CENTRUL de INFORMAŢII Nr. 3 ODESSA, S.S.I. structură informativă şi contrainformativă a S.S.I. (Frontul de Est) în teritoriul Guvernământului Transnistria, administrat în perioada anilor 1941-1944 de autorităţile române.

După cucerirea Odessei, instalarea controlului asupra întregului spaţiu dintre Nistru şi Bug, şi instalarea autorităţii româneşti în acest teritoriu, s-a stabilit ca Centrele informative Galaţi şi Iaşi, care au însoţit trupele române pe frontul din răsărit, să se instaleze în Odessa şi să formeze împreună un singur centru informativ Centrul Nr. 3 Odessa sub ordinele maiorului Gheorghe Balotescu. Misiunea centrului viza continuarea activităţii locale de căutare şi procurare a informaţiilor ce prezentau interes pentru armată, pe care să le comunice apoi cu operativitate M.C.G. De asemenea, trebuia să colaboreze pe cale informativă cu trupele Diviziei 10 Infanterie române la măsurile de siguranţă ale oraşului.[1]

La scurt timp, maiorul Gh. Balotescu a fost transferat la conducerea Centrului de Informaţii Nr. 2 Chişinău, iar şefia subdiviziunii S.S.I. pentru Transnistria a fost preluată de căpitanul (r) Traian Neştianu[2] (care era şi pe post de radiotelegrafist[3]), înlocuit mai apoi de lt.-colonelul C. I. Perju.[4]

Ca şi Centrele de la Cernăuţi şi Chişinău, Centrul S.S.I. de la Odessa dispunea de subcentre şi rezidenţe. În compunerea subcentrelor intrau câteva rezidenţe, alcătuite din doi rezidenţi unul pentru chestiuni informative, iar celălalt pentru chestiunile contrainformative; unele rezidenţe aveau un rezident, însă doi informatori principali. Temelia unei rezidenţe o alcătuia agentura, compusă din mai mulţi agenţi-informatori, care îndeplineau sarcinile informative sau contrainformative stabilite de rezidenţi sau şefii de subcentre.

Centrul Nr. 3 Odessa avea în subordine două subcentre şi Grupa Rezidenţelor.[5] Un subcentru, din punct de vedere structural, era alcătuit din şeful subcentrului (care veghea întreaga activitate a subcentrului şi rezidenţelor din subordine), doi rezidenţi (informativ şi contrainformativ, şi care se îngrijeau doar de recrutarea, instruirea şi exploatarea agenturii) şi un biroul juridic (care se ocupa de arestarea şi cercetarea suspecţilor, paraşutiştilor sovietici, etc., inclusiv şi a celor arestaţi de jandarmerie şi poliţie pentru spionaj, trădare, sabotaj, propagandă, etc.).

Centrul Nr. 3 Odessa avea următoarele subdiviziuni în subordine:

-              Subcentrul Tiraspol (conspirativ S.T-L.), cu sediul la Tiraspol, str. Octavian Goga (fosta Bolnicinîi Pereulok[6]) nr. 11.[7] Era condus de căpitanul Iosef Dimitriu,[8] înlocuit în noiembrie 1942, de maiorul Dumitru I. Iliescu.[9] Funcţia de ajutor de subcentru era deţinută de P. Sfinţescu,[10] care în august 1942, a fost trecut cu serviciul la Bucureşti, în locul lui fiind adus funcţionarul Ionescu.[11] Subcentrul s-a aflat în subordinele Centrului Nr. 2 Chişinău, însă odată cu numirea la conducere a maiorului Iliescu, subcentrul a trecut în subordinele Centrului Nr. 3 Odessa.[12]

-              Rezidenţa Tiraspol (conspirativ T.T-L.), condusă de rezidentul contrainformativ F. Vulturescu şi rezidentul informativ Ion Bercaru. Făcea parte integrantă din Subcentrul Tiraspol, cei doi rezidenţi ocupându-se exclusiv de agentură.[13]

