1944: RĂZBOIUL DE LA NISTRU ŞI POPULAŢIA LOCALĂ.[1]

 

1944 a fost un an crucial pentru Basarabia şi nordul Bucovinei, dar şi pentru întreaga Românie şi partea estică a Europei, care au fost scufundate în întunericul comunist.

Regimul comunist instaurat în această parte a Europei, chiar de la bun început, a adus doar suferinţă, de care est-europenii au reuşit să scape numai după aproape o jumătate de secol.

Războiul mondial, care părea că s-a sfârşit, s-a transformat în „război rece”, care a continuat să menţină lumea într-o puternică tensiune.

În prezentul articol vom încerca să reflectăm activitatea Centrul de Informaţii „H” (condus de lt.-colonelul D. Bădărău) în Transnistria şi Basarabia anului 1944 şi să prezentăm fluxul informaţional asupra acestor teritorii furnizat de acest serviciu informativ, care era un eşalon mobil cu profil informativ şi contrainformativ al Marelui Stat Major (M.St.Major) al Armatei Române, ataşat Armatei a III-a române, care a însoţit această Mare Unitate pe Frontul din Răsărit, ajungând cu subcentrele sale până în Crimeea şi Caucaz.

 După cotitura survenită în evoluţia războiului, (eşecul de la Stalingrad), spre sfârşitul anului 1943-începutul anului 1944, armatele româno-germane în retragere, se apropiau tot mai mult de hotarul naţional. Presiunile ofensivei sovietice se exercitau din plin, iar armatele germano-române se retrăgeau continuu.

Spre începutul anului 1944, centrul de greutate al luptelor de pe frontul sudic era în Transnistria. În Nordul provinciei, la Balta, în februarie 1944 continua să activeze „Biroul Căpitan Niculescu”, subordonat Centrului de Informaţii „B”.[2] Însă în prima jumătate a lunii martie 1944, Centrul „B” pregătea evacuarea de la Tiraspol în Ţară. La 17 martie 1944 Centrul „B” a predat Centrului „H” sediul său (cu tot cu mobilier) din Tiraspol, str. colonel Andrei Nasta nr. 48 bis.[3] În aceiaşi zi de 17 martie, M.St.Major, Secţia a II-a a dispus ca Centrul „H” să preia în subordinele sale Subcentrul Nr. 5 „Odesa”[4] al Centrului „B” (cu tot personalul şi materialele avute), condus de maiorul Th. Botezatu şi să asigure acţiunea informativă şi contrainformativă în zona de la Sud de linia Zuri-Jerebkovo-Semenovka, în sectorul trupelor române, în profitul Armatei a III-a şi M.St.Major, Secţia a II-a. La Nord de această linie activa Centrul „B” (era preconizată instalarea lui la Bălţi) cu Subcentrele sale Nr. 4 „Râbniţa” şi Nr. 3 „Moghilev”.[5] La 20 martie lt.-colonelul D. Bădărău l-a informat pe maiorul Th. Botezatu că subcentrul său urma să asigure acţiunea informativă şi contrainformativă în sectorul Diviziei 21 Infanterie română şi în oraşul Odesa, în profitul diviziei şi a Centrului „H”. De asemenea, ruga să-i înainteze lista cu rezidenţii care urmau să fie lăsaţi pe loc (cu sau fără aparat de radio).[6]

Odată intrat în subordinele Centrului „H”, Subcentrul Nr. 5 „Odesa” a primit dispoziţii verbale de la lt.-colonelul D. Bădărău asupra misiunilor ulterioare. De asemenea, i-au fost trimise câte un exemplar din „Instrucţiunile pentru funcţionarea Subcentrului «Í.1»” („spre a fi aplicate şi de Dvs. în părţile ce vă priveşte”) şi „Studiul asupra tehnicii interogării prizonierilor”.[7] Subcentrul maiorului Th. Botezatu a fost dotat cu o staţie mică de radio tip „Sever”, la baterii, pentru a fi folosită numai în legătura cu Centrul „H” şi eventual cu alte staţii. Toată corespondenţa urma să fie cifrată şi „nici un cuvânt în clar”, iar pentru convorbiri de serviciu trebuia folosit codul „Q”.[8]

După ce i-a fost prezentată situaţia agenturii Subcentrului Nr. 5 „Odesa”, la 31 martie 1944, lt.-colonelul D. Bădărău a dat următoarele dispoziţii asupra utilizării ei de mai departe: „Până la noi dispoziţiuni vă deplasaţi cu postul de comandă al Diviziei 21 Infanterie. Agenţii destinaţi a lucra fără aparate de radio, vor rămâne în Odesa sau să se ascundă prin împrejurimi. Cei prevăzuţi a fi dotaţi cu aparat (maximum 2-3) vor fi luaţi cu Dvs., dar bine conspiraţi. Agenţilor care rămân, să li se stabilească misiunea şi parola pentru înapoiere. Dacă ar fi încorporaţi în Armata Roşie, să fie sfătuiţi să dezerteze cu prima ocazie”.[9]

