FRONTURILE S.S.I.A.R.–S.S.I. – subdiviziuni informative teritoriale din cadrul Secţiei I Informaţii a Serviciului Secret al României – Frontul de Vest, Frontul de Est şi Frontul de Sud –, care structural erau compuse din: Agentura Frontului (căutarea informaţiilor) şi Frontul (analiza-evidenţa informaţiilor). Culegeau informaţii prin centre informative şi rezidenţele externe.

Înfiinţarea Fronturilor a avut loc potrivit concepţiei lui Mihail Moruzov de organizare a Serviciului Secret al României, care presupunea: „I. Crearea serviciilor secrete de informaţii operative, la frontiere, care să fie conduse, din punct de vedere tactic de ofiţeri după directivele Marelui Stat Major (Secţia a II-a – n.a.), Serviciul «S» purtând numai răspunderea elementelor de agentură, din punct de vedere tehnic. II. Crearea unui Serviciu de contrainformaţii operative, sub conducerea directă şi pe răspunderea M.[arelui] St.[at] M.[ajor], cu trei Centre: Est, Vest şi Sud, având misiunea să pregătească aparatul de contrainformaţii necesar armatelor de operaţiuni în caz de război. III. Crearea unui Serviciu «S» de Informaţii înăuntrul statelor ce ne interesează, dincolo de zonele informative din raza Centrelor ce ţin direct de Marele Stat Major, având misiunea să procure atât în timp de pace cât şi în timp de război materialul de informaţii cu caracter general, necesar armatei. IV. Crearea unui Serviciu de contrainformaţii care să procure informaţii asupra oricăror chestiuni tot cu caracter general, interesând armata”.[1]

În urma reorganizării S.S.I.A.R. din 20 aprilie 1934, Secţia Informaţii se compunea din trei Fronturi: Frontul de Sud cu patru birouri: Biroul 1 – Bulgaria; Biroul 2 – Iugoslavia, Italia, Albania; Biroul 3 – Turcia, Grecia, Spania şi Africa; Biroul 4 – politico-economic; Frontul de Vest avea în structura sa tot patru birouri: Biroul 1 – Ungaria; Biroul 2 – Germania; Biroul 3 – Cehoslovacia, Franţa, Anglia şi Belgia; Biroul 4 – politico-economic; Frontul de Est coordona activitatea a patru birouri: Biroul 1 – Uniunea Sovietică; Biroul 2 – Polonia şi Ţările Baltice; Biroul 3 – China, Japonia şi Manciuria; Biroul 4 – politico-economic. Secţia Contrainformaţii avea în structura sa patru grupe: Grupa I-a – contrainformaţii; Grupa a II-a – industrii; Grupa a III-a – acţiuni sociale; Grupa a IV-a – informaţii militare. Grupele, la rândul lor, erau împărţite şi ele în agenturi şi evidenţe.[2]

Frontul de Est se ocupa în special de U.R.S.S., Frontul de Vest, în principal de Ungaria – cu o atenţie sporită la problema iredentismului maghiar, iar Frontul de Sud urmărea în mod deosebit iredentismul bulgar. Nu exista un Front de Nord, „considerându-se că amiciţia româno-polonă îl făcea inutil”.[3] Cele trei Fronturi erau conduse de ofiţeri de carieră.

În rezultatul ascensiunii tendinţelor statelor revizioniste, la începutul lunii octombrie 1938, la solicitarea lui M. Moruzov, M.St.Major a trimis la S.S.I.A.R. şase ofiţeri, în vederea reorganizării activităţii Fronturilor pe două linii de lucru: căutarea informaţiilor şi analiza-evidenţa acestora.[4] Din luna aprilie 1939, în cadrul Fronturilor au fost separate cadrele care se ocupau de căutarea informaţiilor de cele care se vor ocupa cu studiul, trierea, evidenţa şi difuzarea informaţiilor. A mai fost creat la fiecare Front şi un compartiment specializat pentru informaţiile cu caracter politic, existând în fiecare birou şi câte unul sau mai mulţi referenţi politic.[5]

Frontul de Sud avea misiunea de a obţine informaţii din ţările balcanice (şi anume: Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Grecia şi Turcia) aliate şi cele potenţial inamice, ţările din Orientul Apropiat, Italia şi Peninsula Iberică.[6] Urmărea să afle scopurile ţărilor vizate, aspectele din politica internă, potenţialul militar, posibilul ajutor pe care ar putea să-l ofere României, precum şi care ar fi marile interese din acele zone.[7]

Toată conducerea Agenturii se concentra în mâinile lt.-colonelului Nicolai Trifon şi a fratelui său Trifon Trifon, subdirector. Traian Borcescu coordona activitatea rezidenţilor de spionaj din ţările vizate de Agentură şi se ocupa de direcţia de „Studii” a celor trei şcoli de agenţi de teren ale Frontului.[8]

Se susţinea că, Frontul de Sud „era un fel de apanagiu al fraţilor Trifon, anume maiorul Nicolae Trifon, căpitanul Mircea Trifon şi Trifon-Titi Trifon, civil, fost student pe la Academia Comercială. Toţi trei – fostului funcţionar al S.S.I.A.R., Nicolae D. Stănescu – erau români macedoneni, născuţi în Bulgaria, unde-şi făcuseră studiile secundare şi astfel posedau bulgara foarte bine.

