SERVICIUL SPECIAL de INFORMAŢII al ROMÂNIEI (S.S.I.) – serviciu de informaţii al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, iar apoi al M.Ap.N. al României, care a activat în anii 1940-1951.

După pierderile teritoriale din vara anului 1940, conducerea Statului român a fost preluată, la 6 septembrie 1940, de generalul Ion Antonescu. Printre primele măsuri ale noii conduceri, a fost şi emiterea Decretelor-lege nr. 3.083 din 8 septembrie şi nr. 3.813 din 19 noiembrie 1940, pentru înfiinţarea şi organizarea S.S.I., urmate de elaborarea Regulamentului de informaţii şi Contrainformaţii (A 5), intrat în vigoare la 23 decembrie 1940, la care se adaugă o serie de instrucţiuni şi metodologii cum ar fi: instrucţiuni asupra organizării, funcţionării şi atribuţiilor curierilor diplomatici; atribuţiile ataşaţilor militari; instrucţiuni cu privire la obligaţiile românilor care pleacă în străinătate; instrucţiuni pentru activitatea agenturii secrete de propagandă şi contrapropagandă; măsuri de împiedicare a acţiunii informative a inamicului, duse prin agenţii de spionaj; mijloacele prin care se execută acţiunea contrainformativă; organizarea supravegherii exterioare; măsuri contrainformative într-un corp de trupă; acţiunea contrainformativă etc., etc.

Conform noului cadru legislativ, elaborat în toamna anului 1940, se organiza S.S.I., subordonat direct conducerii Statului român, respectiv Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, iar ca prevederi bugetare şi administrative se subordona Secretariatului General din M.Ap.N.

Pentru realizarea sarcinilor stabilite, S.S.I. urma să-şi elaboreze un regulament propriu şi să conlucreze cu celelalte ministere şi cu M.St.Major al Armatei române. Prin Regulamentul A 5 au fost reorganizate şi structurile informative ale armatei. Noua organigramă prevedea patru eşaloane (structuri) informative: serviciul de informaţii regimentar, Biroul (secţia) 2 al Marilor Unităţi, Serviciul Special de Informaţii al Aeronauticii şi Serviciul Special de Informaţii al Artileriei. Ca mijloace de căutare a informaţiilor erau prevăzute: aeronautica şi marina, trupele în contact, serviciile de observare terestră, serviciile speciale de ascultare, serviciile de decriptare şi Serviciul Secret (agentura de informaţii). Întreaga activitate informativă se desfăşoară în baza planului de informaţii generale şi speciale, punându-se accent pe studiul, analiza, interpretarea şi sinteza informaţiilor. De asemenea, la baza activităţii contrainformative stătea principiul prevenirii, în sensul de „a preîntâmpina şi împiedica manifestările de orice fel ale acţiunii subversive”.[1]

După arestarea lui Mihail Moruzov la 5 septembrie 1940, funcţia de şef al S.S.I.A.R. a fost preluată de colonelul Ioan Nicolaid. Deşi era un bun ofiţer de stat major şi profesor la catedra de artă militară de la Şcoala de Război, s-a dovedit totuşi lipsit de experienţă practică în arta informaţiilor, fapt ce l-a determinat pe generalul Ion Antonescu, devenit la 6 septembrie 1940 Conducător al Statului, să renunţe la serviciile sale şi să-l înlocuiască cu colonelul Ghiţă Ştefănescu (Eugen Cristescu susţinea că demiterea lui Ioan Nicolaid a avut loc şi din cauza că acesta ascundea fărădelegile legionarilor[2]). Acesta fusese rezident al M.St.Major al Armatei române în Basarabia, funcţie în care „se făcuse remarcat pentru activitatea pe care o desfăşurase pe plan informativ şi contrainformativ”. Însă, şi colonelul Ghiţă Ştefănescu a fost schimbat după scurt timp. La 15 noiembrie 1940, în funcţia de şef al S.S.I. a fost numit Eugen Cristescu.

Îndepărtarea greutăţilor din serviciu, rezultate din conducerea precedentului şef al Serviciului (M. Moruzov), (deconspirări de secţii şi agenţi, distrugerea unei părţi din arhiva operativă, atacurile de presă tot mai virulente şi calomnioase, etc.) s-a făcut din mers şi gradat. Prin cele trei reorganizări – din noiembrie 1940, ianuarie 1942 şi aprilie 1943[3] –, S.S.I. a suferit profunde transformări structurale, de efectiv, dar şi de concepţie, fapt pentru care iniţiatorul şi realizatorul lor, E. Cristescu, rămâne în istoria serviciilor secrete româneşti ca un adevărat reformator.[4]

În privinţa noului şef al S.S.I., Traian Borcescu era de părere că, „Eugen Cristescu, cât a fost şef al S.S.I., s-a comportat ca un om înţelegător, nu a dat pedepse nemeritate personalului din subordine, dovedind corectitudine. Era un bun profesionist pe linie de siguranţă şi poliţie politică, deoarece avea experienţă şi dovedise abilitate”.

În perioada existenţei S.S.I., acesta a fost reorganizat şi conceput ca un serviciu de informare generală a Conducătorului Statului, adică a mareşalului Ion Antonescu. Practic, cel puţin la o parte din deciziile fundamentale luate de Conducătorul Statului român, au contribuit şi informaţiile furnizate de S.S.I.

Într-un raport, întocmit de cadre specializate din Ministerul de Război la 24 septembrie 1944, se menţionează următoarele aspecte legate de atribuţiile generale, personalul, fondurile şi materialul tehnic al S.S.I. în anii 1940-1944: „Serviciul Special de Informaţii, în forma în care a funcţionat până la 23 august 1944 (până la căderea regimului Antonescu, după care a fost arestat E. Cristescu, iar S.S.I.-ul supus câtorva reorganizări – n.a.), era un serviciu public, investit cu informaţia generală ce interesa conducerea statului. În acest scop, atribuţiile sale generale constau din: procurarea, verificarea şi completarea informaţiilor externe şi interne, conform necesităţilor semnalate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Marele Stat Major şi celelalte autorităţi ale statului. Ca personal dispunea de 89 ofiţeri (din care 64 activi şi 25 de rezervă), 24 subofiţeri din care 22 activi şi 2 de rezervă), 502 funcţionari bugetari şi 302 funcţionari diurnişti. Bugetul pe anul 1944-1945, alocat de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost de 560.000 lei, în afara fondurilor financiare secrete. Materialul tehnic se compunea din: 3 autostaţii T.F.F. (telegrafie fără fir – n.a.), 2 staţii fixe, 3 staţii semifixe, 26 staţii portabile, o autostaţie de ascultare pe bandă. La acestea se adaugă inventarul tehnic din serviciul fotografic, laboratoare şi tipografie. Mijloacele de locomoţie: 100 turisme, 40 camioane şi un atelier de reparaţii”.

La fel ca şi marile servicii de informaţii, care au activat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (O.S.S.-ul american, S.O.E.-ul britanic, N.K.V.D.-ul sovietic şi Abwehr-ul german), S.S.I.-ul român a procedat atât la exploatarea surselor oficiale-deschise (ziare, reviste, cărţi, hărţi topografice, emisiuni radio, etc.), cât şi la culegerea de informaţii prin mijloace clandestine.[5]

Materialul informativ cules de S.S.I. din sursele oficiale, pe calea spionajului, prin schimbul de informaţii cu serviciile similare ale altor state (îndeosebi cu Abwehr-ul german) sau cu celelalte instituţii militare şi civile româneşti, era prelucrat de Oficiul de studii şi documentare – compartiment specializat în analiza, sinteza şi prognoza evenimentelor politico-strategice şi militare – ce funcţiona sub conducerea unui director adjunct, dar sub directa coordonare a lui E. Cristescu. Aici se întocmeau buletine de informare care mergeau direct la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, şi, după caz, la alte ministere, în funcţie de problemele de interes. Un buletin informativ era prezentat de regulă în fiecare zi la ora 12.30 şi se compunea din două capitole: unul referitor la evenimentele interne, iar al doilea cuprindea noutăţi în problemele internaţionale. Săptămânal, sau în funcţie de evenimente, era inserat şi un capitol despre mersul operaţiilor militare, care se elabora împreună cu Secţia a II-a din M.St.Major, principalul organism de informaţii al Armatei române. Pe parcursul a 20-30 de pagini, uneori chiar 50, un buletin de informaţii al S.S.I. făcea referiri la situaţia economică a ţării, la starea de spirit a păturilor lucrătoare (muncitori, comercianţi, agricultori) sau a minorităţilor (cu precădere a evreilor, maghiarilor, bulgarilor, ucrainenilor), la activitatea partidelor şi organizaţiilor politice, în special a celor extremiste – de sorginte legionară sau comunistă –, şi a celor democratice (naţional-liberal şi naţional-ţărănesc). În dreptul fiecărei informaţii se menţiona credibilitatea sursei prin următoarele însemnări: „sursă sigură”, „informaţie verificată” sau „neverificată”, „sursă oficială”, „din presa străină”, „concluzii oferite de experţi”, etc. Dacă adăugăm şi faptul că pe multe din aceste buletine de informare se află rezoluţii olografe ale mareşalului Ion Antonescu, ne dăm seama de valoarea acestor documente.

Informaţiile mai deosebite erau prezentate direct de E. Cristescu în cadrul audienţelor zilnice pe care le avea la cabinetul mareşalului Antonescu. În zilele când Conducătorul Statului lipsea din Bucureşti, directorul general al S.S.I., evita să folosească plicurile sigilate trimise prin poşta specială şi se deplasa, în funcţie de urgenţă, la locul în care ştia că-l poate contacta direct pe Ion Antonescu. Chiar şi în perioadele când E. Cristescu era plecat în concedii de odihnă sau pentru tratament, tot el personal rezolva toate problemele mai delicate ale Serviciului.[6]

Mareşalul Ion Antonescu pretindea o informaţie zilnică, atotcuprinzătoare şi cât mai exactă, iar evantaiul domeniilor de interes era extins. Era un om intransigent, nu admitea nici un fel de indisciplină, erori sau abateri de la ordinele date. E. Cristescu, împreună cu întregul său aparat informativ, trebuia să răspundă calificat, documentat şi cât mai operativ la orice solicitare din partea Conducătorului Statului.[7]

Odată cu venirea în funcţia de director general al S.S.I. a lui E. Cristescu, au fost luate măsuri deosebite de conspirare a funcţionarilor. Fiecare nou angajat primea un nume conspirativ, sub care era cunoscut pe toată durata îndeplinirii serviciului. Adevărata identitate era cunoscută numai de Direcţia personal, de şeful secţiei sau biroului unde lucra. Conspirativul era folosit în toate ocaziile (semnarea lucrărilor, primirea drepturilor materiale, în relaţiile cu colegii sau în relaţiile curente de muncă). Personalul S.S.I. primise „legitimaţii speciale tip”, dar care se păstrau la şeful secţiei sau biroului şi erau trecute cu numele reale. Aceştia primeau legitimaţiile doar când aveau de îndeplinit sarcini operative deosebite, numai în cazuri excepţionale – de forţă majoră –, ca de exemplu, când un lucrător era arestat de alte organe cu competenţă în domeniul siguranţei statului sau când avea nevoie de sprijinul acestora pentru a-şi îndeplini misiunea. Şi într-un caz şi în celălalt, cadrele S.S.I. aveau dispoziţii de la directorul general să se legitimeze doar în faţa şefului Siguranţei, prefectului, chestorului sau consulului şef de secţie şi trebuiau să evite a arăta legitimaţia funcţionarilor mărunţi din instituţiile respective.

Din aceleaşi raţiuni de conspirativitate, s-au luat măsuri ca funcţionarii „să nu fie descoperiţi la plata retribuţiei”. Salariul se primea în plic de fiecare colaborator, care semna chitanţa şi returna plicul tot închis. Agenţii S.S.I. care lucrau acoperit în diferite instituţii, ca M.A.E., M.St.Major al Aviaţiei, Serviciul de Informaţii al Armatei (Secţia a II-a a M.St.Major) ş.a., primeau instructajele şi salariul pe stradă sau în case conspirative, întrucât „directorul general le interzisese să cunoască sediile Serviciului”.

