Echipa Specială „C” a S.S.I. – unitate specială a S.S.I.,
care urma să rămână în teritoriile Transnistriei, Bucovinei şi Basarabiei, în
eventualitatea ocupării acestora de către sovietici (în urma
răsturnării situaţiei de pe frontul din răsărit
în rezultatul bătăliei de la Stalingrad),
pentru a desfăşura activităţi informative în profitul
S.S.I.
La 18 noiembrie 1943, când
părăsirea teritoriilor Transnistriei,
Basarabiei şi Bucovinei de către administraţia
românească era tot mai evidentă, această Echipă din
Centrala Mobilă a Agenturii Frontului de Est a S.S.I,
a elaborat „Propuneri generale”[1]
privind organizarea agenturii acoperite pentru aceste teritorii, care urma
să funcţioneze în eventualitatea evacuării. Reţeaua
informativă trebuia să cuprindă:
-
rezidenţi (gazde, pentru primirea, adăpostirea
şi asigurarea, la nevoie, cu acte a curierilor şi a agenţilor,
şi informatori, care să
caute şi să culeagă informaţii cu caracter militar,
economic şi politico-social, pe care să le transmită S.S.I.
prin curieri sau rezidenţii-radiotelegrafişti);
-
posturi de
radiotransmisiune, care să culeagă individual sau prin agenturi
informaţii, pe care să le transmită postului de recepţie al
Centralei S.S.I., „după indicaţiunile
noastre şi numai la ordinul nostru”. După posibilitate, trebuiau
utilizaţi agenţii deja instruiţi tehnic numai de S.S.I.
-
agenţi de
căutare, care să caute şi să culeagă informaţii
de ordin militar, economic şi politico-social; să adune diferite acte
(de identitate, călătorie, transport), ştampile, precum şi
alte acte de actualitate (militare şi civile) din regiunile ocupate;
să colecteze articole importante din presă. Trebuiau singuri
să-şi caute posibilitatea de a trece prin linia frontului şi
să se prezinte la rezidenţele S.S.I. din România, unde
să fie recunoscuţi prin o parolă prestabilită. În
această categorie de agenţi urmau să fie
întrebuinţate cât mai multe persoane, din diferite categorii
şi pături sociale (inclusiv prizonieri).
-
curieri (trimişi
peste front sau graniţă de către Agentura Frontului de Est,
prin: ambarcaţiuni de apă, lansări cu paraşuta, treceri
prin front sau rămânere pe loc, când frontul va înainta
sau se va retrage), care să primească informaţii de la
rezidenţi şi să le aducă în teritoriul român.
Aceştia, după sosirea în teritoriul ocupat de inamic, trebuiau
să se adăpostească la gazde, unde să fie puşi la
curent cu situaţia şi să li se dea actele necesare. Pentru
aceste misiuni trebuiau folosite persoane originare din acele teritorii,
evacuate peste Prut sau, după posibilitate, prizonieri.
-
grupul
naţionaliştilor separatişti ucraineni. Şefii grupului,
în schimbul sprijinului acordat în acţiunea lor, să
furnizeze informaţii militare, economice şi politico-sociale,
referitoare la sovietici, prin curierii şi agenţii lor, care să
fie recunoscuţi după parole prestabilite.
Agentura lăsată în teritoriile reocupate
de sovietici (Transnistria, Basarabia şi
Bucovina) urma să fie aproape exclusiv formată din bărbaţi
şi femei nemobilizabile pe front sau la lucru
în alte regiuni (de preferinţă persoane cu defecte fizice).
De la fiecare agent trebuia să fie luat un
angajament scris, iar rudele cele mai apropiate să-i fie adăpostite
în teritoriul controlat de autorităţile româneşti
(drept gaj). Până la încredinţarea misiunii, agentul urma
să desfăşoare o activitate informativă prealabilă,
reflectată în „note informative” scrise şi subscrise, cu scopul
de a obţine împotriva lui piese de compromitere (ca garanţie),
care să-l impună să lucreze cinstit şi să-l determine
să nu „dezerteze”.
Pentru Transnistria trebuiau căutate „elemente recunoscute ca
având sentimente anticomuniste, dar care să nu se fi manifestat ca
atare, eventual putând fi transplantaţi în altă parte”,
iar pentru Basarabia şi Bucovina „se vor căuta şi elemente
cunoscute pentru sentimentele lor naţionaliste şi hotărâte
de a lupta, prin orice mod, împotriva comunismului”.
Agentura acoperită pentru Transnistria,
Basarabia şi Bucovina urma să se afle sub directa conducere a
şefului Agenturii Frontului de Est. Şefii Centrelor
Nr. 1 „Cernăuţi”, Nr. 2 „Chişinău” şi Nr. 3 „Odessa”
ale S.S.I., „fără excepţie, pentru această
chestiune, sunt cu totul la dispoziţia Domnului Şef al Agenturii
Frontului de Est, contribuind şi purtând răspunderea, fiecare,
pentru organizarea, în condiţiuni
cât mai bune, a reţelei agenturii acoperite de pe teritoriul afectat
centrului respectiv”.
