Serviciul de informaţii al Jandarmeirie române – serviciu al Jandarmeriei române specializat în culegerea informaţiilor din mediul rural.

În contextul activităţii extremelor politice şi a încercării regelui Carol al II-lea de a-şi impune treptat propriul regim autoritar, necesitatea înfiinţării unui serviciu specializat în culegerea informaţiilor din mediul rural apărea cu atât mai imperioasă, cu cât după Marea Unire din 1918, misiunile Jandarmeriei s-au multiplicat cantitativ şi calitativ. Tot mai des se afirma că, în acţiunea de păstrare a ordinii şi siguranţei statului şi cetăţenilor, jandarmul nu poate să-şi îndeplinească cu succes misiunile încredinţate, fără sprijinul informativ primit din partea persoanelor oficiale din localităţile rurale, unde îşi executa serviciul: primarul, notarul, secretarul primăriei, medicul, preotul, învăţătorii, agenţii sanitari şi silvici, guarzii comunali, etc.

În septembrie 1924, au avut loc evenimentele sângeroase de la Nikolaevka şi „răscoala” de la Tatar-Bunar. În aceste confruntări sângeroase, au fost ucişi şi reprezentanţi ai autorităţii de stat, printre care şi jandarmi. Aceste evenimente provocate, au reprezentat exemplul dureros care a impus introducerea în instruirea jandarmilor a Cursului de informaţii al căpitanilor aspiranţi la gradul de maior şi examenul pentru gradul de maior. În anul 1926, prin ordinele Comandamentului Corpului de Jandarmi, au fost înfiinţate cursuri de informaţii şi contrainformaţii, care urmau să se ţină la sediul regimentelor şi al Şcolii Speciale de Jandarmi Oradea Mare. Comandantul acestei şcoli, apreciind marea importanţă a cursului, a înfiinţat o catedră specială, pe care a încredinţat-o ofiţerilor superiori. Bibliografia cursului era reprezentată de lucrările maiorului V. Barbu (Noţiuni asupra serviciului de informaţii), maiorului N. Robănescu (Cursul de agenţi de informaţii şi contrainformaţii, broşură din 1925, referitoare la culegerea informaţiilor, descoperirea infractorilor şi prevenirea infracţiunilor), colonelului Miron Şerb (Instrucţiuni pentru cursurile de «Informaţiuni şi contra informaţiuni»), precum şi o broşură semnată de un colectiv format din colonelul Miron Şerb (ajuns general), lt.-colonelul M. Ion (prefectul Poliţiei Cluj), maiorul Gh. Belloiu şi maiorul Al. Constantinescu (Poliţia de siguranţă – Serviciul de informaţii şi contrainformaţii, tipărită în 1928, referitoare la culegerea informaţiilor, organizarea supravegherii, agenţii informatori, spionaj şi descoperirea acţiunilor subversive, cu exemple).

Conform cursului, serviciul de informaţii era reprezentat de activitatea de culegere şi verificare a informaţiilor, iar serviciul de contrainformaţii consta în luarea măsurilor de contrapropagandă pentru împiedicarea plănuirii sau executării acţiunilor subversive de orice categorie în legătură cu ordinea şi siguranţa statului, activitatea agenţilor jandarmi de a induce în eroare pe inamicii ordinii şi siguranţei statului (interne şi externe), precum şi descoperirea, urmărirea şi prinderea infractorilor. Programa analitică cuprindea şi noţiuni de bază, privitoare la: „Spionaj. Spioni. Modul cum se împart şi modul cum lucrează ei de îndată ce pătrund pe teritoriul României; Organizaţiile de spionaj ale ţărilor vecine; Propaganda subversivă; Bolşevism; Criptografie; Contrainformaţii; Secte şi propagandă religioasă; Cum trebuia organizat serviciul de informaţii la un post, Secţiune şi Legiune; Alegerea informatorilor şi contrainformatorilor”. Programa pentru şefii de secţii era similară cu cea a ofiţerilor, însă li se prezenta materialul mai detaliat.[1]

Legislaţia prin care s-a înfiinţat Serviciul de Informaţii al Jandarmeriei, a urmat modelul francez privind scopul (misiunile) Jandarmeriei, ca argument fiind citat lt.-colonelul Beringuier: „Acţiunea preventivă se manifestă sub forma unei supravegheri neîntrerupte, caracterizată prin desele patrulări, având ca obiect principal de a prepara succesul unei eventuale acţiuni represive”.