O atenţie la fel de importantă s-a acordat chiar şi conspirării unor activităţi particulare a cadrelor S.S.I. Nu se făceau excursii în comun şi „era complet interzis ca un salariat să se intereseze de situaţia altuia”, înţelegând prin aceasta „unde locuieşte, dacă e căsătorit, dacă are copiii etc.”. Încălcarea acestei norme „era sever pedepsită şi cel ce comitea o astfel de abatere era sancţionat drastic”.

Fiecare secţie a S.S.I. – în număr de 12 (în rezultatul reorganizării structurale a S.S.I. din ianuarie 1942, Serviciul era compus din: conducerea Serviciului; Secretariatul S.S.I.; Secţia I Informaţii, cu 66 de militari şi 96 de civili, condusă de colonelul Ion Lissievici, cu birouri de studii corespunzătoare celor trei Fronturi (Sud, Est, Vest); Secţia II Contrainformaţii, cu nouă birouri specializate (secretariat, politic, comunist, economic, legionar, minorităţi, militar, aero, rezidenţe), agentură de teren şi structuri din teritoriu cu centre la: Galaţi, Ploieşti, Iaşi, Constanţa, Bucureşti, Craiova şi Sibiu, condusă de lt.-colonelul Tr. Borcescu; Secţia III de legătură cu serviciile de informaţii străine – Secţia „G”, condusă de lt.-colonelul Gheorghe Ionescu Micandru; Secţia IV Contraspionaj, condusă succesiv de colonelul Victor Siminel, lt.-colonelul Alexandru Proca, maiorul Gheorghe Bălteanu şi directorul Florin Georgescu; Secţia V Contrasabotaj, condusă de lt.-colonelul Alexandru Proca, organizată în birouri (industrie, comunicaţii, regiuni) şi şapte centre informative: Timişoara, Braşov, Bucureşti, Ploieşti, Brăila Galaţi, Iaşi; Secţia VI filaj şi cenzura corespondentei, condusă de colonelul Constantin Rădulescu şi funcţiona organizat în birouri pe limbi străine; Secţia VII personal, cu cinci birouri, condusă de Dumitru Lepădatu; Secţia VIII juridică, cu 20 de magistraţi militari şi 35 de funcţionari civili, condusă pe rând de lt.-colonelul Emil Velciu, lt.-colonelul Radu Ionescu; Secţia IX tehnică, cu 25 de funcţionari, alcătuită din biroul desen, atelier fotografic, laborator chimic şi atelierul tipografic, condusă de Gheorghe Cristescu; Secţia X radio, cu funcţionari la toate centrele informative, la rezidenţele externe şi pe lângă Eşalonul Operativ de Est, aflată sub conducerea locotenent-colonelului Nicolae Luca; Secţia XI auto, cu un efectiv de 169 de funcţionari, care întreţineau şi foloseau parcul auto, şi se afla sub conducerea maiorului Marcel Iovian; Secţia XII administrativă, condusă de lt.-colonelul Diaconescu; Biroul Cifru, condus de lt.-colonelul Louis Constantinescu[8]) – avea un sediu bine camuflat, care până în august 1944 (unele şi după) au funcţionat ca birouri ale unor firme particulare. E adevărat că, încă de pe vremea lui M. Moruzov, le era interzis lucrătorilor Serviciului să cunoască alte sedii decât cele în care-şi desfăşurau activitatea şi nu aveau voie să meargă la alte sedii sau la reşedinţa directorului general. Legătura şi corespondenţa între sediile secţiilor S.S.I. se realiza de un grup de curieri de pe lângă Secretariatul General.

Era atrasă o atenţie deosebită pazei şi siguranţei sediilor S.S.I. şi pentru aceasta a fost alcătuit un corp de pază specializat, care lucra în 3 schimburi şi coopera cu trei ofiţeri de serviciu care funcţionau în tură – în regim de permanenţă la comandă. Funcţia de ofiţer de serviciu o îndeplineau doar şefii de secţii şi locţiitorii lor, şi se exercita dintr-un birou de la Sediul Central.

Eforturi deosebite se făceau pentru recrutări, întăriri şi mai ales pentru protejarea surselor, ca principal mijloc al activităţilor informative şi contrainformative.

Cadrelor S.S.I. le era interzis accesul la arhiva secretă centrală a S.S.I. şi la celelalte depozite de arhivă cu regim special (a Poliţiei, Siguranţei, M.St.Major). Exista o grupă de experţi care efectua toate cercetările şi investigaţiile ce implicau studiul unor dosare din arhivele secrete.[9]

În munca informativă pe larg erau acceptaţi informatorii voluntari, adică cei care îşi ofereau serviciile în mod benevol sau la propunerea unui angajat al S.S.I. ori „dintr-un sentiment patriotic, ideologic, religios, etc.”. Cei mai mulţi dintre aceşti informatori erau din nordul Transilvaniei alipit Ungariei, din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa – cedate Rusiei Sovietice –, din Cadrilaterul încorporat Bulgariei sau din regiunile de frontieră. Voluntarii care ajutau S.S.I.-ul, cu toate riscurile asumate, nu primeau de regulă şi nici nu acceptau vreo recompensă materială sau morala. Ei considerau această activitate ca o datorie faţă de ţară, în sensul că doreau să contribuie la alungarea cât mai grabnică a ocupantului străin. Aceşti informatori, care au colaborat cu serviciile secrete din sentimente patriotice, după 23 august 1944, au fost consideraţi de către regimul comunist „unelte oarbe ale regimului antonescian”, „elemente descompuse moral”, etc., iar cei identificaţi au suferit în închisorile comuniste. În schimb, comuniştii – care se implicaseră în diferite acţiuni teroriste, de propagandă, sabotaj şi spionaj în favoarea inamicului – au fost decoraţi ca eroi.[10]

În dotarea S.S.I. era şi o altă categorie de surse – de rezervă, „agenţi lăsaţi în conservare”. Pregătirea unor astfel de reţele de informatori în regiunile de frontieră şi în cele care puteau cădea sub ocupaţie inamică, s-a făcut încă de pe timpul lui M. Moruzov.

S.S.I. a folosit şi sistemul rezidenţelor conspirate, care aveau sedii în oraşele de reşedinţă ale ţinuturilor. Pe lângă sarcinile contrainformative, rezidenţele se ocupau şi de aspectele pur informative, trimiţând agenţi în ţările vecine sau în alte spaţii de interes geo-politic, strategic sau militar. Şefii de rezidenturi erau lucrători experimentaţi ai Centralei, care aveau în subordine 1-3 lucrători (agenţi sau diurnişti) şi un radist. Agentura dirijată de rezident era cunoscută în Centrală numai cu numele conspirativ, rezidentul răspunzând în faţa şefului de secţie (sau directorului din Centrală) pentru autenticitatea informaţiilor furnizate.

Agenţilor, înainte de a pleca în exterior pentru îndeplinirea misiunii informative, li se atrăgea atenţia că, „rostul nostru ca organ informativ, în primul rând, este să prevenim evenimentele şi apoi să le înregistrăm pe acelea care reprezintă o importanţă deosebită în evoluţia unor situaţii”.

Remunerarea agenţilor se făcea de către rezident din fondul informativ (adică banii din care se achitau plăţile pur informative pentru „sursele interesate”) şi consta în bani sau obiecte. Şi în acest caz trebuiau repetate regulile strictei conspiraţii: era complect interzis ca un lucrător al S.S.I. să fie văzut cu un informator de către un alt lucrător. De aceea, întâlnirile se făceau în case conspirative care, de regulă, erau folosite de un singur lucrător. Numele informatorilor erau bine conspirate, nu li se întocmeau dosare, iar lucrătorii care ţineau legătura cu ei nu cunoşteau adevărata identitate a surselor. Se considera cu totul anormal ca un şef ierarhic să ceară numele informatorilor.

Destul de numeroşi, infiltraţi în diverse instituţii, sectoare productive, organizaţii profesionale oculte sau legale, partide politice, secte religioase, etc., informatorii S.S.I. aveau un indicativ, iar notele redactate de ei erau nesemnate şi nu aveau nici un semn distinctiv care să poată duce la identificare. Agentul de legătură era subordonat şefului de rezidentură şi era ţinut în secret faţă de Centrală. Numai acesta ştia de la cine s-a primit informaţia, unde a avut loc întâlnirea, durata ei, când s-a fixat o nouă întâlnire, sarcinile trasate etc. Altor cadre intermediare le era complect interzis să se intereseze de aceste probleme. Indicativul informatorului exista doar la şeful de secţie (sau directorii din Centrală) (de exemplu P.R.-30, care însemna că respectivul informator era al treizecilea pe lista agenturii în problema rusă, listă care se găsea doar la directorul general al S.S.I., şi care era singurul care cunoştea identitatea reală a sursei).[11]

Importanţa acordată conspirării agenturii S.S.I. rezultă şi din modalităţile în care era manevrat fondul informativ. În legătură cu acest aspect, Gheorghe Cristescu făcea următoarele precizări: „Tabelele de informatori menţionaţi numai cu indicativele lor conspirative se ataşau borderourilor lunare, care după verificarea contabilă aferentă, se ardeau lunar sau periodic, în faţa controlului superior, prin dresare de proces-verbal. Procesul-verbal, împreună cu descărcarea contabilă a consilierului controlor, dar fără statele de plată ale informatorilor (tabele de indicative conspirative care se ardeau) se păstrau de către Secţia administrativă în casa de fier a şefului Secţiei până la finele anului financiar, când descărcările parţiale, lunare, erau îmborderate într-un borderou general anual, restul arzându-se prin dresare de procese-verbale, astfel încât nu mai rămânea la ofiţerul intendent în păstrare decât situaţia financiară generală pe 12 luni, restul arzându-se. Numele reale ale informatorilor erau cunoscute şi păstrate în casa de fier de către şefii de secţii ce-i utilizau, aceştia comunicând şi şefului S.S.I. numirile adevărate spre ştiinţă”.

Raţiunea unei astfel de conspirativităţi era explicată de E. Cristescu în declaraţia confidenţială înaintată Ministerului de Război, cu câteva zile înainte de a fi trimis la Moscova (octombrie 1944) pentru a fi anchetat: „Ca regulă generală, identitatea informatorilor trebuie păzită cu mare stricteţe, întrucât, altfel ei sunt expuşi la compromitere şi în afacerile grave de trădare de secrete militare, la moarte sigură, iar serviciul respectiv la pierderea aportului lor preţios şi discreditare”. Eugen Cristescu a oferit el însuşi un exemplu în acest sens. Pe parcursul celor 7 ani de anchete, interogatorii şi depoziţii, a făcut numeroase dezvăluiri, a dat sugestii, a arătat cu degetul pe cei pe care-i considera el ca fiind adevăraţii vinovaţi de dezastrul ţării, dar nu şi-a desconspirat sursele, adică informatorii folosiţi în problemele mai delicate. Astfel, Teohari Georgescu, cel care în perioada martie 1945-martie 1952 a îndeplinit funcţia de ministru de Interne, declara că, „L-am consultat şi pe Eugen Cristescu în problema lui Foriş, să văd dacă a fost sau nu un agent al Siguranţei sau S.S.I. Am discutat cu el un ceas sau două şi nu am putut afla nimic”.[12]

Fondul informativ al S.S.I. era verificat şi descărcat cu forme legale, dar strict secrete, de către generalul Cuzin, preşedinte la Înalta Curte de Conturi – Secţia Cheltuieli de Stat Speciale. Spre exemplu, la controlul financiar făcut în 1945 asupra fondurilor S.S.I., s-a constatat că mânuirea fondurilor alocate se făcuse corect, iar unele cheltuieli mai neclare se justificau ca fiind aşa-numitele „cheltuieli protocolare” şi deci, indirect, folosite tot pentru nevoile Serviciului.[13]

Cu toate eforturile depuse, compartimentarea, secretizarea şi conspirativitatea muncii informative a S.S.I. scăzuseră în timpul lui E. Cristescu tocmai datorită excesului în adunarea hârtiilor care să justifice orice acţiune întreprinsă, ceea ce i-a determinat pe unii vechi funcţionari ai Serviciului să afirme cu ironie că, „S.S.I. ajunsese ca o primărie de sector”.[14]

Pentru menţinerea secretului asupra chestiunilor de serviciu, prin Ordinul nr. 123.183/1943 al S.S.I., s-a prevăzut ca la părăsirea Serviciului, cadrele trecute în rezervă să semneze următorul angajament: „Legile Serviciului obligă pe cel ce a părăsit serviciul la o discreţie totală asupra tuturor chestiunilor pe care a avut ocazia să le cunoască, atât timp cât a funcţionat în Serviciu, aceiaşi obligaţie impunându-se şi membrilor familiei sale. Tot legile Serviciului sancţionează cu închisoarea pe cel ce va face cea mai mică indiscreţie din serviciu. În acest sens, subsemnatul, mă oblig prin prezenta de a rămâne responsabil de orice prejudiciu ce s-ar aduce serviciului”.