-              Rezidenţa Dubăsari (cu indicativul conspirativ T.D-I.), condusă de Trofim Căldare (zis Ciocănescu). Cu toate că rezidentul Căldare nu putea satisface serviciul militar, fiind infirm, nici măcar la serviciul auxiliar,[14] la 26 octombrie 1942, şeful Subcentrului Tiraspol a intervenit la instanţele superioare, pentru angajarea lui ca bugetar, deoarece este un element bun, muncitor şi perseverent, şi din întreaga activitate se desprinde dragostea cu care lucrează pentru acest serviciu.[15]

-              Rezidenţele Balta, condusă din punct de vedere informativ de către Bradca,[16] Râbniţa, condusă de rezidentul contrainformativ I. T. Stănescu, Jugastru, Golta, Oceacov, Odessa, Ananiev (conspirativ T.A-V.), Berezovca (conspirativ T.B-A.), despre care nu dispunem de informaţii.

Biroul Poliţiei Judiciare Militare a S.S.I. de la Odessa era condus de lt.-colonelul Paul Keller,[17] iar cel de la Tiraspol, de maiorul Gheorghe Filimon.[18] La 1 septembrie 1942, la propunerea Secţiei Juridice a Centralei S.S.I. de la Bucureşti, şeful S.S.I. Eugen Cristescu, a dispus desfiinţarea Biroului Juridic de la Tiraspol,[19] activitatea căruia nu se mai vedea a fi necesară.

Printre agenţii-informatori ai Subcentrului Tiraspol erau: Vasile Groşev, T. Oleşevscaia, M. Epifanov (toţi din Tiraspol), I. Georgescu (din Sucleia), I. Nichita (din Corotna),[20] V. Şoldan (elev în clasa a VI-a a Liceului Duca Vodă din Tiraspol),[21] Dobrovschii (din Dubăsari),[22] Gorobanu,[23] Balan (ambii din Dubăsari şi ambii întocmeau notele informative în limba rusă, neştiind româneşte),[24] Zaharia Başcănian (din Grigoriopol, considerat sursă de încredere),[25] Barabaş (din Dubăsari)[26] ş.a. În baza informaţiilor furnizate de informatori, rezidentul selecta, prelucra, redacta, analiza şi prezenta materialul sintetizat sub formă de note informative pe scară ierarhică.[27]

În luna iulie 1942, cheltuielile Subcentrului Tiraspol constituiau 97.087 de lei din care 10.000 de lei au fost cheltuiţi de Rezidenţa Dubăsari, 11.000 de lei de Rezidenţa Tiraspol şi 8.000 de lei de Rezidenţa Tighina.[28] Iar o rezidenţă (spre exemplu, Tighina) avea următoarele cheltuieli: 2.150 de lei deplasări prin judeţ, 5.500 de lei fond informativ, 350 de lei materiale de cancelarie.[29] Fondul informativ al subdiviziunilor S.S.I din Transnistria era exclusiv în Reichskreditkassenschein (R.K.K.S.)[30] mărci germane de ocupaţie, care, potrivit Ordonanţei nr. 3 din 29 august 1941 a Guvernământului Transnistriei, era unica monedă de circulaţie în teritoriul Transnistriei.[31] Însă, în iunie 1942, Eugen Cristescu, şeful S.S.I., a dispus ca orice sumă achitată informatorilor să se facă numai în lei (echivalentul sumei în R.K.K.S. procurat pe piaţa transnistreană), în R.K.K.S. efectuându-se numai cheltuielile oficiale, care nu se puteau face în lei româneşti.

