SERVICIUL SECRET de INFORMAŢII al ARMATEI ROMÂNE (S.S.I.A.R.) – până în al doilea deceniu al secolului XX, Armata română n-a dispus de un serviciu distinct specializat în informaţii şi contrainformaţii, ceea ce s-a resimţit negativ în războaiele purtate de trupele române. Necesitatea prevenirii evenimentelor ce puteau pune în pericol siguranţa naţională, a impus crearea de către Armată a unui serviciu secret, care să asigure statul cu informaţii despre intenţiile posibililor inamici şi să elaboreze din timp ipotezele de apărare. Această misiune i-a revenit lui Mihail Moruzov, care l-a fondat, organizat şi condus din 1924 şi până la începutul lunii septembrie 1940.[1]

Până la înfiinţarea acestui Serviciu Secret, organele informative şi contrainformative româneşti erau destul de slabe. Într-un Referat din 23 august 1911, se sublinia: „Serviciul de informaţii de la Stat-Majorul General al Armatei nu a avut şi nu are nici astăzi o organizare care să corespundă în adevăr misiunii sale. Aşa cum funcţionează în prezent, el nu poate obţine informaţiuni cu caracter mai confidenţial asupra organizării militare a vecinilor, nici mai ales să recunoască şi să ţină în supraveghere persoanele cari se ocupă în ţara noastră cu spionajul, aşa ca să putem lua la nevoie măsurile impuse de împrejurări. Din această cauză, suntem inferiori vecinilor noştri, căci pe când aceştia cheltuiesc sume foarte mari şi au astfel de servicii de informaţii complet organizate prin care ne pot cunoaşte cu de-amănuntul, noi nu putem face aproape nimic. Cauza principală a acestei stări de lucruri a fost şi este încă lipsa de mijloace băneşti, cari să permită organizarea serviciului cum trebuie”.[2]

Un alt document, din 5 octombrie 1911, sublinia şi alt aspect: „Nu numai atât, dar la noi neexistând o lege în contra spionajului în timp de pace, mulţi, pentru bani, pot oferi serviciile lor, fără să se expună la un pericol prea mare”. S-au făcut în vara acelui an memorii şi proiecte de organizare, dar fără rezultat. „Până la războiul balcanic din 1913, armata noastră (română – n.a.) n-a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis”. Abia în acel an, când Armata română a înaintat în Bulgaria, s-a izbit de lipsa unui asemenea servi­ciu. Şi atunci s-au luat primele măsuri pentru organizarea acestui ser­viciu. Moruzov pretindea că, după războaiele balcanice s-a pus problema creării unui organism bine structurat, el fiind însărcinat cu această problemă. „Dar de abia a luat serviciul fiinţă, abia s-au început primele recrutări şi formări de elemente, că Secţia II din Marele Stat Major şi-a schimbat opinia, preluând asupra-şi şi latura tehnică a Serviciului Secret”. Efectele însă au fost negative. S-au petrecut, într-adevăr, în prima fază a Primului Război Mondial o serie de evenimente cu consecinţe tragice pentru România, dar care puteau fi prevenite şi evitate.[3]

Cu toate acestea, Statul român a întreprins o serie de măsuri în preajma şi în timpul Primului Război Mondial, menite să-şi asigure fluxul informaţional necesar. Astfel, în 1915 s-a creat Serviciul Supravegherii Ştirilor, format din personal de la Palatul Poştei Centrale. În 1917, cu sprijinul misiunii franceze, s-a reorganizat Biroul 2 de la M.St.Major (partea sedentară) al Armatei române, cu misiuni contrainformative. S-ar mai fi creat şi un Serviciu de informaţii şi contrainformaţii româno-rus. De asemenea, s-a ataşat M.C.G. o secţie specială cu cadre detaşate din Siguranţa Generală. S-a creat şi Secţia Militară Secretă, care a activat cu rezultate excelente în Transilvania şi Ungaria.[4] Această Secţie Militară Secretă era organizată pe 4 secţii: o secţie de spionaj şi informaţii politice (condusă de medicul Carol I. Sotel, o secţie militară (condusă de colonelul Emilian Savu), o secţie de propagandă (al cărui şef era inginerul Gheorghe Chelemen) şi o secţie muncitorească (condusă de preotul militar dr. Iuliu Florian). O altă structură informativă şi contrainformativă creată în 1917 şi condusă de M. Moruzov a fost Serviciul de Siguranţă al Deltei Dunării.