La 27 martie 1944 Centrul „H” informa că, sovieticii cu o zi înainte au ocupat localitatea Sculeni Tg. şi satul Bădărăi (jud. Iaşi), la care au participat şi circa 150 de persoane civile (probabil partizani). Ambele poduri de pe Prut, din regiunea acestor localităţi, au fost distruse de către germani. Pe Nistru, la Hotin, germanii au ridicat podul de pontoane, însă sovieticii au construit unul de lemn la Crisciatec, pe unde treceau unităţi de infanterie, cavalerie şi tancuri.[10]

La 29 martie 1944 Secţia a II-a a M.St.Major informa Centrul „H” că, limitele zonelor de acţiune ale Centrelor „A”,[11] „B” şi „H” se prelungesc după cum urmează:

-   între Centrul „A” şi „B”, prin Tg. Frumos (la Centrul „A”), Băceşti, Stănişeşti, Tecuci (la Centrul „B”);

-   între Centrul „B” şi „H”, prin Orhei (la Centrul „H”), Vorniceni, Bujorul, Sud Albiţa, râul Prut până la vărsarea lui în Dunăre (la Centrul „B”).

Axul de deplasare pe timpul operaţiunilor a centrelor informative era: Fălticeni, Roman, Bacău, Focşani (pentru Centrul „A”), Iaşi, Vaslui, Bârlad, Nămoloasa (pentru Centrul „B”), Chişinău, Huşi, Bârlad, Focşani (pentru Biroul Statistic Militar Chişinău). Rezidenţa Iaşi a Biroului Statistic Militar Chişinău trecea în subordinele Centrului „B”, iar Biroul Statistic Militar Chişinău urma să se retragă din Chişinău spre Vest.

Sub presiunea frontului Centrul „H” s-a retras spre Vest, pe parcursul lunii martie-aprilie 1944, pe itinerarul Nikolaev-Odesa-Tiraspol-Tighina.[12] În martie 1944 „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” se afla la Tiraspol,[13] iar la 4 aprilie 1944, informa M.St.Major, Secţia a II-a (prin intermediul Detaşamentului Serviciului Special de Informaţii al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri a României (S.S.I.) „Vulturul” şi Biroului Statistic Militar Chişinău) asupra deplasării Centrului spre Basarabia: „Am plecat din Tiraspol la 2 Aprilie ora 9; /am/ ajuns /la/ Tighina la 3 Aprilie ora 19. În ziua de 5 Aprilie /am să/ încerc să plec la destinaţie (la Chişinău – P.M.). Azi mă găsesc în Tighina. Drumurile înzăpezite”.[14]

La evacuarea Centrului „H” din Tiraspol, din cauza lipsei mijloacelor de transport, mai multe bunuri mobile şi imobile au fost lăsate pe loc, fără a fi evacuate sau distruse. La 2 mai 1944, căpitanul O. Prodan consemna că „La plecarea din Tiraspol, localul şi cu tot inventarul au rămas pe loc, din lipsa mijloacelor de transport”.[15]

La 1 aprilie 1944 Subcentrul Nr. 5 „Odesa” raporta Centrului „H” că, începând cu ora 4 ale acelei zile, eşalonul greu al subcentrului, compus din trei autocamioane încărcate cu carburanţi, materiale şi bagajele colaboratorilor, s-a pus în mişcare spre Cetatea Albă. În Odesa (cu sediul în str. Pieţei nr. 31[16]) a rămas eşalonul uşor, condus de maiorul Th. Botezatu. În aceiaşi zi de 1 aprilie 1944, acest eşalon urma să se instaleze în localitatea Tătarca, în apropiere de Odesa.[17] Deplasarea o efectua împreună cu postul de comandă al Diviziei 21 Infanterie, pe lângă care era ataşat.[18]

La 2 aprilie 1944 Centrul „H” era în curs de deplasare cu Armata a III-a spre Galaţi (şi nu spre Brăila, după cum se stabili-se iniţial[19]). Subcentrul „H.1” de pe lângă Corpul 3 Armată, se afla în retragere în sectorul Odesa - trecerea de la Iasska. Subcentrul Nr. 5 „Odesa”, după cum am menţionat mai sus, şi-a trimis impedimentele spre Cetatea Albă, împreună cu cele ale Diviziei 21 (restul, cu eşalonul operativ al Diviziei 21, s-a deplasat spre Tătarca).[20]

Deplasarea era anevoioasă din cauza insuficienţei mijloacelor de transport, a aglomeraţiilor pe căile de comunicaţii şi a timpului nefavorabil. Centrul „H” a efectuat deplasarea de la Tiraspol la Galaţi timp de 8 zile (2-9 aprilie 1944), atât pe jos, cât şi cu puţinele mijloace auto de care dispunea. Referitor la această deplasare lt.-colonelul D. Bădărău raporta: „În ziua de 2 Aprilie ora 9 plecarea din Tiraspol. Timp ploios şi frig.