Familia Trifon avusese la Sofia o mare întreprindere comercială şi imobile de valoare. Cunoşteau temeinic pro­blemele bulgare, militare, politice şi economice şi susţi­neau că aveau în Bulgaria o reţea de numeroşi informa­tori, ceea ce le îngăduia să obţină sau să verifice uşor orice informaţie.

Pentru obţinerea sau verificarea informaţiilor, se deplasau chiar în Bulgaria, dar rapiditatea şi siguranţa cu care obţineau ce doreau mie mi s-a părut cam dubioasă, putând pune în discuţie dacă acest aparat informativ nu era direct dirijat de însuşi M.St.M.[ajor] Bulgar. Deşi eram tânăr şi nou în această meserie, însă examinând odată un material informativ militar procurat de un informator al lor din Rusciuk, dr. Kaciamakof, care venise la Bucureşti, unde la domiciliul meu dictase lui Puiu Grigoriu infor­maţiile aduse şi răspundea la întrebările acestuia, mi s-a părut suspectă cantitatea de date militare pe care un medic le putea deţine, dar mai ales precizia cu care răspundea din memorie la întrebările ce i-au fost puse.

Cât priveşte sumele cu care mi s-a spus că era retribuit mi s-a părut de asemenea că nu pot fi tentante, iar în ce priveşte mobilurile care l-ar fi făcut pe acest medic să ne furnizeze informaţii despre ţara sa de baştină, patria sa, anume că în timpul studenţiei sale, făcută la Bucureşti, ar fi fost stipendiat de către noi, de asemeni nu mi s-au părut argumente prea convingătoare.

Desigur că prezenţa elementului cuţovlah în Bulgaria înlesnea o acţiune informativă a noastră acolo, totuşi aparatul informativ al fraţilor Trifon l-am privit cu oarecare neîncredere.

Întotdeauna m-a mirat faptul că Moruzov, cu perspica­citatea sa, nu s-a sesizat despre valoarea informaţiilor din Bulgaria, dar probabil că deşi avea îndoieli asupra valorii informaţiilor militare procurate de agentura Frontului de sud, totuşi era nevoie să aibă informaţii în acest domeniu şi chiar dacă avea îndoieli asupra lor trecea peste ele pentru a putea umple un gol, chiar dacă operaţia de umplere nu era aşa cum ar fi trebuit să fie.

De altfel, consecinţele nu erau cu urmări prea impor­tante, Bulgaria neconstituind un pericol militar şi interesând mai de grabă activitatea iredentei bulgare.

În acest compartiment, însă, Moruzov avea informaţii de primă mână, deoarece îl avea informator pe însuşi frun­taşul minorităţii bulgare din Cadrilater, Iordan Lefterov, deputat în Parlamentul român, care îl ţinea la curent prin informaţii de cea mai importantă valoare asupra activităţii bulgare de subminare a autorităţii româneşti.

Cu toată conspirativitatea lui Moruzov, probabil că despre legăturile lor au transpirat unele informaţii până la Sofia, astfel încât, în 1940, imediat după cedarea Cadrila­terului, Lefterov a fost împuşcat pe stradă, ziua în amiaza mare, la Silistra”.[9]

În perioada 1 noiembrie 1938 – 15 februarie 1944, şef al Frontului de Sud a fost locotenent-colonelul Ioan Popescu. După studierea materialelor existente la preluarea funcţiei, I. Popescu a fixat trei categorii de ţări, în raport cu poziţia lor geografică faţă de România şi posibilităţile de a ataca România. Reieşind din această clasificare, a stabilit trei categorii de chestionare cu privire la informaţiile militare ce trebuiau obţinute: informaţii amănunţite despre Bulgaria, Iugoslavia, Turcia şi Grecia; informaţii generale despre Peninsula Iberică şi Orientul Mijlociu.

Pe primul plan se situa Bulgaria despre care a făcut un plan separat, acesta cuprinzând obţinerea de informaţii (care interesau pe timp de pace) referitoare la: organizarea armatei pe arme şi unităţi; dislocarea unităţilor şi formaţiunilor; echipament, instrucţii şi armament; industria de război, fabricile şi producţia. Dintre aspectele care interesau pe timp de război: mobilizarea armatei, planul de mobilizare, sistemul de mobilizare, efectivele mobilizării, gruparea forţelor în diferite ipoteze; organizarea frontierelor; puncte şi zone întărite, fortificaţii pasagere; marina militară: capacitate, dislocare şi activitate; aviaţia militară; aparatele de care dispune – tipuri şi număr, personalul navigant şi pregătirea, organizarea şi locuri de dislocare; comunicaţiile feroviare şi rutiere: starea lor, posibilităţi de transporturi; formaţiunile paramilitare, organizare, instrucţie şi dislocări; situaţia politică, raporturile dintre diferite grupări politice existente, crizele din guvern, iredenta dobrogeană şi cea ...moldoveană.

