot să dispară;

3.          persoanele aflate în curs de cercetare pentru diferite delicte, dacă sunt suspectate de spionaj, trădare, sabotaj, etc., să fie imediat predate pentru cercetări organelor informative ale M.St.Major;

4.          dacă se semnalează sau se descoperă spioni, terorişti sau agenţi de sabotaj, organele abilitate de pază, siguranţă şi poliţie, militare sau civile, imediat să treacă la acţiunea de urmărire, prindere sau distrugere a lor, păstrând secretul acţiunii şi să anunţe imediat organul informativ al M.St.Major din zonă;

5.          în afară de categoriile de infractori semnalaţi mai sus, organelor informative ale M.St.Major să le fie predaţi pentru cercetări: toţi cei prinşi că au trecut fraudulos frontiera, refugiaţii care au venit sau au trecut fraudulos frontiera, dezertorii din armatele străine, dezertorii români din străinătate, care s-au reîntors în România. De asemenea, să fie înaintate organelor informative ale M.St.Major toate denunţurile şi informaţiile primite de autorităţile civile şi militare referitoare la suspecţi, spioni, trădători, terorişti, sabotori, etc.

6.          Toate organele civile şi militare (jandarmeria, poliţia, organele administrative, comandamentele militare, etc.) să păstreze cu desăvârşire secretul cazurilor de spionaj, terorism sau sabotaj descoperite sau semnalate organelor informative ale M.St.Major şi să nu se ocupe de aceste cazuri, decât în măsura în care li se cere concursul.

Toate dispoziţiile de mai sus erau valabile şi pentru centrele de informaţii militare din teritoriile Transnistriei, Basarabiei şi Bucovinei. Spionii, teroriştii şi agenţii de sabotaj prinşi de unităţile aflate pe front, după ce erau cercetaţi la cel mai apropiat organ de comandament şi exploataţi informativ (numai atât cât interesau operaţiunile eşalonului de comandament respectiv), urmau să fie trimişi în cel mai scurt timp pentru cercetări, celui mai apropiat organ informativ al M.St.Major, împreună cu toate obiectele şi materialele găsite asupra lor la percheziţie.

Odată cu emiterea acestor dispoziţii, toate ordinele anterioare ale M.St.Major, cu privire la modul de a proceda la depistarea cazurilor de spionaj, trădare, terorism sau sabotaj, care veneau în contradicţie cu normele de mai sus, au fost anulate.[39]

După ieşirea României din războiul antisovietic (23 august 1944), centrele informative de la graniţa de răsărit (din Basarabia şi Bucovina) au fost desfiinţate sau plasate pe frontul din vest pentru a sprijini informativ unităţile Armatei române în campania antihitleristă.