Un maior neamţ, care nu ştiu dacă făcea parte din personalul regulator de circulaţie sau nu, ne-a îndreptat pe o stradă greşită, spunându-ne că pe acolo se face intrarea în coloana pentru Tighina.

Am pierdut astfel circa 2 ore până când am ajuns în strada ce ducea spre Tighina.

În acest punct dirija circulaţia un soldat jandarm român de care maşinile germane nu ţineau nici o socoteală, fiecare căutând să intre mai repede în coloană.

Din toate părţile se îngrămădeau maşini, căruţe, pietoni – populaţie evacuată, etc.

Văzând această situaţie, cu ajutorul ofiţerilor ce avem la dispoziţie am reuşit în cele din urmă să ne încolonăm.

Pe şoseaua Tiraspol-Tighina maşinile şi căruţele erau înghesuite pe două şi trei rânduri, unele în pană, altele nu se mişcau din alte cauze, astfel că până la căderea întunericului de abia ne-am mişcat 3 Km.

În acest timp motoarele au fost mereu în funcţiune.

În noaptea de 2/3 Aprilie a început un puternic viscol, iar temperatura a scăzut simţitor.

Pe parcurs o mare dezordine şi absenţă totală a organelor de regularea circulaţiei.

Noaptea – pe viscol – toată lumea a rămas pe şosea.

A doua zi – 3 Aprilie – situaţia s-a agravat din cauză că unele maşini în timpul nopţii au îngheţat, iar şoseaua în mai multe puncte s-a înzăpezit.

De abia către amiaza zilei au apărut pe traiect câţiva jandarmi germani cu echipe de corvoadă şi au început a despotmoli maşinile înzăpezite şi a pune oarecare ordine în circulaţie.

Mişcarea însă nu s-a putut face decât pe o cale alăturată cu şoseaua trebuind mai întâi să ieşi din coloană şi să traversezi, cu riscul de a rupe autovehiculele, şanţul şoselei.

În aceste condiţiuni în seara de 3 Aprilie ora 19 am ajuns cu tot serviciul în Tighina.

La 5 Aprilie ora 8 am plecat din Tighina.

Pe parcurs, aceiaşi mare aglomeraţie de maşini şi căruţe şi lipsa de organe diriguitoare.

Până a doua zi – 6 Aprilie – dimineaţa, de abia am ajuns în Căuşani, iar seara în Manzâr (jud. Tighina – P.M.).

De aci nu am putut continua mişcarea, decât a doua zi – 7 Aprilie – din cauză că drumul era blocat de maşini germane părăsite de şoferii lor care plecase în sat.

În dimineaţa de 7 Aprilie mişcarea a fost reluată de asemenea, în condiţiuni foarte grele din cauza drumului desfundat, iar ordinea era menţinută numai în anumite puncte de jandarmi germani şi anume în Borodino, Berezina şi Tarutino (jud. Cetatea Albă – P.M.).

În dimineaţa zilei de 8 Aprilie, am ajuns în satul Malul Mic, unde urcuşul era mare, iar drumul săpat.

Cu personalul serviciului au fost cărate pietre şi astupate gropile, după care întreaga coloană de maşini s-a putut pune în mişcare.

Seara am ajuns în Bolgrad (jud. Ismail – P.M.) de unde a doua zi dimineaţa am reluat mişcarea.

Către amiaza zilei de 9 Aprilie 1944, am sosit la Galaţi.

În concluzie, 226 Km. au putut fi parcurşi de abia în 7 ½ zile şi 3 nopţi de mers continuu, adică motoarele maşinilor au funcţionat aproape în tot acest timp.

Această încetineală se datoreşte după părerea noastră în primul rând unei organizaţiuni defectuoase şi incomplecte a măsurilor de ordine pe parcurs.

Ne permitem să propunem ca, pentru viitor /în/ asemenea cazuri să se instaleze din vreme la punctele critice /pante grele, porţiuni de drum desfundate, poduri, etc./, elemente pentru dirijarea circulaţiei având la dispoziţie şi un număr de echipe /militare sau civile/ de corvoadă cu care să intervină fie în ajutorul vehiculelor împotmolite, fie să astupe gropile cari se produc chiar în timpul circulaţiei.

Pe parcurs să existe motociclişti sau călăreţi autorizaţi a menţine ordinea.

O deplasare în condiţiunile arătate în prezentul raport uzează peste măsură autovehiculele, (...)”.[21]

La retragerea de pe front un rol nociv în menţinerea rezistenţei armate, l-au avut abuzurile comise de trupele aliate în teritoriul naţional, aflate în retragere şi care indignau, atât populaţia, cât şi ostaşii români. Pe lângă multe rapoarte întocmite în acest sens de diverse organe militare şi de poliţie, abuzurile aliaţilor au fost consemnate şi de agenţii şi colaboratorii „Biroului Lt. Colonel D. Bădărău”.