Încă de la înfiinţarea ei, Jandarmeria a avut un caracter contrainformativ, care a fost completat prin art. 31 din Legea nr. 912 din 23 martie 1929: „Adunarea informaţiilor referitoare la ordinea şi siguranţa statului şi raportarea lor organelor în drept”. Astfel, s-a înfiinţat sectorul de jandarmi, compus din două-trei secţii, având un scop triplu: ofiţerii de la Legiuni erau dislocaţi în sate, se înfiinţa un nou organ de control, precum şi Serviciul de informaţii şi contrainformaţii, „capabil a înţelege/interpreta şi exploata o informaţie”.

Anterior, în 1927, M.St.Major al Armatei române a elaborat noi instrucţiuni cu caracter provizoriu, privind activitatea de informaţii. Apoi, în 1930, s-a votat Legea contraspionajului şi trădării în timp de pace, care completa Legea contraspionajului în timp de pace (din 1913) şi regulamentul ei de aplicare.

Această legislaţie, publicată, a fost completată cu ordinele secrete emise de Inspectoratul General al Jandarmeriei (I.G.J.) şi unităţile din subordine: ordine circulare generale, ordine generale de informaţii (anuale), ordine de căutare, instrucţiuni, etc.

Serviciul a fost fondat, probabil, în 1931, după numirea la comanda I.G.J. a generalului Constantin Dumitrescu, fost comandant al Cercului de Recrutare Constanţa şi şef de Stat Major al I.G.J. În anii 1935-1936, s-au înfiinţat Sectoarele de Poliţie Informativă de la reşedinţa Inspectoratelor Regionale de Poliţie.

Deci, începuturile funcţionării Serviciului de informaţii au fost puse pe timpul generalului C. Dumitrescu, înlocuit la 15 februarie 1934, de generalul Barbu Pârâianu. După cum afirma generalul Gellu Popescu, comisar regal special, generalul Dumitrescu „îşi conduce Serviciul pe baza informatorilor, pe un sistem centralizat şi prin teroarea ofiţerilor”.[2]

Începută la sediul I.G.J., activitatea Serviciului de informaţii s-a extins, treptat, la scara întregii Românii. Anterior, în 1929, în subordinea Statului Major al I.G.J. funcţiona Secţia a II-a Informaţii, condusă de maiorul Al. Marinescu.

La atelierele I.G.J. erau cusute costume civile, destinate Serviciului secret al Jandarmeriei, ceea înseamnă că Jandarmeria, ca şi Siguranţa Generală a Statului, în activitatea sa, s-a folosit de informatori acoperiţi.

La 30 octombrie 1929, s-a reorganizat Statul Major al I.G.J., înfiinţându-se Biroul 1 Poliţie Judiciară şi Informaţii în cadrul Secţiei I Poliţie. Altă reorganizare a avut loc în februarie 1937, prima după înfiinţarea structurilor teritoriale (Sectoare de Poliţie Informativă). Astfel, de la 1 ianuarie 1937, urmau să funcţioneze: Secţia a II-a Siguranţa Statului, cu Biroul 1 Informaţii – Frontiera sud-vest (Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia) şi Biroul 2 Informaţii – Frontiera de sud-est (Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea); Sectoarele Informative şi Legiunea Motorizată. De asemenea, atribuţii de comandă în domeniul informativ aveau şi Biroul 2 Operativ din Secţia I Tehnică, în timp ce întreaga activitate informativă era coordonată de şeful Serviciului Jandarmerie şi ajutorul acestuia.