În paralel cu ansamblul de măsuri pe linie de compartimentare şi conspirativitate a muncii informative, s-au conceput şi aplicat numeroase acţiuni ofensive (combinaţii şi jocuri operative, contrarecrutări), prin care agenţii S.S.I. au reuşit să penetreze locurile şi mediile în care se concentrau informaţiile de valoare operativă.[15]

La scurt timp de la venirea lui E. Cristescu la conducerea S.S.I., Serviciul a fost rapid adaptat noilor condiţii. S-au reorganizat rezidenturile externe şi s-a acordat mai multă atenţie serviciilor tehnice (tipografie, chimie, autotracţiune, arhivă, analiză-sinteză şi prognoză etc.). Secţia radio, laboratoarele de fizică, criminalistică şi foto-identificări au fost dotate cu aparatură modernă, la fel ca şi secţiile de cifru, decriptare şi transmisiuni.[16] Unii specialişti ai Teatrului Naţional din Bucureşti sau ai diverselor trupe particulare, erau folosiţi pentru machiajul şi travestitul echipelor de filori.

Multe din noutăţile introduse în organizarea şi funcţionarea S.S.I.-ului au avut ca izvor de inspiraţie serviciile secrete străine, fapt recunoscut de E. Cristescu în declaraţia din 6 octombrie 1944: „Serviciul Special de Informaţii a funcţionat multă vreme în organizarea ce am considerat-o mai potrivită nevoilor naţionale. Când nevoile au cerut l-am dezvoltat şi l-am reorganizat, adoptând din toate serviciile străine, inclusiv cel german, tot ceea ce era potrivit şi adaptabil specificului românesc. Astfel, am ajuns la o structură cu atribuţii clare pentru fiecare secţie şi cu o organizare care poate echivala cu cele mai bune servicii din străinătate”.

S-au înfiinţat două secţii noi. Respectând ordinea cronologică, amintim Secţia a VI-a Filaj şi cenzura corespondenţei, creată prin Ordinul nr. 549 din iulie 1941 al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. În concepţia Conducătorului Statului, pe timpul războiului trebuia exercitat un control foarte strict al corespondenţei, pentru a nu se scurge în străinătate date şi informaţii cu caracter militar. Această secţie, „executa cercetarea întregii corespondenţe cu străinătatea, asigurând examinarea şi expedierea rapidă a scrisorilor şi reţinerea corespondenţei care reprezintă o înfrângere a legilor în vigoare sau care ar putea cauza statului prejudicii din punct de vedere militar, politic, economic şi social”. În urma acestui control, „se întocmeau rapoarte şi note informative către autorităţile de resort pentru cenzurile speciale, importante sau urgente şi dări de seamă asupra concluziilor scoase din cercetarea întregii corespondenţe”. Materialul de sinteză întocmit se trimitea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (problemele importante şi de ordin militar), Ministerului Propagandei Naţionale (problemele de presă şi propagandă), Ministerului Economiei Naţionale (tranzacţiile economice, tratativele, opiniile, afacerile), Ministerului Înzestrării Armatei (problemele în legătură cu aprovizionarea şi înzestrarea din străinătate a armatei şi industriilor militare), Băncii Naţionale a României (trimiterile clandestine de valută, operaţiunile de cont cu străinătatea, transferurile, etc.).[17] Graţie activităţilor acestei secţii: „S-a împiedicat circulaţia informaţiilor, care prin gravitatea sau exagerarea lor ar fi avut o influenţă dăunătoare asupra opiniei publice; s-a împiedicat propaganda iredentistă şi a sectelor religioase dăunătoare; s-a suspendat corespondenţa partizanilor fostelor grupuri politice; s-au identificat elemente suspecte sau dăunătoare statului român din punct de vedere politic, economic şi social; s-au identificat numeroşi dezertori din Armata română; s-a pus capăt trimiterii clandestine de valori prin plicurile diplomatice, scrisori de valoare şi comerţului filatelic sustras controlului Băncii Naţionale a României; s-au obţinut informaţiuni preţioase asupra stării generale de spirit din ţară şi din străinătate”.

A doua noutate în structura S.S.I.-ului a reprezentat-o Secţia a V-a Contrasabotaj, care a luat fiinţă în baza Decretului-Lege nr. 687 din 16 septembrie 1942. Această secţie funcţiona ca un organ de control pentru prevenirea scurgerii sau transmiterii de informaţii cu caracter economic, care puteau aduce daune intereselor româneşti – prin divulgare, – precum şi a actelor de sabotaj. Printre misiunile încredinţate se număra şi „supravegherea întreprinderilor importante – în ceea ce priveşte producţia şi siguranţa – prin cele 7 Regiuni de Contrasabotaj, corespunzătoare inspectoratelor Militare Regionale ale Ministerului Înzestrării Armatei, dând o deosebită atenţie zonei petrolifere, transporturilor pe Dunăre şi porturilor de la Dunăre şi Marea Neagră”.

Deşi nu era o noutate, Secţia a X-a Tehnică transmisiuni radio (înfiinţată încă de M. Moruzov; era slab dotată, iar realizările în materie de micro-tehnică nu corespundeau progresului ştiinţific din acel timp) a fost perfecţionată; în fruntea secţiei a fost numit un inginer, căpitan N. Luca, pe care directorul S.S.I.-ului l-a selectat dintr-un lot de câteva zeci de ingineri şi tehnicieni specializaţi în domeniu. Datorită lui, „Laboratorul Secţiei a X-a începe din iarna anului 1941-1942 să realizeze staţii fixe, mobile (gen valiză) şi o a doua autostaţie”. Toate centralele S.S.I.-ului au fost dotate cu staţii radio, „dând prin aceasta o totală independenţă S.S.I.-ului. (...) În afară de transmisiunile radio, interne şi operative, S.S.I. a realizat legături internaţionale neoficiale. Proba cea mai grea o trece Secţia a X-a când se substituie unor spioni şi ia legătura cu Centrala de spionaj maghiar”.

În S.S.I. au fost aduse numeroase cadre din Siguranţă – Victor Ionescu, Guţă Petrovici, C. Brighiu şi alţii –, care, fie că nu reprezentau ceva deosebit din punct de vedere profesional, fie că erau educaţi în cu totul altă mentalitate, nu au dat până la urmă rezultatele aşteptate. Totuşi, Tr. Borcescu amintea la un moment dat că, „personalul adus (în S.S.I.) de la Siguranţă îi era credincios (lui Cristescu) şi, utilizat în acţiunile mai dificile şi cu un caracter ultra secret, i-a fost de real folos”.[18] În afara cadrelor provenite de la Siguranţă, au fost încadraţi în S.S.I. şi numeroşi ofiţeri de carieră, selecţionaţi de regulă de la birourile informative ale M.St.Major al Armatei române şi care aveau o oarecare experienţă în munca de informaţii. Se susţine că, prezenţa militarilor de carieră mai mult a dăunat Serviciului decât i-a adus roade. Formaţia lor rigidă altera caracterul de supleţe pe care îl presupune un asemenea serviciu. Mai mult, datorită faptului că ofiţerii nu aveau o pregătire adecvată în domeniul culegerii, verificării şi valorificării informaţiilor din alte domenii decât cel militar, dar ocupau funcţii din cele mai importante, se îngreuna buna funcţionare a fluxului informaţional. Pe de altă parte, aceştia nefiind legaţi de noua profesiune – a lor fiind cea militară – considerau aproape toţi că, stagiul la S.S.I. nu constituie decât o etapă din cariera lor, din care trebuie să se scoată „maximum de profit cu un minimum de efort”.

La un moment dat, se găseau în Serviciu 110 ofiţeri, fiecare cu pretenţiile sale şi mai ales cu o pronunţată tendinţă de a umili pe civili. La rândul lor, civilii, în număr de 502, adică funcţionarii de carieră, majoritatea de pe vremea lui M. Moruzov, care îşi consacraseră întreaga viaţă Serviciului şi aveau o bogată experienţă, erau în permanenţă într-o stare de inferioritate faţă de ofiţeri, ceea ce avea desigur o proastă înrâurire psihologică asupra muncii lor şi implicit, asupra randamentului general al Serviciului, deoarece cu foarte puţine excepţii – cum spuneau mulţi – „doar civilii muncesc, iar militarii trag avantajele materiale ca fonduri, maşini luxoase, călătorii în străinătate etc.”. Desigur că şi sub M. Moruzov existau militari în serviciu, aproximativ 30, dar nu ocupau funcţiile pe care le obţinuseră în timpul lui E. Cristescu şi în primul rând, nu ajunseseră la şefia Secţiei a II-a Contrainformaţii, care devenise cea mai importantă din S.S.I.[19] Principiile care au stat la baza organizării şi activităţii S.S.I.-ului, după noiembrie 1940, au fost formulate şi prezentate de E. Cristescu într-un document înaintat mareşalului Ion Antonescu în noiembrie 1943. În esenţă aceste principii se refereau la:

1.           Adaptarea la noua situaţie internă şi internaţională a României, urmărind învingerea tuturor dificultăţilor create de vremurile excepţionale şi de războiul crâncen dus împotriva bolşevismului;

2.           Precizarea strictă a misiunilor ce reveneau S.S.I.-ului, conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, precum şi dezideratelor M.St.Major şi ale celorlalte autorităţi de stat;

3.           Extinderea în spaţiu a căutărilor şi verificărilor, prin sporirea organelor interne şi externe, simultan cu descentralizarea şi fixarea strictă a atribuţiilor lor;

4.           Specializarea cadrelor după o selecţionare riguroasă şi utilizarea ca element de bază a ofiţerilor S.S.I.;

5.           Sporirea raţională a cadrelor în raport cu dezvoltarea acţiunilor informative şi cu extinderea în spaţiu a căutărilor şi verificărilor;

6.           Legalitatea desăvârşită bazată pe răspunderea personală a ofiţerilor şi funcţionarilor civili în toate acţiunile cu caracter informativ şi administrativ.

În plan informativ, S.S.I.-ul s-a remarcat printr-o serie de succese de răsunet care îl situează alături de marile vedete ale timpului de pe frontul invizibil, printre care O.S.S.-ul din S.U.A., M.I.-6 din Anglia, N.K.V.D.-ul din U.R.S.S., Abwehr-ul din Germania şi S.I.S.-ul italian. De fapt, cu toate acestea S.S.I.-ul în diferite momente a făcut schimb de informaţii.[20]

Prin Agentura Frontului de Vest, S.S.I.-ul a intrat în posesia unor date extrem de importante, valorificate într-o serie de studii, ca de exemplu: Atrocităţile ungureşti în Ardealul ocupat, Propaganda maghiară, obiectivele şi manifestările ei înainte şi după Arbitrajul de la Viena, Revizionismul maghiar, Ungaria Mare cu orice preţ, Substratul provocărilor ungureşti la adresa României, Date reale asupra pregătirii de război a Ungariei, bazate pe documente militare maghiare şi pe informaţii verificate şi altele. Structurile informative ale Frontului de Est au reuşit să intre în posesia unor documente, date şi informaţii care au permis o serie de evaluări concretizate în studii privind: Ordinea de bătaie nominală a Înaltului Comandament Sovietic, Dislocarea forţelor sovietice din Basarabia şi Bucovina de Nord, Pregătirea de război a Uniunii Sovietice, Potenţialul de război al Armatei Roşii, Caucazul, organizarea şi pregătirea făcută de sovietici, Posibilităţi actuale ale sovietelor în Caucaz şi Transcaucazia, etc. Agentura Frontului de Sud a reuşit să culeagă informaţii cu valoare operativ-strategică despre mişcările trupelor engleze pe teatrul de operaţii din Orientul Apropiat şi Egipt, iar sintezele prezentate şi Abwehr-ului, în cadrul schimbului de informaţii pe această temă, au fost apreciate ca „foarte importante”.