În „Notă informativă nr. 2” din 10 aprilie 1944, privitor la „Unele abuzuri săvârşite de ostaşii germani pe teritoriul românesc, în retragere”,[22] se spunea despre situaţia din Tighina din 4 aprilie 1944: „Soldaţi germani de la coloanele în trecere prin oraş au aprins mai multe clădiri părăsite şi anume: localul băncii, casele avocaţilor Cazacu şi Vidraşcu, precum alte 8-10 case.

De la via Domnului Colonel Ionescu Palius, soldaţii nemţi neidentificaţi, au luat mai multe căruţe de sfeclă furajeră, orz, porumb, etc., după care au dat foc dependenţelor.

În suburbia Balka /Tighina/ a fost asasinat un locuitor care a refuzat să vândă ostaşilor germani vin, iar în suburbia Borisovka /tot Tighina/ a fost omorâtă o femeie care nu s-a lăsat violată“.

În Căuşani, ostaşii germani au deposedat mai mulţi locuitori de vite, căruţe, etc. De la văduva Anica Vulpe – cu 7 copii – au luat un porc şi un sac cu făină, iar un maior german care sta în gazdă la această femeie ia spus că îi va lua şi vaca. La Ursoaia (jud. Tighina – P.M.), din moara locuitorului Ioan Mustaţă, au fost luate cereale şi făină, după care i-au dat foc morii. I-au mai luat vitele de muncă, obiecte de îmbrăcăminte şi de uz casnic, iar pe proprietar l-au scos din casă pentru a se instala ei acolo. La fel s-a procedat şi cu alţi locuitori înstăriţi din Ursoaia. Mai mulţi locuitori din Manzâr, au fost forţaţi să-şi dea vacile, porcii, oile, etc.

Între Tighina şi Tarutino se vedeau sute de soldaţi germani răzleţi, ducând de funie sau călărind vaci furate de pe la locuitori.

S-au produs şi unele incidente cu implicarea colaboratorilor „Biroului Lt. Colonel D. Bădărău”, dintre care vom relata în continuare doar câteva. „Căpitanul Cononovici Grigore din acest serviciu, în noaptea de 6/7 Aprilie fiind cantonat /în Manzâr/ în casa locuitorului Andronache Mihail, a găsit în lipsa lui 3 soldaţi germani de la o coloană de pionieri a Armatei 6-a, culcaţi, care au întrebat pe Căpitan cine este, în cameră fiind întuneric.

Căpitanul a răspuns: «Ofiţer român», la care unul din ostaşii germani a replicat cu dispreţ: «Asta nu înseamnă nimic» /das macht nichts/.

Căpitanul Cononovici cu ton autoritar le-a cerut să părăsească camera, spunându-le că nu tolerează ca un ostaş german să răspundă astfel unui ofiţer român în ţara sa.

După multe ezitări toţi cei trei ostaşi, bombănind, fără a se putea înţelege ce spun, au ieşit trecând în altă cameră”.

În ziua de 7 aprilie 1944, când coloana în care erau şi maşini ale serviciului se oprise, un camion german încălcând regulile circulaţiei a ieşit din coloană, vrând să treacă înainte, deşi nu avea loc. Atunci căpitanul Prodan a încercat să-l oprească, însă şoferul nu s-a supus cu toate că ofiţerul se afla în faţa lui şi s-a oprit doar când nu a mai putut înainta. S-a produs un incident înflăcărat, la care, pentru calmarea spiritelor, au intervenit câţiva subofiţeri germani, dar care nu au putut linişti pe camaradul lor, care s-a resemnat de abia la apariţia unui locotenent german.

În aceiaşi zi un alt camion german, mişcându-se în sens opus mişcării coloanei, mergea prin mijlocul drumului, din care cauză întreaga coloană a fost blocată. Generalul Marcel Ionescu, Prefectul de Tighina, însoţit de căpitanul Cononovici, a făcut semn maşinii germane să o ia pe dreapta. Imediat s-a dat jos din cabina camionului un plutonier major, care, în ciuda faptului că generalul îi arăta galoanele şi-i spunea că este general român, întors pe jumătate a făcut un gest de dispreţ cu mâna, spunând că nu-l interesează cine este în faţa lui. A intervenit un locotenent german, dar numai după ce generalul român a plecat, care s-a adresat zâmbind acelui plutonier, spunându-i: „vezi-ţi de treabă…”.