Până la înfiinţarea structurilor specializate – Sectoarele de Poliţie Informativă – activitatea contrainformativă era mai puţin eficientă. Completarea propriilor informaţii se făcea cu cele primite de la autorităţile colaterale: prefecturi, primării, parchet, poliţie, garnizoane, grăniceri, cercurile de recrutare, etc. La acestea, se adăugau şi informaţiile furnizate de Serviciul de Informaţii al Legiunii de Jandarmi C.F.R. şi Serviciul Special Secret al C.F.R.

Sectoarele de Poliţie Informativă au fost înfiinţate în cursul anilor 1935-1936, fiind următoarele:

a.      Sectorul de Poliţie Informativă Oradea a fost înfiinţat la 1 noiembrie 1935 şi era condus de lt.-colonelul I. Dospineanu; raza de acţiune cuprindea judeţele Bihor, Sălaj, Satu Mare, Maramureş, Năsăud şi Someş;

b.     Sectorul de Poliţie Informativă Arad a fost înfiinţat la 1 noiembrie 1935 şi era condus de maiorul Stoichiţoiu; raza de acţiune cuprindea judeţele Arad, Timiş, Caraş, Hunedoara şi Severin;

c.     Sectorul de Poliţie Informativă Cluj a fost înfiinţat la 1 noiembrie 1935 şi era condus de lt.-colonelul S. Codarcea; raza de acţiune cuprindea judeţele Cluj, Turda, Alba, Mureş, Târnava Mică şi Târnava Mare;

d.     Sectorul de Poliţie Informativă Ploieşti a fost înfiinţat la 1 noiembrie 1935 şi era condus de lt.-colonelul Constantin Tobescu; raza de acţiune cuprindea judeţele Prahova, Dâmboviţa, Muscel şi Buzău;

e.      Sectorul de Poliţie Informativă Dobrogea a fost înfiinţat la 1 noiembrie 1935 şi era condus de lt.-colonelul M. Mânecuţă; raza de acţiune cuprindea judeţele Tulcea, Constanţa, Caliacra şi Durostor;

f.       Sectorul de Poliţie Informativă Chişinău a fost înfiinţat la 1 aprilie 1935 şi era condus de lt.-colonelul T. Meculescu; raza de acţiune cuprindea judeţele Lăpuşna, Tighina, Cetatea Albă, Ismail şi Cahul;

g.     Sectorul de Poliţie Informativă Bălţi a fost înfiinţat la 1 aprilie 1935 şi era condus de lt.-colonelul Al. Manoil; raza de acţiune cuprindea restul judeţelor Basarabiei – Bălţi, Orhei, Soroca;

h.     Sectorul de Poliţie Informativă Cernăuţi a fost înfiinţat la 1 noiembrie 1935 şi era condus de lt.-colonelul N. Cândea; raza de acţiune cuprindea judeţele Bucovinei şi judeţele Dorohoi şi Hotin;

i.        Sectorul de Poliţie Informativă Bucureşti a fost înfiinţat la 1 aprilie 1936; raza de acţiune cuprindea judeţele Ilfov, Vlaşca, Teleorman şi comunele suburbane;

j.        Sectorul de Poliţie Informativă Braşov a fost înfiinţat la 15 februarie 1936, raza de acţiune cuprindea judeţele Braşov, Ciuc, Trei Scaune, Făgăraş şi Sibiu.

Finanţarea Serviciului de Informaţii al Jandarmeriei se efectua din fondul informativ alocat. Pentru justificarea sumelor cheltuite, încă din anul 1931, s-au elaborat modele pentru borderourile de sumele vehiculate. La 2 iulie 1935, lt.-colonelul Teodor Meculescu, şeful Sectorului de Poliţie Informativă Chişinău, cerea ca Serviciul Intendenţei sau Casieria I.G.J. să-i trimită 19.500 de lei necesari la plata agenţilor acoperiţi rezidenţi pentru misiunile executate în iunie şi iulie, misiile de inspecţie pe mai şi iunie, furniturile de cancelarie şi avansurile pentru deplasările agenţilor. Mai târziu, în şedinţa şefilor Serviciilor de Poliţie şi Comandament, desfăşurată la sediul I.G.J., în mod special, s-a discutat problema plăţii agenţilor, afirmându-se că, „exista înainte un fond special, dar acum suma e prevăzută în buget şi ca atare ea se justifică conform legii contabilităţii publice”.[3] Tot atunci s-a propus ca, pentru evitarea stânjenirii activităţii, „în cazuri speciale, să se dea chiar din buzunar” banii necesari, urmând a fi decontaţi.

