SECŢIA a II-a INFORMAŢII a MARELUI STAT MAJOR al ARMATEI ROMÂNE – structură din cadrul Marelui Stat Major (M.St.Major) al Armatei române, care coordona activităţile de informaţii şi contrainformaţii militare în rândul unităţilor armate româneşti şi în statele vecine, pentru descoperirea acţiunilor agresive ce s-ar fi întreprins de pe teritoriul acestora împotriva României. Totodată, coordona activitatea informativă a ataşaţilor militari români din cadrul legaţiilor din străinătate.

Deşi culegerea informaţiilor militare era prioritară, Secţia a II-a nu le-a neglijat pe cele politice, economice sau de altă natură, obţinând rezultate notabile.[1]

Despre organizarea şi principalele atribuţii ale Secţiei a II-a a M.St.Major din epocă, aflăm de la Ion Lissievici: „Procura, studia, interpreta şi difuza în măsura în care aprecia necesar, la comandamentele din subordine, informaţiile cu privire la: potenţialul de război al eventualilor inamici cu care ţara s-ar putea găsi în război”. În terminologia specifică activităţii de informaţii şi contrainformaţii militare, potenţialul de război cuprindea: „forţele armate, gradul lor de instrucţie, dotarea cu armament de orice fel, precum şi posibilităţile de ordin economic şi situaţia politică a statelor în cauză”. Informaţiile erau obţinute prin mijloace oficiale (presă; colaborarea cu alte instituţii ale statului, în special cu S.S.I., Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe; schimbul de informaţii cu serviciile similare ale statelor prietene) şi speciale (agentură secretă, interceptarea comunicaţiilor şi supravegherea externă – filajul –, etc.). Prin mijloacele speciale, se îmbogăţea substanţial fluxul informaţiilor de interes, dar şi se puteau verifica datele şi informaţiile obţinute din sursele deschise sau oficiale.

În baza acestor informaţii, Secţia a II-a a M.St.Major întocmea ipotezele de mobilizare, de concentrare şi primele operaţii probabile ale armatelor cu care ţara se putea afla într-un conflict armat. În funcţie de aceste ipoteze, Secţia a III-a Operaţii din M.St.Major întocmea planurile de campanie pentru primele operaţii ale Armatei române.

Despre atribuţiile informative şi contrainformative ale Secţiei a II-a a M.St.Major, Ion Lissievici mai relata că, în principal Secţia „urmărea să cunoască starea de spirit şi moralul în cadrul armatei, să dirijeze instituţia informativă şi contrainformativă la comandamentele şi unităţile din subordine, să concure pe cât posibil la descoperirea acţiunilor de spionaj şi sabotaj, să ţină la curent şi să cunoască situaţia morală şi starea de spirit a populaţiei ţării”.

Pentru realizarea misiunilor informative şi contrainformative, Secţia a II-a avea în structura sa şase birouri: 1 – căutarea informaţiilor; 2 – contrainformaţii; 3 – studii; 4 – ataşaţi militari; 5 – cifru; 6 – radio-ascultare.[2]

Lt.-colonelul Traian Borcescu, care a activat atât în Secţia a II-a a M.St.Major, cât şi în S.S.I. al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, relata despre preocupările şi organizarea activităţii Secţiei a II-a a M.St.Major următoarele:

„a) Activitatea externă (se desfăşura – n.a.) în legătură cu Serviciul Special de Informaţii şi cu ataşaţii militari care depindeau direct de Secţia a II-a a M.St.M.[ajor].

Urmărea gradul de pregătire de război a statelor imediat vecine ţării noastre precum şi sistemul de alianţe militare îndreptate contra ţării noastre. Ataşaţii militari raportau lunar sau în măsura producerii evenimentelor, faptele importante din statele respective. În ceea ce privea U.R.S.S.-ul, se luau informaţii [şi] de la celelalte state. Pentru U.R.S.S. avea organe informative situate pe frontiera de Est, din care unul la Cernăuţi şi unul la Chişinău (Centrul de Informaţii „A” şi Centrul de Informaţii „B” – n.a.), care coincideau cu centrele de informaţii ale Serviciului Special de Informaţii, însă lucrau separat. Centralizarea însă a informaţiilor provenind atât de la centrele de informaţii ale M.St.M.[ajor], cât şi ale Serviciului (Special – n.a.) de Informaţii se făcea însă de Marele Stat Major, Secţia a II-a.