La toate aceste acte, soldaţii germani erau însoţiţi de voluntarii ruşi, ucraineni şi tătari, care jefuiau de multe ori şi pe cont propriu. La auzul şi văzul tuturor acestor abuzuri, în atitudinea ostaşilor români se manifesta o ură din ce în ce mai pronunţată faţă de soldaţii germani şi la cel mai mic incident erau gata să reacţioneze prin lovituri şi focuri de armă. Faţă de această situaţie a fărădelegii, lt.-colonelul D. Bădărău avertiza că, dacă ea va continua, cu toată certitudinea se va ajunge la consecinţe sângeroase.[23]

La 22 aprilie 1944 „Subdetaşamentul Maior Th. Botezatu” raporta că, populaţia basarabeană din sectorul său de activitate (partea de Sud a Basarabiei, în special jud. Cetatea Albă) manifestă nemulţumire faţă de abuzurile comise de trupele române şi germane din zonă. Din curţile şi grajdurile locuitorilor se luau de către unii ostaşi români fără plată, bonuri de rechiziţie sau procese-verbale, păsări, miei, porci, vite cornute, cai, căruţe, hamuri. Spre a fi mai convingători ameninţau cu arma pe cei ce se opuneau acestor samavolnicii.

Unii săteni pentru a nu fi deposedaţi de vite, recurgeau la mituirea ostaşilor anarhizaţi. Reclamaţiile făcute la posturile de jandarmi nu dădeau nici un rezultat, deoarece nu se lua nici o măsură pe pedepsire a vinovaţilor. Chiar şi jandarmii se dedau la astfel de acte abuzive; sub motiv că au de evacuat averea posturilor şi secţiilor de jandarmi, rechiziţionau samavolnic de la săteni cai şi căruţe, pe care le blocau la dispoziţia lor personală sau le evacuau în Vechiul Regat. Spre exemplu, în curtea sediului Secţiei de Jandarmi Bairamcea sau la reşedinţa altor posturi de jandarmi, se puteau vedea cai şi căruţe rechiziţionate de jandarmi, fără forme legale. Populaţia reclama şi revendica reîntoarcerea cailor şi căruţelor luate, necesare muncilor agricole şi care din această cauză, riscau să fie compromise.

La cantonarea unităţilor Armatei (germane sau române), mulţi ostaşi procedau la scoaterea din casă a proprietarilor, iar la plecarea lor, locuitorii constatau că multe din lucrurile din casă au dispărut.

În această situaţie, când comportamentul abuziv al ostaşilor şi jandarmilor români crea o stare de profundă nemulţumire din partea basarabenilor, „Subdetaşamentul Maior Th. Botezatu” insista asupra luării unor măsuri energice pentru a pune capăt acestor abuzuri, „care au drept rezultat formarea unui curent de duşmănie la adresa armatei şi administraţiei române”.[24]

La 28 aprilie 1944, sublocotenentul în rezervă M. Cruceanu, şeful Echipei Speciale a Poliţiei de Campanie de pe lângă Centrul „H”, a înaintat „Nota informativă nr. 7”, referitoare la unele abuzuri comise de militarii germani, despre care a aflat de la locuitorii din satul Teliţa (de pe malul Nistrului, jud. Tighina).

Aceştia i-au povestit cum nişte jandarmi germani au venit în satul lor şi fără vreun preaviz au evacuat satul. Evacuarea s-a produs atât de rapid, încât locuitorii n-au avut posibilitatea să ia cu ei nici cea mai mică parte din avutul lor. Cei care încercau să ia ceva din casă, erau bătuţi şi goniţi cât mai repede din sat. După evacuare, locuitorii satului Teliţa au fost trimişi în satul Aneni, jud. Tighina, unde au stat trei zile, „hrănindu-se din mila oamenilor”. După trei zile, evacuaţii au fost trimişi în satul Şabani, de unde majoritatea lor s-au împrăştiat prin regiune pentru a se putea hrăni.

Pe când se aflau în Aneni, o parte a evacuaţilor au încercat să revină în Teliţa pentru a-şi aduce câte ceva din avutul lor, „deoarece ajunseseră muritori de foame”. Însă au fost respinşi de către soldaţii germani, iar două femei şi patru bărbaţi au fost împuşcaţi (printre care Fina Grădinaru şi Filip Colmaciuc).

Sătenii spuneau că, „Germanii îşi bat joc de ei mai rău decât bolşevicii, le fură totul şi dacă reclamă cuiva mai mare, atunci sunt bătuţi şi ameninţaţi că vor fi împuşcaţi, deoarece sunt bolşevici şi partizani”. Cu câteva săptămâni înainte, „în văzul oamenilor, înainte de masă au sosit câteva autocamioane germane goale în satul Teliţa, soldaţii s-au dat jos şi au început să umble din casă în casă strângând totul ce era mai de preţ”.