Aceste studii, la care se adaugă informările operative curente, au influenţat diplomaţia românească, acţiunile Armatei române şi a conducerii României, în general.

Pentru unele din aceste sinteze s-au adresat felicitări şi mulţumiri. Chiar şi Abwehr-ul, cu care S.S.I.-ul făcea schimb de informaţii în domeniul militar, a apreciat în câteva rânduri valoarea operativă a sintezelor puse la dispoziţie de S.S.I.

Secţia a II-a Contrainformaţii, care avea ca sarcină culegerea şi verificarea informaţiilor asupra „stadiilor de lucru din ţară”, (înţelegând prin aceasta curentele politice, activitatea minorităţilor, mişcările iredentiste, acţiunea partizanilor din Basarabia şi Transnistria, dezertările din armată, etc.), a repurtat succese notabile în acţiunile de neutralizare a mişcărilor politice extremiste (legionară şi comunistă).

În privinţa mişcării legionare, S.S.I.-ul a dejucat intenţiile legionarilor atât până, cât şi după rebeliunea legionară din ianuarie 1941. A fost întocmit un plan de măsuri care viza prevenirea infiltrării legionarilor în instituţiile de stat, anihilarea elementelor teroriste, diminuarea efectelor propagandei din universităţi, descoperirea şi trimiterea pe front a elementelor periculoase sau dovedite ca incorigibile, controlul legăturilor dintre legionarii din ţară şi cei refugiaţi în străinătate ş.a. Măsuri similare au fost luate şi în privinţa mişcării comuniste.

În paralel, s-a acordat atenţie deosebită penetrării informative în organizaţiile minorităţilor etnice care, prin legăturile lor cu cercurile iredentiste din exterior, constituiau un real pericol pentru integritatea şi siguranţa Statului român. Datele şi informaţiile obţinute au stat la baza unor studii ca: Activitatea preoţilor maghiari în România, Problema autonomiei Ardealului şi Banatului, Atitudinea emigraţiei din România faţă de ţara noastră, Germania şi Rusia Sovietică, Situaţia mişcării ucrainene din Transnistria, Organizaţia paramilitară secretă sârbă din Banat ş.a., care conţineau estimări imediate şi de perspectivă, cu relevanţă în planul siguranţei naţionale.[21]

În domeniul contraspionajului, sarcinile erau împărţite între Secţia a IV-a Contraspionaj şi Secţia a VIII-a Juridică. În noiembrie 1943, se înregistrau 462 de persoane bănuite sau dovedite a avea legături cu serviciile străine de spionaj, aflate în supraveghere şi numeroşi agenţi de spionaj condamnaţi ori în curs de cercetare, dintre care 384 de sovietici, 383 de maghiari şi 73 ai altor servicii. De asemenea, s-au descoperit 23 de aparate de radio-emisie, dintre care patru au fost folosite în jocuri operative ale S.S.I. ori pentru realizarea legăturilor cu Aliaţii, în vederea tratativelor pentru armistiţiu.

Prin intermediul Secţiei a VIII-a Juridice, S.S.I.-ul a cercetat informativ un număr impresionant de persoane vinovate sau bănuite de acţiuni contra intereselor Statului român, dintre care 452 de spioni şi trădători, 340 de terorişti şi sabotori, 425 de vinovaţi de activitate politică interzisă şi alarmişti, 170 de vinovaţi de sabotaj economic, 1.367 de dezertori şi indivizi veniţi clandestin peste frontieră şi 1.393 de infractori diverşi.[22]

O bună parte din realizările S.S.I. au fost prezentate într-un raport întitulat Doi ani de activitate a Serviciului Special de Informaţii – 15 noiembrie 1940-15 noiembrie 1942.[23]

În perioada premergătoare declanşării războiului germano-sovietic (22 iunie 1941), la care a luat parte şi Armata română alături de Armata germană, dar cu un scop strategic diferit – eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei –, S.S.I.-ul a reuşit să neutralizeze câteva reţele de spionaj sovietic ce acţionau pe teritoriul României.

Din anchetele informative întreprinse s-au obţinut date şi informaţii valoroase privind poziţia strategică a trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina, care au fost puse la dispoziţia factorilor de comandă ai Armatei române, pentru elaborarea planului de campanie şi a directivelor operative.[24]

În războiul împotriva U.R.S.S. (1941-1944), principala structură a S.S.I. de pe frontul de est a fost Eşalonul Mobil (denumit şi Detaşamentul „Vulturul”) – un S.S.I. în miniatură. Organizarea lui a început la sfârşitul lunii mai 1941, atunci când conducerea Statului şi M.St.Major, au început pregătirile pentru un război în răsărit alături de Germania nazistă, în vederea eliberării Basarabiei şi nordului Bucovinei.

Odată cu începutul războiului (22 iunie 1941), Eşalonul Mobil a plecat din Bucureşti spre front, pentru a coordona activităţile informative şi contrainformative ale subdiviziunilor S.S.I. din apropierea liniilor de luptă. Era vorba de Centrele de Informaţii Suceava, Iaşi şi Galaţi de pe lângă unităţile Armatei a III-a române din nordul Moldovei şi ale Armatei a IV-a române, care urma să elibereze sudul Basarabiei.

Plecat de la Bucureşti, el a făcut următoarele deplasări în urmărirea M.C.G. al Armatei române: 21-23 iunie 1941, com. Maia, jud. Ilfov; 24-28 iunie, com. Vârteşcoiu, lângă Odobeşti, jud. Vrancea; 29 iunie-1 iulie, com. Vaduri, jud. Piatra Neamţ; 1-16 iulie, com. Sofrăceşti, jud. Roman; de la 15 iulie a plecat la Iaşi. La 30 iunie, Eşalonul Mobil s-a deplasat împreună cu M.C.G. la Roman şi apoi la Iaşi, unde a rămas până către sfârşitul decadei a doua a lunii august 1941.

Pe parcursul acestui timp, la Eşalonul Mobil s-a afla şi E. Cristescu, şeful S.S.I., care, după 1 iulie, a plecat în mai multe rânduri la Cernăuţi şi la Bucureşti în interes de serviciu. În timpul absenţei lui, conducerea era exercitată de colonelul I. Lissievici. Iată ce relata şeful S.S.I. despre această structură mobilă de pe frontul din răsărit: „Crearea Eşalonului a fost impusă de necesităţi de ordin militar, iar organizarea lui a fost întocmită de militari. Deoarece până la Iaşi nu au fost asemenea operaţii militare, l-am condus eu cu intermitenţe, fiind nevoit să plec adesea la Bucureşti. Peste Prut, însă, avea să se poarte operaţiile militare, şi Eşalonul trebuia să se ocupe 90% de informaţii militare. Neavând nici specialitatea necesară în această materie şi nemaiputând absenta de la conducerea Centralei Serviciului, la Iaşi am părăsit conducerea Eşalonului şi am plecat definitiv la Bucureşti. Conducerea Eşalonului, directivele de acţiune, controlul activităţii personalului, disciplina şi notarea au rămas în seama şi în răspunderea colonelului Lissievici. Acesta îndeplinea funcţia de subdirector general, comandant al ofiţerilor din Serviciu şi şef al Secţiei de Informaţii, care înfiinţase Eşalonul. Avea deci toate atribuţiile necesare de conducere. Era ajutat de locotenent-colonelul Ionescu Pallius şi un grup de ofiţeri. În Basarabia, Eşalonul s-a oprit la Chişinău, unde a constituit un mic Centru de contrainformaţii pentru Basarabia, sub conducerea maiorului Balotescu, fost şef de centru informativ pe Prut. (…) Eşalonul a trecut la Tighina unde a stat tot timpul operaţiunilor pentru ocuparea Odessei, după care s-a mutat în acest oraş”.[25]

Pentru ca Eşalonul Mobil să-şi poată îndeplini misiunile informative, a colaborat de la început cu Secţia a III-a Operaţii din M.St.Major, care, imediat după declanşarea acţiunilor militare pe frontul de est, i-a pus la dispoziţie date referitoare la armatele române, zona lor de operaţii şi axul de deplasare al posturilor de comandă pentru fiecare armată. În baza acestor detalii au fost elaborate instrucţiuni pentru deplasarea subdiviziunilor Eşalonului Mobil, după cum urmează:

„- Centrul Informativ Suceava să acţioneze pe lângă Comandamentul Armatei a III-a (române – n.a.), deplasându-se pe axul Suceava – Cernăuţi – Moghilev (pe Nistru). Îşi va executa acţiunea de căutare şi procurare a informaţiilor pe întregul front al armatei din zona sa de operaţii;

- Centrul Informativ Iaşi să acţioneze pe lângă Comandamentul Armatei a IV-a (române – n.a.), deplasându-se iniţial pe axul Iaşi – Chişinău, apoi Chişinău – Tiraspol;

- Centrul Informativ Galaţi să se deplaseze pe axul Galaţi – Cetatea Albă, luând în subordine Centrul Informativ Tulcea, începând cu Chilia Veche;

- Centrele informative Iaşi şi Galaţi să acţioneze pe întregul front al Armatei a IV-a (române – n.a.) pentru căutarea şi procurarea informaţiilor”.[26]

De asemenea, pe lângă Comandamentul Armatei a III-a române, care la 2 iulie fusese învestit cu atributele conducerii operative a Corpurilor de Munte şi de Cavalerie – cu care a acţionat ofensiv pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei –, S.S.I. a dislocat un subcentru informativ condus de locotenentul Dumitru Căpăţână.[27]

Conform ordinelor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi M.St.Major, principalele misiuni ale Eşalonului Mobil şi ale centrelor informative înaintate ale S.S.I., ataşate M.U. române de pe frontul de est, au fost: 1) procurarea informaţiilor despre armatele sovietice angajate în lupte; 2) apărarea spatelui Armatei române de acţiuni de spionaj, sabotaj şi terorism; 3) recuperarea oricăror documente militare sovietice găsite pe câmpul de luptă (ordine operative, hărţi, instrucţiuni, directive, broşuri, regulamente, telegrame etc.).

De asemenea, cadrele Eşalonului Mobil erau obligate să asiste la interogarea prizonierilor de război, a dezertorilor şi a partizanilor prinşi. Datele şi materialul informativ procurat erau sintetizate sub forma unor rapoarte şi înaintate direct şefului Secţiei I-a Informaţii pentru analiză, sinteză şi valorificare. Având în vedere aceste misiuni bine precizate, S.S.I. a fost „un organ de pură informaţie”, iar exponenţii săi n-au avut „calitatea de ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară”, întrucât în sarcina lor a fost distribuită „numai activitatea discretă de informaţii şi verificări”.