O
echipă (cu indicativul „C”), formată din elementele cele mai
documentate în materie şi de absolută încredere din
cadrele Agenturii Frontului de Est şi Centrele Informative ale S.S.I. din
Transnistria, Basarabia şi Bucovina
(recrutate numai dintre ofiţeri activi şi funcţionarii
definitivi ai S.S.I.-ului), urma să se
ocupe de organizarea agenturii acoperite, care să acţioneze în
teritoriile ce puteau cădea sub ocupaţia sovietică.
Această
echipă trebuia să aibă absolută independenţă
în executarea misiunilor şi să se ocupe exclusiv de
această însărcinare, fiindu-i satisfăcută imediat
orice cerere, în interesul executării misiunii
încredinţate. Iar executarea misiunii trebuia să urmeze imediat
după fixarea ei.
Echipa – nucleul de
coordonare a activităţilor informative – urma să fie
compusă din: şeful echipei, care să dirijeze şi să
centralizeze acţiunile echipei; un ajutor şi prim-recrutor;
un recrutor; un secretar şi dactilograf; trei recrutori şi instructori (câte unul de fiecare
Centru), care vor activa în raport cu necesităţile, fiind
puşi la dispoziţie atunci când echipa va activa pe teritoriul
Centrului respectiv; instructori-radiotelegrafişti, după necesitate,
cunoscători ai limbii ruse, tehnicieni şi radiotelegrafişti,
puşi la dispoziţie de Centrala Serviciului imediat la cerere. La
nevoie, echipa trebuia întărită cu elemente din personalul Frontului
de Est din Centrală, care se vor cere prin Agentura Frontului de
Est.
În
afara celor sus menţionaţi, fiecare şef de Centru trebuia
să indice şi să recruteze pe răspunderea sa, după
posibilităţi, persoane din sectorul de activitate a Centrului
respectiv.
Toţi membrii echipei
(permanenţi sau cei periodic utilizaţi), trebuiau să
cunoască, atât limba rusă, cât şi limba
română.
Echipa trebuia să fie dotată
cu:
-
trei autoturisme, conduse de
şoferi români, aflaţi în permanenţă la
dispoziţia echipei; la nevoie, echipei urmau să i se acorde şi
alte mijloace de transport necesare executării misiunii;
-
aparate radio
emisie-recepţie, (în prima urgenţă pentru şcoală
şi imediat după terminarea instrucţiei, aparate pentru
agenţi), care să fie cu sursa de curent de la baterie şi de la
priză.
Restul materialelor urmau
să fie date imediat la cerere.
În
privinţa fondurilor, echipei trebuia să i se dea bani „de cât
va fi nevoie, puse la dispoziţie imediat, iar justificarea cât mai
simplă”.
În
teren, indicarea persoanelor necesare agenturii trebuia să se facă,
în special, de Centrele Informative din Transnistria,
Basarabia şi Bucovina şi să fie căutate şi de
echipă. Dar recrutarea elementelor indicate urma să se facă doar
de către echipă, ajutată la cerere, de şefii de Centre. La
recrutarea agentului, trebuia să i se ia un angajament că va lucra
(cu fotografie), precum şi alte garanţii.
Instructajul
urma să se facă de către echipă. Un timp mai
îndelungat trebuia să i se acorde instructajului
agenţilor-radiotelegrafişti.
Misiunea
trebuia stabilită pentru fiecare agent-informator de membrii echipei,
inclusiv de şeful Agenturii Frontului de Est şi
şefii Centrelor informative, şi să vizeze nodurile de
comunicaţii, localităţile importante (din punctul de vedere
militar, industrial, cultural, al legăturilor telegrafo-poştale, al
activităţii politico-sociale, unde erau spitale şi se editau
ziare), porturile maritime şi fluviale, podurile importante de peste
râuri, etc. Era absolut necesar ca şeful Echipei „C” să ia
contact personal cu fiecare şef de Centru când se fixau misiunile
pentru agenţi.
Măsurile de constituire a agenturii,
precum şi acţiunile acesteia necesitau „cea mai mare atenţie,
seriozitate şi înţelegerea lucrului şi misiunii, neputându-se admite să se facă grăbit,
cu jumătăţi de măsură şi fără
conspirativitate absolută”.
Se estima că, din totalul elementelor
recrutate, nu se va putea conta decât pe cel mult 10%, care vor activa
conştiincios. Se aprecia că, chiar dacă doar 10% vor
acţiona, atunci şi în acest caz rezultatele informative vor fi
mulţumitoare. Spre exemplu, pentru Transnistria
era nevoie de circa 212 agenţi şi 15 aparate radiotelegrafice
emisie-recepţie. Reieşind din estimarea că, numai 10% vor activa
productiv, în Transnistria se conta pe o
reţea efectivă compusă din circa 20 de agenţi de toate
categoriile şi circa două aparate radiotelegrafice emisie-recepţie.