Sublocotenentul M. Cruceanu constata că, „Populaţia este terorizată zi şi noapte, absolut nimic nu le aparţine, n-au nici un drept, sunt la bunul plac al fiecărui soldat german, sunt alungaţi din casele lor, unde se instalează soldaţii germani, cari nu le dau voie să-şi ia nimic din casă, li se fură vitele, păsările, cerealele, hainele, covoarele, alimentele, etc., etc. (…) Ţăranii nutresc o ură de moarte contra germanilor din cauza jafurilor şi a batjocurilor la cari sunt expuşi de către aceştia”. În finalul „notei” sublocotenentul M. Cruceanu atenţiona asupra necesităţii stăvilirii abuzurilor germane, care vor fi exploatate de bolşevici în campaniile sale propagandistice.[25]

La 30 aprilie 1944 „Biroul Maior D. Bogos” aducea la cunoştinţa „Biroului Lt. Colonel D. Bădărău” că, „Sistemul abuziv de rechiziţie (a alimentelor din teritoriul basarabean – P.M.) a trupelor germane continuă”. În dimineaţa acelei zile, în apropierea Cojuşnei, jud. Lăpuşna, câţiva soldaţi neidentificaţi au ridicat cu forţa o vacă, proprietatea lui Andrei Miron şi doi boi ai lui Timofei Munteanu, ambii din comuna Cojuşna.[26]

În vederea prevenirii actelor abuzive, de teroare şi sabotaj din partea militarilor, la mijlocul lunii mai 1944, Comandamentul General al Etapelor a emis o ordonanţă, în conformitate cu „Decretul-Lege nr. 664/1944”, potrivit căruia se pedepseau cu moartea toţi acei care „vor fura sau distruge orice bun al Statului sau particularilor, vor comite atentate sau jafuri contra persoanelor, fie ziua sau noaptea, vor săvârşi incendii cu pericol public, inundaţie sau surpare, împiedicarea salvării în caz de catastrofă, otrăvirea apelor, cauzarea de epidemii, vor distruge în totul sau în parte instalaţii de utilitate publică: uzina electrică, de apă, căi ferate, şosele, linii telefonice, lucrări de artă, etc. (…)”.[27]

1.     La 4 aprilie 1944, Subcentrul Nr. 5 „Odesa” a intervenit la Centrul „H” cu propuneri (de ordin organizatoric şi al încadrării) pentru activitatea informativă ulterioară a Subcentrului. Se propunea ca „Biroul” să fie ataşat unui corp de armată şi să aibă trei echipe volante: la Divizia 21 Infanterie română, Divizia 15 Infanterie română şi Divizia 14 Infanterie română. În fiecare echipă urma să fie încadrat câte un radiotelegrafist, dotat cu aparat tip „Sever”.[28] La aceste propuneri lt.-colonelul D. Bădărău a răspuns prin a spune că, „Biroul Maior Th. Botezatu” aflat la Cetatea Albă, va acţiona pe lângă Corpul 3 Armată, cu antene la Marile Unităţi (M.U.) române din subordinele acestui corp.[29] Un element al subcentrului urma să fie împins pe lângă Divizia 15 Infanterie română din regiunea com. Olăneşti, jud. Cetatea Albă, aflată în subordinea Comandamentului german.[30] La Divizia 14 Infanterie, aflată şi ea sub comandament german, în regiunea Orhei, urma să plece Subcentrul „H.1” al maiorului D. Bogos.[31]

La 5 aprilie 1944, Subcentrul Nr. 5 „Odesa” a raportat despre deplasarea sa de la Odesa la Ovidiopol.[32] De la 1 aprilie subcentrul nu mai avea legătură cu Centrul „H” şi aceasta în situaţia în care avea de transmis mai multe telegrame importante. Legătura cu Ovidiopolul era întreruptă din cauza luptelor grele de la periferia oraşului. Pentru telegrafiere a apelat la „Hugues”-ul Diviziei 21 Infanterie.

La 8 aprilie, după mai multe dificultăţi, Subcentrul Nr. 5 „Odesa”, cu întregul personal şi toate materialele, a sosit la Cetatea Albă, instalându-se provizoriu în str. Octavian Goga nr. 17, având legătură cu Biroul 2 al Corpului 3 Armată (cu indicativul M.U. „Melinte”).

Echipele informative ale subcentrului erau plasate astfel: 1. sublocotenentul Victor Palade în capul de pod de la Iasska şi la Divizia 15 Infanterie (Caplani, jud. Cetatea Albă); 2. sublocotenentul Alexandru Popescu, în capul de pod de la Ovidiopol (Carolina, Est Nistru, litoralul Mării Negre, regiunea Odesa); 3. sergentul Vasile Simionescu era pe lângă Detaşamentul „Dunărea” din Cetatea Albă. Restul subcentrului, după cum am spus, se afla la Cetatea Albă.

Divizia 21 Infanterie, pe lângă care era ataşat Subcentrul Nr. 5 „Odesa”, în urma luptelor grele din zilele de 5-7 aprilie, a suferit pierderi însemnate. Postul de comandă al Diviziei cu serviciile eşalonului înaintat se afla la Freudenthal, în deplasare spre Ovidiopol (după o scurtă staţionare a comandantului Diviziei, cu o parte a Statului Major, la Tătarca[33]), iar grosul Diviziei (fără materialele grele), la Cazaci (Vest Nistru, jud. Cetatea Albă). O parte din unităţi era dislocată în capul de pod Iasska (Est Nistru), o altă parte în dispozitivul din sectorul Dalnik (Est Nistru, regiunea Odesa). Eşalonul II al Diviziei se afla la Cetatea Albă.