În străinătate organele Marelui Stat Major de Spionaj (al Secţiei a II-a – n.a.) şi organele Serviciului Secret de Spionaj (S.S.I. – n.a.), numite Rezidenţe şi care erau camuflate sub diferite funcţiuni la Legaţiile române din capitalele respective, lucrau în colaborare, dar raportau separat.

b) În interiorul ţării, Marele Stat Major dispunea de birouri statistice (militare – n.a.) la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, care urmăreau activitatea tuturor elementelor considerate ca suspecte siguranţei statului.

În problemele politice urmărea problema legionară, comunistă, precum şi activitatea partidelor politice care ar fi adus un regim schimbat în ţară pe linie politică şi specială, activitatea muncitorilor în fabrici, activitatea minorităţilor în special activitatea iredentistă bulgară şi maghiară şi contra spionajului intern, adică urmărirea elementelor de spionaj inamice, trimise pe teritoriul ţării noastre.

Aceste birouri statistice (militare – n.a.) depindeau toate de Secţia a II-a a Marelui Stat Major, (Biroul Statistic Militar – n.a.) era o denumire care camufla atribuţiile de urmărire a elementelor care lucrau contra siguranţei Statului de atunci.

c) Colaborarea Secţiei a II-a din Marele Stat Major cu Serviciul Special de Informaţii era o colaborare totală, constând din furnizarea de către Serviciul (Special – n.a.) de Informaţii, Marelui Stat Major, a tuturor informaţiilor de pe teritoriul ţării. Acolo unde Marelui Stat Major, Secţia II-a i se părea că nu are preciziuni sau informaţii complete, le cerea în mod special Serviciului Special de Informaţii”.[3]

Prin intermediul Birourilor Statistice Militare (în special a celui din Iaşi), Secţia a II-a s-a ocupat de „problema mişcării populaţiei evreieşti din Moldova”, conducerea acestei activităţi având-o Gheorghe Petrescu. Până în primăvara anului 1941, în această chestiune nu se făcuse decât statistici „asupra răspândirii populaţiei evreieşti pe centrele urbane şi rurale din Moldova şi Bucovina, infiltraţia evreilor în întreprinderile industriale”. De asemenea, s-a lucrat la întocmirea tablourilor de evrei suspecţi în armată, „adică elemente comuniste, elemente considerate spioni sau gazde de spioni, etc.”.[4]

Pe parcurs, organizarea şi preocupările informative şi contrainformative ale Secţiei a II-a s-au modificat nesemnificativ (în funcţie de interesele ţării), rămânând practic aceleaşi şi în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Din numărul extrem de mare de documente emise de Secţia a II-a a M.St.Major, care se referă la activităţile de informaţii şi contrainformaţii, unul este extrem de interesant, elaborat în anul 1941 şi se referă la Obligaţiile românilor care merg în străinătate, pe care îl reproducem integral:

„I. Obligaţii morale şi cetăţeneşti.

Prima grijă a cetăţeanului român care merge în ţări străine este aceea de a-şi da în orice moment seama, că de îndată ce a depăşit piatra de hotar a ţării sale, pentru străini el reprezintă însăşi Ţara. Prima grijă deci este de a fi român.

În consecinţă este o datorie sfântă ca orice cetăţean, în întreaga lui atitudine şi viaţă, să constituie un permanent exemplu de demnitate, corectitudine şi sobrietate. Viaţa de desfrâu şi uşurinţă a individului poate reflecta o lumină pernicioasă asupra întregii naţiuni.

Mai mult ca oricând, în vremurile zbuciumate [pe] care le trăim, individul înfăţişează străinătăţii însăşi starea de spirit a ţării sale. Acolo unde va fi auzit graiul românesc, ochii tuturor vor fi atenţi, căutând să iscodească atitudinea şi gestul nostru, care vor înfăţişa atitudinea şi gestul Ţării.