Momentul creării S.S.I.A.R. este destul de confuz, dar cert este că imediat după terminarea Primului Război Mondial, s-a pus problema reorganizării unui serviciu de informaţii şi contrainformaţii în cadrul M.St.Major. Deoarece se constatase că ataşaţii militari dispuneau de prea „puţină libertate de mişcare şi informaţiile furnizate nu erau suficiente, existând o stare de alarmism şi încordare, mai ales în regiunea de Est, din care cauză ani de zile armata nu s-a putut bucura de o viaţă normală, în comandamente domnea îngrijorarea, iar în rândul populaţiei o stare de nesiguranţă cu grave consecinţe economice”, s-a pus problema creării unui serviciu secret, paralel cu angajaţi civili.[5] El a luat fiinţă în toamna anului 1919, în cadrul Biroului II Contrainformaţii de pe lângă M.St.Major.[6] Deci, M.St.Major l-a luat sub aripa sa, într-o „dependenţă totală de subordonare şi o oarecare anchiloză militaristică [ce] nu lăsa S.S.I. elasticitatea necesară unui adevărat serviciu informativ modern”, nota Gheorghe Cristescu. Aşa încât, în 1922, Consiliul Superior al Apărării Ţării i-a acordat mai multă autonomie şi pe plan informativ (faţă de M.St.Major) şi pe plan contrainformativ (faţă de Siguranţa Generală).[7]

Noi reorganizări s-au produs în 1923 şi 1924, dar ceea ce lipsea noului organism de informaţii era un şef care să-i dea un rost. După unele documente, la propunerea generalului Dragu, după altele la cea a amiralului Coandă, în 1924 (sau 1925) în fruntea Serviciului Secret (cum se numise până atunci) a fost numit M. Moruzov. Din acel moment, serviciul de informaţii al armatei (condus de colonelul Alexandru Glatz) şi-a urmat cursul său, devenind Diviziunea II (cu secţia informaţii şi cea de contrainformaţii), apoi Secţia a II-a, cu mai multe birouri. Iniţial, şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei a avut tot două secţii: de informaţii şi contrainformaţii.[8]

Doctrina în materie informativă era constituită din următoarele principii: „I. Crearea serviciilor secrete de informaţii operative la frontiere, care să fie conduse, din punct de vedere tactic, de ofiţeri după directivele Marelui Stat Major (Secţia a II-a – n.a.), Serviciul «S» purtând numai răspunderea elementelor de agentură, din punct de vedere tehnic”. Aceste servicii trebuiau să se ocupe de studierea zonelor în care urma să activeze din punct de vedere ofensiv şi defensiv; semnalarea oricăror mişcări de trupe inamice din zonele respective; pregătirea specialiştilor în domeniul informaţiilor din corpul ofiţeresc, care să constituie elementul de bază al Serviciului de Informaţii operativ, în caz de război. De asemenea, a fost prevăzută „II. Crearea unui Serviciu de contrainformaţii operative, sub conducerea directă şi pe răspunderea M.St.M.[ajor], cu trei Centre: Est, Vest şi Sud, având misiunea să pregătească aparatul de contrainformaţii necesar armatelor de operaţiuni în caz de război. III. Crearea unui Serviciu «S» de Informaţii înăuntrul statelor ce ne interesează, dincolo de zonele informative din raza Centrelor ce ţin direct de Marele Stat Major, având misiunea să procure atât în timp de pace cât şi în timp de război materialul de informaţii cu caracter general, necesar armatei. IV. Crearea unui Serviciu de contrainformaţii care să procure informaţii asupra oricăror chestiuni tot cu caracter general, interesând armata”. Deci, S.S.I.A.R. urma să fie alcătuit din două componente: „Prima grupă aparţinând M.St.M.[ajor] ca element operativ, căreia îi vor fi subordonate serviciile secrete de informaţii şi contrainformaţii operative, pe lângă celelalte servicii de informaţii şi contrainformaţii, ca: Serviciul de informaţii desfăşurat de Aliaţii Militari şi Serviciul [de] contrainformaţii inferior, excortând, conform regulamentelor, pe lângă comandamente. A doua grupă va fi formată de Serviciul S de informaţii şi contrainformaţii, cu caracter general, aparţinând Ministerului Apărării Naţionale”. Serviciul Secret Central (al M.Ap.N.), fiind un corp de specialitate, urma să îndeplinească (obligatoriu sau la cerere) un rol consultativ pe lângă Serviciile de informaţii şi contrainformaţii (Centrele informative), ce aparţineau M.St.Major (M.St.Major), având un delegat permanent acolo. M.Ap.N. trebuia să ataşeze pe lângă Serviciul Secret Central un delegat tehnic cu rol consultativ în chestiuni pur militare.[9]