Atunci când cheltuielile depăşeau fondul informativ alocat pentru o lună, era solicitat în mod argumentat, un adaos. Spre exemplu, în luna decembrie 1942, Subcentrul Tiraspol informa Centrul Nr. 3 Odessa că, în luna noiembrie, din fondul informativ al Rezidenţei Dubăsari s-au făcut cheltuieli mai însemnate pentru recrutarea de noi informatori în nordul judeţului, unde nu au existat până atunci informatori,[32] fiind necesară suplimentarea fondului informativ.

În activitatea s-a, aceste subdiviziuni ale S.S.I. din Transnistria au întâlnit multe greutăţi. Alături de confruntarea cu bariera lingvistică (erau necesari funcţionari cunoscători ai limbilor rusă şi ucraineană sau translatori), insuficienţa mijloacelor de transport, insuficienţa sau lipsa banilor, o problemă care crea mari dificultăţi în activitate era ostilitatea autorităţilor civile, care se fereau de colaborare cu funcţionarii S.S.I. Această problemă era expusă într-o scrisoare a rezidentului contrainformativ F. Vulturescu din Tiraspol, adresată la 3 februarie 1942 Rezidentului Principal de la Odessa, în care spunea că, Autorităţile judeţene, Prefectură, Pretură şi jandarmerie, nu au ordine precise de a colabora [cu] organele S.S.I.. Aceste autorităţi pretind că noi suntem cei cari trebuie să-i informăm, iar noi nu avem dreptul să cerem (de la ei n.a.) anumite date. Din această cauză, precum şi din lipsa unui fond bănesc satisfăcător pentru recrutarea de agenţi şi a forma o reţea informativă eficientă, culegerea informaţiilor era destul de anemică. Rezidentul F. Vulturescu a pus şi problema lipsei mijloacelor băneşti, care făcea practic imposibilă recrutarea de informatori. El menţiona că, reuşisem să recrutez 6 informatori intelectuali (în cele 6 raioane ale jud. Tiraspol n.a.) lipsiţi de mijloace, cărora de îndată le promisesem, unora că după 15 zile, iar altora după importanţa informaţiei, [că] vor fi retribuiţi. După aceste promisiuni au trecut trei luni de zile şi în speranţa că fondul informativ va sosi cândva, i-am tot amânat, până când unul câte unul m-au crezut neserios şi au încetat de a mai lua contact cu subsemnatul.[33]

La 12 august 1942, rezidentul Vulturescu, iarăşi a intervenit la şefii săi de la Odessa cu problema lipsei unei colaborări cu autorităţile civile: La Guvernământul Transnistriei, cât şi la Inspectoratul de jandarmi, întâmpinăm mari greutăţi. Refuză să ni se dea date ce sunt cunoscute numai de aceştia. Luaţi contact cu Dl. Cpt. Dimitriu (şeful Subcentrului Tiraspol n.a.).[34]

Dificultăţi în activitate s-au înregistrat şi atunci când organele S.S.I.-ului, făcându-şi datoria, procurau şi raportau informaţii, însă acestea erau neglijate. Astfel, în urma sesizării prefectului jud. Tiraspol de către rezidentul contrainformativ din Tiraspol că, în administraţie există o persoană suspectă (indicându-i numele), iar aceasta era în relaţii bune cu prefectul, cel din urmă i-a atras atenţia rezidentului că, dăm note eronate.[35]

Dar, atunci când într-adevăr erau înaintate note eronate, conţinând basme şi fantasme relatate de informatorii care încercau să impresioneze prin valoarea informaţiei şi să justifice că nu sunt retribuiţi în zadar, autorii notelor erau avertizaţi cu toată severitatea. Spre exemplu, pe una din notele întocmite de Rezidenţa Dubăsari, referitoare la identificarea unor importanţi colaboratori N.K.V.D., a fost notat de cei ce au primit-o: 10 Dec. 1942. Dl rezident de la Dubăsari nu-şi dă seama că informatorii îşi bat joc de el? Îl rog să revadă nota Nr. 233 din 4 Dec. 1942 şi să reflecteze asupra activităţii sale şi a agenturii ce are.[36] În aceiaşi zi, rezidentul din Dubăsari a mai fost avertizat o dată: 10 Dec. 1942. Iarăşi notă fără rost. De ce se mai întocmeşte sinteza informativă dacă se trimite fracţionată prin asemenea note?.[37]