Moralul trupelor era scăzut. Forţa combativă redusă. La acel moment, Armata a III-a nu putea conta pe forţa combativă a unităţilor Diviziei 21 Infanterie.

În cursul nopţii de 8-9 aprilie oraşul Cetatea Albă a fost puternic bombardat de aviaţia sovietică, suferind grave avarieri (gara feroviară, comandamentele militare, spitalele militare, etc.). Bombardamentul a durat câteva ore, aruncându-se paraşute luminoase şi cca. 200 bombe. Au fost înregistraţi morţi şi răniţi.

În cursul nopţii de 9-10 aprilie Subcentrul Nr. 5 „Odesa” s-a deplasat împreună cu postul de comandă al Corpului 3 Armată (M.U. „Melinte”) spre Sărata, jud. Cetatea Albă.[34] Circulaţia cu Odesa era interceptată.[35]

La sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie 1944, frontul s-a stabilizat pe linia Rădăuţi-Verba-Kolomeia-Suceava-Paşcani-Sculeni-Orhei-Dubăsari, apoi pe râul Nistru până la Marea Neagră.[36]

„Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” se afla la Galaţi (str. Movilei nr. 8), unde a sosit în seara zilei de 9 aprilie 1944.[37] La 10 aprilie 1944 „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” l-a informat pe maiorul D. Bogos să fie gata pentru o deplasare cu tot subcentrul său la Chişinău, unde să se ataşeze Diviziei 14 Infanterie,[38] iar la 11 aprilie a primit ordinul de deplasare. La Chişinău se afla doar Eşalonul II al Diviziei 14 Infanterie, cu indicativul „Album”.[39]

Deoarece se înregistrase o stagnare în ofensiva sovietică, iar frontul s-a stabilizat, Centrul „H” urma să revină la Est de Prut. La 14 aprilie 1944 M.St.Major, Secţia a II-a, prin ordinul nr. 620.392, a dat dispoziţii Centrului de Informaţii „H” asupra activităţii de mai departe. Din punct de vedere informativ şi contrainformativ, Centrul urma să acţioneze pe teritoriul Basarabiei, în interesele M.St.Major (Secţia a II-a), a Comandamentului Armatei a III-a şi a elementelor M.U. din zonă.[40] Pentru aceasta trebuia să revină de la Galaţi la Chişinău având în subordine trei subcentre, care urmau să acţioneze pe următoarele direcţii: 1) Orhei-Chişinău-Hânceşti, 2) Tighina-Tarutino-Bolgrad şi 3) Cetatea Albă-Tătărăşti-Ismail.

După ce „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” ajungea la Chişinău, Biroul Statistic Militar Chişinău urma să se deplaseze la Focşani cu misiunea asigurării acţiunii contrainformative în zona fortificaţiilor de la Vest de Prut şi în zona din spatele frontului, până la linia Râmnicu Sărat inclusiv, acţionând în profitul M.St.Major, Secţia a II-a şi a Comandamentului de M.U. din zonă. Pentru executarea misiunii Biroul Statistic Militar Chişinău a primit în subordine câte un subbirou contrainformativ la Bârlad şi Bacău, şi Subcentrul Informativ Nr. 21 „Galaţi”.[41] Spre începutul verii 1944, Biroul Statistic Militar Focşani (fost Chişinău) s-a deplasat la Odobeşti, instalându-şi sediul într-un local din str. Carol I, nr. 143.[42]

În ziua de 14 aprilie, M.U. din Basarabia au primit ordinul M.St.Major nr. 20.262, conform căruia, trebuiau să-i acorde Centrului „H” şi subcentrelor lui tot sprijinul necesar, în special, în ceea ce priveşte hrana şi carburanţii.[43]

Subcentrul „H.1” informa la 17 aprilie 1944 că, s-a instalat la Chişinău, în strada Alexandru cel Bun nr. 113, (telefon 146), iar la 19 aprilie 1944, îl înştiinţa pe lt.-colonelul D. Bădărău că, „atât birourile (subcentrele – P.M.), cât şi întreg personalul Centrului” ar putea fi cartiruit în foarte bune condiţii în clădirile ocupate până la acel moment de serviciul colonelului Nicolau (Biroul Statistic Militar Chişinău).[44]

La 23 aprilie 1944 Centrul „H” a sosit la Chişinău, iar lt.-colonelul Nicolau (cu tot serviciul său) a plecat la Focşani.[45] „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” era ataşat Diviziei 14 Infanterie (cu indicativul „Album”) şi informa cifrat asupra situaţiei din zonă Secţia a II-a a M.St.Major, iar prin „Hugues” Secţia a II-a a Comandamentului Armatei a III-a (cu indicativul „Codru”) şi Corpul 40 German.[46]