În 1928, lui M. Moruzov i s-a cerut să elaboreze un proiect de reorganizare, care să aducă serviciul la nivelul echivalenţelor sale din S.U.A., Franţa sau Anglia.[10] Cele solicitate s-au realizat, astfel încât, organizarea şi reorganizarea activităţilor informative şi contrainformative în România interbelică, prin înfiinţarea S.S.I.A.R., s-a efectuat „după cele mai moderne concepţii” ale epocii. Inspirată din organizarea organelor informative din Anglia, opera lui M. Moruzov a fost imitată de Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia şi chiar de Franţa.[11]

După cum ne informează colonelul Gheorghe Petrescu, M. Moruzov a alcătuit „un proiect de reorganizare a tuturor serviciilor de informaţii, concentrându-le sub o singură direcţiune generală la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Evident, proiectul era prea vast şi nu se putea realiza cu mijloacele de atunci”.[12] Deja în 1928, Serviciul Secret se mărise considerabil şi se compunea din: conducerea Serviciului, în fruntea căreia se găsea un şef cu gradul de director general; Secretariatul General; Secţia Informaţii; Secţia Contrainformaţii; Agentura de teren şi filajul; Grupa tehnico-industrială economică şi financiară; Grupa administrativă; Grupa juridică şi rezidenţele teritoriale.[13]

Printre funcţionarii S.S.I.A.R. de origine basarabeană sau care au activat în structurile de ordine şi siguranţă româneşti din Basarabia, au fost: Ghiţă Comşa, Gheorghe Manu, Emil Tulbure, Niky Ştefănescu, etc.

„Comşa – relata Nicolae D. Stănescu în memoriile sale – era o inteligenţă vie, mobilă, dinamică, inventivă, un foarte bun meseriaş în profesiunea de poliţist şi, deşi nu avea decât câteva clase de liceu, întocmea lucrări destul de bine redactate, dacă nu erau de respiraţie prea largă, iar cât priveşte latura operativă era priceput şi ştia să instrumenteze o afacere de spionaj.

Intrase de tânăr în poliţie şi îşi făcuse mai întreaga carieră la Inspectoratul general al poliţiei din Chişinău (a fost şi agent al Grupului de Divizii „General Popovici” – n.a.), unde problemele majore se legau de contrainformaţii privind U.R.S.S. şi comunismul. (...) Cunoştea problemele legate de U.R.S.S. şi comunism sub multiplele lor aspecte, din practica cotidiană de poliţist, fără puncte de perspectivă prea largi, fiind în general un bun executant, format prin rutină.

Din cariera sa de poliţist rămăsese, însă, şi cu unele năravuri privind mânuirea fondurilor, astfel încât, la un moment dat, antrenându-se la un joc de cărţi într-un tripou bucureştean, a jucat şi pierdut salariile funcţionarilor Secţiei C.[ontra] I.[nformaţii] pe o lună”, motiv pentru care M. Moruzov la retrogradat şi înlocuit din funcţia de şef al Secţiei Contrainformaţii cu Niky Ştefănescu, adus de asemenea, de la Serviciul de Siguranţă din Chişinău.[14]

Despre Gheorghe Manu (conspirativ Covaci), care provenea tot din Siguranţă şi conducea în S.S.I.A.R. o echipă de filaj, Nicolae D. Stănescu relatează următoarele: „Era dinamic, uneori chiar agitat, mai puţin sistematic, altminteri bun meseriaş, nu se impunea prin sobrietate, în schimb ştia să se facă simpatizat şi să-şi antreneze subalternii la eforturile cerute de specificul profesional, cu rezultate meritorii. Fire jovială, veşnic zâmbitor şi cu o sănătate robustă, avea multă prezenţă de spirit, ştiind să iasă uşor din situaţiile dificile pe care, câteodată, operaţiunile de filaj le întâmpina. Subalternii săi îşi însuşeau din caracteristicile sale şi dădeau rezultate îndeosebi în opera­ţiunile în care improvizaţia este hotărâtoare.

În 1941, la declararea războiului, a fost trimis în Basarabia, unde nu a ştiut să reziste tentaţiilor şi unde, fiind amestecat într-o afacere de însuşiri de bunuri şi ceva aur, a fost silit să părăsească Serviciul Secret.

