POLIŢIA SPECIALĂ de CAMPANIE – a fost înfiinţată la începutul anului 1942, când Armata română, alături de cea germană, era în plină campanie militară împotriva Uniunii Sovietice. Într-un teritoriu străin, unde lupta cu unităţile operative inamice era însoţită de înfruntarea activităţilor ostile din partea populaţiei ocupate, a bandelor teroriste (de partizani) organizate de serviciile speciale sovietice, a acţiunilor de spionaj, sabotaj şi a propagandei îndreptate spre distrugerea morală a trupelor române, efortul serviciilor informative, de siguranţă şi poliţie, era maxim. El a fost amplificat prin înfiinţarea unor grupe de poliţie cu profil contrainformativ – Grupe ale Poliţiei Speciale de Campanie (G.P.S.C.), – după modelul german al Geheime Feldpolizei.

Înfiinţarea G.P.S.C., precum şi atribuţiile ce le reveneau, au fost stabilite de M.St.Major, Secţia a II-a, în Instrucţiunile nr. 275.835/1942 şi 219.391/1942 pentru Organizarea, funcţionarea şi întrebuinţarea unităţilor Poliţiei Speciale de Campanie (comunicate tuturor Marilor Unităţi române).[1]

Potrivit Instrucţiunilor, unităţile Poliţiei de Campanie urmau să fie unităţi mici, cu o instrucţie specială, menite să contribuie în zona de operaţiuni la activitatea contrainformativă şi în special, la cea de contraspionaj, contrasabotaj, contraterorism şi de anihilare a propagandei defetiste.

La divizie, o astfel de companie trebuia să fie compusă din şeful companiei (ofiţer de rezervă, provenit din jandarmerie sau poliţie /asimilat/), ajutorul şefului companiei (subofiţer de jandarmi sau agent de poliţie), două echipe a câte trei oameni (subofiţeri, agenţi de poliţie şi grade inferioare din jandarmerie, care au urmat un curs de specializare). La corpul de armată, grupul trebuia să fie constituit dintr-un şef (ofiţer), un ajutor (subofiţer) şi trei echipe a câte trei oameni (ca la divizie). La Armată şi la M.C.G., echipa trebuia să aibă în compunerea sa: un şef (ofiţer), două ajutoare (ofiţer şi subofiţer) şi şase echipe a câte trei oameni (ca la divizie).

Aceste unităţi erau indivizibile. M.C.G., precum şi fiecare comandant de divizie, corp de armată şi armată, trebuia să dispună de câte o G.P.S.C., care să funcţioneze pe lângă Serviciile Pretorale ale M.U. şi să fie în subordinele lor, alături de Companiile de Poliţie.

Serviciile Pretorale întrebuinţau Companiile de Poliţie, în general, în misiuni de ordine (menţinerea ordinii publice, a siguranţei şi coordonarea circulaţiei) în sectorul M.U. respective, iar G.P.S.C. – în misiuni speciale privind contraspionajul, contrasabotajul, contraterorismul şi contrapropaganda, urmărirea şi împiedicarea cazurilor de înaltă trădare; urmărirea şi descoperirea ostaşilor sau agenţilor lăsaţi pe loc de inamic cu anumite misiuni; descoperirea liniilor telegrafice, telefonice, secretelor, aparatelor t.f.f., porumbeilor călători, etc. ale inamicului; colaborau cu Serviciile Pretorale la interogarea prizonierilor /pentru a lua cunoştinţă de amplasamentul comandamentelor, administraţiilor, etc. sovietice pentru a le putea cerceta imediat după ce localitatea era ocupată/; ridicarea documentelor găsite în comandamente, administraţii, etc., pe care trebuiau să le predea imediat Biroului 2 informaţii al M.U. respective; sechestrarea /la ocuparea localităţii/ a materialelor poştale şi a corespondenţei aflate la oficii, gări şi în cutii poştale; supravegherea poştei civile /eventual a convorbirilor telefonice şi a comunicărilor telegrafice/; supravegherea populaţiei civile şi a circulaţiei persoanelor, a traficului pe calea ferată, pe apă şi aer, etc.