Periodic, funcţionarilor S.S.I. din Basarabia şi Transnistria li se atrăgea atenţia asupra conspirativităţii şi neadmiterii indiscreţiilor (voluntare sau involuntare) în activitate. La 20 august 1943, Centrul Nr. 3 Odessa s-a adresat în acest sens organelor sale din subordine: Deşi, în serviciul nostru conspirativitatea ce stă la baza activităţii zilnice, este o chezăşie că funcţionarii sunt pătrunşi de cultul tăcerii, se reaminteşte totuşi pe această cale că, eventualele abateri vor fi sancţionate fără cruţare, conform legilor şi ordinelor în vigoare.[38]

Pentru a vedea care erau rezultatele activităţii unui subcentru informativ timp de o lună de zile, vom cita câteva date din Darea de seamă a Subcentrului Tiraspol pe luna iulie 1942. Aşadar, timp de o lună, de către acest subcentru au fost procurate de la informatori 22 de note contrainformative (8 din Tiraspol, 10 din Dubăsari şi 4 din Tighina). Note informative nu s-au obţinut deoarece rezidentul informativ din Tiraspol nu a activat în această direcţie. În schimb, ca material informativ au fost obţinute câteva planşe fotografice reprezentând diferite aspecte din Războiul Civil din Spania, cărţi şi broşuri sovietice. Radiotelegrafistul Subcentrului a transmis şi recepţionat circa 110 radiograme.

În aceeaşi lună (dealtfel, ca şi în celelalte) la Subcentru au fost câţiva funcţionari ai S.S.I., veniţi de la Bucureşti pentru stagiune.[39] Aici li s-a vorbit despre importanţa S.S.I. în zonă, modul de lucru la un subcentru, starea de spirit a populaţiei din Transnistria; au primit instrucţiuni pentru a realiza câteva măsuri contrainformative în interesul Subcentrului. Aceştia l-au însoţit pe şeful Subcentrului în timpul activităţii din teren, în deplasarea la Centrul Nr. 3 Odessa, la Subcentrele Balta şi Cetatea Albă, pentru a vedea şi înţelege la faţa locului felul în care se fac culegerile şi schimbul de informaţii. În vederea instruirii stagiarilor, şeful Subcentrului Tiraspol pregătea programe special, aprobate de şeful Centrului Odessa.

Tot în cursul aceleiaşi luni, rezidentul informativ şi cel contrainformativ din Tiraspol, au luat contact cu informatorii din 5-6 comune, recent recrutaţi, pentru a verifica realizarea misiunilor şi a-i îndruma în activitatea de viitor.

În zilele de 3, 8 (inspecţie), 14, 17, 26 şi 29 iulie, şeful Subcentrului a luat contact cu Rezidenţa Tighina, căreia i-a dat misiuni de verificare şi culegere a informaţiilor. La 19 iulie a inspectat Rezidenţa Dubăsari, iar la 21 iulie a plecat la Bucureşti în interes de serviciu. La 25 iulie, întregul personal al Subcentrului a fost convocat de către colonelul Gh. Ionescu, şeful Agenturii Frontului de Est, într-o şedinţă la Tighina. Timp de două ore, colonelul a relatat despre activitatea echipelor înaintate ale S.S.I. de pe front, după care a dat instrucţiuni pentru activitatea de mai departe.