Relaţii speciale a stabilit I.G.J. cu Direcţia Generală C.F.R. în privinţa transportului personalului şi a materialelor, cât şi pentru colaborarea informativă din gări. Probleme deosebite a ridicat procurarea de haine civile pentru agenţii rezidenţi, îndeosebi a hainelor de iarnă. Pentru mărirea eficienţei culegerii de informaţii, în 1935, lt.-colonelul T. Meculescu cerea Depozitului General dotarea cu motociclete. Cererea a fost repede onorată, distribuirea încheindu-se la 2 noiembrie 1935. În ansamblul lor, finanţarea şi logistica au depins exclusiv de disponibilităţile bugetare.

Activitatea informativă şi contrainformativă a fost organizată pe baza unor ordine şi instrucţiuni, scrise şi verbale. Primele Instrucţiuni asupra Sectoarelor Informative au intrat în vigoare la 2 noiembrie 1935. A fost întocmită şi o hartă a României, pe care au fost înscrişi ofiţerii-informatori şi agenţii fiecărui Sector Informativ.

Cel mai important şi amplu text scris a fost Broşura 5 J, intitulată Instrucţiuni provizorii asupra organizării şi practica serviciului de informaţii pe teritoriul rural. Pierderea acesteia se sancţiona disciplinar, intrând şi sub incidenţa legii penale (pentru trădare), ca în cazul celor care plecau din Jandarmerie fără să predea broşurile şi alte lucrări cu caracter secret. Despre „calitatea” celor care aveau acces la aceste documente cu caracter secret, putem trage anumite concluzii din cazurile deosebite înregistrate documentar. Iată un singur exemplu: la 5 august 1938, Legiunea de jandarmi Tecuci raporta că soţia jandarmului plutonier şef de post în comuna Godineşti, i-a vândut unui comerciant broşurile 5, 8 (Curente subversive) şi 9 J, toate secrete, altele nesecrete şi Revista Jandarmeriei, care n-au mai fost recuperate.

Toate aceste instrucţiuni au fost elaborate la începutul anilor 30 de către mai multe colective de autori, din care au făcut parte şi lt.-colonelul V. Zorzor, maiorii Modest Isopescu, Al. Băleanu, Birţ şi Moga, precum şi căpitanii Ispas şi Dinulescu. Unii au fost recompensaţi financiar pentru munca depusă, primind bani conform dreptului de autor, alţii nu. Între aceştia, şi maiorul Isopescu, care, într-un Memoriu din toamna anului 1934, afirma că generalul Dumitrescu dăduse o rezoluţie prin care stabilea că jumătate din suma realizată prin vânzarea broşurilor revenea autorilor, iar cealaltă jumătate urma să fie alocată pentru plata tiparului, restul rămas vărsându-se la fondul informaţii.

Altă broşură secretă nr. 515, întitulată Instrucţiuni privitoare la serviciul de informaţii cuprinzând curente sociale şi secte religioase dăunătoare siguranţei statului, aflată în posesia tuturor formaţiunilor de jandarmi, a fost retrasă printr-un ordin circular secret din 27 februarie 1936 şi distrusă, deoarece cunoştinţele pe care le cuprindea erau mai bine tratate în broşurile 5 şi 8 J (ultima, tipărită, în toamna anului 1933).