Şi nu este o greşeală, deoarece un individ luat dintr-o naţiune solidară, care şi-a încordat toate forţele pentru redresarea ei, nu poate fi un individ uşuratic, înclinat spre viaţa de desfrâu şi dornic să huzurească.

Dacă până la acest război ne-am mai putut îngădui o viaţă publică, o viaţă mai veselă, în împrejurările de astăzi, când toate eforturile naţiunii tind spre un singur ţel: redresarea şi mărirea Ţării în graniţele fireşti, atitudinea noastră în străinătate trebuie să simbo­lizeze acest efort şi sacrificiile pe care le face Ţara.

Toţi cei care ar abdica de la acest înalt comandament de ţinută morală, sunt socotiţi ca trădători ai intereselor superioare ale statului.

În scopul realizării unei atitudini comune capabilă să înfăţişeze în orice moment solidaritatea şi coeziunea membrilor Patriei, se dau următoarele directive, care pot constitui un îndreptar, pentru toţi cei care merg în străinătate:

1) nimeni să nu-şi defăimeze ţara, verbal sau în scris, criticând actele de conducere şi de guvernământ.

2) Este interzis răspândirea zvonurilor neadevărate sau tendenţioase, cu privire la Ţară.

3) Înfăţişarea exagerată a lipsurilor materiale care în mod fatal s-au produs în ultimul timp, constituie de asemenea o denigrare a Ţării şi toţi cei care ar face-o comit, pe lângă o mistificare a adevărului, şi un mare rău Patriei.

Aceste lipsuri, desigur mai puţin grave decât în alte Ţări dacă sunt exagerate şi date în vileag astfel, ar putea indica pe nedrept o slăbiciune a Ţării.

Un adevărat român tinde dimpotrivă să ascundă din micile noastre defecte şi lipsuri.

Străinul nici nu te ajută în nevoile tale nici măcar nu compătimeşte cu tine. El va trâmbiţa mai departe exagerările tale, contribuind astfel din ce în ce mai amplificat la denigrarea ţării.

4) Este, de asemenea, formal interzis românilor care merg în străinătate, să ia contact cu aşa-zişii «refugiaţi politici». Aceştia, (legionarii refugiaţi în Germania – n.a.) prin însăşi faptul că au părăsit ţara şi s-au pus sub scutul unui stat străin, fie el chiar aliat, au dat dovadă peremptorie a unei totale lipse de ţinută morală şi naţională.

Scuza de «refugiat politic» este simplu motiv născocit pentru a camufla pe trădători. Formula este veche şi făurită în «laboratoarele internaţionale». Cei ce se retranşează în spatele ei, deci, nu pot fi oameni care într-adevăr au legătură cu sufletul şi pământul Ţării noastre.

În momentele grave prin care trece o ţară, toţi fiii cei mai buni, trebuie să se străduiască, dacă nu să se sacrifice, pentru idealul comun.

Singurul contact cu oricare dintre zişii «refugiaţi politici», constituie dovada colaborării cu ei.

5) Este formal interzisă comiterea indiscreţiilor. Singura soluţie care ne poate garanta că nu vom comite asemenea indiscreţii, este grija permanentă de a nu discuta nimic cu privire la problemele ce interesează ţara, nevoile, situaţia, dotarea armatei, problemele politice, etc.).

O simplă afirmaţie făcută în treacăt, un cuvânt aruncat din imprudenţă, pot constitui pentru inamic informaţii de maximă importanţă şi pentru ţara noastră consecinţe dintre cele mai grave.

Este foarte greu mai ales pentru un individ neexperimentat să poată face deosebirea între ceea ce este «confidenţial», ceea ce este «secret» şi ceea ce se poate spune oricui.

Chestiuni de amănunt care la prima înfăţişare par a fi total lipsite de interes (aflate şi ele prin indiscreţia vreunui membru al familiei sau a unui prieten), pot folosi inamicilor ţării într-o măsură de neînchipuit.

Nu vom putea deci insista îndeajuns asupra strictei necesităţi ca românii, în general, şi în special cei care trec graniţa să ştie să tacă, nimeni şi nicicând să nu vorbească nimic despre treburile statului.

