G.R.U. – serviciu de informaţii militare sovietic (rusesc) – Direcţia Generală de Informaţii a M.St.Major al Armatei sovietice (ruse) (Г.Р.У. – Главное Разведывательное Управление Генерального Штаба) –, cunoscută iniţial sub denumirea de Direcţia a IV-a a M.St.Major sau „U.M nr. 44388”.

A fost înfiinţat la 21 octombrie 1918, de către Vl. Lenin, la insistenţele comisarului L. Troţki. Iniţial, avea denumirea de Direcţia de Înregistrare a Armatei roşii a muncitorilor şi ţăranilor. Deşi oficial denumirea de G.R.U. i s-a dat în iunie 1942, totuşi ea era în uz şi până în 1942. În anul 1926, în rezultatul reformelor din cadrul Armatei roşii, Direcţia de Înregistrare a devenit Direcţia a IV-a a M.St.Major al Armatei roşii.[1]

Crearea acestui nou serviciu de informaţii nu a urmărit înlocuirea celor deja existente în cadrul armatelor şi fronturilor, ci înfiinţarea unui organ care să se ocupe de coordonarea eforturilor informative a tuturor serviciilor speciale militare şi elaborarea, în baza informaţiilor centralizate la G.R.U., a „notelor informative” pentru M.St.Major al Armatei roşii referitor la diverse chestiuni militare.

Pe lângă desfăşurarea activităţilor informative operative şi strategice, G.R.U. s-a ocupat de procurarea informaţiilor tehnico-militare, a tehnologiilor avansate din industria militară străină. Deci, G.R.U. urma să execute şi misiuni de spionaj în afara graniţelor U.R.S.S., ceea ce era specificat în concepţia de organizare a acestuia.[2]

Structural, G.R.U.-ul era format din: şeful G.R.U.; Direcţii – Direcţia I-a (statele Europei), Direcţia a II-a (America de Nord şi America de Sud, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă), Direcţia a III-a (statele Asiei), Direcţia a IV-a (statele Africii), Direcţia a V-a (informaţii operative), Direcţia a VI-a (spionaj radio), Direcţia a VII-a (N.A.T.O.), Direcţia a VIII-a (spionaj în anumite state), Direcţia a IX-a (tehnologii militare), Direcţia a X-a (economia militară), Direcţia a XI-a (doctrine militare şi armament), Direcţia a XII-a; Direcţii şi Secţii auxiliare – Direcţia spionajului cosmic, Direcţia personal, Direcţia tehnico-operativă, Direcţia tehnico-administrativă, Direcţia relaţii externe, Direcţia politică, Secţia arhivă, Serviciul de informaţii, Secţia de difuzare a informaţiilor.[3]

Conducătorii G.R.U.-ului au fost: S. I. Aralov (1918-1919); S. I. Gusev (iunie-decembrie 1919); I. D. Lenţman (1920-1921); G. L. Peatakov (ianuarie-februarie 1920); V. H. Aussem (februarie-iulie 1920); A. Ia. Zeibod (1921-1924); I. K. Berzin (Berzinş), locţiitor al şefului G.R.U. (1921-1924) şi şef al G.R.U. (1924-1935, 1937); S. P. Uriţki (1935-1937); S. G. Ghendin (1937-1938); A. G. Orlov (1938-1939); I. I. Proskurov (1939-1940); F. I. Golikov (1940-1941); A. P. Panfilov (1941-1942); I. I. Ilicev (1942-1945); F. F. Kuzneţov (1945-1947); N. M. Trusov (1947-1949); M. V. Zaharov (1949-1952); M. A. Şalin (1952-1956, 1957-1958); S. M. Ştemenko (1956-1957); I. A. Serov (1958-1963); P. I. Ivaşutin (1963-1986); V. M. Mihailov (1986-1991); E. L. Timohin (1991-1992); F. I. Ladîghin (1992-1997); V. V. Korabelnikov (1997-în prezent);

Deseori atribuţiile şi misiunile G.R.U. se suprapuneau cu cele ale N.K.V.D., K.G.B., etc., însă această dublare a funcţiilor nu era considerată a fi o problemă: în U.R.S.S., un regim de austeritate financiară în domeniul procurării informaţiilor niciodată n-a existat, ba din contra, aşa că G.R.U. şi N.K.V.D. puteau executa aceleaşi misiuni. Era preferată „avalanşa” de informaţii, care venea de la aceste servicii, care permitea verificarea informaţiilor procurate prin mai multe surse.