Odată cu intrarea armatelor române în interiorul spaţiului sovietic, misiunile informative ale S.S.I. continuau să rămână aceleaşi (cu un efort sporit asupra informaţiilor militare) şi erau asemănătoare cu cele ale serviciilor similare străine, excepţie făcând dotarea cu mijloacele tehnice de interceptare şi fotografiere aeriană, domenii în care atât germanii, cât şi sovieticii erau mult mai avansaţi.[28] S.S.I.-ul a fost devansat iniţial şi în lansarea agenţilor externi în spatele frontului inamic cu paraşuta. „Tot pentru a face faţă nevoilor de procurare a informaţiilor pe Frontul de Est, – consemna colonelul I. Lissievici – în urma aprobării şefului S.S.I., m-am prezentat generalului Ioaniţiu, şeful Marelui Stat Major, solicitându-i să-mi facă cunoscut care sunt posibilităţile forţelor noastre armate să utilizeze paraşutişti, care acţionând în spatele frontului inamic, să execute misiunile încredinţate de către S.S.I., primind un răspuns total negativ în legătură cu aceste posibilităţi prezente şi viitoare”. Cu toate greutăţile întâmpinate, S.S.I.-ul, în urma legăturii stabilite de Centrul Informativ Iaşi cu unitatea de aviaţie dislocată în zonă, a primit aprobarea ca, la începerea acţiunilor militare împotriva U.R.S.S. să paraşuteze doi agenţi în regiunea Râbniţa. „În acest scop – spune I. Lissievici, – Centrul informativ Iaşi s-a ocupat intens cu instruirea şi antrenarea agenţilor respectivi şi deplasarea în teren pe timpul nopţii, radiotransmisie, utilizarea armamentului cu care erau dotaţi, modul de comportare pe teritoriul U.R.S.S.-ului, etc., obţinând rezultate satisfăcătoare”.[29]

În urma luptelor eroice ale armatelor româno-germane, Cernăuţiul a fost eliberat la 5 iulie 1941, Chişinăul la 16 iulie, iar întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru tocmai la 26 iulie 1941, ceea ce demonstrează – alături de pierderile Armatei române, care până la 31 iulie s-au ridicat la 24.396 de morţi, răniţi, bolnavi, dispăruţi şi prizonieri – că operaţiile desfăşurate pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei nu au fost un simplu marş triumfal.[30]

După forţarea Nistrului de către trupele Armatei a III-a române, Centrul Informativ Suceava s-a instalat la Cernăuţi, reluându-şi vechea titulatură de Centrul Nr. 1 Informaţii „Cernăuţi”. Misiunea încredinţată acestui Centru a fost să caute şi să procure materialul informativ rămas pe teritoriu în urma operaţiunilor militare, să interogheze localnicii din nordul Bucovinei şi Basarabiei – până la inclusiv linia Badragi (pe Prut) – Ataki (Otaci), jud. Hotin, pe Nistru –, susceptibili de a relata date şi informaţii referitoare la potenţialul de război al U.R.S.S.[31] La scurt timp de la eliberarea nordului Bucovinei, Biroul de studii al Frontului de Est a primit de la Centrul Informativ „Cernăuţi” un bogat material de informaţii, capturat sau găsit pe câmpul de luptă, referitor la Armata sovietică. În afară de hărţi şi ordine operative, s-au primit unele regulamente şi broşuri, care, după cum afirma colonelul I. Lissievici, „constituiau documente interesante din punct de vedere informativ”.[32]

După instalarea centrului informativ al S.S.I. la Cernăuţi, pentru întărirea lui în acţiunea contrainformativă (devenită prioritară), din Centrala de la Bucureşti au fost dislocate câteva echipe noi din Secţia Contrainformaţii, pentru executarea misiunilor specifice.[33]

La Chişinău, în urma eliberării Basarabiei şi a trecerii Nistrului de către unităţile Armatei a IV-a române, s-a organizat o permanenţă a S.S.I., formată din echipe de agenţi trimise de la Bucureşti, cu misiuni de contrainformaţii şi contraspionaj. Ulterior, în capitala Basarabiei s-a format Centrul Nr. 2 Informaţii „Chişinău”.

Din documentele de anchetă informative, întocmite de Secţia a VIII-a Juridică a S.S.I., rezultă că, înainte de retragerea trupelor sovietice din Basarabia şi nordul Bucovinei, organele N.K.V.D. au recrutat oameni de încredere în principalele comune şi, în special, în târguri, încredinţându-le arme şi muniţii cu care să acţioneze la momentul oportun. Nu după mult timp, aceşti „oameni de încredere” au început să recruteze, la rândul lor, „alte persoane pentru mărirea numărului partizanilor, dintre comuniştii recunoscuţi, prizonierii eliberaţi din lagăre, prizonierii fugiţi din lagăre, străinii fugiţi din alte localităţi şi pripăşiţi în acea regiune, elemente tinere şi de încredere ale şcolii comuniste”. Cei mai mulţi indivizi recrutaţi după aceste criterii, proveneau, după informaţiile S.S.I., din comunele Cerneaşovsca Rusă, Braţlov, Pecioara, Vuliga Mare, Stoiani, Rogozna, Spicov, Iurcovca, Luca Jabocrici şi Tarcov. Caracteristic este faptul că, înainte de retragerea trupelor sovietice, agenţii N.K.V.D. au dat ordin ca armamentul şi muniţiile să fie îngropate în mormintele ostaşilor sovietici. Informaţiile S.S.I. s-au dovedit corecte, întrucât astfel de depozite de armament şi muniţie au fost descoperite în locurile indicate, după intrarea armatelor române în zonele respective.[34]

În ziua de 19 iulie 1941, s-a autodenunţat poliţiei de campanie germane din Chişinău teroristul sovietic Ioan Budakov. Din ancheta informativă executată asupra lui au rezultat date şi informaţii care, exploatate cu operativitate, au dus la capturarea altor doi partizani-terorişti, Boris Jemancanu (zis Borisov) şi Simion Untu (zis Sandu). Iniţial, aceştia fuseseră aleşi de organele N.K.V.D. pentru a fi pregătiţi ca paraşutişti, iar apoi, după o instrucţie sumară, primiseră misiunea de „a rămâne în Chişinău şi după intrarea trupelor române în oraş să comită acte de terorism şi distrugeri pentru a menţine permanent o stare de tulburare şi nesiguranţă” . Urma ca alte misiuni suplimentare să le fie încredinţate de un anume Igor Ucikovschi, şeful echipei teroriste.[35]

În august 1941, S.S.I. a reuşit să identifice şi să neutralizeze şase nuclee comsomoliste sovietice, formate din tineri între 16 şi 21 de ani, special pregătite pentru acţiuni de diversiune şi sabotaj în oraşele Chişinău şi Tighina. Din cercetarea informativă efectuată de agenţii Eşalonului Mobil al S.S.I., s-a stabilit că, fiecare nucleu comsomolist era format din patru echipe a câte trei membri şi funcţiona „după sistemul de organizare comunist, cunoscut sub numele de «troica»”. Membrii acestor organizaţii urmaseră cursuri speciale de pregătire teoretică şi instrucţie practică pentru mânuirea armamentului, aruncarea grenadei, dinamitarea clădirilor, săvârşirea de acţiuni cu caracter diversionist şi de sabotaj; totodată, fuseseră iniţiaţi în desfăşurarea de activităţi propagandistice, al căror fundament îl constituia ideologia comunistă. Absolvenţii unor astfel de cursuri deveneau instructori, luând parte activă la pregătirea altor tineri comsomolişti.

Personalul didactic al şcolii comsomoliste din Tighina se afla sub ordinele directe ale unor ofiţeri din N.K.V.D. şi din miliţiile roşii. În perioada ocupaţiei sovietice, toate instituţiile din oraş fuseseră obligate să-şi înscrie tineretul la cursurile de pregătire, iar locuitorii, indiferent de vârstă, sex sau religie, erau obligaţi să subscrie cu fonduri pentru înzestrarea Armatei sovietice. Cei care refuzau ori se sustrăgeau de la astfel de subscripţii „erau trecuţi în tabele speciale pentru ca ulterior să se poată lua măsuri împotriva lor” . Concluzia notei S.S.I. din 15 septembrie 1941, care face referire la aceste aspecte, era că, pe toată durata ocupaţiei sovietice, în Basarabia şi Bucovina organizaţiile comsomoliste reuşiseră să devină „preţioase auxiliare ale N.K.V.D.-ului din Tighina”.

O dată cu declanşarea operaţiilor militare pe frontul de est, membrii acestor organizaţii au fost înarmaţi, primind sarcini de la N.K.V.D. să efectueze percheziţii prin cartierele oraşului, cu scopul de a-i depista şi aresta pe acei locuitori care manifestau o atitudine ostilă la adresa regimului sovietic, eventual de a-i identifica pe agenţii serviciilor secrete româneşti infiltraţi în rândul populaţiei. După evacuarea oraşului Tighina de către trupele sovietice, N.K.V.D. a trasat o nouă misiune membrilor organizaţiilor comsomoliste, şi anume aceea „de a rămâne pe loc şi a duce mai departe acţiunea de sabotaj, dinamitarea şi distrugerea oraşului”.

În lunile septembrie-octombrie 1941, organele jandarmeriei româneşti, sprijinite de populaţia civilă din zonă, prevenită de acest nou tip de luptă adoptat de sovietici, au reuşit să captureze alte grupuri de partizani-terorişti sovietici la: Cetatea Albă (1 septembrie), căpitan Sodbolev; la Tighina (4 septembrie), un grup de 14 persoane condus de căpitan Petrov; la Chişinău (10 septembrie), un grup de 7-10 persoane condus de Iurie Kiselenko şi Andrei Bandeber; în jud. Lăpuşna (12 septembrie), un grup de 3-5 persoane, condus de H. Capişoc şi Şt. Sârbu; la Chişinău (2 octombrie), un grup de 22 de persoane, condus de Griţca Nichifor şi altele. Aceste grupuri se aflau în subordinea unor ofiţeri ruşi şi erau formate din minoritari (ucraineni, evrei, ruşi), dar şi din români basarabeni renegaţi sau îndoctrinaţi cu ideile bolşevismului. Misiunile încredinţate erau variate, în funcţie de mărimea grupărilor. Grupurile mici aveau sarcina să distrugă trenuri, depozite de muniţii, alimente, să incendieze recolte sau obiective de interes obştesc, iar grupurile mari erau destinate atacului asupra comandamentelor de armată şi chiar să se angajeze în luptă cu subunităţi egale ca forţă. Atât unele, cât şi celelalte aveau misiunea de a întreţine panica şi insecuritatea în rândul populaţiei civile, şi de a crea haos în administraţie. Ca armament şi tehnică folosite, nu dispuneau de o dotare deosebită. De regulă, erau echipaţi cu arme uşoare de foc, grenade şi trotil. Au acţionat în grupuri formate din 7 până la 40 de oameni, compacte până când ajungeau la destinaţie, unde luau contact cu partizanii-terorişti locali pentru informaţii, găzduire şi, eventual, acţiuni comune. Şeful unui asemenea grup purta, uneori, uniformă militară sovietică, pentru a beneficia, în cazul capturării, de tratamentul prizonierilor de război. În general, aceste grupuri erau trecute în Basarabia şi nordul Bucovinei cu acte militare şi civile false. Pretextul cel mai des uzitat era: „suntem basarabeni luaţi cu forţa de sovietici şi ne-am întors acasă”.[36]

Participarea Armatei române la operaţiunile de dincolo de Nistru, motivată de concepţia militară, care impunea lupta contra inamicului până la înfrângerea lui –, a prevăzut şi implicarea structurilor informative specializate ale S.S.I., care, alături de Centrele informative „B” şi „H” ale Armatei, au urmat trupele române şi germane, în mod firesc, fără a mai avea nevoie de alte ordine suplimentare sau speciale.

După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, trupele româno-germane au forţat Nistrul. În teritoriul dintre Nistru şi Bug, cunoscut sub denumirea de Transnistria, confruntarea cea mai crâncenă şi îndelungată cu forţele sovietice, care a însemnat însăşi bătălia pentru Transnistria, a fost cucerirea unei importante fortăreţe – oraşul Odessa. Această misiune urma s-o execute Armata a IV-a română.