După 1940, locotenent-colonelul I. Popescu s-a ocupat intens de recrutarea şi instruirea fiecărui rezident în parte (perioada de instruire era de 2-3 săptămâni), de controlul activităţii rezidenţilor care lucrau în cadrul Frontului de Sud, precum şi de furnizarea instrucţiunilor necesare în continuarea activităţii.[10]

De la 1 octombrie 1938 şi până la 22 iunie 1941, I. Popescu (la 10 mai 1941 va fi avansat colonel), şeful Frontului de Sud al S.S.I. se putea mândri, printre altele şi cu informaţiile obţinute şi exploatate despre Bulgaria: a aflat în mare măsură dislocarea de pace a Armatei bulgare, destul de aproape de realitate; organizarea de pace a Armatei bulgare; pregătirea de război, instrucţia, echipamentul, armamentul Armatei bulgare; date interesante şi valabile pentru acea perioadă, cu privire la planul de mobilizare al Armatei bulgare, sistemul de mobilizare şi efectivele mobilizărilor; date mai puţin valoroase şi mai puţin precise despre industria de război şi posibilităţile de producţie; date destul de complete despre aviaţie şi marina militară; date sporadice despre lucrările de fortificaţii; date destul de precise asupra dislocărilor trupelor bulgare la frontiera turcă, la frontiera cu România în partea Dobrogei, precum şi dispozitivul în preziua atacului asupra Iugoslaviei; date relativ bune asupra stării şi întreţinerii comunicaţiilor, construcţii şi reparaţii, în special asupra comunicaţiilor de interes strategic; sub aspect politic s-au obţinut date despre atitudinile grupărilor politice filo-slave, despre Vanciu Mihailov şi cele filo-germane. În problemele filo-slave intra şi problema comunistă, ca extremă stânga a acestei grupări; din punct de vedere economic a cules cu uşurinţă şi era la curent cu datele asupra producţiei industriale şi agricole a Bulgariei.

În perioada 1941-1944, Bulgaria a trecut din punct de vedere informativ pe alt plan, datorită poziţiei acestei ţări faţă de germani, datele necesare fiind procurate prin Abwehr, respectiv prin Secţia „G” a S.S.I.

Pentru celelalte state care intrau în responsabilităţile Frontului de Sud – Iugoslavia, Grecia, Turcia, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Italia şi Peninsula Iberică – activitatea de culegere de informaţii a reuşit să satisfacă necesităţile de informaţii solicitate de instituţiile române cu atribuţii de apărare a securităţii naţionale.[11]

Totuşi, cele mai importante Fronturi au fost cele de Est şi de Vest. Nu în zadar, în cadrul Serviciului circula pe atunci, în privinţa Fronturilor, gluma: „Estul, Vestul şi Restul”.[12]

Frontul de Est a fost condus de maiorul Dumitru Rădulescu, despre care Nicolae D. Stănescu scria că, era „licenţiat în drept, nu se destinase iniţial carierei militare, dar împrejurările primului război mondial îl făcuseră să se activeze şi era ofiţer de stat major; era un element cult, inteligent, agreabil, ironic şi lipsit de spirit cazon. Nu cunoştea limba rusă şi prin aceasta, ca şi prin altele, se deosebea de ajutorul său, cpt. Emil Tulbure, basarabean, fost învăţător, fost ofiţer la Secţia II-a din M.St.M.[ajor] de pe fronturi, destul de bun cunoscător al problemelor legate de U.R.S.S., pe care le urmărea, între altele prin lectura zilnică a presei sovietice, mergând până la examinarea atentă şi a anunţurilor.

Era însă lipsit de obiectivitate şi din orice amănunt încerca să tragă concluzii generale, având înclinaţia generalizării dintr-un caz sau din prea puţine.

Concluziile sale erau, în mod paradoxal, fie alarmiste, fie depreciatoare a realizărilor din U.R.S.S.

În general, avea o înverşunată pornire împotriva Uniunii Sovietice. Cu mai multă obiectivitate şi cu mai mult spirit de discernământ, ar fi corespuns mai bine sarcinii sale.

Pe maiorul Rădulescu nu reuşea să-l influenţeze prea mult, decât în măsura în care acesta, necunoscător al limbii ruse şi cunoscător într-o măsură mai redusă a complexului de probleme ale U.R.S.S., nu avea posibi­litatea să-l controleze.

Maiorul Rădulescu plecând să-şi facă stagiul de ofiţer într-o unitate militară, conform normelor militare în vigoare, în locul său a venit maiorul Constantin Ionescu-Micandru, ofiţer de stat major, care, cunoscând şi mai puţin problemele în cauză, căpitanul Tulbure a reuşit să-l orienteze în spiritul vederilor sale pătimaşe antisovietice.

După declararea războiului împotriva U.R.S.S., Tulbure, avansat între timp maior, a murit pe teritoriul basarabean, într-un acces de cord.