Colaboratorii Poliţiei Speciale de Campanie erau militari şi purtau uniformă militară a jandarmeriei. Puteau îmbrăca şi ţinută civilă, atunci când nevoile de serviciu o cereau. Aveau toate drepturile şi îndatoririle militarilor aflaţi sub arme. Dispuneau de o legitimaţie specială şi trebuiau să poarte o insignă de metal numerotată. Unii dintre ei îndeplineau şi funcţia de ofiţeri ai poliţiei judiciare /ofiţeri de jandarmi, comisari şi comisari ajutori/, ceea ce se specifica în legitimaţia de serviciu. Ofiţerii de poliţie judiciară din G.P.S.C. aveau dreptul să procedeze la arestări, cercetări, sechestrări, cercetări de persoane; puteau trece prin zonele oprite, să intre în clădirile militare, să ceară comandanţilor de M.U. interzicerea consumului în unitate a băuturilor alcoolice suspecte, până la finalizarea expertizării lor.[2]

Ofiţerii şi subofiţerii de jandarmi, precum şi comisarii şi comisarii ajutori, care aveau, conform legii, calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, îşi păstrau această calitate şi atunci când erau încadraţi în G.P.S.C., (fie că se găseau în zona de operaţiuni, fie că erau în interior). Competenţa lor se extindea asupra întregului teritoriu al unităţii căreia aparţineau.[3]

În ceea ce priveşte sechestrarea bunurilor, ele trebuiau să se facă luându-se în considerare convenţiile încheiate cu trupele germane, iar în zonele de control mixt româno-aliat, pentru orice operaţiune menţionată mai sus, urma să se acţioneze în acord cu organele locale de poliţie (aliate). În general, în zonele de ocupaţie mixtă, toate măsurile luate de G.P.S.C., urmau să fie luate întotdeauna în acord cu organele de poliţie locale (aliate).

Competenţa G.P.S.C. nu era strict limitată de limitele zonelor de acţiune ale M.U. În sectorul care aparţinea altei M.U., trebuia să se lucreze în comun acord cu Grupa din acel sector.

Toate necesităţile contrainformative ale zonei erau fixate de Statul Major al unităţii respective prin Biroul 2, care trebuia să comunice aceste necesităţi Pretoratului, sub formă de misiuni, iar pretorul, la rândul său, să dispună executarea misiunilor, stabilind modul de lucru. Şeful grupei fixa în detaliu personalul şi organiza material executarea.

Comandantul şi şeful de Stat Major al unităţii, urmau să fie ţinuţi la curent de către pretor – prin Biroul 2 – cu întreaga situaţie contrainformativă în zona M.U. respective, raportată de G.P.S.C. Pretorul trebuia să urmărească îndeaproape lucrul G.P.S.C., să-i dea îndrumările necesare şi să supravegheze comiterea abuzurilor sau abaterilor în serviciu, precum şi îndeplinirea misiunii încredinţate în cele mai bune condiţii.

Şeful G.P.S.C. era acela care în primul rând răspundea de executarea misiunilor primite. Urmărea îndeaproape activitatea personalului din subordine. Trebuia să ceară unităţii (pe lângă care era ataşată grupa) toate informaţiile şi mijloacele de care avea nevoie pentru îndeplinirea misiunii.

Sarcinile comandantului Grupei erau „grele şi pentru a obţine rezultate, cu adevărat utile, el va trebui să dea întotdeauna dovadă de: un spirit şi în simţ de sacrificiu neprecupeţit; să depună o conştiinciozitate deosebită şi să probeze în toate ocaziunile că este călăuzit de onestitate”.[4]

La unităţile Armatei române de pe frontul de est, care dispuneau de centre de informaţii ale M.St.Major, G.P.S.C. se aflau în subordinele acestora. Pe lângă Centrul „H”, în primăvara anului 1943, a fost ataşată o Grupă P.S.C. („moştenită” de la Centrul „B”), cu misiuni informative şi contrainformative, condusă de sublocotenentul (r.) Mihail Th. Cruceanu. Până atunci, sublocotenentul M. Cruceanu a fost comandant al Grupei P.S.C. a M.C.G., lucrând direct sub ordinele lt.-colonelului I. Almăjanu. După ce, la 10 ianuarie 1943, M.C.G. s-a retras de pe front în România, M. Cruceanu a fost detaşat, cu o echipă de 7 grade inferioare,[5] la Centrul de Informaţii „B” pentru misiuni informative şi contrainformative. La 18 februarie 1943, a trecut din subordinele Centrului „B” din Caucaz, în subordinele Subcentrului Nr. 6 Informativ Simferopol (al aceluiaşi Centru), care a preluat atribuţiile Centrului „B” în zonă. După ce a activat o perioadă independent, Subcentrul, împreună cu această Grupă P.S.C., la 20 aprilie 1943, a trecut în subordinele Centrului de Informaţii „H”.