În acest număr nu au fost incluşi curierii care trebuiau
trimişi de peste Prut, fiind evacuaţi din timp din teritoriile care
urmau să fie reocupate de sovietici.
Se recomanda
constituirea unei echipe permanente pe lângă Agentura Frontului
de Est, care să se ocupe cu „centralizarea tuturor datelor şi
învăţămintelor, precum şi pentru ţinerea
în evidenţă şi găsirea a mediilor şi elementelor
pretabile de a fi recrutabile,
în scopul orientării agenturii”.
Toate cele de
mai sus, se puteau realiza, potrivit estimărilor specialiştilor S.S.I.,
aproximativ într-un an şi jumătate, „cu condiţia ca
preocuparea permanentă şi expresă a Centrelor vizate, să
fie căutarea şi aranjarea condiţiilor prielnice recrutării
elementelor necesare reţelei, folosind pentru aceasta toate
împrejurările şi cazurile care se exploatează de
către organele sale, atât din punct de vedere operativ, cât
şi contrainformativ”. În
circumstanţele de atunci, se spera la realizarea acestui plan „atât
cât ne vor permite timpul şi mijloacele”.[2]
Pentru coordonarea, centralizarea şi ajutor în
organizarea reţelelor de agenţi, destinaţi să activeze
în Transnistria, Bucovina şi Basarabia
ocupate de sovietici, Agentura Frontului de Est a constituit
echipa Maior „C”, compusă din: maiorul „C” (şef), căpitanul
asimilat Arghir, sublocotenentul Nemoianu,
sublocotenentul asimilat Dumitru Răşcanu
(secretar-dactilograf), Victor Păscăluţă
şi Iacob Lisnic
(radiotelegrafişti).
Deci,
Secţiile I-a ale Centrelor Nr. 1, 2, 3 şi Echipa
specială „C” trebuiau să organizeze o reţea informativă
în localităţile mai importante, precum şi în
regiunile unde sovietele aveau în timp de pace garnizoane importante,
aerodromuri, noduri de cale ferată şi porturi.
Agentura trebuia
să obţină informaţii cu caracter militar, economic şi
politico-social, (prioritate având informaţiile militare) din
teritoriul naţional ocupat de armatele sovietice.
La alegerea
localităţilor unde urmau să se desfăşoare acţiuni
informative, s-a luat drept criteriu importanţa strategică,
militară, politică şi economică.
În cazul imposibilităţii de a recruta
oameni în localităţile indicate, urma ca agenţii deja
recrutaţi să aibă posibilităţi să se
stabilească în una din acele localităţi sau în
apropierea lor, după venirea autorităţilor sovietice.
S-a preconizat recrutarea unui număr apreciabil de
rezidenţi cu aparate radiotelegrafice şi agenţi pe care să
se poată conta. Categoriile de agenţi, care urmau să activeze
în acele regiuni, erau cele stabilite în textul „Propunerilor” de
organizare a agenturii pentru teritoriile Transnistriei,
Bucovinei şi Basarabiei ocupate de sovietici, şi anume: agenţii-rezidenţi, agenţii-rezidenţi cu aparate radio
emisie-recepţie, gazdele, agenţii de căutare, curierii, grupul naţionaliştilor separatişti ucraineni (numai
în Transnistria şi după aprobarea
Serviciului).
Operaţiunile necesare formării agenturii
includeau: căutarea elementelor prestabilite, verificarea elementelor
găsite, recrutarea, angajarea, instrucţia şi fixarea misiunii.
Cunoscută fiind greutatea de a stabili o
legătură prin curieri şi a trimite agenţi peste liniile
frontului, se recomanda principial, ca numărul agenţilor
lăsaţi în teritoriu să fie cât mai mare, pentru ca
periodic, la date stabilite, să poată veni în teritoriul
românesc cu informaţii. Totodată, din teritoriile care eventual
s-ar fi cedat inamicului, urma să fie evacuat un număr cât mai
mare de bărbaţi şi femei care ar putea fi utili pentru serviciul
de agenţi externi şi în calitate de curieri.
Deoarece era clar că frontul se va fixa pentru un
timp mai îndelungat pe linia cursurilor de apă, s-a decis ca,
densitatea agenţilor în zonele din preajma acestor fluvii (Bug, Nistru, Prut şi Siret pentru Bucovina), să
fie cât mai mare, elementele respective urmând să fie drept
curieri şi agenţi cu o singură misiune – de sondă.
În afara numărului de agenţi stabilit
pentru localităţile Transnistriei,
Bucovinei şi Basarabiei, fiecare rezident judeţean de pe lângă
Centrele informative din Est, urma să primească şi misiunea de a
indica sau recruta un număr de 10-15 agenţi de pe raza
judeţului, în localităţile socotite mai importante din
punctul de vedere informativ, în vederea utilizării lor ca
agenţi-informatori, gazde, curieri, etc.