Cât priveşte pe Ionescu-Micandru, acesta mai târziu, când statul român s-a aliat fascismului, a fost trecut ca şef al secţiei de legătură cu germanii, cu Abwehrul, secţie denumită «Secţia G» (Germană), pe care unii din noi, antigermani, o numeau confidenţial «Secţia T» (trădare)”.[13]

Din lipsă de personal, rezidentura Frontului de Est, în baza unor planuri minuţios întocmite, era susţinută cu opt cadre de la Centrala S.S.I., care se schimbau lunar. Ofiţerii detaşaţi aveau misiunea de a coordona munca informativă, de a sintetiza materialele cu informaţii ce veneau de pe front sau din spatele frontului, de la agenţii infiltraţi. Se întocmeau astfel rapoarte ample, care erau trimise apoi la centru.[14] Frontul de Est a elaborat multiple studii referitoare, în special, la Uniunea Sovietică şi Armata roşie (vezi Centrele de Informaţii Nr. 1 „Cernăuţi”, Nr. 2 „Chişinău” şi Nr. 3 „Odessa” ale S.S.I. şi Serviciul Special de Informaţii al României).

După ieşirea României din războiul împotriva U.R.S.S. (23 august 1944), Frontul de Est a fost dizolvat, iar agentura deconspirată, lista informatorilor nimerind în mâinile foştilor inamici – a sovieticilor. Cea mai mare parte a arhivei Frontului a fost distrusă.

Frontul de Vest, cu competenţe de culegere a informaţiilor din Ungaria, Cehoslovacia, Austria, Germania, Elveţia, Franţa, Anglia şi Statele Unite ale Americii, era condus, la începutul anilor `30, de către maiorul Crăciunescu, „ofiţer de stat major, element dotat cu însuşiri mijlocii, însă sistematic şi ordonat”.

Însă, „Elementul mai activ la Frontul de vest îl constituia căpitanul Traian Roman, care-şi făcuse ucenicia infor­maţiilor la centrele M.St.M.[ajor] de la frontiera cu U.R.S.S., bun cunoscător al limbii şi problemelor maghiare, avea şi informatori pe teritoriul Ungariei cu care lua contact în localităţile româneşti de la graniţă”.[15]

Din aprilie 1938, la conducerea Frontului de Vest s-a aflat maiorul Constantin Antonescu, cu un efectiv de 14 angajaţi, grupaţi în patru birouri: Ungaria, Germania, Cehoslovacia şi restul ţărilor occidentale.[16]

La sfârşitul anului 1938, noul şef, maiorul Ion Scorţeanu, a reorganizat personalul Frontului în două birouri: Biroul I – principalul obiectiv fiind Ungaria, secundar ţările scandinave şi Anglia; Biroul II – principalul obiectiv fiind Germania şi secundar Elveţia, Franţa, Ţările de Jos. La numai o lună va fi din nou reorganizat în patru birouri: Biroul I – Ungaria; Biroul II – Germania; Biroul III – Cehoslovacia, Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia, Danemarca, Suedia, Norvegia; Biroul IV – probleme politice interne şi externe, situaţia economică, valorificarea presei străine. Birourile întocmeau sinteze, ordinea de urgenţă fiind: Ungaria, Germania, Cehoslovacia, Franţa, Anglia, Elveţia, Belgia, Olanda.[17]

În iulie 1940, după prăbuşirea avionului cu şefii Frontului de Vest (Mihai Averescu şi maior Scorţeanu), la conducere a fost numit căpitanul Ion Bălteanu,[18] iar din 16 iulie 1940 până în 9 mai 1944, funcţia de şef al Frontului de Vest a fost îndeplinită de Aurelian Andra.[19]

Începând din noiembrie 1940 şeful Secţiei I Informaţii, locotenent-colonelul I. Dumitrescu recomanda valorificarea informativă a refugiaţilor, spionilor, dezertorilor.

O atenţie deosebită a fost acordată rezidenţilor străini existenţi, fiind înfiinţate noi rezidenţe la Cluj, Oradea, Berna şi un nou Centru Informativ la Vatra Dornei. Evoluţia situaţiei de la graniţa de vest a făcut să se ajungă în februarie 1941, la un efectiv de 20 ofiţeri şi funcţionari civili, care să acţioneze la Centrele din Oradea şi Cluj, pentru a contracara activitatea agenţilor maghiari de la Consulatele din Braşov şi Arad.

În timpul conflictului germano-iugoslav din aprilie 1941, Centrul de la Arad a urmărit prin informatori sau agenţi proprii evoluţia evenimentelor prin subcentre de-a lungul graniţei (Stamora-Moraviţa, Jimbolia, Valcani). În aprilie 1941, Centrul de la Turda se muta la Alba Iulia, pentru filarea agenţilor maghiari, foarte numeroşi în acea zonă.[20]

Pe lângă frecventele deplasări în occident, şeful Frontului de Vest (ca şi cei ai Fronturilor de Sud şi Est) avea ca sarcină întocmirea cererilor (chestionarelor) periodice şi ocazionale pentru informaţiile care urmau să fie culese sau verificate de Agentură.

Până în noiembrie 1938, arhiva Frontului de Vest cuprindea 20 de studii despre Germania, 15 despre Ungaria şi alte 13 dosare cu diverse materiale: hărţi, clişee fotografice etc.[21] Iar în procesul colaborării S.S.I. cu Abwehr-ul german, a înaintat prin Secţia a III-a „G”, reprezentantului german în România, maior Herman von Stransky, circa 50 „note informative”, marea lor majoritate cu referire la atrocităţile săvârşite împotriva populaţiei româneşti de către regimul horthyst din Ungaria.

