SMERŞ – serviciu de securitate şi contrainformaţii militare sovietic, opera personală a lui Iosif Stalin. Tot el i-a şi dat denumirea, de la aglutinarea cuvintelor din lozinca extrem de populară în U.R.S.S. în anii celui de-al Doilea Război Mondial: „Moarte spionilor!” (în limba rusă – СМЕРШ, de la aglutinarea cuvintelor Смерть шпионам – smerti şpionam – „moarte spionilor”).[1]

Până la înfiinţarea SMERŞ-ului, contrainformaţiile militare intrau în atribuţiile următoarelor organe de securitate: Secţia specială a G.U.G.B. al N.K.V.D. (din 10 iulie 1934); Secţia a V-a a G.U.G.B. al N.K.V.D. (din 25 decembrie 1936); Direcţia a II-a a N.K.V.D. (din 9 iunie 1938); Secţia 4 a G.U.G.B. al N.K.V.D. (din 29 septembrie 1938); Direcţia a III-a a Comisariatului Poporului al Apărare, Direcţia a III-a a Comisariatului Poporului al Flotei Militare şi Secţia a III-a a N.K.V.D. (din 8 februarie 1941); Direcţia Secţiilor speciale a N.K.V.D. (din 17 iulie 1941); Direcţia Generală a contrainformaţiilor „SMERŞ” a Comisariatului Poporului al Apărării, Direcţia contrainformaţiilor „SMERŞ” a Flotei Militare şi Secţia de contrainformaţii „SMERŞ” a N.K.V.D. (din 19 aprilie 1943); Direcţia Generală III a M.G.B. şi Secţia contrainformaţii a M.A.I. (din 4 mai 1946); Direcţia III a M.A.I. (din 14 martie 1953); Direcţia Generală III a K.G.B. al Consiliului de Miniştri (din 18 martie 1954).[2]

În conformitate cu decizia Prezidiumului Consiliului Suprem al U.R.S.S. din 9 octombrie 1942, a fost diminuat în cadrul Armatei roşii rolul organelor politice în coordonarea operativă a Secţiilor speciale de la regimente şi divizii. Iar prin hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului din 19 aprilie 1943, Direcţia Secţiilor speciale a N.K.V.D. s-a reorganizat în Direcţia Generală a contrainformaţiilor „SMERŞ” a Comisariatului Poporului al Apărării. În locul denumirii de „Secţie specială”, contrainformaţiile militare au luat denumirea lozincii îngrozitoare „Moarte spionilor!”. În baza Secţiei a IX-a a Direcţiei Secţiilor speciale a N.K.V.D. a fost înfiinţată Direcţia contrainformaţiilor „SMERŞ” a Flotei Militare.

Deci, la 19 aprilie 1943, în cadrul Comisariatului Poporului al Apărării a fost înfiinţată Direcţia Generală a contrainformaţiilor „SMERŞ”, care avea următoarea structură (valabilă pentru perioada 14 aprilie 1943-15 martie 1946): narkomul/ministrul; şeful Direcţiei Generale a contrainformaţiilor „SMERŞ” şi locţiitorii lui; Secretariatul; Secţia I-a asigurarea contrainformativă a organelor centrale ale Armatei roşii; Secţia a II-a activitate în rândul prizonierilor; Secţia a III-a identificarea agenturii inamice şi „jocuri radio”; Secţia a IV-a activitate contrainformativă în spatele frontului; Secţia a V-a coordonarea activităţii organelor „SMERŞ” a districtelor militare; Secţia a VI-a anchetă: Secţia a VII-a evidenţă şi statistică; Secţia a VIII-a cifru.[3]

SMERŞ-ul se ocupa de identificarea şi anihilarea trădătorilor, dezertorilor, de executarea ofiţerilor şi soldaţilor care se retrăgeau de pe poziţii fără ordin, de cercetarea celor ce au reuşit să evadeze din prizonieratul german. Jurisdicţia SMERŞ-ului se exercita nu numai asupra armatei, flotei şi forţelor aeriene, dar şi asupra unităţilor militare şi formaţiunilor N.K.V.D. Pentru îndeplinirea misiunilor, dispunea de o vastă reţea de informatori în cadrul forţelor armate. Acorda asistenţă partizanilor sovietici care acţionau în spatele trupelor inamice.