Colaborarea informativă dintre Serviciul Jandarmeriei şi M.St.Major al Armatei române s-a concretizat prin livrarea de informaţii Secţiei a II-a şi elaborarea Broşurilor nr. 022, Informaţii generale asupra Bulgariei,[4] respectiv Informaţii generale asupra Ungariei, care cuprindeau schiţe şi anexe.

O caracteristică importantă a funcţionării Sectoarelor Informative a fost reprezentată de permanenta reorganizare. Spre exemplu, la 14 mai 1935, şeful Serviciului Jandarmeriei, lt.-colonelul Anibal Panaitescu, a convocat pe toţi comandanţii Sectoarelor pentru a se discuta în detaliu modul de aplicare al Ordonanţei numărul 273/1935, Strict secret, privind funcţionarea serviciului de şef de Sector de Poliţie Informativă şi Instrucţiunile privind înfiinţarea acestor sectoare.

Cele mai însemnate propuneri organizatorice trimise din teritoriu au fost cele din partea lt.-colonelului T. Meculescu. La 12 ianuarie 1936, printr-un raport, acelaşi ofiţer cerea Serviciului Jandarmeriei să schimbe titulatura de „Sectoare Informative”, cel puţin în corespondenţa trimisă prin poştă, din cauza pericolului interceptării acesteia de către funcţionarii minoritari, plătiţi în acest scop de cei interesaţi. Propunea adoptarea denumirii de „subinspectorat de jandarmi sau alta ce veţi crede dumneavoastră, numai în forma şi pentru îndrumarea corespondenţei”. Acceptarea s-a făcut cu rezoluţia: „S-a prevăzut în noile instrucţiuni”, fiind reflectate în Instrucţiuni pentru funcţionarea din punct de vedere poliţienesc şi de colaborare a Sectoarelor Informative. Ulterior, în mai 1936, acestea au fost completate cu Instrucţiunile pentru funcţionarea din punct de vedere administrativ a Sectoarelor Informative de Jandarmi, prin care s-au stabilit detalii privind activitatea ofiţerilor, deplasările şi cazarea personalului, bugetul, etc.

Unii considerau că, Serviciul Jandarmeriei prin acţiunile sale secrete, transformă Jandarmeria într-o CEKA (prima denumire a poliţiei politice sovietice). Aceiaşi părere a avut-o şi maiorul Al. Băleanu, cât s-a aflat în calitatea de profesor la Şcoala de jandarmi de la Oradea şi redactor al Revistei Jandarmeriei. Însă, când a fost mutat la I.G.J., în funcţia de şef al Serviciului Jandarmeriei, având tocmai atribuţii de urmărire şi supraveghere a organizaţiilor politico-sociale, şi-a schimbat părerea, aşa după cum afirma că, la Oradea nu ştia că „teritoriul ţării este infectat de peste 25 organizaţii politice şi tot atâtea secte religioase”. El mai spunea că, Jandarmeria nu urmărea manifestările politice legale, „dar trebuie să supravegheze de rătăciri şi de cei ce frizează legile. Prin aceasta, însă, nu se face acţiune de Ceka, ci de poliţie pentru siguranţa de stat, îndeplinind prevederile articolului 1 din Legea Jandarmeriei”. De asemenea, mai susţinea că ofiţerii, chiar şi cei mai mari în grad decât el, îl interpelau cu apelativul de şef al CEKA din Jandarmeriei. Totodată, agenţii acoperiţi şi şefii de Sectoare Informative erau consideraţi spioni, turnători, etc. Li se imputa spionarea ofiţerilor şi a formaţiunilor din subordinea I.G.J., precum şi denaturarea caracterului ostăşesc al Jandarmeriei. Principalul contraargument pe care-l aducea în discuţie maiorul Băleanu se referea la prevederile art. 31 din Legea Jandarmeriei şi art. 3 din Legea Poliţiei Generale, care reprezentau baza juridică a funcţionării Serviciului de Informaţii al Jandarmeriei. De asemenea, nega acţiunea de spionare a ofiţerilor, afirmând că n-are cunoştinţă despre astfel de misiuni ale agenţilor, „lucru care nu ar putea să supere pe cei cinstiţi şi demni”,[5] mai ales că au existat „cazuri nenorocite, furnizate din rândul ofiţerilor (ceata Precup, cazul de spionaj locotenent Antonescu, cazul criminalului d. Petrescu, un caz de sentiment iredentist din partea unor ofiţeri de jandarmi, alt caz de legătură cu membrii marcanţi comunişti de către ofiţerii de jandarmi, etc.)”.