Grupa sublocotenentului M. Cruceanu a fost întrebuinţată în diverse acţiuni contrainformative. O parte din agenţi au avut misiunea, ca prin contactul cu populaţia din zonă, să afle starea ei de spirit şi problemele ce o îngrijorau. Concomitent, au fost urmăriţi diverşi indivizi suspectaţi de propagandă subversivă, spionaj sau terorism. De asemenea, Grupa a fost utilizată la constatarea stării de spirit a ostaşilor, doleanţelor, discuţiilor purtate şi ideilor difuzate, nemulţumirilor şi cauzelor ce le provocau, etc. Agenţii mai experimentaţi ai G.P.S.C. au participat la numeroase arestări ai membrilor organizaţiilor subversive şi la investigarea acestora în arest (infiltrându-se printre ei şi dându-se drept complicii lor).

Pentru eficientizarea lucrului Grupelor P.S.C., sublocotenentul M. Cruceanu într-un raport de-al său, i-a înaintat lt.-colonelului Dionisie Bădărău (şeful Centrului de Informaţii „H”) un şir de propuneri, care urmau să fie supuse examinării specialiştilor de la Secţia a II-a a M.St.Major. El sugera că, ar trebui să se procedeze la o selecţie minuţioasă a agenţilor pentru G.P.S.C., „rămânând numai acei cu o oarecare cultură şi aptitudini dovedite pentru această ramură de activitate”. Cunoaşterea limbii ruse trebuia să fie obligatorie, „deoarece culegerea informaţiunilor, necunoscând limba rusă, este foarte grea şi de multe ori imposibilă”. Agenţilor urma să li se explice „toate cazurile noi de activitate ale spionilor, partizanilor, etc., ivite pe zonă sau în interior, pentru a fi la curent cu noile metode care variază de la zi la zi”. În G.P.S.C. era bine „să fie încadraţi cât mai mulţi gardieni publici, agenţi, comisari ajutori, comisari, jandarmi şi jandarmi reangajaţi”, dar să nu lipsească nici „ingineri, radiofonişti, voiajori, fotografi, comercianţi, etc., într-un cuvânt, oamenii cari au venit în contact mai mult cu lumea”. Sublocotenentul M. Cruceanu considera că, pentru teritoriul din spatele trupelor de operaţiuni, trebuiau concentrate spre front toate G.P.S.C. aflate în ţară, cu o acţiune mai intensă în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, unde erau oameni care mai sperau la revenirea regimului sovietic, mulţi cu funcţii importante atât sub regimul bolşevic, cât şi în administraţia românească. Aceştia răspândeau diferite ştiri alarmiste, care produceau panică în rândurile populaţiei. Pentru stăvilirea acestor acţiuni, agenţii G.P.S.C. urmau să se angajeze la serviciu în diferite instituţii, uzine şi fabrici, şi să acţioneze contrainformativ. De aceste angajări nu trebuia să ştie decât Secţia a II-a a M.St.Major (în subordinele directe ale căruia trebuiau să fie trecute toate G.P.S.C. şi de la care să primească instructajul necesar). În fiecare oraş (cu precădere în centrele industriale) să domicilieze, cel puţin, câte trei agenţi, care, stabilind relaţii cu persoane din diferite domenii, să cunoască în orice moment situaţia din oraş. Misiunile acestor agenţi trebuiau să se rezume la cunoaşterea felului cum lucrează toate autorităţile militare şi civile; să descopere abuzurile de orice fel ale autorităţilor şi faptele nedemne comise de personalităţile din localitate; să urmărească starea de spirit a populaţiei. În zona de operaţiuni, instruirea G.P.S.C. trebuia să se facă pe lângă centrele informative ale M.St.Major, unde putea avea loc şi perfecţionarea personalului, avându-se în vedere experienţa acumulată de aceste servicii. După stagiul de perfecţionare, G.P.S.C. urmau să revină la unităţile pe lângă care erau ataşate.

Se propunea scoaterea G.P.S.C. din subordinele Serviciilor Pretorale şi încadrarea lor organică la Birourile 2 de pe lângă M.U., iar Serviciile Pretorale să aibă în subordine doar Companiile de Poliţie. Această sugestie s-a făcut în urma constatării că, de cele mai multe ori misiunile G.P.S.C. erau confundate cu cele ale Companiilor de Poliţie. În caz că, aceste modificări nu puteau fi făcute, sublocotenentul M. Cruceanu insista ca membrii G.P.S.C. să nu fie transferaţi ca funcţionari la Pretorate, „unde nu are altceva de învăţat decât birocraţie”.[6]