În perioada cât a avut ca şef pe Aurelian Andra, Frontul de Vest era compus din 9-12 ofiţeri şi funcţionari civili: un referent politic pentru Ungaria, funcţionar civil; un referent politic pentru celelalte ţări din Vest (Slovacia, Austria, Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Anglia şi America); 5 translatori de limbă maghiară, funcţionari civili (1 translator de limbă maghiară la Centrul Informativ „Turda”; 1 translator de limbă cehă; 1 translator de limbă franceză; 3 translatori de limbă germană; 2 translatori de limbă engleză; 1 secretar la Biroul de Evidenţă; 3 funcţionari-dactilografi.

Numărul rezidenţilor Frontului de Vest, pe ţări, era următoarea: în Ungaria 3-4 (la Budapesta 1-2, Oradea 1, Cluj 1); Cehoslovacia un rezident (la Bratislava); Austria un rezident (la Viena); Germania un rezident (la Berlin, care va fi retras în perioada 1941-1944); Elveţia doi rezidenţi (la Berna); Franţa un rezident (la Paris); Anglia un rezident; America un rezident.

Frontul de Vest avea cinci centre informative situate la frontiera cu Ungaria şi se aflau în localităţile: Timişoara, Arad, Beiuş, Turda şi Braşov. Fiecare centru avea, de regulă, un şef, un ajutor, un, dactilograf şi, eventual, un radiotelegrafist. Din punct de vedere al calităţii şi cantităţii materialelor obţinute, cu excepţia Centrului Beiuş, toate centrele informative de la graniţa cu Ungaria au avut o activitate eficientă. Dintre rezidenţii de la Budapesta, trei s-au distins prin informaţiile preţioase asupra fortificaţiilor ce se construiau în Ardealul de nord şi asupra unităţilor militare maghiare; au procurat de două ori documente despre reorganizarea Armatei maghiare şi au ţinut S.S.I.-ul la curent cu situaţia reală politico-economică din Ungaria. Un rezident din Ungaria a reuşit timp de trei ani să intre în posesia tabelelor cu unităţile Armatei maghiare, care erau fotocopiate. Un singur rezident de la Budapesta a fost retras pentru activitate foarte slabă . Informaţiile venite de la agentura din Ungaria se refereau şi la: nemulţumirile economice ale populaţiei; tratamentul discriminatoriu asupra românilor din Ungaria, îndeosebi asupra celor din Ardealul de nord. Informaţii bune au trimis rezidenţii de la Berna şi Bratislava, iar cei de la Paris, Londra şi Washington nu s-au remarcat în mod deosebit.

Ca şef al Frontului de Vest, Aurelian Andra a întocmit mai multe lucrări de sinteză cu caracter militar, economic, politic şi social despre Ungaria, ca de exemplu: Revizionismul maghiar, Substratul provocărilor ungureşti la adresa României, Corpul expediţionar ungar, Minoritarii în armata maghiară, Aviaţia ungară, Ungaria-Fortificaţii, Ungaria – organizaţii iredentiste şi formaţiuni paramilitare. Pentru meritele deosebite în activitatea de şef al Frontului de Vest, Aurelian Andra a fost decorat cu Coroana României, clasa a V-a, în anul 1942 şi cu Vulturul german, în 1943.[22]

Reorganizarea din noiembrie 1940 a S.S.I., a schimbat mult aspectul Secţiei I de Informaţii, ale cărei operaţiuni se desfăşurau pe zonele din faţa frontierei şi în adâncime. Pentru început au fost excluşi acei agenţi care se dovediseră inactivi sau care nu corespundeau cerinţelor postului. S-a majorat apoi numărul agenţilor prin aducerea de noi cadre calificate şi li s-au încredinţat automobile pentru o mai rapidă deplasare şi fonduri pentru angajarea de noi informatori. Rezidenţii din străinătate fiind cu toţii compromişi în operaţiunile anterioare, a trebuit să fie de urgenţă înlocuiţi. Pentru o mai bună disimulare a noilor rezidenţi, aceştia erau numiţi în posturi diplomatice: consuli, viceconsuli onorifici, cancelari, ajutori de ataşaţi de presă, comerciali sau culturali, etc. Rapoartele cifrate ale rezidenţilor externi erau trimise în ţară prin valizele diplomatice aduse de curieri, plicurile fiind introduse, închise, în plicurile miniştrilor plenipotenţiari, pentru o mai bună acoperire. Înainte de a pleca în misiune, rezidenţii erau instruiţi în legătură cu problemele specifice ale ţării în care urma să se desfăşoare misiunea, precum şi din punctul de vedere al manierelor, pentru a se putea prezenta ca adevăraţi diplomaţi. În cadrul operaţiunii de reorganizare a Secţiei de Informaţii s-au luat măsuri pentru realizarea de studii care să servească Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, M.St.Major şi Ministerului Afacerilor Străine.[23]

Întreaga activitate se desfăşura în cadrul unor planuri anuale de căutare a informaţiilor, care porneau de la cererile de informaţii ale M.St.Major şi S.S.I.A.R. Organizatoric, circuitul informaţiilor era următorul: M.St.Major elabora în cadrul Secţiei a II-a chestionare cu întrebări legate de situaţia politico-militară a potenţialilor inamici, documentul fiind trimis spre completare la S.S.I.A.R., unde erau adăugate, de către şefii Fronturilor, problemele specifice fiecăruia, apoi era predat Agenturilor Fronturilor, pentru satisfacerea lor prin procurarea informaţiilor necesare.