La 28 iulie, Subcentrul a fost inspectat de colonelul Ion Lissievici, şeful Eşalonului Mobil al S.S.I. de pe frontul din răsărit, în timpul căreia I. Lissievici s-a interesat de modul de organizare a Subcentrului, de valoarea agenturii, de legăturile Subcentrului cu celelalte centre şi subcentre, de modalităţile schimbului de informaţii cu alte instituţii, de realizările obţinute şi de activitatea Biroului Juridic. Cât a stat la Tiraspol, I. Lissievici a fost însoţit de şeful Subcentrului, căruia i-a dat importante îndrumări pentru activitate. De la Tiraspol, I. Lissievici a plecat, la 29 iulie, orele 17, la Odessa.

În aceeaşi zi de 29 iulie, în gara Tiraspol a sosit trenul special al Eşalonului Mobil al S.S.I., care mergea pe front. Prin concursul direct al Subcentrului din Tiraspol, au fost procurate produsele necesare Eşalonului (benzină, ulei, spirt, zahăr, etc.).

Printre dificultăţile în activitate era semnalizată doar cea referitoare la transport, Subcentrul rugând să fie dotat cu o motocicletă.[40]

La începutul lunii martie 1943, Rezidenţa Tiraspol de asemenea semnala problema transportului. În afară de trenul care circula pe calea ferată ce întretăia jud. Tiraspol, o altă posibilitate de transport pentru rezidenţă nu exista. Deplasarea de la un raion la altul al judeţului era dificilă. Din această cauză informatorii din nordul judeţului nu puteau fi folosiţi la nivelul cuvenit. Ceva mai bine puteau fi exploataţi informativ informatorii onorifici, care predominau în nordul judeţul, căci fiind şefi de servicii şi instituţii aveau mijloace de transport şi deci, legătura cu ei se făcea mai uşor. Însă, după cum s-a putut constata, informatorii onorifici erau mai totdeauna sub nivelul celor interesaţi. În sudul judeţului şi pe tot malul Nistrului, s-a putut forma o reţea informativă mai bună, deoarece comunele erau formate în majoritate din moldoveni, iar posibilităţile de a lua legătura cu ei erau mai mari.

Aşadar, pentru buna activitate a Rezidenţei Tiraspol era necesar un mijloc de transport, care să asigure luarea contactului cu toţi informatorii cel puţin de două ori pe lună, precum şi staţionarea mai îndelungată la reşedinţele de raion pentru instruirea informatorilor şi verificarea materialului. În partea de nord a judeţului se impunea recrutarea de informatori contrainformativi, în scopul amplificării potenţialului agenturii.

De asemenea, era necesară numirea unui rezident pentru municipiul Tiraspol, având în vedere că oraşul avea o suprafaţă de 5.000 de ha. şi o populaţie de 25.000 de locuitori. Rezidentul trebuia să cunoască limbă rusă, deoarece, bariera lingvistică existentă făcea ca obţinerea informaţiilor în zonă să se limiteze la populaţia românească din comunele de pe malul Nistrului. Numirea unui rezident pentru Tiraspol era imperioasă, căci oraşul era al doilea oraş după mărime din Transnistria (după Odessa), avea un şir de instituţii administrative, două Mari Unităţi româneşti şi era un punct de trecere foarte important spre România.[41]

În realizarea misiunilor sale, organele S.S.I.-ului din Transnistria au colaborat cu autorităţile civile, organele poliţiei şi jandarmeriei, cu Centrul de Informaţii B al M.St.Major al Armatei române.[42]

Una din problemele importante care ţinea de siguranţa teritoriului de la est de Nistru era cea a catacombelor din Odessa.

Începând din a treia decadă a lunii decembrie 1941, Centrul Informativ Odessa al S.S.I. a raportat despre arestarea primilor partizani din catacombe în regiunea Nerubaisk o mică localitate situată în apropierea Odessei. De la aceştia s-a confiscat armament, muniţii, explozibil şi un aparat de radio emisie-recepţie portativ. Din declaraţiile arestaţilor rezulta că, aceştia avuseseră misiunea să execute o serie de distrugeri şi, eventual, atentate. Dar cel mai important lucru constat era că în catacombele Odessei se ascundeau mai multe grupuri de partizani, care aşteptau semnalul să intre în acţiune. Ele se aflau sub comanda colonelului Kuzneţov, şeful Secţiei a III-a din Centrala N.K.V.D. de la Moscova, ascuns în interiorul catacombelor.