Nu de mult l-am întâlnit întâmplător şi este o epavă; un reumatism anchilozant şi unele nefericite întâmplări familiale i-au provocat o decădere fizică şi morală astfel încât nici măcar nu mai aduce cu cel pe care l-am cunoscut la începutul carierei mele”.[15]

Toate sediile Serviciului erau bine conspirate, iar funcţionarilor li era interzis să se intereseze de locul aflării subdiviziunilor Serviciului. „În perioada sa iniţială de existenţă, Serviciul Secret s-a mutat succesiv la diferite adrese: Piaţa Rosetti, la etaj, str. Popa Petre, str. Bruxelles 12, str. Maria Rosetti 30, str. Vasile Lascăr nr. 20 şi din 1936 în str. I. G. Saita nr. 8.

Progresiv, imobilele ce le-a deţinut au fost din ce în ce mai spaţioase şi mai corespunzătoare mersului ascendent al instituţiei”.[16]

Rezidenţele teritoriale, pe lângă problemele privind asigurarea liniştii publice, urmăreau descoperirea spionilor strecuraţi sau introduşi prin diferite mijloace în ţară de către serviciile secrete străine. Ele îşi desfăşurau activitatea pe raza unui anumit teritoriu preconizat prin normele de funcţionare ale acestora. Pentru început, au fost înfiinţate Rezidenţe teritoriale în oraşele: Oradea, Constanţa, Chişinău, Cernăuţi, Tulcea şi Timişoara. Acestea erau obligate, ca în activitatea de zi cu zi, să colaboreze cu Centrele de Informaţii ale Secţiei a II-a din M.St.Major al Armatei, care îşi aveau şi ele create unele puncte informative de acest fel în regiunile de frontieră.[17]

Deşi continua să funcţioneze sub tutela nominală a M.St.Major, structural şi operaţional Serviciul Secret devenise altceva decât Secţia a II-a a M.St.Major.

În anul 1934, S.S.I.A.R. a fost reorganizat şi mult dezvoltat, pentru a face faţă noilor sarcini ce îi stăteau în faţă, atât pe plan intern, cât şi extern. Prin Regulamentul de funcţionare a Serviciului Secret din 20 aprilie 1934, se preciza că, acesta constituia programul tehnic al Serviciului de Informaţii al Armatei şi că misiunea lui consta în procurarea de informaţii interne şi externe cu caracter general pentru M.Ap.N., atât în timp de pace, cât şi în timp de război. În urma acestei reorganizări, S.S.I.A.R. a ieşit de sub tutela directă a M.St.Major şi a fost subordonat M.Ap.N.

În ceea ce priveşte procurarea de informaţii militare necesare M.St.Major, Serviciul Secret trebuia să asigure acestuia informaţii „după nevoile operative... atât în timp de pace, cât şi în timp de război”, precizându-se totodată că, aparatul tehnic era dator să execute orice ordine primite, referitoare la procurarea materialului informativ cu caracter militar.

Prin acest Regulament, S.S.I.A.R. a fost organizat în următoarele compartimente: a) Conducerea Serviciului; b) Secretariatul General; c) Secţia Informaţii; d) Secţia Contrainformaţii; e) Echipa de filaj; f) Secţia Radio; g) Aparatul teritorial.

Secţia Informaţii se compunea din trei fronturi:

-               Frontul de Sud cu patru birouri: Biroul 1 – Bulgaria; Biroul 2 – Iugoslavia, Italia, Albania; Biroul 3 – Turcia, Grecia, Spania şi Africa; Biroul 4 – politico-economic;

-               Frontul de Vest avea în structura sa tot patru birouri: Biroul 1 – Ungaria; Biroul 2 – Germania; Biroul 3 – Cehoslovacia, Franţa, Anglia şi Belgia; Biroul 4 – politico-economic;

-               Frontul de Est coordona activitatea a patru birouri: Biroul 1 – Uniunea Sovietică; Biroul 2 – Polonia şi Ţările Baltice; Biroul 3 – China, Japonia şi Manciuria; Biroul 4 – politico-economic.

Secţia Contrainformaţii avea în structura sa patru grupe: Grupa I-a – contrainformaţii; Grupa a II-a – industrii; Grupa a III-a – acţiuni sociale; Grupa a IV-a – informaţii militare. Grupele, la rândul lor, erau împărţite şi ele în agenturi şi evidenţe.[18]