Cele trei Agenturi ale Fronturilor de Est, Vest şi Sud, acţionau în culegerea de informaţii pe două căi: prin centrele informative din Chişinău, Cernăuţi, Giurgiu, Orşova, Turnu Severin, Timişoara, Arad, Beiuş, Turda, Braşov şi prin rezidenţii externi (în U.R.S.S., Polonia, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Turcia, Italia, Spania, Cehoslovacia, Austria, Germania, Elveţia, Franţa, Anglia, Statele Unite).[24]

Ca organe externe, rezidenţii activi/rezervă, erau foşti ziarişti, colaboratorii Ministerului Propagandei, ataşaţii/consilierii de presă, membrii oficiilor comerciale din străinătate (aveau rolul culegerii de informaţii militare, economice politice, culturale, financiare şi sociale). Rezidenţii erau, de regulă, intelectuali români, dar se putea apela şi la germani, saşi, ruteni, sârbi. Camuflarea rezidenţilor era obligatorie, aceştia nu trebuiau să se diferenţieze în vreun fel de ceilalţi angajaţi ai legaţiei/consulatului. Erau plasaţi în oraşe garnizoane de reşedinţă, comandamente şi servicii sau în regiuni cu industrii de apărare naţională, regiuni fortificate, etc.[25]

Centrul informativ era unitatea cea mai mare, care dirija acţiunea dintr-o provincie. Era, practic, un serviciu de informaţii în miniatură, având aceleaşi misiuni şi urmărind aceleaşi probleme ca şi Centrala S.S.I.: informaţii externe, informaţii interne şi contrainformaţii, contraspionaj şi contrasabotaj. Un Centru coordona mai multe subcentre şi rezidenţe.[26] Şeful de centru organiza, coordona şi conducea întreaga activitate de recrutări, instruiri, procurare şi valorificare a materialului infomativ/contrainformativ, la rândul său subordonându-se Agenturii Frontului. Redacta note, sinteze, rapoarte şi dări de seamă, legate de materialul informativ şi contrainformativ procurat, organiza şi dota Centrul, se ocupa de problemele legate de recrutarea şi instruirea informatorilor, făcând propuneri pentru îmbunătăţirea funcţionării Centrului. În lucrările de birou şefii de centre erau ajutaţi de secretarul-dactilograf al centrului. Şeful nucleului contrainformativ executa toate urmăririle, supravegherile şi arestările, întocmind rapoarte după îndeplinirea misiunilor. Seconda şeful centrului în recrutarea şi instruirea agenţilor, în executarea trecerilor şi primirilor de agenţi.[27]

Subcentrul era o unitate intermediară, care coordona acţiunea într-un sector (trei-cinci judeţe).

Rezidenţa internă era unitatea cea mai mică a serviciului şi acţiona într-un singur judeţ.[28]

Agenţii contrainformativi aveau rolul supravegherii agenţilor deja angajaţi, iar din personalul auxiliar (tehnicieni) făceau parte radiotelegrafiştii (subordonaţi şefilor de centre în toate aspectele), şoferii direct răspunzători şi faţă de şeful centrului şi faţă de Secţia auto a S.S.I., aceştia putând fi folosiţi şi la supraveghere, filări, urmăriri.

Recrutorii trebuiau să fie intelectuali, serioşi, buni psihologi şi cunoscători de caractere. La recomandarea unui nou agent trebuia să-i cunoască relaţiile, rudele şi alte cunoştinţe.

Agenţii informatori şi agenţii curieri puteau fi recrutaţi din orice categorie socială şi de orice naţionalitate. După o supraveghere de 15 zile şi, la recomandarea recrutorului, putea începe instruirea lor în funcţie de specialitate, arma în care a fost încadrat sau în probleme politice, economice, industriale. O primă misiune pe teritoriul străin nu trebuia să fie mai lungă de trei zile. În funcţie de rezultatele primei misiuni, era angajat sau respins.[29]

Întregul personal al S.S.I. lucra sub acoperire, având identităţi false, atât în Centrală, cât şi în teritoriu. Începând de la funcţia de subdirector special şi până la oamenii de serviciu, mecanicii sau frizerii din S.S.I., toţi angajaţii aveau un nume conspirativ, ales, de obicei, în aşa fel încât iniţialele să coincidă cu cele ale numelui real.

Informatorii S.S.I. erau împărţiţi în trei categorii: informatorii principali, care se ocupau de toate problemele de interes pentru S.S.I. şi care dirijau o agentură de informatori speciali şi secundari; informatorii speciali, care se ocupau de o singură problemă; informatorii secundari, care furnizau informaţii cu caracter general din toate domeniile de interes.