Efectivul SMERŞ-ului era format, preponderent, din funcţionari experimentaţi ai Secţiilor speciale şi N.K.V.D. Absolut toţi – începând de la conducerea superioară şi terminând cu dactilografii – aveau grade militare de ofiţeri. Potrivit ierarhiei de subordonare, ei erau cu o treaptă mai sus decât colaboratorii N.K.V.D.-ului.[4] Erau securişti de elită, care activau în cadrul unui serviciu inventat de Stalin, inspirând frică tuturor celor ce îi vedeau. Al. Soljeniţîn scria despre colaboratorii SMERŞ-ului: „…tu, simplu locotenent, eşti reprezentantul SMERŞ-ului în armată. Dar un colonel solid, în vârstă, comandant al unităţii militare, sare în sus numai cum tu intri în cameră, se străduie să te măgulească, a se pune bine pe lângă tine. Nici nu poate să bea câte un păhărel cu şefii statului său major, fără ca să te invite şi pe tine să te asociezi. Iar faptul că pe epoleţii tăi sunt doar două steluţe mici, nu are nici o importanţă. Chiar e hazliu. Steluţele tale, nu se deosebesc cu nimic de steluţele altor ofiţeri, dar au o cu totul altă greutate şi însemnătate. Câteodată, în timpul îndeplinirii misiunii speciale, tu chiar poţi să-ţi agăţi semne distinctive de maior. Sub autoritatea ta este tot efectivul acestei unităţi sau a uzinei militare, sau a districtului militar. Şi puterea ta este incomparabil mai mare, decât autoritatea comandantului, directorului sau a secretarului celulei locale de partid”.[5]

Reprezentanţii SMERŞ-ului erau prezenţi în toate eşaloanele armatei, de la cele mai inferioare până la cele superioare. După cum sublinia fostul colaborator al SMERŞ-ului, A. I. Romanov, chiar şi mareşalul Uniunii Sovietice, Gheorghii Jukov, care era considerat cel mai bun comandant al Armatei roşii din acele timpuri, „… ca conducător suprem era înconjurat din toate părţile de generali-securişti.[6] Cu cât gardul şi puterea persoanei era mai mare, cu atât mai bine era protejată de organele securităţii statului”. Şef al Secţiei SMERŞ în comandamentul lui Jukov era general-locotenentul A. I. Vadis.[7]

Odată cu înaintarea armatelor sovietice în teritoriile foste sub ocupaţia inamică, acestea erau urmate de unităţile SMERŞ-ului, care aveau „mult de lucru” în operaţiunile de identificare, cercetare şi lichidare a tuturor elementelor antisovietice.

În teritoriile Transnistriei, Bucovinei şi Basarabiei reocupate în 1944, unităţile SMERŞ, urmând trupele de operaţiuni, au trecut la identificarea şi arestarea agenţilor din serviciile speciale străine, capturarea arhivelor inamicului, depistarea indivizilor suspecţi din cadrul unităţilor sovietice (o bună parte a cărora erau mobilizaţi din noile teritorii recucerite), la supravegherea celor ce au revenit din prizonierat sau din încercuire, a celor ce au fost sub ocupaţia străină (germano-română). Erau arestaţi cei ce au deţinut funcţii în aparatul administrativ „de ocupaţie” (chiar şi cei ce au ocupat funcţii neînsemnate), cei ce au activat în formaţiunile politice (altele decât cele comuniste), poliţiştii, jandarmii, etc.

Tot SMERŞ-ul s-a ocupat de cercetarea lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi, duşi pentru cercetări la Moscova (1944-1946), unde au fost minuţios interogaţi asupra activităţii lor din perioada 1940-1944. Interogatoriile acestora, deşi în parte subiective, conţin multe mărturii interesante, fiind recent publicate.[8]

După terminarea războiului, în cadrul organelor de securitate ale U.R.S.S. au avut loc remanieri la nivelul conducerii. Posturile-cheie din M.G.B. au fost ocupate de oamenii lui Abakumov, şeful Direcţiei Generale a contrainformaţiilor „SMERŞ” a Comisariatului Poporului al Apărării. Pe Lavrentii Beria, I. Stalin l-a pus să se ocupe de „spionajul atomic”, iar Vsevolod Merkulov, care în opinia lui Stalin era cam moale („de ministrul securităţii statului trebuie toţi să se teamă”), a fost transferat la altă funcţie.

La sfârşitul anului 1947, a avut loc o nouă reorganizare a serviciilor de securitate sovietice. A fost înfiinţat un Centru analitic centralizat de prelucrare a informaţiilor venite de la spionajul extern şi militar. Acesta a fost replica lui Stalin la înfiinţarea de către S.U.A. a C.I.A. Noul organ sovietic, denumit Comitetul informaţiilor de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., a inclus: Direcţia I-a informaţii a M.G.B. şi G.R.U.-ul M.St.Major al Forţelor Armate. La şefia Comitetului a fost numit V. M. Molotov, locţiitorul lui fiind general-locotenentul P.V. Fedotov.[9]