II. Îndatoririle informative ale românilor care pleacă în străinătate.[5]

Oricât de bogată ar fi o ţară, ea a nu poate plăti toate informaţiile de care are nevoie. Patriotismul fiilor ei însă poate suplini în bună măsură acest neajuns. Un ochi ager, călăuzit de un suflet iubitor de ţară, poate întotdeauna înregistra fapte şi stări de lucruri pline de interes pentru ţara sa.

-   Orice român care merge în străinătate deci, are datoria morală de a comunica ţării sale constatările făcute în străinătate, care sunt demne de interes. Şi aceasta în orice domeniu: militar, politic, economic, social, etc. Se va insista însă în cadrul însărcinării speciale pe care cetăţeanul o va primi eventual de la Direcţiunea Generală a Poliţiei.

-   Subliniem de la început că nu trebuie să se confunde această îndatorire cu calitatea de «spion». Spionul se străduieşte pentru atragerea scopului urmărit, caută, provoacă, riscă şi la nevoie uzează de orice mijloc nepermis. El trebuie să aibă atitudini deosebite şi o şcoală specială.

Cetăţeanul român aflat în străinătate însă, înregistrează fidel tot ceea ce vede sau aude şi evitând orice risc, se păstrează în limitele permise de legile ţării prin care trece. El se poate documenta şi informa nu numai prin aceste constatări personale, ci chiar prin discuţii libere cu cetăţenii diferitelor ţări, prin citirea presei locale, etc.

- O informaţie de detaliu ce ar părea poate fără interes, dacă este culeasă de un ochi perspicace şi obiectiv, poate contribui foarte mult pentru informarea patriei.

De asemenea, chestiunile de amănunt, dacă sunt bine şi la timp înregistrate, pot verifica şi lămuri probleme de interes capital.

În îndeplinirea acestor însărcinări se recomandă multă prudenţă şi tact în culegerea observaţiilor; obiectivitate şi cumpătare în transmiterea lor (o informaţie dacă nu este redată în mod fidel, ci dimpotrivă este alterată sau exagerată, poate avea efecte negative din cele mai dăunătoare).

- De asemenea, se recomandă cu insistenţă ca în străinătate să nu se insereze nimic în scris, pentru ca la un eventual control făcut de autorităţile străine, cetăţeanul să nu se găsească în postura de «spion».

Raportul cu constatările făcute va fi întocmit numai la sosirea în ţară şi depus la Direcţiunea Generală a Poliţiei, aşa cum se arată la Capitolul IV.

În concluzie.

Nu se poate cere nimănui să îndeplinească o funcţie neonorabilă; nu se dă nimănui însărcinarea de «a spiona».

Se cere însă fiecărui cetăţean care depăşeşte graniţa ţării să contribuie în limita facultăţilor sale la informarea ţării. Pasiunea de a sluji patria este calitatea care se dă cetăţea­nului şi perseverenţei de «a vedea» şi putinţa de a nu exagera în relatarea celor constatate.

Exemplul pe care ni-l dau ţările mari trebuie să fie călăuză: fiecare cetăţean al acestor popoare, în momentul în care a depăşit hotarul ţării, se socoate în slujba informativă a patriei.

III. Îndatoririle militare ale cetăţeanului aflat în străinătate.

Un cetăţean conştient de îndatoririle lui sfinte nu trebuie să piardă niciodată contactul cu ţara sa.

Prin forţa lucrurilor, acela care ani îndelungaţi locuieşte pe teritoriul unei ţări străine, fără ca să mai revină în patrie, pierde contactul cu «realităţile naţionale». Numai astfel se explică metamorfoza morală pe care o suferă «desrădăcinaţii».

Caracteristica românului a fost tocmai calitatea de a-şi păstra sufletul românesc, în ciuda vicisitudinilor soartei, împotriva timpului şi despărţirii.

Într-o ţară străină, singurul element care te poate ţine în contact cu sufletul patriei, nu este atât de mult românul pe care îl întâlneşti din întâmplare şi care ca şi tine însuţi [este] un izolat. Nu este nici «colonia română» care adesea prin tendinţe străine este greşit orientată.