Primele măsuri practicate în combaterea partizanilor din Odessa au constat în cooperarea Centrului Nr. 3 Odessa cu formaţiunile militare puse la dispoziţie de Comandamentul Militar Român al oraşului. S-a reuşit astfel, identificarea şi arestarea, deseori în urma luptelor purtate în interiorul catacombelor, a unor partizani aparţinând diferitelor grupuri. Cu toate acestea, catacombele Odessei continuau să reprezinte un permanent pericol pentru siguranţa spatelui trupelor române. Datorită numărului mare de trasee, adâncimii şi întortochielii galeriilor, ieşirilor ce dădeau în locuri cu totul neobişnuite (în clădiri publice şi private, în canalizarea oraşului, în zone din centru sau de la periferie), partizanii din interior se găseau practic într-o deplină siguranţă, se puteau aproviziona cu cele necesare, ţineau legătura cu cei de la suprafaţă, atacau prin surprindere, se ascundeau cu uşurinţă etc. Cu cei 1.000 de km. de tuneluri, pentru care nu exista vreo hartă şi cu numeroasele intrări şi ieşiri, catacombele din Odessa constituiau o ascunzătoare bună pentru partizanii sovietici.

Faţă de această situaţie, Comandamentul Militar Român din Odessa a hotărât să zidească ieşirile cunoscute sau identificate din catacombe, însă această măsură era cu totul insuficientă, întrucât ieşirile necunoscute, destul de numeroase, nu erau zidite, rămânând uşor accesibile partizanilor. Inexistenţa unui plan al catacombelor constituia o mare problemă. Locotenent-colonelul Schnidel, şeful Serviciului de Informaţii German (Abwehr) din Odessa, în problema catacombelor a intervenit insistent pe lângă Comandamentul Militar Român (la generalul R. Gh. Ghiorghiu) ca să le atace cu gaze lacrimogene, spre a-i sili pe ocupanţi să iasă la suprafaţă şi să se predea. La propunerea documentată a S.S.I. (Centrul Informativ Odessa), precum şi în urma raportului întocmit de Secţia Operaţii a M.St.Major român din 31 martie 1942 şi adresat Cabinetului Militar al Conducătorului statului, cu propunerea de a nu se apela la folosirea gazelor chimice, procedeu contrar legilor războiului, mareşalul Ion Antonescu a notat rezoluţia: Nu se întrebuinţează gaze toxice. Sunt destule în catacombe. Din interogatoriul luat lui Eugen Cristescu în cadrul procesului din mai 1946, a rezultat că, într-adevăr, S.S.I.-ul, susţinut de Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, s-a opus propunerii colonelului Rödler şeful unei structuri din Abwehr ce acţiona în România şi colabora activ cu S.S.I. , aducând ca argument faptul că, trebuie să se respecte legislaţia internaţională care interzice folosirea gazelor toxice în lupte.[43]

Se pare că măsura cea mai eficientă pentru combaterea activităţii partizanilor din catacombele Odessei rămânea cea întreprinsă de S.S.I., adică de recrutare sau atragere la colaborare a unui ofiţer N.K.V.D. cu misiuni speciale din cadrul comandamentului organizaţiei de partizani. Ea a fost reflectată în telegrama nr. 721 a S.S.I., semnată de E. Cristescu şi trimisă mareşalului Ion Antonescu la Predeal în ziua de 15 ianuarie 1942, în care se arată că Serviciul l-a folosit ca informator principal la Odessa pe Dimitrie Alekseevici fost ofiţer N.K.V.D. care a ajutat la descoperirea unor partizani dintre cei aproximativ 300 existenţi. Partizanii sovietici au fost judecaţi şi executaţi.