Dacă numărul de informatori principali era limitat la doi-trei în fiecare judeţ, numărul celor speciali şi secundari era indicat să fie „cât mai mare”. Recrutarea acestora din urmă cădea, de altfel, în sarcina informatorilor principali. Interesant de remarcat este sistemul de dublare şi triplare a reţelelor informative, sistem ce permitea o mai bună verificare a informaţiilor, dar care, totodată, risca să producă unele deconspirări. Astfel, independent de reţeaua informatorilor principali, Centrul mai recruta direct un număr de informatori speciali şi secundari în fiecare judeţ.

La rându-i, Subcentrul crea şi el o astfel de reţea, pentru ca, în final, rezidenţa să recruteze unul sau doi informatori principali în reşedinţa de plasă.

Pe lângă această reţea, rezidentul mai recruta un număr de informatori speciali şi secundari în fiecare plasă, care lucrau direct cu el.

Personalului S.S.I. i se recomanda ca în alegerea profesiei de acoperire să fie „cât mai modest” şi să-şi aleagă profesii de „gazetar, comerciant, funcţionar la Propagandă sau la Oficiul Naţional de Turism”, având grijă ca alegerea să corespundă cunoştinţelor pe care le au în domeniu, pentru a evita deconspirarea.[30]

Centrele de informaţii transmiteau informaţiile culese prin agentură, prin curieri, telegrame cifrate sau chiar prin poştă când materialele erau de mai mică importanţă. Rezidenţii din străinătate trimiteau materialele informative prin curierii diplomatici ai Ministerului de Externe, într-un pachet aparte adresat S.S.I., care de la Ministerul de Externe era trimis prin curier obişnuit. Informaţiile scurte şi importante erau trimise sub formă de telegrame cifrate sau când venea rezidentul la Bucureşti. Toate aceste informaţii, prin şefii de Agenturi, ajungeau la şefii de Fronturi informative.

Funcţionarii Fronturilor (Vest, Sud şi Est) mai primeau materiale informative, cu referire la ţările din competenţă, de la Secţia ascultări radio (care întocmea „buletine informative” asupra ştirilor radio care interesau Frontul respectiv), de la cenzura externă (redacta „buletine informative” periodice cu ştiri culese din corespondenţa particulară externă) şi de la Biroul presei (articole care interesau Frontul respectiv, inclusiv cele cenzurate şi nepublicate).[31]

Tehnica „căutării” prin agenţi externi, se organiza în baza planului de căutare redactat de organele superioare, vizând datele şi obiectivele de atins. Din punct de vedere tehnic, căutarea avea loc în baza principiului suprapunerii mijloacelor şi a intersecţiilor liniilor de informaţii. Linia reprezenta totalitatea elementelor informative din aceeaşi structură, cu acelaşi instructaj şi care opera în acelaşi mod faţă de probleme sau persoane. Liniile puteau fi alcătuite din: agenţi plasaţi la diferite autorităţi; agenţi externi recrutaţi dintre cetăţenii români; agenţi externi recrutaţi pe teritoriul naţional dintre cetăţenii străini; o organizaţie sau serviciu de informaţii străin; o societate cu ramificaţii şi legături comerciale, industriale, de transport pe teritoriul unui anumit stat vizat; rezidenţi activi într-o anumită regiune; agenţi recrutaţi dintre prizonieri sau refugiaţi.

Fiecare linie purta un indicativ alfabetic, iar pentru identificarea agentului care activa într-o linie, primea un indicativ numeric şi unul alfabetic. Suprapunerea mijloacelor de căutare însemna căutarea aceleiaşi informaţii prin agenţi şi linii diferite, pornite de la acelaşi organ, necunoscute între ele, în timp ce intersecţia liniilor însemna căutarea unei informaţii prin aceleaşi mijloace, dar pornite de la organe de căutare diferite. Respectarea acestui procedeu ducea la verificarea şi garantarea unei informaţii.

Agenţii externi trebuiau să întrunească o serie de calităţi fizice (fizic robust, fără particularităţi sau defecte fizice şi fiziologice), intelectuale (inteligenţă, memorie, spirit de iniţiativă, abilitate, buna cunoaştere a limbii ţării respective) şi morale (convins de utilitatea misiunii sale, curaj, discreţie, fără vicii, cu legături familiare şi interese materiale care să-l motiveze în a lucra natural pentru stat, să nu fi avut neplăceri din partea autorităţilor). Iniţial, trecea printr-o fază preliminară de identificare şi verificare executată de către un „organ indicator”, care întocmea o foaie de aprecieri legate de calităţile, aptitudinile persoanei.

Datele ajungeau la şeful organului informativ care dispunea verificarea informaţiilor prin alte surse (organe contrainformative) şi redacta o altă foaie de aprecieri, după alte surse. Calităţile şi defectele „candidatului” erau analizate pe baza ambelor foi şi doar şeful organului de informaţii aprecia recrutarea sau părăsirea persoanei ca agent. Acesta era atras prin propunere directă, tentaţii (când persoana era înclinată spre aventură, interesată de bani, o salva din situaţii grele, promisiuni de posturi) sau prin atragere în cursă (împrumuturi băneşti ce nu puteau fi onorate, compromiteri în faţa autorităţilor, periclitarea situaţiei personale sau a familiei).