Contactul real cu ţara îl poţi menţine numai prin LEGAŢIE.

Acest contact constituie nu numai un deziderat ci, din punct de vedere militar o obligaţie în consecinţă, orice cetăţean, ajuns într-o ţară străină, fie pentru un timp mai scurt, fie pentru un timp mai lung, este dator să se prezinte imediat la Legaţia României, unde va lua contactul cu Serviciul Consular şi cu Ataşatul Militar.

În localităţile unde nu sunt legaţii, va lua contact cu Consulatul General al României, căutând ca la prima ocazie să se prezinte şi Legaţiei.

Cetăţeanul plecat în străinătate, va lua cu sine, în mod obligatoriu «carnetul», respectiv «Livretul militar», împreună cu «ordinul de chemare» (roşu, galben sau alb, pe care îl are).

Ajuns la Legaţie, va comunica Ataşatului Militar adresa exactă unde domiciliază. Mai ales că în împrejurările tulburi în care trăim, fiecare regiment trebuie să cunoască în orice moment adresa fiecărui ofiţer sau grad inferior.

Pentru această necesitate, prezentând carnetul (livretul militar) se va cere Ataşatului Militar să comunice prin primul curier regimentului respectiv adresa dată.

- Ori de câte ori îşi va schimba domiciliul în străinătate, cetăţeanul este dator să comunice această schimbare Ataşatului Militar, în acelaşi scop.

- O altă îndatorire este aceea de a-şi viza carnetul sau livretul militar, la Ataşatul Militar dacă la epoca vizelor cetăţeanul nu se găseşte în ţară.

- Este de la sine înţeles că prezenţa într-o ţară străină, departe de a te absolvi de îndatoririle militare, îţi impune o deosebită grijă pentru ele. De aceea, în afara obligaţiilor de viză şi schimbarea de domiciliu, arătate mai sus, cetăţeanul este dator să treacă pe la Legaţie cel puţin o dată pe lună, spre a se interesa dacă între timp nu au survenit instrucţiuni, ordine sau directive care l-ar privi.

Această ultimă obligaţie priveşte pe cetăţeanul care nu face parte din elementele Armatei.

- În caz de decretarea mobilizării, cetăţeanul făcând parte din elementele Armatei, este obligat să se prezinte imediat la Ataşatul Militar, spre a primi eventuale ordine şi a-i notifica plecarea. Apoi, va pleca cu primul tren sau vapor spre ţară, unde se va prezenta unităţii din care face parte.

Sistemul, uzitat de unii, de a căuta să se sustragă îndatoririlor ostăşeşti, arătând că:

- «nu are mijloace băneşti de a pleca în ţară şi cere foaie de repatriere»;

- «nu îşi poate lăsa singură familia şi avutul agonisit cu străduinţă»;

- «ar putea sluji ţării şi în străinătate, dacă Ataşatul Militar i-ar acorda acolo vreo misiune»;

- «sau este suferind şi netransportabil», constituie cea mai josnică metodă, cunoscută de legaţiile noastre.

Asemenea sisteme nu pot constitui sub nici un motiv o scuză şi cel care recurge la ele este un dezertor de la îndatoririle ostăşeşti.

Legaţiile, Ataşaţii Militari şi Regimentele sunt avertizate, iar cei care ar cădea în asemenea greşeli, suferă în mod automat rigorile legilor în vigoare.

IV. La înapoierea în ţară.

În termen de o săptămână după înapoierea în ţară, românul care a fost în străinătate este obligat să se prezinte la Direcţia Generală a Poliţiei, unde va depune:

1) Una «dare de seamă» amănunţită asupra:

a) activităţii personale pe care a avut-o în străinătate, persoanelor cu care a luat contact, etc.;

b) observaţii şi constatări personale făcute în străinătate, cu privire la toate domeniile ce ar putea interesa şi anume: militar, politic, social, economic, etc.

2) Una «dare de seamă» asupra rezultatelor obţinute în «însărcinarea informativă» specială pe care eventual a primit-o la plecarea sa în străinătate (vezi aliniatul 6 din Capitolul III).[6]