Bătălia pentru Odessa, evaluată de istoricii militari români „ca una din cele mai mari operaţii de asediu din secolul XX”, a însemnat pentru Armata română prima operaţiune de anvergură executată împotriva unui inamic deosebit de puternic (Armata sovietică fiind cotată ca a doua din Europa la acea vreme, iar după unele studii recente, – chiar prima în lume). Efectivele româneşti angajate în această luptă, au constat din 400.000 de militari, 650 de avioane, două vedete rapide, un submarin (Delfinul) şi câteva sute de piese de artilerie, sprijinite de două escadrile de bombardament în picaj germane, iar forţele sovietice nu au depăşit 150.000 de militari din trupele de uscat, 1.000 de avioane şi întreaga Flotă sovietică a Mării Negre. Victoria, apreciată ca fiind „cea mai glorioasă pagină a istoriei militare româneşti în războiul mondial”, a fost obţinută, totuşi, cu mari pierderi şi sacrificii. Astfel, în cursul operaţiunilor desfăşurate între 8 august şi 16 octombrie 1941 pentru cucerirea Odessei, Armata a IV-a română a suferit pierderi grele: 17.729 de morţi, 63.345 de răniţi şi 11.471 de dispăruţi. În schimb, unităţile Armatei roşii, angajate între 2 iulie şi 16 octombrie în acţiuni de apărare a Odessei, au avut pierderi şi mai grele: circa 160-180.000 de morţi şi răniţi, şi 66.000 de prizonieri luaţi de Armata română.[37]

În acest răstimp, suportul informativ pentru trupele române a fost asigurat de Centrul înaintat Nr. 2 al S.S.I (condus de maiorul Gheorghe Balotescu) şi Centrul de Informaţii „B” al Secţiei a II-a a M.St.Major al Armatei Române (condus de lt.-colonelul Alexandru Ionescu, conspirativ Alion, de la aglutinarea prenumelui şi numelui).

Iniţial, Centrul înaintat Nr. 2 s-a aflat ataşat pe lângă Corpul 1 Armată român, iar din a treia decadă a lunii septembrie 1941,[38] a operat pe lângă Corpul 3 Armată român.[39]

Principala sursă de informare o constituiau prizonierii şi dezertorii sovietici, refugiaţii, etc. Dar atunci când Armata a IV-a română a întâmpinat dificultăţi în înaintarea sa spre Odessa, şefii celor două centre informative au propus să se ia măsuri pentru obţinerea informaţiilor din zona frontului inamic, prin infiltrări de agenţi. Această sugestie însă, nu a fost aprobată de conducerea S.S.I., pe motiv că, interesele româneşti ar fi fost profund afectate în cazul în care agenţii ar fi fost capturaţi. S-a ordonat să se limiteze activitatea informativă doar la anchetarea prizonierilor „ca unică sursă informativă, faţă cu posibilităţile noastre”. Prudenţa se pare că era justificată, întrucât factorii de comandă ai Armatei române continuau să fie mulţumiţi de activitatea informativă a Eşalonului Mobil al S.S.I. Astfel, prin adresa nr. 22.711 din 30 august 1941, Corpul 3 Armată a comunicat M.C.G. că, în timpul operaţiilor de la est de Nistru, personalul S.S.I. care activa în sectorul de front repartizat „a depus o muncă neobosită în culegerea informaţiilor ce le-au comunicat la timp şi care exploatându-le a ajutat mult mersul operaţiilor prin indicarea dispozitivului şi organizării de apărare a inamicului”.[40]

Atât Centrul de Informaţii „B”, cât şi Centrul înaintat Nr. 2 al S.S.I., pe lângă furnizarea continuă a informaţiilor cu caracter operativ, au întocmit şi un şir de studii necesare atât Armatei, cât şi conducerii de Stat a României. Au fost înaintate „note informative” referitoare la: Dislocarea unităţilor (sovietice – n.a.) în jurul Odessei (29 august 1941),[41] Modul de recrutare a echipelor de spioni şi a bandelor de terorişti la N.K.V.D. din Odessa (1 septembrie 1941),[42] Organizarea N.K.V.D. şi G.U.G.B. (Comisariatul Poporului de Interne şi Direcţiunea Siguranţei Statului) (2 septembrie 1941),[43] Apărarea Odessei (3 septembrie 1941),[44] Unităţi de tancuri aflate în sectorul Odessa (12 septembrie 1941),[45] Modul cum se face propaganda în Armată (sovietică – n.a.) (17 septembrie 1941),[46] Organizarea Secţiei Speciale a ministerului din Direcţiunea Siguranţei Statului (sovietică – n.a.) (19 septembrie 1941),[47] Lucrări subterane la Odessa şi împrejurimi (2 octombrie 1941), etc., etc.[48]

De asemenea, cele două centre informative au reuşit să procure o hartă sovietică a Odessei (din 1929),[49] schiţa cu punctele principale de alimentare cu apă a oraşului Odessa (cu excepţia uzinei de apă de la Belaievka) (septembrie 1941);[50] către data de 14 septembrie 1941, au identificat amplasamentele a 75 de depozite din Odessa (cu indicarea străzii şi natura mărfii depozitate).[51]

Pe parcursul acestei campanii, organele S.S.I. au reuşit să ţină în permanenţă la curent comandamentele trupelor de operaţiuni cu starea de spirit a populaţiei din regiune, cu cea a ostaşilor români şi sovietici, cu acţiunile şi intenţiile inamicului, cu dotarea acestuia, etc., etc. Maiorul Gh. Balotescu o dată la 2-3 zile înainta unităţii pe lângă care era ataşat centrul său informativ, „note informative” cu diverse date operative, contrainformative şi informative, care erau înaintate de această unitate şi Comandamentului Armatei a IV-a, (Secţia a II-a).

Se poate susţine astfel că, desfăşurarea operaţiilor militare pe frontul de est în campania pentru Odessa, evidenţiază rolul însemnat al armei informaţiilor în fundamentarea unor elemente de artă militară la nivel tactic-operativ, precum şi în obţinerea victoriilor. De exemplu, pentru menţinerea contactului permanent cu forţele inamice, au fost efectuate numeroase recunoaşteri prin patrulare şi agenţi acoperiţi, infiltraţi în imediata apropiere a liniilor inamice; interogări ale prizonierilor şi dezertorilor sovietici, fapt ce a dus la identificarea unităţilor şi a subunităţilor de artilerie şi infanterie sovietice, a poziţiilor tari ocupate în câmpul de luptă, a direcţiilor sau intenţiilor de retragere etc. Toate acestea se regăsesc în „ordinele operative” de comandament ce au coordonat acţiunile ofensive şi contraofensive ale unităţilor române.

Unul din eşecurile organelor de siguranţă româneşti pe frontul de est, l-a constituit aruncarea în aer de către agenţii sovietici a sediului Comandamentului Militar Român al Odessei. Din cele cunoscute până în prezent despre acest tragic eveniment, reiese că, o informaţie bună dacă este greşit ori slab exploatată, ea nu poate asigura reuşita prevenirii evenimentelor nedorite. Şi pentru a ne convinge de acest lucru, vom vedea pe scurt, cum au evoluat evenimentele de la Odessa de până la explozie.

Aşa dar, la începutul lunii octombrie 1941, colonelul I. Lissievici, şeful Eşalonului Mobil al S.S.I., împreună cu directorul Cerkavschi, secretarul general al Guvernământului Transnis­triei, colonelul Ionescu Mangu, şeful de Stat Major al Comandamentului Diviziei 10 Infanterie române, locotenent-colonelul Mănescu, şeful Biroului 2 Informaţii şi Contrainformaţii din Statul Major al Diviziei 10 Infanterie, au perfectat măsurile ce vizau siguranţa Odessei, în urma intrării trupelor române în oraş. S-a stabilit ca Centrele Informative Galaţi şi Iaşi să se instaleze în Odessa şi să formeze împreună, un singur centru informativ sub ordinele maiorului Gh. Balotescu.[52]

S.S.I. alcătuise un plan de cooperare cu Jandarmeria şi Poliţia, intitulat Primele măsuri de ordine la Odessa, în care se menţiona: „Întrucât Odessa a constituit în permanenţă un centru comunist de prim ordin şi era reşedinţa organelor diriguitoare a acţiunilor subversive îndreptate împotriva statului român, se impune în actualele împrejurări luarea în primul moment al ocupării sale, a unor măsuri speciale.

Imediat după ocuparea oraşului, Inspectoratul General al Jandarmeriei va deplasa un batalion de jandarmi, efectiv 600 oameni şi două companii de poliţie, iar S.S.I.-ul va deplasa un grup compus din 40 elemente pregătite (ofiţeri şi agenţi speciali, cunoscători ai limbii ruse) şi un număr suficient de călăuze sub comanda unui ofiţer superior.

În vederea acestei situaţii, S.S.I.-ul a studiat din timp modalitatea cercetării amănunţite a oraşului Odessa, împărţindu-l în sectoare, întocmindu-se şi un plan de detaliu pe baza informaţiilor deja stabilite asupra diferitelor instituţii, întreprinderi de stat şi particulare, precum şi tabele ale persoanelor suspecte ce trebuie verificate.

Prima operaţie: curăţirea teritoriului. Aceasta se va face prin echipe mixte compuse din agenţi S.S.I. şi jandarmi, cu concursul armatei.

Operaţiunea de căutare şi ridicare a elementelor suspecte se va continua de către echipe mixte, atâta timp cât va fi nevoie.

Se va stabili colaborarea cu organele de poliţie germană, precizându-se de comun acord misiunile fiecăruia.

Se vor înfiinţa centre de verificare la circile (circumscripţiile – n.a.) poliţieneşti, cercetare şi triere a suspecţilor conform importanţei administrative existente pe raioane.

De asemenea, se vor înfiinţa în afara oraşului lagăre în cazul când vor nu fi găsite închisori, în care vor fi trimise elementele suspecte, cât şi acelea a căror libertate ar fi periculoasă siguranţei publice. Lagărele vor fi înfiinţate şi conduse de Inspectoratul Jandarmeriei.

Serviciul de pază permanentă a oraşului Odessa se va face în primul moment de către Batalionul de Jandarmi şi cele două companii de poliţie cu concursul Armatei.

Prefectura Poliţiei, Inspectoratul de Jandarmi al Transnistriei şi Comandamentul Militar vor colabora la menţinerea ordinii.

În urmă, se va stabili un regim definitiv prin instalarea unei Prefecturi de Poliţie, aducându-se ofiţeri de poliţie, un corp de gardieni publici şi mijloace tehnice necesare, care vor fi întărite cu companiile de poliţie şi de jandarmi ale oraşului.

Paralel cu acţiunea de curăţire a terenului, organelor S.S.I. le revine misiunea specială de a identifica toate sediile N.K.V.D., ridicând în vederea studiului şi cercetării tot materialul documentar şi arhivele. Totodată, organele S.S.I. vor identifica, urmări şi aresta spionii, teroriştii şi agenţii N.K.V.D. rămaşi în teritoriu”.[53]

Cu toate că, noile autorităţi româneşti instalate în Odessa (Primăria, Armata, Jandarmeria şi S.S.I.) erau dispuse să facă în aşa fel încât, viaţa oraşului să reintre în normalitate, din nefericire, în ziua de 22 octombrie 1941, Odessa a cunoscut un tragic eveniment cu consecinţe a căror evaluare este greu de exprimat în cuvinte. La ora 17.35 clădirea care adăpostea Comandamentul Militar Român a sărit în aer. Cercetările efectuate de specialişti mai târziu, au stabilit că numărul morţilor a fost de 103, dintre care 2 civili din oraş, 15 militari germani şi 86 de militari români. Dintre militarii români, 22 erau ofiţeri în frunte cu generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al oraşului.