Cele mai active Sectoare Informative au fost cele din Basarabia şi din Transilvania, urmare a prezenţei unor importante minorităţi etnice şi a vecinătăţii statelor revizioniste – Ungaria şi Uniunea Sovietică.

Adevărul este că, activitatea informativă n-a răspuns întotdeauna aşteptărilor, prilejuind numeroase critici. Astfel, într-o Dare de samă din 1935, lt.-colonelul T. Meculescu aprecia că, activitatea informativă a Legiunilor Tighina şi Cetatea Albă era nesatisfăcătoare, chiar dacă el dăduse îndrumările poliţieneşti necesare şefilor de secţie şi comandanţilor de sectoare (concentraţi pentru solde) pentru organizarea şi funcţionarea aparatului lor informativ independent de al posturilor din subordine: „Planul de activitate informativă s-a transformat într-un istoric informativ în care se înserează informaţiile şi ordinele fără a se trage o concluzie, fără a se lua hotărâri şi fără a se trece rezultatele obţinute în rubrica respectivă. (...) Se constată, în special, absenţa totală de la o acţiune informativă a comandantului de sector şi a şefilor de secţii care nu au un studiu al organizării şi funcţionării aparatului informativ şi nici nu au o acţiune personală informativă. Nu ştiu decât atât cât îi informează şefii de post”.

Rezultatul acestor aprecieri negative s-a concretizat într-un Referat-Memoriu al Serviciului Jandarmeriei către Ministerul de Interne, prin care i se raporta înfiinţarea Sectoarelor Informative de la Bălţi (pentru partea de nord a Basarabiei) şi la Chişinău (pentru partea de sud), şi se cerea aprobarea pentru înfiinţarea a încă două, la Soroca şi la Cetatea Albă. Cererea n-a fost acceptată, anterior fiind respinsă şi propunerea înaintată cu un referat din 17 octombrie 1934, prin care se cerea ca, după reluarea legăturilor diplomatice cu U.R.S.S., pe lângă aparatul informativ al formaţiunilor teritoriale ale Inspectoratului Regional de Jandarmi Chişinău să înfiinţeze o Legiune Mobilă de Informaţii.[6] Aprecieri negative la adresa activităţii informative a Legiunilor au fost consemnate şi într-un alt raport, din 9 septembrie 1935, al ofiţerului Meculescu, care se încheia cu următoarea cerere: „Vă rugăm să binevoiţi a lua măsurile ce veţi crede contra Legiunilor care nu execută ordinele şi nu se conformă broşurilor în vigoare, în speţă broşurii 5J”.

Altă zonă unde culegerea de informaţii a lăsat mult de dorit a fost Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra din sudul Dobrogei), motiv pentru care autorităţile române n-au putut stopa atacurile teroriştilor bulgari, constituiţi în „bande de comitagii”. Majoritatea acestora erau formate din minoritari bulgari, fugiţi peste graniţă, îndeosebi cu ocazia primirii ordinelor de mobilizare sau recrutare în Armata română, unii chiar dezertori cu armamentul din dotare. Atacurile acestora erau bine organizate de autorităţile bulgare, fiind finanţate direct de guvernul de la Sofia, inclusiv prin intermediul reprezentanţei diplomatice proprii din Bucureşti.

Cu toate aceste aprecieri negative, nici succesele nu au lipsit, dovadă fiind rezultatele muncii informative reflectate în numeroase buletine informative, dări de seamă informative, buletine de evenimente, rapoarte telefonice, sinteze, etc.[7]