Studiile recente, elaborate în baza documentelor din arhivele secrete sovietice,[44] aduc unele detalii în plus, atât faţă de sintezele informative ale S.S.I., cât şi faţă de lucrările memorialistice semnate de E. Cristescu[45] şi I. Lissievici.[46] De exemplu, partizanii sovietici au fost sprijiniţi de un detaşament format din 6 ofiţeri N.V.K.D., condus de căpitanul Vladimir Aleksandrovici Molodţov, care a fost trimis la Odessa cu puţin timp înainte de cucerirea oraşului (16 octombrie 1941). Acolo li s-au alăturat 13 membri ai detaşamentului special al N.V.K.D.-ului local, conduşi de V. A. Kuzneţov. Se pare că, între aceşti ofiţeri au existat anumite fricţiuni şi neînţelegeri, ceea ce a făcut ca, pe ansamblu, eficienţa activităţii partizanilor din Odessa să fie mai scăzută. Aşa se face că, după executarea lui Al. Molodţov proclamat după război erou al U.R.S.S. , Kuzneţov i-a dezarmat oamenii şi i-a pus sub pază, iar ulterior a ordonat să fie puşi sub acuzaţia că au complotat împotriva lui. Pe măsură ce condiţiile din catacombe s-au deteriorat, membrii grupului din Odessa au început sa se elimine unii pe alţii, acuzându-se reciproc de trădare, conducerea fiind preluată succesiv de Litvinov, de Abraham şi apoi de Gluşcenko. Desigur că nu este exclus ca o asemenea situaţie să fi fost în realitate provocată de scurgerea de informaţii din interiorul comandamentului partizanilor, având în vedere că S.S.I. reuşise să recruteze un ofiţer N.K.V.D. Documentele S.S.I. nu amintesc despre rivalităţile dintre ofiţerii N.K.V.D. din catacombe, ci specifică doar faptul că, în condiţiile în care partizanii nu au mai avut posibilitatea să se aprovizioneze la suprafaţă şi pentru a supravieţui, au practicat antropofagia.[47]

Pe parcursul administrării româneşti a Odessei (1941-1944), acolo potrivit surselor ruseşti au activat 45 de grupări clandestine, cu un număr total de peste 1.000 de persoane. A existat un comitet regional clandestin al Partidului Comunist, condus de prim-secretarul A. P. Petrovski şi secretarul doi S. S. Suharev. De asemenea, au activat şase comitete raionale clandestine de partid şi şase detaşamente de partizani (conduse de L. F. Gorbel, N. A. Krîlevski, S. I. Drozdov, D. S. Gavşin, E. P. Barkalov).[48]



[1]. Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944). Ed. Nemira, /Bucureşti/, 2003, p. 70.

[2]. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău (în continuare A.N.R.M., Chşn.), Fond 706, inv. 3, dosar 7, fila 1.

[3]. Ibidem, dosar 4, fila 275.

[4]. Ibidem, dosar 31, fila 54.

[5]. Ibidem, dosar 12, fila 32.

[6]. Ibidem, dosar 21, fila 94.

[7]. Ibidem, fila 385-385 verso.

[8]. Ibidem, dosar 4, filele 303-304.

[9]. Ibidem, filele 101, 122. Căpitanul Dimitriu a fost mutat în interes de serviciu la 8 noiembrie 1942, în conformitate cu ordinul nr. 1.004 al M.Ap.N., din garnizoana Tiraspol la Poliţia Judiciară Militară Turnu Severin (ibidem, dosar 21, fila 331). Până la sosirea maiorului Iliescu la Tiraspol, Subcentrul Tiraspol a fost predat de către căpitanul Dimitriu lui F. Vulturescu, rezident contrainformativ în jud. Tiraspol (ibidem, fila 338).