Eugen Cristescu, directorul general al S.S.I. de atunci, într-o declaraţie din 26 mai 1949, relata: „După ocuparea Odessei de către trupele române, «Eşalonul» şi-a ales ca sediu clădirea N.K.V.D.-ului din Odessa, care rămăsese intactă şi avea tot mobilierul necesar. Comandamentul Militar însă a pretins că el e în drept să ocupe această clădire, iar Eşalonul S.S.I. să-şi aleagă o altă casă din oraş, ceea ce s-a efectuat”.[54]

În cele şase zile care s-au scurs din momentul intrării trupelor române în Odessa şi până la aruncarea în aer a Comandamentului Militar, membrii Eşalonului Mobil al S.S.I. au reuşit să-şi creeze – folosind poate şi agenţi implantaţi dinainte – o reţea informativă suficient de puternică pentru a culege informaţii despre iminenta explozie. Eugen Cristescu ne oferă următoarele detalii: „Un cetăţean din Odessa s-a prezentat colonelului [Vasile] Pallius (din Eşalonul Mobil al S.S.I. – n.a.) şi i-a denunţat că, după informaţiile sale, clădirea N.K.V.D.-ului ar fi minată de trupele sovietice, înainte de părăsirea Odessei. Colonelul Pallius a recompensat băneşte pe acest informator ocazional şi a informat despre aceasta Comandamentul Militar Român. Acesta a cerut germanilor o echipă de cercetare, care a făcut unele investigaţii cu rezultat negativ. După explozie s-a constatat însă că materialul exploziv fusese foarte bine izolat şi camuflat în subsolul clădirii (potrivit altor documente, s-ar fi aflat într-o casă de bani – n.a.), astfel că el nu a putut fi sesizat de aparatele germane. Colonelul Pallius m-a informat mai târziu despre acest lucru, ceea ce am raportat şi mareşalului Antonescu, fără a-mi da alte detalii”.[55]

Informaţia furnizată de E. Cristescu a fost completată de o scrisoare trimisă de primarul Odessei, Gherman Pântea, lui Ion Antonescu, la scurtă vreme după tragi­cul eveniment, în care se consemna printre altele: „În ziua de 21 octombrie, pe la orele 11.00, subsemnatul fiind în cabinet la dl general Glogojanu, comandantul militar al Odessei, s-a anunţat o femeie de origine rusă, care cu o înfăţişare speriată a spus că vrea să comunice ceva urgent, personal d-lui comandant. Subsemnatul servind de interpret, femeia a declarat d-lui general că ştie precis, că organele N.K.V.D. la plecare au minat această clădire cu scopul de a fi aruncată în aer, atunci când se va crede necesar. Dl. general a mulţumit doamnei pentru informaţie şi a dat ordin imediat d-lui colonel Ionescu Mangu să ia măsuri pentru o nouă verificare a clădirii, folosind pentru aceasta pionieri români şi germani. A doua zi dimineaţa, adică la 22 octombrie, dl. general mi-a spus că organele de specialitate au controlat clădirea din nou şi au raportat că nu există nici un pericol. Am rugat totuşi pe dl. general să schimbe localul, căci femeia care a dat informaţii nu putea să mintă, neavând nici un interes. Dl. general a convenit, dar nenorocirea s-a întâmplat în aceeaşi zi la orele 6 seara. Deci, dacă era puţină prudenţă din partea Comandamentului, toată catastrofa, cu toate consecinţele ei, era desigur evitată. Am asistat până noaptea târziu la dezgroparea cadavrelor”.[56]

Prin urmare, se dovedeşte încă o dată că, nu este suficient să se obţină o informaţie importantă. Problema este ce face cu o astfel de informaţie organismul – civil sau militar – căruia îi este comunicată.

La jumătatea lunii noiembrie 1941, o dată cu demobilizarea Armatei a IV-a române şi chemarea în ţară a unor unităţi din Armata a III-a română, Eşalonul Mobil a revenit la Bucureşti. În Basarabia, Bucovina şi Transnistria, S.S.I.-ul era reprezentat de centrele informative de la Chişinău, Cernăuţi şi Odessa, iar pe front, de centre informative înaintate de pe lângă unităţile operative ale Armatei române.[57]

Odată cu remobilizarea Armatei a IV-a române din primăvara anului 1942 pentru continuarea luptei împotriva Uniunii Sovietice, pe front a revenit şi Eşalonul Mobil al S.S.I., care a desfăşurat diverse misiuni speciale în tot spaţiul sovietic ocupat de trupele române.

În zona armatelor de operaţiuni, Eşalonul Mobil al S.S.I., prin centrele sale informative înaintate şi subcentrele acestora, s-a preocupat de starea de spirit a populaţiei, moralul ostaşilor români şi germani, a investigat multiple probleme referitoare la Armata sovietică, la industria de război a Uniunii Sovietice, a furnizat diverse informaţii din U.R.S.S., a identificat partizani sovietici, agenţi inamici de spionaj, terorism şi propagandă. Personalul acestor organe era specializat atât în informaţii, cât şi în contrainformaţii, acţionând în uniforme militare şi în haine civile. Fiecare colaborator pentru identificare, avea legitimaţie de serviciu.

Acţiunea contrainformativă consta în descoperirea, arestarea şi cercetarea partizanilor, agenţilor şi paraşutiştilor sovietici; descoperirea şi prevenirea actelor teroriste, de sabotaj şi propagandă întreprinse de sovietici; acordarea întregului concurs, prin acţiuni informative şi de documentare, la siguranţa Comandamentelor M.U. şi a depozitelor Armatei.

Informaţiile necesare erau procurate prin chestionarea populaţiei locale şi a refugiaţilor, interogarea prizonierilor şi dezertorilor, prin agenţii-informatori interni şi externi, prin capturarea documentelor de la inamic, prin schimbul de informaţii cu serviciile secrete aliate (germane). Interogarea se efectua în baza chestionarelor întocmite în prealabil, prin intermediul cărora se căutau răspunsuri concrete la cele mai importante probleme care interesau. Pentru interogarea prizonierilor erau Instrucţiuni de avut în vedere la interogarea prizonierilor, elaborate de Detaşamentul „Vulturul” al S.S.I., potrivit cărora, complexitatea întrebărilor adresate interogatului, trebuia să corespundă gradului de pregătire, funcţiei şi gardului militar deţinut. Exploatarea informativă a prizonierilor se făcea, în primul rând, cu referire la Armata sovietică, în special, la unitatea în care a fost încadrat, insistându-se asupra organizării, dotării, efectivelor, rezervelor, procedeelor de luptă, etc. Cei cu un grad de pregătire mai înalt, erau interogaţi şi asupra diverselor chestiuni referitoare la Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne (N.K.V.D.), gospodăriile colective, problema religioasă în U.R.S.S., problema alimentară, industria sovietică, comunicaţii, agricultură, etc.

În baza acestor informaţii, confruntate şi verificate cu cele obţinute mai înainte pe diverse căi, erau întocmite „note informative”, înaintate de către Eşalonul I Mobil al S.S.I. M.C.G., M.St.Major (Secţia a II-a), comandamentelor militare a armatelor de operaţiuni (pentru a lua măsurile cerute de situaţie, în luptele contra unităţilor sovietice), comandamentelor similare germane din sectoarele vecine, altor eşaloane superioare.[58] Printre aceste „note” sunt studiile privind Organizarea serviciilor Forţelor Aeriene Militare ale Marinei de Război Sovietice (7 august 1942),[59] Organizarea Hidroaviaţiei Sovietice din Marea Neagră (7 august 1942),[60] Programul cursurilor pentru perfecţionarea ofiţerilor de pe lângă Direcţia Generală de Informaţii – Marele Stat Major al Armatei Roşii (11 august 1942),[61] Şcoli Militare sovietice (13 decembrie 1943),[62] Viaţa economică din U.R.S.S. (28 decembrie 1943),[63] Flota de Război din Marea Neagră (12 ianuarie 1944),[64] Flota de Război de pe râul Volga (12 ianuarie 1944),[65] Organizarea politică în Armata Roşie (17 ianuarie 1944),[66] Organizarea Marilor Unităţi din Armata Roşie (17 ianuarie 1944),[67] Structura aparatului politic de partid în armată (29 februarie 1944),[68] Organizarea grănicerilor în U.R.S.S. (29 februarie 1944)[69] şi multe-multe altele.[70]

Pentru a fi asigurate cu această asistenţă informativă şi contrainformativă, comandamentele de M.U. de pe front au primit dispoziţii de la M.C.G. al Armatei române, să pună la dispoziţia organelor S.S.I. din sectorul lor prizonierii capturaţi (pentru a fi exploataţi informativ şi eventual, a fi recrutaţi pentru misiuni informative), să înlesnească trecerea şi primirea agenţilor prin linia frontului, să asigure deplasarea nestingherită a personalului acestor organe prin zonă, atât ziua, cât şi noaptea, să le asigure, la cerere, paza arestaţilor aflaţi în cercetare. De asemenea, trebuiau să asigure aceste organe cu hrană, carburanţi, asistenţă tehnică pentru repararea vehiculelor, procurarea armamentului şi muniţiilor (inclusiv a celor de fabricaţie sovietică), etc.[71]

Schimbarea situaţiei de pe front în favoarea Armatei sovietice, începând cu a doua jumătate a anului 1942, a impus armatele româno-germane să se retragă treptat spre Vest. „Odată cu retragerea trupelor române spre Odessa – relata Eugen Cristescu în timpul anchetei de la Moscova – s-a retras şi Eşalonul (Mobil al S.S.I. – n.a.) care s-a unit cu Agentura Transnistriei şi au venit succesiv în etape în Basarabia şi Moldova. A rămas o agentură la Chişinău, iar alta a trecut la Bârlad, şi una la Bacău unde s-a instalat în ultimul timp Comandamentul Armatei. Conform ordinului M.C.G. urma să se pregătească personalul necesar care să fie lăsat în Basarabia şi Bucovina (Echipa Specială „C” – n.a.) pentru a continua acţiunea informativă. S-au adunat de Col. Palius câteva elemente care au fost instruite la Bârlad unde s-au făcut şi un curs de Radio-Telegrafie. Instrucţia acestui personal nu a fost terminată din cauza precipitării evenimentelor, astfel că această acţiune nu a avut rezultatul aşteptat. Eşalonul (Mobil al S.S.I. – n.a.) a trecut la Comandamentul Armatei la Bacău unde şi-a încheiat misiunea”.[72] La mijlocul lunii aprilie 1944, când deja Transnistria, Bucovina şi nordul Basarabiei erau ocupate, Detaşamentul „Vulturul” (Eşalonul Mobil al S.S.I.) şi-a schimbat indicativul în Codrul.[73]

Aşadar, atunci când hotarele României s-au văzut ameninţate de reocuparea sovietică a Basarabiei şi Bucovinei, S.S.I.-ul a înfiinţat în noiembrie 1943 Echipa Specială „C”, cu misiunea de a pregăti şi lăsa în teritoriul „temporar ocupat” al Transnistriei, Basarabiei şi Bucovinei o vastă reţea de agenţi-informatori, dotaţi cu aparate radio, care să asigure fluxul informaţional al S.S.I. din aceste teritorii. Concomitent, (din 1943) S.S.I.-ul a sprijinit eforturile diplomaţiei româneşti (atât ale guvernului cât şi ale opoziţiei politice) în purtarea tratativelor secrete cu Aliaţii pentru armistiţiu.[74]

Către mijlocul lunii august 1944, armatele româno-germane din centrul şi sudul Basarabiei se pregăteau să părăsească şi aceste teritorii, pentru a stabili linia de rezistenţă pe râul Prut. Însă, evenimentele politice de la Bucureşti din 23 august 1944 – răsturnarea guvernului Antonescu – au dus la capitularea Armatei române şi aderarea la lupta antinazistă, alături de Armata sovietică.

Începeau momentele dificile pentru România, inclusiv pentru S.S.I. La 23 august 1944, şeful S.S.I., E. Cristescu, văzându-se ameninţat de noua conjunctură politică, s-a refugiat, părăsind Bucureştiul, însă la 24 septembrie a fost reţinut de organele Jandarmeriei.

Colaboratorul lui apropiat, locotenent-colonelul Tr. Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii, fusese chemat cu câteva luni înainte la M.St.Major, unde i se ceruse cooperarea, fără ştirea lui E. Cristescu, la pregătirea momentului când urma să se producă marea cotitură în politica şi strategia militară a Statului român. În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Tr. Borcescu – aşa cum a declarat ulterior – a fost informat despre cursul pe care aveau să îl ia evenimentele, dar nu şi-a pus în gardă şeful, temându-se că acesta îl va anunţa pe Antonescu, care va trece la măsuri represive.