Luându-se în considerare o parte din aceste sugestii (referitoare la instruirea şi perfecţionarea activităţii G.P.S.C. pe lângă centrele informative ale M.St.Major), la 19 iunie 1943, la dispoziţia Centrului „H” a mai fost adusă o echipă specială de poliţie,[7] pentru un stagiu de pregătire şi încercare, în vederea stabilirii eficienţei ei în acţiunea contrainformativă (luându-se în vedere cultura generală slabă a personalului Grupei şi lipsa de pregătire în domeniu) şi eventual, utilizarea ei în interesul Centrului. În calitate de coordonator şi expert a fost numit sublocotenentul M. Cruceanu, care după 20 de zile trebuia să raporteze realizările.[8]

La 5 iulie 1943, lt.-colonelului D. Bădărău i-a fost raportat rezultatul testării echipei P.S.C. dată pentru încercare, din care reieşea că, dat fiind timpul scurt destinat acestei încercări, echipa nu a putut fi întrebuinţată în teren. A fost însă întrebuinţată la arestarea unei organizaţii comuniste din Crimeea şi la paza deţinuţilor aceleiaşi organizaţii, care, în interesul cercetărilor, nu aveau voie să comunice între ei. Potrivit sublocotenentului M. Cruceanu, personalul echipei era disciplinat, manifesta bunăvoinţă, iar majoritatea poliţiştilor cunoşteau perfect limba rusă. În final se sublinia că, „după o practică de câteva săptămâni pe teren, vor putea aduce reale servicii unităţii pe lângă care vor funcţiona”. Faţă de situaţia înfăţişată, lt.-colonelul D. Bădărău a decis: „6.VII.1943. Se continuă întrebuinţarea lor şi mai departe, deocamdată în acelaşi fel ca şi până acum, ulterior le vom da alte misiuni”.[9]

Pe parcursul activităţii Grupelor P.S.C. de pe frontul de est, o „parte din personal a dat dovadă de oarecare lipsuri în instrucţia poliţistă”, însă au fost îndrumaţi şi instruiţi în baza greşelilor comise. Se preconiza ca elementele slab pregătite să fie chemate la un curs pentru complectarea instrucţiei speciale.[10]

S-au înregistrat şi unele nereguli, mai exact, nereguli din partea celor ce coordonau activitatea G.P.S.C. La 27 noiembrie 1943, M.St.Major, Secţia a II-a îşi exprima nemulţumirea faţă de înţelegerea greşită de către unele comandamente de M.U. a scopului acestor grupe şi „le-au dat întrebuinţări greşite, fără a respecta ordinele Marelui Stat Major”, folosindu-le în misiuni de ordine, pază şi siguranţă. De asemenea, se semnala că, „din cauză că agenţii nu au fost îndrumaţi de şefii de grupe şi nu au lucrat sub ordinele directe ale Şefului Biroului 2 şi după un plan precizat şi aprobat de Şeful de Stat Major (Instrucţiunile M.St.Major nr. 275835/1942), au comis, în interiorul unităţilor în care au activat, greşeli care au făcut să se interpreteze de comandanţii respectivi că agenţii P.S.C., sunt organe care spionează – în folosul şefilor lor – activitatea comandanţilor, unităţilor, etc.”. Această situaţie putea fi evitată numai dacă erau respectate instrucţiunile date, în care se spunea că, „agenţii nu pot pătrunde în interiorul unităţilor decât cu aprobarea comandanţilor respectivi şi cu ştiinţa ofiţerului informator al unităţii (de la Biroul 2 al Statului Major al unităţii – n.a.)”. Pentru a preîntâmpina astfel de situaţii, se insista asupra respectării cu stricteţe a Instrucţiunilor privind întrebuinţarea Grupelor P.S.C., şefii de Stat Major al M.U. rămânând răspunzători de executare.[11]

Colaboratorii G.P.S.C., ca şi restul militarilor, beneficiau de concedii, timp în care îşi revedeau familia şi îşi soluţionau chestiunile personale. Spre exemplu, în perioada 10 noiembrie-10 decembrie 1943, sublocotenentul (r.) M. Cruceanu, aflat în concediu, şi-a aranjat situaţia studiilor de la Facultatea de Drept din Bucureşti.[12]

Aşa dar, înfiinţarea Poliţiei Speciale de Campanie în anul 1942, a fost oportună, iar rezultatele activităţilor desfăşurate de agenţii G.P.S.C. (utilizaţi fără intermitenţe), au contribuit substanţial la prevenirea şi combaterea actelor ostile îndreptate împotriva trupelor române, precum şi la completarea fluxului informativ, necesar bunului mers al campaniei din răsărit a Armatei române.