[10]. Ibidem, dosar 21, fila 104.

[11]. Ibidem, fila 189.

[12]. Ibidem, fila 388. La 10 noiembrie 1942, şeful Centrului Nr. 2 Chişinău, maior Gheorghe Balotescu, anunţa Subcentrul Tiraspol că, în conformitate cu ordinul S.S.I. nr. 4.030 din 1 noiembrie 1942, subcentrul trece, atât din punct de vedere administrativ, cât şi informativ şi contrainformativ, în subordinele Centrului Nr. 3 Odesa. Toate instrucţiunile pentru activitate, precum şi fondul informativ, urma să le primească de la Odesa. În final, maiorul Balotescu încheia prin a spune că, Aduc mulţumiri întregului personal pentru activitatea de până acum şi le doresc spor la lucru în viitor (ibidem, fila 320).

[13]. Ibidem, fila 1.

[14]. Ibidem, fila 383.

[15]. Ibidem, fila 301.

[16]. Ibidem, fila 29.

[17]. Ibidem, dosar 31, filele 36, 64.

[18]. Ibidem, filele 4-6.

[19]. Ibidem, dosar 21, fila 198.

[20]. Ibidem, fila 82.

[21]. Ibidem, dosar 4, filele 62, 252

[22]. Ibidem, dosar 20, fila 45.

[23]. Ibidem, fila 40-40 verso.

[24]. Ibidem, filele 21-22. Ibidem, dosar 13, fila 25.

[25]. Ibidem, dosar 27, filele 14-15. Ibidem, dosar 13, filele 21, 24.

[26]. Ibidem, dosar 24, fila 6.

[27]. De menţionat că, unor rezidenţi li era greu să lucreze cu o parte din informatorii săi, căci erau analfabeţi, ceia ce reiese şi din textul unei Note înaintate de un informator: populaţiia seteme dintoarceria ruşilor, căci orsă serăzbune. Întreceri jermani vor lua tot, Iar oameni vor muri de Foame. reghiziţionaria vitelor seface pentru armata şi Trebuie să sedia casă se ajute statu. Mulţi Moldoveni au ascuns vitele casănu Fie rechiziţionate (ibidem, dosar 20, fila 14).

[28]. Ibidem, dosar 21, fila 146.

[29]. Ibidem, fila 147.

[30]. Ibidem, fila 23.

[31]. Oliviu Verenca, Administraţia civilă română în Transnistria. Ed. Universitas, Chişinău, 1993, p. 24.

[32]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 3, dosar 21, fila 381.

[33]. Ibidem, dosar 4, fila 353.

[34]. Ibidem, dosar 21, fila 174.

[35]. Ibidem, dosar 4, fila 342.

[36]. Ibidem, fila 13.

[37]. Ibidem, fila 12.

[38]. Ibidem, dosar 13, fila 28.

[39]. Aceştia erau: Ioan M. Dumitrescu, Jean Georgescu, Gheorghe Demetrian şi Petre Călinescu.

[40]. Ibidem, dosar 4, filele 236-240.

[41]. Ibidem, dosar 26, filele 48, 50.

[42]. Ibidem, dosar 4, fila 345.

[43]. Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii, p. 66.

[44]. Vezi, V. Mitrokhin, Ch. Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa şi în Vest. Traducere: Ion Aramă, Ed. Orizonturi, Ed. Sirius, /Bucureşti/, /2003/, pp. 109-111.

[45]. Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916-1944), mărturii, documente. Cu o prefaţă de dr. Dan Zamfirescu. Ed. R.A.I. Bucureşti, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., pp. 131-223;

[46]. Ion Lissievici, Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de Informaţii al statului, în Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii, pp. 131-195;

[47]. Ibidem, p. 67.

[48]. . , ... . 1941-2004. , . , Γ, 2004, p. 72.

Hosted by uCoz