Operaţiunile de indicare şi
recrutare a agenţilor şi rezidenţilor trebuia să înceapă imediat şi simultan în toate provinciile. În Transnistria,
teritoriu socotit de primă urgenţă, indicarea, verificarea
şi recrutarea agenţilor, gazdelor şi curierilor, urmau să
fie efectuate de către Centrul de Informaţii Nr. 3 „Odessa” şi rezidenţii judeţeni ai
acestuia, Echipei Speciale „C” revenindu-i misiunea să recruteze şi
să verifice rezidenţii-radiotelegrafişti, să controleze
şi să statueze definitiv, în colaborare cu şeful Centrului
respectiv, asupra restului recrutărilor din reţeaua informativă.
În Basarabia şi Bucovina, aceste operaţiuni de recrutare
şi instruire a agenturii urmau să fie executate de către
şefii Centrelor de Informaţii Nr. 1 „Cernăuţi” şi Nr.
2 „Chişinău”,
şi personalul ajutător.
Instrucţia rezidenţilor cu aparate radio –
fiind vorba de instrucţia tehnică la aparatele de radio, care impunea
o pregătire mai îndelungată, – urma să înceapă
imediat după recrutare, şi anume: în Transnistria
ea trebuia efectuată de instructorul tehnic desemnat de Secţia Radio
a S.S.I.
şi sub controlul Echipei Speciale „C”; în Basarabia şi Bucovina
instrucţia trebuia să se desfăşoare pe lângă
Centrul de informaţii respectiv, de către unul din radiotelegrafiştii
consideraţi de încredere. Deci, instrucţia
propriu-zisă a rezidenţilor cu aparatele
radio urma să se facă în Transnistria
de Echipa Specială „C”, iar în Basarabia şi Bucovina de
către şefii Centrelor S.S.I.
Instructajul restului de personal din reţea trebuia să se facă,
în Transnistria, de către Echipa
Specială şi aparatul Centrului de Informaţii Nr. 3 „Odessa”, controlat şi îndrumat de Echipa
Specială, iar în Basarabia şi Bucovina, de personalul destinat,
controlat şi îndrumat de şefii Centrelor de Informaţii Nr.
1 „Cernăuţi” şi Nr. 2 „Chişinău”.
Căutarea elementelor pretabile trebuia
efectuată printre locuitorii care, prin originea lor etnică,
provenienţa socială, calităţile intelectuale, localitatea
unde locuiau sau puteau locui, etate, stare fizică, etc., prezentau
indicii că ar accepta şi ar avea posibilităţi să
lucreze (fără să provoace suspiciuni din partea sovieticilor). Agenţii-informatori trebuiau
aleşi indiferent de sex, vârstă,
profesie, condiţie socială şi naţionalitate.
Întâietate la recrutare aveau bărbaţii cu defecte fizice,
improprii serviciului militar sau serviciilor de muncă. Trebuia
evitată angajarea persoanelor care au colaborat în vreun fel cu
autorităţile române şi care erau compromise în
faţa sovieticilor. În caz de angajare a acestora, urma să li se
creeze situaţii de reabilitare în faţa regimului sovietic.
Operaţiunea de căutare, indicare şi verificare urma să se
facă în aşa fel, încât nimeni să nu aibă
vreun motiv de suspiciune împotriva persoanei vizate.
În localităţile strategice – cu
fortificaţii, noduri de cale ferată, etc., – urmau să fie
recrutaţi funcţionarii de la calea ferată, poştă,
porturi, etc. Indicarea şi recrutarea agentului trebuiau efectuate cu multă
prudenţă, iar angajarea şi dezvăluirea secretului misiunii –
numai după ce recrutorul va avea convingerea
că persoana vizată va primi propunerea de colaborare. Verificarea
persoanei alese pentru recrutare era o operaţiune în urma
căreia trebuia să se vadă dacă este de încredere
şi dacă oferă garanţii de fidelitate – convingeri politice,
legături cu străinătatea, etc., precum şi să se
stabilească condiţiile în care ar fi trebuit pusă sau care
i-ar fi trebuit oferite, pentru a o determina să accepte executarea misiunii.
Agentul recrutat trebuia să semneze un angajament prin care se obliga să informeze Statul român conform misiunii primite, în schimbul unui avantaj.
Pentru fiecare agent
trebuia întocmită o fişă personală (în
două exemplare), din care să nu lipsească fotografia.
Centralizarea tuturor fişelor şi angajamentelor se făcea la
Echipa Specială „C”.
Imediat după recrutarea fiecărui agent,
rezidenţii judeţeni ai S.S.I. din Transnistria, Bucovina
şi Basarabia trebuiau să le creeze condiţii de acoperire
în faţa inamicului, printr-o legendă, înscenare,
provocare sau orice alt mijloc. În special, pentru
românii transnistreni crearea unor asemenea
condiţii era esenţială. În acelaşi sens, de camuflare
a reţelei create şi în scop de diversiune, urmau să fie
recrutate şi elemente dubioase, compromise în faţa sovieticilor
şi care să atragă în primul rând atenţia
inamicului, constituind o reţea de sacrificiu. În privinţa
acestor agenţi falşi, trebuia să se procedeze cu toată
seriozitatea pentru a nu fi descoperiţi înainte ca organele contrainformative sovietice să fie puse pe căi greşite.