Recrutarea era urmată de instruire, timp în care erau apreciate calităţile şi defectele, minuţios analizate de către instructori (inteligenţă, memorie, hotărâre, iniţiativă, rezistenţă fizică, sesizarea diverselor situaţii, abilitate în acţiuni) sau de organe contrainformative (discreţie, legături intime, înclinaţii, poziţia faţă de autorităţi, legături familiare). Constatările se notau în rapoarte de care se ţinea seama la acordarea notei calificative.

Instructajul cuprindea pregătirea, perfecţionarea generală şi specială a agentului, în funcţie de locul şi misiunea încredinţată (rezident, informator, curier oficial, curier clandestin). Pregătirea generală viza: educaţia morală a agentului; orientarea generală asupra situaţiei; informaţii şi contrainformaţii; topografie şi orientare; organizarea şi dotarea armatei respective; armament şi trageri; tehnica culegerii informaţiilor şi modul de redactare a notelor; jiu-jitsu; modul de viaţă şi acte de identitate din regiunea respectivă; contraspionajul ţării respective; tehnica transmiterii informaţiilor; cifru şi coduri convenţionale; tehnica trecerii frontierei sau liniilor de luptă; distrugeri; cunoştinţe tehnice t.f.f.; tehnica fotografierii clandestine. Instruirea se făcea în localuri conspirative, individual sau cel mult câte două persoane, numărul şedinţelor şi durata instruirii rămânând la latitudinea instructorilor (locul, ziua, ora), apelându-se şi la specialişti de la unităţile militare şi societăţi sportive (pentru distrugeri, t.f.f., jiu-jitsu).

Înainte de trimiterea agentului în misiune externă, acesta era verificat într-o misiune internă similară. În final, era redactată de către instructor o altă foaie calificativă privind aptitudinile şi rezultatele obţinute. Misiunea era adusă la cunoştinţa agentului cu 1-2 zile înainte şi era precedată de o pregătire intelectuală şi materială cu: alimente consistente în volum mic (zahăr, ciocolată, slănină, preparate condensate); echipament similar şi acte de identitate valabile în regiunea unde va activa; înzestrarea cu valuta ţării sau alte valute circulatorii, obiecte ce pot fi valorificate; dotarea tehnică – aparat t.f.f., ceasornic, busolă, armament, materiale de fotografiat sau filmat, explozibili.

Pregătirea intelectuală viza: fixarea regiunii şi localităţilor vecine; recunoaşterea în detaliu a itinerarului de parcurs, unghiurile de marş; mijloacele de transport până la destinaţie; crearea legendelor de folosit pentru înlăturarea inconvenientelor întâmpinate; acţiunea informativă şi eventuale recrutări; formarea legăturilor şi transmiterea materialelor; cutii de scrisori, curieri, mijloace tehnice; timpul şi modalitatea reîntoarcerii, consemne, parole de trecere, prezentarea. Pregătirea intelectuală se memora în cele mai mici detalii, iar misiunea scrisă era anexată la dosarul agentului.

Operaţiunea se putea face legal (cu acte de trecere a frontierei) sau clandestin (lansări cu paraşuta, străbaterea frontierei sau a liniei de luptă a frontului ori depăşirea agenţilor de către trupele în retragere). Locul trecerii se alegea în funcţie de intensitatea pazei frontierei, putându-se organiza acţiuni de distragere a atenţiei şi camuflarea personalului şi a agenţilor, în ţinuta similară trupelor de pază. Trecerile erau organizate, în general, în nopţile fără lună şi cu intemperii. Imediat se organiza o pândă de ascultare (aproximativ două ore), în scopul verificării trecerii. Operatorul trecerii redacta un referat privind efectuarea acesteia, care se anexa la dosarul agentului. Când materialul informativ era trimis prin agenţi, curieri sau alte mijloace, era necesară organizarea operaţiunii de aşteptare; împreună cu agentul se stabilea punctul de reîntoarcere, zilele, orele de aşteptare, semnele de recunoaştere, modalitatea trecerii şi parola agentului. Organul operator trebuia să recunoască din timp punctul de aşteptare, amplasând materialul necesar trecerii (bărci, frânghii).

Şeful Biroului de Informaţii exploata agentul şi materialul, verificând valoarea materialului şi veridicitatea informaţiilor, gradul de sinceritate şi măsura în care acesta şi-a îndeplinit misiunea.

În urma interogatoriului, când stabilea în detaliu împrejurările culegerii informaţiilor, legăturile realizate, greutăţile întâmpinate, posibilele date neglijate, acesta întocmea o „notă informativă” cu indicarea sursei şi a valorii sursei. Renunţarea sau refolosirea, recompensarea sau trimiterea agentului la Secţia de Poliţie Judiciară Militară era decisă în funcţie de importanţa informaţiilor.[32]

Alte metode de culegere a informaţiilor erau: deplasările „ocazionale” în străinătate (concediu, excursii) ale ofiţerilor şi soţiilor acestora, exploatarea emisiunilor radio oficiale din ţările vizate, a presei, cenzura corespondenţei. Presa străină era achiziţionată prin Biroul Presei.[33]