Principalul element de noutate al noii reorganizări îl constituia faptul că între cadrele sale intrau şi militari, detaşaţi din armată. Secţia contrainformaţii „a primit o organizare naţională, după principiile moderne ale serviciilor de informaţii”. După cum spunea tot Gheorghe Cristescu, secţia a preluat de la Siguranţă majoritatea problemelor: contraspionaj, curente subversive, supravegherea misiunilor diplomatice străine, a hotelurilor, localurilor, altor locuri de întâlnire, a flotanţilor sau a străinilor. O altă noutate a fost crearea postului de consilier juridic, începând cu 1 octombrie 1936, care lucra direct cu şeful serviciului. „Necesitatea înfiinţării acestui post – relata M. Moruzov în adresa din 7 februarie 1938 – a fost izvorâtă din însăşi urmărirea afacerilor de spionaj ce intra în atribuţiile serviciului, consilierul juridic, examinând mersul urmăririlor şi culegerea probelor, avizează asupra oportunităţii juridice de declanşare ale operaţiilor, îngrijindu-se ca arestările să nu fie prematur sau tardiv efectuate, în raport cu probele necesare în justiţie”. Prin urmare, avem o atestare documentară a eforturilor de a direcţiona şi menţine întreaga activitate a Serviciului Secret de informaţii în cadrul strict al legii, ceea ce reprezintă un aspect pozitiv, demn de reţinut. Regulamentul de reorganizare a Serviciului Secret din 20 aprilie 1934, conţinea la punctul 8, următoarele: „Şeful Serviciului Secret exercită întreaga autoritate asupra personalului ce-i aparţine, atât din punct de vedere profesional, cât şi disciplinar, având deplină libertate atât în alegerea personalului, având ca normă aptitudini profesionale, cât şi a metodelor întrebuinţate pentru îndeplinirea misiunilor ce li se încredinţează, pe răspunderea sa, fără să angajeze – în cazuri de prăbuşiri inerente – ministerul sau statul în general, în cazuri de asemenea prăbuşiri, Serviciul Secret va fi considerat ca o organizaţie autonomă”.[19]

În cadrul acestor reorganizări, M. Moruzov a dispus înfiinţarea agenturilor de rezervă, pregătite din timp şi instruite a acţiona în eventualitatea ocupării teritoriilor României. Această măsură a fost dictată de învăţămintele trase în Primul Război Mondial, când, după campania din toamna anului 1916, o parte din teritoriul României a fost ocupat de trupele Puterilor Centrale, iar Armata română a resimţit din plin lipsa unor informaţii de valoare din teritoriile naţionale ocupate.

Agenturile de rezervă erau pregătite şi lăsate în conservare, în regiunile pe care ipotezele planurilor de campanie, elaborate de M.St.Major, le considerau ţinta unor agresiuni externe şi ca urmare puteau cădea vremelnic sub stăpânirea străină.[20] Aceste agenturi au fost extrem de utile după anul 1940, când Ungaria a anexat nordul Transilvaniei, Uniunea Sovietică a ocupat nordul Bucovinei şi Basarabia, iar Bulgaria a luat Cadrilaterul.[21] Mai mult, reţeaua de la Târgu-Mureş, care a funcţionat nedetectată în toată perioada ocupaţiei horthyste, a mai trimis încă note şi la începutul anilor 50.[22]

La 29 noiembrie 1938, prin Decizia ministerială semnată de ministrul Apărării Naţionale, se preciza că, misiunea S.S.I.A.R. era „de a procura informaţii secrete cu caracter general şi militar, astfel ca el să poată corespunde în timp de război nevoilor operative ale armatei”. La 9 octombrie 1939, s-a publicat în Monitorul Oficial, Decretul-lege pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, în care, pentru prima oară, apărea titulatura de Serviciul Special de Informaţii. Ea nu a fost însă niciodată folosită de M. Moruzov, impunându-se abia după venirea lui Eugen Cristescu la conducerea S.S.I.[23]

Pe parcursul activităţii sale, S.S.I.A.R. a încercat să-şi realizeze misiunile, fiind un scut invizibil pentru România. În interior a supravegheat îndeaproape toate activităţile care ar fi ameninţat siguranţa statului, iar din exterior a transmis semnale factorilor de decizie politică a Statului român. Atât în perioada anilor 1924-1938, – în condiţiile existenţei unui sistem democratic (cu toate limitele epocii), cât şi între 10 februarie 1938-5 septembrie 1940, – în contextul dictaturii regelui Carol al II-lea, comunitatea informativă românească (Serviciul Secret, Corpul Detectivilor din Siguranţă, Secţia a II-a din M.St.Major, Serviciul de Informaţii al Jandarmeriei, Serviciul Special Secret al C.F.R.) a rămas aceeaşi, iar Serviciul Secret a deţinut rolul de solist în cadrul comunităţii informative româneşti.

În noiembrie 1940, în rezultatul noilor circumstanţe interne şi internaţionale, are loc reorganizarea S.S.I.A.R., care şi-a schimbat denumirea în Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.).