Pentru persoanele fidele şi care aveau mai multe
posibilităţi în activitatea informativă, era permisă
evacuarea familiei în România, care să servească şi
drept garanţie pentru Serviciu. Trebuia însă
multă prudenţă, ca evacuarea să
nu compromită agentul în faţa sovieticilor. În scopul
evitării acestor situaţii, urmau să se însceneze
evacuări forţate ale membrilor familiilor celor recrutaţi sau
evacuări în regim strict secret. În cazul evacuării „forţate”
a agenţilor recrutaţi din rândul românilor transnistreni, acestora ulterior trebuia să li se
faciliteze „evadarea”, pentru a-şi putea executa misiunea.
După cum am menţionat deja mai sus, instruirea
agenţilor trebuia să includă şi pregătirea legendelor,
care să-i pună la adăpost de orice suspiciune din partea
autorităţilor sovietice sau a populaţiei care ar putea să-i
denunţe. La alcătuirea istorioarei despre trecutul şi prezentul agentului, de
care să se folosească dacă va fi cazul, urma să fie consultat,
în mod obligatoriu, chiar agentul (băştinaş din
localitatea în care trebuia să activeze). Acesta trebuia să
indice eventualele pericolele ce se puteau ivi în timpul misiunii şi
care trebuiau ocolite prin legendă. Evitarea oricăror bănuieli
din partea sovieticilor că, agentul ar fi colaborat cu
autorităţile române şi germane, era obligatorie. În
acest sens, s-a propus ca înainte de a-l lansa pe agent în misiune,
să i se însceneze o condamnare pentru o perioadă de 10-20 de
zile de închisoare; el trebuia să fie „arestat” de
autorităţile române şi ţinut un timp oarecare
împreună cu alţi arestaţi, care la venirea sovieticilor ar
putea confirma că, agentul a fost ostil autorităţilor româno-germane.
S-a mai propus ca agentul să intre în legătură cu partizanii
sovietici şi să le aducă unele servicii. Pentru a
înlătura bănuiala că a fost lăsat pe loc de
serviciile speciale româneşti, s-a mai propus aranjarea
evadării agentului de la evacuare, împreună cu alte persoane.
Deci, legenda trebuia să fie verosimilă şi convingătoare,
dar utilizarea ei să se facă numai la nevoie.
În vederea constrângerii agentului pentru
realizarea misiunii, pe lângă măsura evacuării familiei
lui în România, trebuiau strânse documente
compromiţătoare despre el (angajamente semnate şi cu amprente
digitale, „note informative” prealabile, etc.), care să constituie unul
din mijloacele de presiune în contra lui. De asemenea, li se lăsau bani
(în monedă sovietică) pentru întreţinere, care
trebuiau să-i oblige şi mai mult la executarea misiunei.
Instruirea rezidenţilor nou recrutaţi,
atât cu aparat de radio, cât şi fără, urma să
se facă individual, explicându-li-se că fiecare din ei va
deveni sursă directă a Echipei Speciale „C”, căreia îi vor
trimite informaţiile obţinute. Instrucţia trebuia
să fie mai mult sau mai puţin
avansată, în dependentă de calităţile şi
posibilităţile agentului. Fiecare agent-informator însă,
urma să fie instruit în sensul organizării unei agenturi pentru
informare proprie, pe răspunderea sa personală.
Agenţii trebuiau învăţaţi cum
să se comporte în diferite situaţii, fiind ştiut faptul
că aceste învăţăminte aveau o importanţă
deosebită pentru reuşita misiunii, dar pentru care nu se puteau
prescrie reguli, totul depinzând de spiritul inventiv al instructorului
şi al agentului.
Pentru rezidenţii dotaţi cu aparate radio, fixarea misiunilor trebuia făcută de Agentura Frontului de Est
şi după propunerile Centrelor informative
respective. Pentru restul agenţilor-informatori,
misiunile trebuiau date de Centrele informative, în raport cu
posibilităţile fiecărui agent. De aceea, în fiecare
fişă personală a agentului urma să se menţioneze
şi posibilităţile lui lucru. În timpul instruirii trebuia
să se insiste cât mai mult asupra chestiunilor de ordin tehnic,
explicate agentului odată cu fixarea misiunii şi puse la punct
în prealabil, până în cele mai mici amănunte,
uneori chiar fără ştirea celui instruit. Acestea puteau fi
modificate, dacă agentul propunea ceva mai convenabil.