După părăsirea Bucureştiului de către E. Cristescu, Tr. Borcescu a preluat temporar – până la 25 august 1944 – conducerea Serviciului. El a furnizat Comandamentului Militar al Capitalei lista cu numerele de telefon ale germanilor, care au fost imediat decuplate din centrală. Tot el s-a prezentat la Palatul Regal şi apoi la Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc de opoziţie, pentru „noi ordine”. A mers şi la M.St.Major, unde i s-a ordonat să treacă la arestarea fruntaşilor hitlerişti şi a iredentiştilor maghiari di România.[75]

Apoi, de asemenea pentru o perioadă scurtă de timp (25 august-17 septembrie 1944), funcţia de director general al S.S.I. a fost deţinută de V. Siminel.[76] Ulterior, ministrul de Război, generalul Mihai Racoviţă, l-a chemat pe colonelul I. Lissievici şi l-a „însărcinat cu studiul organizării, încadrării şi stabilirii misiunilor Serviciului de Informaţii (noua denumire a S.S.I., după ce a trecut din subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri în subordinea directă a Ministrului de Război), în raport cu noua situaţie”. În urma lucrării întocmite şi a proiectului de reorganizare propus, I. Lissievici a fost numit, începând din 17 septembrie 1944, în funcţia de şef al Serviciului de Informaţii al Ministerului de Război, în care s-a aflat până la 24 decembrie 1944.[77]

Una din primele măsuri luate de noile autorităţi a fost să dizolve Frontul de Est, structură a Secţiei I-a Informaţii externe a S.S.I., care se ocupa de spionajul contra sovieticilor. Concomitent, din ordinul generalului Sănătescu – preşedintele Consiliului de Miniştri – Tr. Borcescu a organizat, în cel mai strict secret, o Grupă specială, destinată să-i urmărească pe comuniştii eliberaţi din închisori, dar şi legăturile lor cu reprezentanţii Armatei sovietice. În plus, ei trebuiau să furnizeze date şi despre mişcările trupelor sovietice în România. Pentru constituirea Grupei speciale, el s-a consultat şi cu reprezentantul spionajului american în România, care a contribuit cu suma de un milion de lei la reuşita operaţiunii. Respectiva unitate nu funcţiona oficial ca parte componentă a S.S.I., ci ca organ aparte. Agenţii ei au primit din partea americanilor, la cererea lui Tr. Borcescu, documente care atestau că sunt funcţionari ai serviciilor de informaţii Aliate.

Activitatea acestei Grupe a durat până la 6 martie 1945, când, în urma preluării puterii de către guvernul comunist a lui Petru Groza, a fost desfiinţată.

După întoarcerea armelor împotriva Armatei germane, şi pentru S.S.I. s-a pus problema realizării colaborării cu noii aliaţi, adică schimbul de informaţii între organele specializate ale armatelor română şi sovietică, aflate într-o alianţă de conjunctură. „Comandamentul mareşalului Malinovski – menţionează un document oficial – a primit ordin ca organele informative ale sale să colaboreze cu organele Marelui Stat Major al armatei române şi ale Serviciilor de informaţii ale Ministerului de Război”. Într-un alt document – din 7 noiembrie 1944 – se atrăgea atenţia asupra obligaţiei organelor S.S.I. de a colabora cu Aliaţii, făcând toate eforturile pentru a-i satisface „şi pe cei mai exigenţi colaboratori”. Tot în vederea realizării legăturii cu serviciile aliate, Secţia a III-a „G” (secţia de colaborare cu foştii aliaţi germani) a fost desfiinţată, în locul ei creându-se un birou special care asigura contactul serviciilor speciale româneşti cu Serviciul de informaţii sovietic, prin locotenent-colonelul Alexandrov şi căpitanul Karandaşov, precum şi cu Misiunea Militară Americană .[78]

Majoritatea contactelor oficiale s-au realizat cu sovieticii într-un fel firesc, deoarece cu ei colaborau pe front. De asemenea, la sfârşitul lunii septembrie 1944, la cererea Serviciului de Informaţii al Armatei sovietice, la Arad s-a creat un centru de pregătire a agenţilor care urmau să fie paraşutaţi în spatele liniilor inamice, cu staţii radio. Sovieticii dădeau staţiile radio, paraşutele şi avioanele, iar serviciile speciale române oamenii, instructorii şi banii. Centrul de instrucţie de la Arad a funcţionat până la sfârşitul lunii octombrie 1944.

Tot în cadrul colaborării româno-sovietice, Alexandrov şi Karandaşov au cerut şi obţinut tabelul cu informatorii Agenturii Frontului de Est lăsaţi pe teritoriul U.R.S.S. în timpul retragerii, schema cu organizarea S.S.I. până la 23 august 1944 şi după, ordinele de bătaie până la şefii de birouri. Reprezentanţilor serviciului de informaţii al Armatei roşii li s-au predat formulele cernelurilor simpatice utilizate şi ale reactivilor pentru citirea lor, cu mostre pentru fiecare. Deci, avea loc amestecul brutal al aliatului în treburile interne ale serviciului secret român.[79]

Începând cu 1 septembrie 1944, documentele emise de fostul aparat condus de E. Cristescu apar cu următorul antet: Ministerul de Război, Marele Stat Major, S.I. (Serviciul de Informaţii – n.a.), ceea ce înseamnă că nu era vorba doar de o schimbare de denumire, ci, pentru a se facilita controlul asupra lui, se luase măsura de a fi trecut de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri în subordonarea Armatei. Se încerca astfel salvarea unei structuri informative utile statului, care începuse să fie atacată din toate părţile. Erau vizate în primul rând cadrele de conducere ale S.S.I., agenţii care colaboraseră cu germanii şi documentele din arhivă. Singurii protejaţi au fost agenţii care lucrau direct în rezidenturile externe şi a căror listă fusese dată englezilor în 1943 de Tr. Borcescu.

Încep să se facă arestări. Un raport al Poliţiei Capitalei din 12 septembrie 1944, atestă că la acea dată erau deja arestaţi 25 de agenţi ai S.S.I., „care se predaseră singuri” şi care urmau „a fi internaţi în lagărul de la Târgu Jiu într-o secţie specială”. Alte 15 cadre, „care lucraseră direct cu Eugen Cristescu”, de fapt şefii sectoarelor operative, se aflau internate în arestul Poliţiei Capitalei.[80]

S-au făcut şi încercări de a desfiinţa sau dezmembra S.S.I., dar factorii responsabili din conducerea Armatei au rămas fermi în hotărârea lor de a proteja, pe cât era posibil şi legal, această structură informativă. Într-un raport întocmit de locotenent-colonelul magistrat A. Nicolau şi înaintat la 14 octombrie 1944 Prefecturii Poliţiei Capitalei, se spunea: „Am onoarea a vă face cunoscut că, de acord cu propunerile dumneavoastră, acest Departament a intervenit pe lângă Ministerul de Război, propunând ca Serviciul Special de Informaţii să fie desfiinţat, urmând ca Secţiile de spionaj şi contrainformaţii să treacă la Marele Stat Major, Secţia a II-a, iar Secţiile de informaţii, siguranţă şi politică să treacă la Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Poliţiei. La demersul nostru, Ministerul de Război ne-a răspuns că nu este de părere ca Serviciul Special de Informaţii să fie desfiinţat în forma în care se găseşte astăzi, în alte cuvinte să fie menţinut la acel departament”.[81]

Deşi au fost puşi în libertate şi s-au reîntors la locurile de muncă, majoritatea cadrelor S.S.I. nu au mai avut acelaşi aplomb ca înainte de arestare, iar consecinţele nu au întârziat să apară. Amănunte interesante le întâlnim în raportul nr. 29, întocmit la 27 noiembrie 1944, de colonelul I. Lissievici, devenit şef al Serviciului de Informaţii al Ministerului de Război şi adresat ministrului subsecretar de stat al Armatei de uscat: „Unii dintre funcţionarii şi informatorii Serviciului care au activat în legătură cu Frontul de Est, au fost arestaţi de către organele sovietice, fără ca vreo autoritate românească să aibă cunoştinţă despre acest lucru. Cu toate că Serviciul a făcut demersurile necesare în legătură cu arestarea celor în cauză, totuşi nu a primit nici un răspuns.

Faţă de această situaţie, atât funcţionarii care au activat pe Frontul de Est, cât şi cei cărora li se încredinţează misiuni în legătură cu anumite probleme ce interesează apărarea naţională sunt într-o continuă teamă, fapt ce micşorează în mare măsură randamentul activităţii lor. (...) Fără să fi cerut vreun aviz Serviciului de Informaţii, Ministerul de Finanţe ne-a redus în mod cu totul arbitrar drepturile bugetare pe lunile septembrie şi octombrie a.c. de la 40.000.000 lei la 10.000.000 lei, sumă care nu acoperă nici cel puţin 1/2 din drepturile de salariu ale funcţionarilor pe acele luni, fără a se mai ţine seamă de celelalte cheltuieli reclamate de funcţionarea Serviciului, cum şi de acoperirea plăţilor pentru procurarea informaţiilor. După multe întâmplări şi pierdere de timp am reuşit să obţin integral drepturile bugetare pe acele luni, însă datorită procedeului expus, am fost sustras de la alte preocupări vitale şi de mare urgenţă pentru buna funcţionare a Serviciului. Încă din a doua jumătate a lunii septembrie şi până către mijlocul lunii octombrie a.c., întreaga activitate a Serviciului Special de Informaţii a fost supusă cercetărilor întreprinse de Domnii general Magistrat Păiş şi colonel magistrat Rudeanu, ca urmare a acuzaţiilor ce s-au adus lui Eugen Cristescu, fostul şef al acestui Serviciu. Aceste cercetări, care – după câte cunosc nu au dus la rezultatele aşteptate – au avut drept consecinţă că s-au consemnat în dosarul de anchetă toate chestiunile secrete în legătură cu principiile şi procedeele de funcţionare ale Serviciului, cum şi cu posibilităţile lui informative şi contrainformative. În plus, funcţionarii şi ofiţerii cum şi mai ales subsemnatul, am fost deseori întrerupţi de la o activitate pozitivă şi absolut necesară în actualele împrejurări. (...) În concluzie, din cele raportate succint în acest capitol cu privire la situaţia în care a fost pus Serviciul de Informaţii să-şi desfăşoare activitatea în decursul ultimelor trei luni rezultă că: - nici conducerea şi nici funcţionarii Serviciului n-au avut liniştea sufletească pentru a-şi putea consacra întreaga lor capacitate de muncă, în îndeplinirea misiunilor ce le revin. Mai mult încă, majoritatea funcţionarilor sunt timoraţi prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice, faţă de unii dintre camarazii lor;

S-au creat greutăţi de către unele autorităţi din stat, în privinţa posibilităţilor de organizare a reţelei informative din ţară şi străinătate, a căror înlăturare va necesita multă pierdere de timp şi mari eforturi pentru repararea lor. De asemenea, s-au creat greutăţi de ordin material, care au avut drept rezultat o înfrânare în intensa activitate pe care trebuie să o desfăşoare Serviciul. În actualele împrejurări, ţinând seama de situaţia actuală şi greutăţile în care a fost pus să funcţioneze Serviciul de Informaţii, rog să se aprecieze dacă în atare condiţii, acest organ informativ poate să dea randamentul ce i se cere şi care i se impune de actualele nevoi în legătură cu apărarea naţională”.[82]

După instalarea guvernului comunist condus de dr. Petru Groza, la 14 martie 1945, S.S.I.-ul a primit o nouă structură organizatorică, formată din: conducerea Serviciului; Secretariatul; Secţia I-a de Informaţii; Secţia a II-a de Contrainformaţii; Secţia a III-a Tehnică; Secţia a IV-a Administrativă; Secţia a V-a Personal şi M.O.N.T.; Secţia a VI-a Juridică.[83] Director general a fost numit Nicolae D. Stănescu,[84] funcţie în care acesta a rămas până la desfiinţarea Serviciului în ziua de 2 aprilie 1951,[85] când atribuţiile S.S.I. au fost preluate de Securitate (înfiinţată la 30 august 1948) şi Serviciul de Informaţii Externe al Armatei.[86]

După cum rezulta din documentele anchetei de partid, ordonată de Nicolae Ceauşescu în anii 1967-1968 – pentru dezvăluirea abuzurilor făcute de ministrul de Interne, inclusiv de Securitate şi organele supreme ale fostului Partid Comunist – două au fost motivele desfiinţării S.S.I.-ului (prin contopirea, din 2 aprilie 1951, cu Securitatea): în primul rând faptul că ancheta la S.S.I. a lui Lucreţiu Pătrăşcanu nu dăduse roade, în sensul că nu reuşise să-l incrimineze de trădare – pe bază de dovezi concludente –, iar în al doilea rând „refuzul categoric al factorilor de conducere din S.S.I. de a admite recrutarea agenţilor pentru spionajul sovietic din rândul ofiţerilor români”.[87]