Aşa precum N.K.V.D.-ul, şi G.R.U.-ul a avut de suferit de pe urma represiunilor staliniste, dar şi leniniste. Primele epurări au avut loc în noiembrie 1920, când Vl. Lenin a ordonat executarea a câteva sute de colaboratori ai acestui serviciu, care ar fi prezentat eronat situaţia din Polonia.[4]

Ceea ce merită a fi subliniat este că G.R.U., comparativ cu alte serviciile speciale sovietice (C.K., V.C.K., G.P.U., O.G.P.U., N.K.V.D., N.K.G.K., M.G.B., K.G.B.), niciodată nu a avut atribuţii de poliţie politică şi nu a executat misiuni de acest gen, dar cu o singură excepţie:[5] la sfârşitul anilor 30 s-a făcut uz de G.R.U. în represiunile în masă a colaboratorilor N.K.V.D. şi în 1953, când a acţionat împotriva funcţionarilor N.K.V.D., responsabili de securitatea internă.[6] Deci, G.R.U.-ul a luat parte doar la reprimarea enkavediştilor, căci nu era alt organ care să se ocupe de aceste epurări (în special, este vorba de lichidarea de către G.R.U., la comanda lui Stalin, a colaboratorilor N.K.V.D. care activau în străinătate). De menţionat este că, Stalin în represiunile sale împotriva N.K.V.D. a folosit G.R.U.-ul, iar când represiunile se îndreptau împotriva G.R.U., ca instrument de reprimare a folosit N.K.V.D.-ul.

Represiunile staliniste din 1937, executate în armată, a atins profund şi G.R.U.-ul, pe care practic l-a desfiinţat. Şi cu toate că, în timp de un an de zile a reuşit să se refacă, în 1938 a fost cuprins de un nou val de represiuni: ofiţerii M.St.Major al Armatei roşii au fost lichidaţi, iar împreună cu ei şi întreaga conducere a G.R.U. Au fost lichidate aproape toate rezidenţele ilegale ale G.R.U. din străinătate: către începutul anului 1939, colaboratorii rezidenţelor externe erau rechemaţi, supuşi represiunii şi împuşcaţi.[7] Fostul şef al G.R.U., Ian Berzin, care a plecat în Spania, unde a condus trupele republicane în timpul Războiului civil, după reîntoarcerea la Moscova, a fost executat la 29 iulie 1938. În momentele culminante ale represiunilor, conducerea spionajului militar a fost preluat de Nikolai Ejov, dar care la scurt timp a fost înlăturat din funcţie.

Dificila campanie a Armatei roşii împotriva Finlandei (1939-1940), l-a determinat pe Stalin să refacă M.St.Major al armatei, şi împreună cu el şi G.R.U.-ul. În fruntea serviciului a fost numit F. I. Golikov.[8]

Pe parcursul activităţii sale din perioada interbelică, G.R.U. a înregistrat succese importante în domeniul informaţiilor externe, procurând date secrete importante din Germania, Marea Britanie, S.U.A., etc.[9]

În perioada Războiului germano-sovietic (1941-1945), spionajul militar sovietic a acţionat cu o eficacitate relativă. În special, în primul an de război, în timpul înaintării vertiginoase a armatelor germano-române, spionajul militar sovietic de pe front, a fost extrem de anemic. Însă, în timpul bătăliei de la Stalingrad şi după, a desfăşurat o activitate excelentă.

În competenţele G.R.U.-ului nu au intrat activităţile de contrainformaţii în rândurile unităţilor Armatei roşii, de aceasta ocupându-se organele securităţii statului, aşa numitele „Secţii speciale”, înfiinţate încă în decembrie 1918 şi care au activat în cadrul armatei şi flotei sovietice. Doar pentru o scurtă perioadă de timp (februarie-iunie 1941) militarii s-au ocupat de contrainformaţii în unităţile lor, ulterior revenindu-se la practica din trecut.

În 1947, Stalin a scos din competenţele armatei şi a M.G.B.-ului activitatea de spionaj extern, acesta fiind executat de nou înfiinţata structură – K.I. (Comitetul informaţiilor), care se subordona comisarului poporului pentru Afacerile Externe, V. Molotov. Acest organ de spionaj a existat până în 1951, deşi la mijlocul anului 1948, G.R.U. a reuşit să-şi recupereze dreptul de a desfăşura spionaj extern.[10]

Echipe ale G.R.U. au fost implicate într-un şir de operaţiuni externe de informaţii, contrainformaţii şi mai cu seamă, de diversiune, ordonate de conducerea de la Kremlin (Cuba, Afganistan, etc.), obţinând rezultate bune în activitate, dar şi unele eşecuri.