La fixarea misiunii o deosebită atenţie trebuia atrasă posibilităţilor
de recunoaştere, de stabilire
a întâlnirilor şi
a „cutiilor de scrisori”. Aici un
rol important îl juca ingeniozitatea
instructorului care trebuie să se ferească de şablon. Era de
luat în considerare şi faptul că, mulţi agenţi,
deşi vor rămânea să locuiască în aceiaşi
localitate, puteau fi obligaţi de mai multe circumstanţe
să-şi schimbe domiciliul şi în acest caz, pentru
întâlnirea cu curierul, urma să se stabilească din timp
un loc de întâlnire (clădire, fântână, etc.),
uşor de găsit pentru curier, dar aflarea lângă acel
obiectiv să nu trezească suspiciuni din partea
autorităţilor. De asemenea, locul de întâlnire trebuia
astfel ales ca, atât curierul, cât şi agentul, să poată
vedea sosirea colaboratorului său şi în cazul eventualei
trădări din partea lui, locul să-i permită evitarea
arestării prin fugă. Agentul, conform misiunii, la zile şi ore
anumite, cât mai variate, dar uşor memorabile, urma să
treacă pe lângă locul de întâlnire, pentru a afla
dacă a venit sau nu curierul. Trecând pe acolo, curierul urma
să facă un semn convenţional, uşor de văzut, dar numai
de către agentul care trebuia să-i dea informaţia
obţinută. Parola şi răspunsul cel doi, trebuiau să fie
uşor de memorat şi astfel alese ca să permită, la nevoie,
a-i atribui o însemnătate obişnuită. Pentru mai mare
prudenţă, recunoaşterea trebuia urmată de un alt semn
convenţional (scoaterea batistei, aprinderea ţigării, tuse,
scoaterea şepcii). Agentul nu trebuia vizitat la domiciliu, chiar
dacă locuinţa lui era uşor de găsit.
Alteori, agentul nu trebuia să-l cunoască pe
curier (ori pe agentul-radiotelegrafist, care primea şi transmitea
informaţia), însă pentru a ţine legătura, urma
să fie ales un loc numit „cutie de scrisori”, foarte accesibil, dar greu
de descoperit de autorităţi, unde agentul trebuia să depună
materialul informativ în ore şi zile fixate în prealabil, dar
care să nu corespundă cu orele şi zilele sosirii curierului
pentru ridicarea materialului. Locul acestei
„cutii de scrisori” putea fi un stâlp de
telegraf, un pom, etc., uşor de găsit şi în apropiere de
drum. Dar pentru a fi ferită de intemperii, corespondenţa trebuia
bine împachetată (pusă într-o sticlă, oală,
cutie, etc.).
În timpul misiunii, agentul trebuia „să
funcţioneze bine, să fie simplu dar variat de la caz la caz, să
ofere maximum de conspirativitate şi deci de garanţii pentru
[alţi] agenţi”. Păstrarea secretului
se impunea în mod absolut.
Potrivit planului de acţiune a Echipei Speciale „C”,
urmau a fi recrutaţi, instruiţi şi plasaţi rezidenţi
şi agenţi-informatori, în următoarele localităţi
ale celor trei provincii vizate:
în Transnistria:
-
Odessa – 90 de agenţi
cu 6 aparate radiotelegrafice;
-
Tiraspol – 20 de agenţi
cu 2 aparate radiotelegrafice;
-
Razdelnaia (regiune) – 20 de
agenţi cu un aparat radiotelegrafic;
-
Balta – 10 agenţi cu un aparat
radiotelegrafic;
-
Birzula – 10 agenţi cu
un aparat radiotelegrafic;
-
Slobodca – 10 agenţi cu
un aparat radiotelegrafic;
-
Jmerinka – 10 agenţi cu
un aparat radiotelegrafic;
-
Golta – 20 de agenţi
cu 2 aparate radiotelegrafice;
-
Kantacuzenca-Vosnesenc –
15 agenţi fără aparat radiotelegrafic;
-
Varvarovca-Nikolaev –
20 de agenţi cu 2 aparate radiotelegrafice;
-
Oceakov – 5 agenţi
fără aparat radiotelegrafic;
-
Moghilev (regiune) – 10
agenţi cu un aparat radiotelegrafic;
-
Râbniţa –
10 agenţi cu un aparat radiotelegrafic.
În total, pentru Transnistria,
era vorba de 250 de persoane şi 19 aparate radiotelegrafice. Separat,
pentru fiecare judeţ, era prevăzut un număr de 10-15
agenţi.
În Basarabia:
-
Chişinău – 20 de agenţi cu 2
aparate radiotelegrafice;
-
Cetatea Albă (regiune şi oraş)
– 15 agenţi cu 2 aparate radiotelegrafic;
-
Tighina – 15 agenţi cu 2
aparate radiotelegrafice;
-
Criuleni (regiune) – 10
agenţi cu un aparat radiotelegrafic;
-
Rezina – 10 agenţi cu un aparat radiotelegrafic;
-
Floreşti – 10 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Soroca – 10 agenţi
fără aparat radiotelegrafic;
-
Otaci – 10 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Hotin – 10 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Lipnic – 10 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Bălţi – 10 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Orhei – 10 agenţi
fără aparat radiotelegrafic;
-
Hânceşti – 10 agenţi cu un aparat
radiotelegrafic;
-
Comrat – 10 agenţi
fără aparat radiotelegrafic;
-
Basarabeasca – 10 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Ismail – 10 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Vâlcov – 10 agenţi
fără aparat radiotelegrafic;
-
Ungheni – 10 agenţi
fără aparat radiotelegrafic;
-
Cahul – 10 agenţi
fără aparat radiotelegrafic;
-
Leova – 10 agenţi
fără aparat radiotelegrafic.
În total, pentru Basarabia se
preconiza plasarea a 220 de spioni, cu 16 aparate radiotelegrafice. Separat, urmau să fie
lăsaţi agenţi cu diverse misiuni, în toate satele de pe
malul stâng al Nistrului şi Prutului.
În Bucovina:
-
Cernăuţi – 30 de agenţi cu 3
aparat radiotelegrafice;
-
Orăşeni – 15 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Vijniţa – 15 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Văşcăuţi – 10
agenţi fără aparat radiotelegrafic;
-
Kolomeia (Polonia) – 10 agenţi cu
un aparat radiotelegrafic;
-
Rădăuţi – 10 agenţi cu un aparat
radiotelegrafic;
-
Toporăuţi – 10 agenţi
fără aparat radiotelegrafic;
-
Ciudei – 10 agenţi cu un aparat
radiotelegrafic;
-
Storojineţ – 15 agenţi cu un
aparat radiotelegrafic;
-
Suceava – 10 agenţi fără aparat
radiotelegrafic;
-
Siret – 10 agenţi fără aparat radiotelegrafic;
-
Câmpulung – 15 agenţi
fără aparat radiotelegrafic.
În total, în
Bucovina, era preconizată plasarea a 150 de agenţi, cu 9 aparate
radiotelegrafice. Suplimentar, trebuiau lăsaţi agenţi în
toate satele de pe malul stâng al Siretului.
În timpul activităţii
acestor agenţi, chestiunile ce trebuiau investigate în
prima urgenţă, erau
cele de ordin militar, necesare Armatei române pentru defensivă şi eventuala recucerire a Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei „temporar ocupate” de inamicul sovietic.
Agenţii-rezidenţi trebuiau instruiţi
să ştie să culeagă informaţii despre unităţile Armatei sovietice (aviaţie, trupe blindate, artilerie, aruncătoare, infanterie, cavalerie, unităţi de transmisiune
şi pionieri). Efortul informativ trebuia concentrat spre a identifica comandamentele (denumire, număr, adresă), compunerea şi dislocarea Marilor Unităţi sau a unităţilor auxiliare. Toate informaţiile necesare urmau „a se afla de la cei care sunt în măsură
a şti, ascultând
convorbirile între ei şi, mai
rar, provocând aceste convorbiri, din ziare, cunoscând că în ultimul timp se publică faptele de arme ale unităţilor;
din discursuri rostite în diferite ocazii de comandanţi sau reprezentanţi ai autorităţilor civile; la parăzi, etc.”. De
asemenea, agenţii-informatori
trebuiau să fie în măsură să dea informaţii
despre forţa combativă a unităţilor
sovietice; pentru aceasta trebuiau să aibă posibilitatea să numere discret armamentul din dotarea inamicului (puşti-mitraliere,
mitraliere, tunuri, care de
luptă, avioane, autovehicule).
În timpul instruirii asupra culegerii de informaţii militare, agenţilor trebuia să li se explice
că, „Identificarea unităţilor speciale ajută la identificarea unităţilor şi Marilor Unităţi. Prezenţa unei companii de transmisiuni indică prezenţa unei brigăzi sau divizii. Batalionul
independent de pionieri este
al Diviziei de infanterie. Corpul de Armată are un
Regiment, la Armată este
o brigadă de transmisiuni
(sau Regiment) şi o brigadă de pionieri”.
În privinţa aeroporturilor,
interesa amplasamentul lor, suprafaţa, paza antiaeriană, amplasarea pistei de aterizare, a depozitelor de combustibil, a drumurilor de acces, a adăposturilor pentru avioane; numărul şi tipul de avioane, activitatea aviatică, unde locuieşte personalul navigant, etc.
În porturile maritime şi
fluviale, agenţii trebuiau să se documenteze asupra navelor militare, denumirile lor, tipul, de unde au venit, unde plecau,
starea de spirit a echipajelor.
În privinţa navelor comerciale, trebuiau să le afle denumirea, capacitatea, de unde au venit, ce au transportat,
unde pleacă.
Referitor la toate unităţile,
agenţii trebuiau să fie în măsură a şti: valoarea combativă, originea etnică, etatea şi regiunea de baştină a efectivului, cum este echipat şi hrănit, starea lui de spirit, situaţia dezertărilor şi a disciplinei, etc.
Informaţiile de ordin politic interesau
în a doua urgenţă. Acestea, în mare parte, puteau fi găsite
în ziare, aşa că, agenţii urmau să se concentreze, în special, la constatarea stării de spirit a populaţiei,
la aflarea situaţiei materiale, a modului de comportare a autorităţilor,
şi mai cu seamă, a atitudinii faţă de minorităţile
etnice şi băştinaşi, etc. Trebuiau
culese informaţii despre repunerea în funcţiune sau înfiinţarea diferitelor fabrici, în special a celor de
armament, tancuri, tractoare,
produse chimice, etc. Agenţii urmau să fie instruiţi asupra modului de urmărire a transporturilor pe calea ferată,
cum să noteze zilnic (într-un limbaj convenţional) cele văzute sau auzite, cum să păstreze notiţele scrise (pentru a nu fi
găsite la o eventuală
percheziţie).
Organizarea reţelei externe de informaţii era
prima şi cea mai importantă misiune a Agenturii Frontului de
Est care viza direct interesele şi fiinţa statului. Aceasta
impunea din partea tuturor elementelor implicate – direct sau indirect –
în această acţiune, cea mai mare seriozitate, conspirativitate
şi păstrarea secretului, conştientizând
responsabilitatea pe care o aveau în faţa Ţării.[3]
Aşa dar, acestea
erau intenţiile S.S.I.-ului faţă de o eventuală
ocupare a Transnistriei, Basarabiei şi Bucovinei de către armatele
sovietice. Ele urmau să fie realizate de Echipa Specială „C”, care să asigure conducerea Statului român cu informaţii
din teritoriile româneşti
„ocupate provizoriu” de inamic. Însă, capitularea României (23
august 1944) şi alierea
ei la Uniunea Sovietică împotriva Germaniei naziste, au dat peste cap toate
aceste intenţii, care
au fost realizate decât în mică parte.
„După retragerea trupelor germano-române din
Bucovina şi din Nordul Basarabiei – relata Eugen Cristescu
în timpul interogatoriilor de la Moscova, – Preşedinţia
Consiliului de Miniştri şi Marele Stat Major a dat ordin tuturor
serviciilor informative să creeze în oraşele principale din
Basarabia şi Moldova, o serie de legături informative şi
mijloace de transmisiuni spre a fi informaţi de regimul ce se va aplica
populaţiei române de trupele sovietice, guvernul român
considera că Basarabia şi Bucovina vor aparţine şi în
viitor statului român. Conform ordinului Marelui Stat Major aceşti rezidenţi
informativi trebuiau să trimită informaţii asupra situaţiei
generale din teritoriu. Recrutarea rezidenţilor informativi se făcea
prin bună învoială de şefii de centre sau delegaţii
lor, după care li se făcea o şcoală de instructaj. În
Bucovina, din cauza precipitării evenimentelor nu s-a creat o reţea
informativă. În Basarabia s-a realizat ceva în oraşul Chişinău şi la Iaşi.
Numele persoanelor recrutate cum şi adresele lor nu
le pot cunoaşte, fiind chestiuni de detaliu. Ele se pot găsi la
Centrala Serviciului la Agentura frontului de Est. În ce priveşte
faptul dacă şi în Transnistria s-au
recrutat asemenea rezidenţi informativi, nu pot preciza deoarece Agentura
frontului de Est lucra direct cu Comandamentul Armatei de la care primea dispoziţiuni.
În orice caz, relaţiuni
se pot obţine de la Centrala Serviciului unde se găseşte
în prezent Agentura frontului de Est.
În general însă în
această materie nu s-a realizat prea mult, deoarece
ordinul a venit foarte târziu şi n-a fost timpul necesar pentru recrutare, mai ales că populaţia se evacua în continuu”.[4]
[1]. Pe acest raport
şeful Agenturii Frontului de Est, colonelul Gh. Ionescu
a notat: „12.XI.1943. Raport
la serviciu, cu propuneri
concrete pentru acţiunea
în toate trei provincii, simultan:
- conducerea unică;
-
conferinţă la Odesa cu şefii de Centre 1,
2 şi 3.
-
Formarea planului de acţiune pentru fiecare Centru;
- Fixarea activităţii
Centrelor;
- Mijloace tehnice, aparate radio.
- Fonduri.
- Personal.
- Pregătirea evacuărilor.
Col. /ss/ Ionescu”.
[2]. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei,
inv. 1474, dosar 8/1941, filele
189-195.
[3]. Ibidem, Fond Cabinetul Militar al Conducütorului Statului, inv. 764, dosar
395/1942, filele 151-169.
[4]. Lotul Antonescu în ancheta SMERŞ, Moscova,
1944-1946. Documente din arhiva
F.S.B. Ediţie
îngrijită şi
studiu introductiv de Radu Ioanid, traducerea
documentelor din limba rusă de Radu Părpăuţă, Ed. „POLIROM”, /Iaşi/,
2006, p. 194.