În a doua decadă a lunii aprilie 1944 Centrul „H” se afla la Chişinău, Subcentrul „H.1” (condus de maior D. Bogos) era la Străşeni, pe lângă Corpul 47 German, Subcentrul „H.2” (în frunte cu căpitanul Gr. Cononovici) era la Volintir (jud. Tighina), pe lângă Corpul 29 German şi Subcentrul „H.5” (în frunte cu maior Th. Botezatu) la Bairamcea (jud. Cetatea Albă), pe lângă Corpul 3 Armată Român şi 72 German.[47]

În zonă, Subcentrul „H.5” avea câteva antene: la Divizia 21 Infanterie (la Corneşti) era sublocotenentul Victor Palade, cu un agent curier; la Divizia 15 Infanterie (la Caplani, jud. Cetatea Albă) era sublocotenentul Alexandru Popescu, cu un agent curier şi la Detaşamentul „Dunărea” (la Cetatea Albă) era sergentul Vasile Simionescu, la fel cu un agent curier. În sector, sub comanda Corpului 72 German, opera şi Divizia 4/24 Infanterie română[48] (de la Turlachi, jud. Cetatea Albă), unde subcentrul nu avea observatori şi nici informatori.[49]

La 24 aprilie 1944 Subcentrul „H.2” a stabilit legătura de colaborare cu Corpul 29 German de la Volintir. La acel moment „Biroul” se ocupa de orientarea în dispozitivul german pentru fixarea zonei de acţiune.[50] Se lucra asupra cercetării Armatei 6 Sovietice din regiunea comunei Talmaz (jud. Tighina), comunicându-se (la 27 aprilie) că din cauza timpului ploios, activitatea aviaţiei inamice era redusă.[51]

Deoarece situaţia frontului era precară şi putea să ia o întorsătură neaşteptată, la 25 mai 1944, lt.-colonelul D. Bădărău a dispus să i se transmită căpitanului Gr. Cononovici, aflat la Volintir (jud. Tighina), următoarele: „Ordin Cpt. Cononovici să-şi facă o rezervă de benzină pentru orice eventualitate. Să aibă grijă de toate autovehiculele”.[52]

La 20 aprilie 1944, Secţia a II-a a M.St.Major aducea la cunoştinţa lt.-colonelului D. Bădărău despre unele modificări de structură efectuate în cadrul Centrului „H”: maiorul Şt. Velescu de la Biroul Statistic Militar Bucureşti a fost repartizat, începând cu 25 aprilie, Centrului pentru întărire; maiorul în rezervă Şt. Berechet şi căpitanul în rezervă E. Popp au fost trecuţi din aceiaşi zi, la Biroul Statistic Militar Focşani (fost Chişinău), unde urmau a primi „însărcinări speciale”.[53] De asemenea, şi maiorul V. Patriche a fost detaşat Biroului Statistic Militar Focşani.[54]

La 20 aprilie 1944, Secţia a II-a a M.St.Major se interesa de numărul de agenţi pregătiţi şi trimişi de Centrul „H” în spatele frontului inamic pentru informaţii; pe ce direcţii au fost trimişi şi cu ce misiuni, şi rezultatele obţinute de la fiecare.[55] Era continuat lucrul asupra măririi reţelei de informatori şi perfecţionării ei. La 24 mai 1944, maiorul Th. Botezatu informa pe şeful său, lt.-colonel D. Bădărău că, „Astăzi sunt plecat la Bolgrad, pentru organizarea şi complectarea reţelei informative”.[56]

Pentru executarea misiunilor sale, colaboratorilor Centrului „H” li se elibera câte o „Legitimaţie” scrisă în lima română şi germană, în care era indicat că, numitul „face parte din Serviciul de Informaţii al Armatei Române /şi/ are dreptul a purta armă şi a circula pe întreg teritoriul României, inclusiv Transnistria şi teritoriile ocupate din Ucraina”. În „Legitimaţie” mai era specificat că, „Autorităţile militare şi civile române şi germane sunt rugate a-i acorda tot concursul de care ar avea nevoie în interesul serviciului”.[57]

Încă la începutul anului 1944, şeful Secţiei a II-a a M.St.Major, colonelul C. Ionescu, a dat mai multe instrucţiuni pentru intensificarea activităţii informative. Atât centrele de informaţii, cât şi Birourile Statistice Militare trebuiau să utilizeze, în mod efectiv, în calitate de informatori, întregul personal intelectual de rezervă în zona în care se găseau. Toate centrele de informaţii ale Armatei urmau să recruteze şi să instruiască câte 3-4 agenţi externi, capabili să fie utilizaţi cu aparate de radio. Dotarea acestor agenţi trebuia să se facă numai după ce învăţau foarte bine radio-transmiterea şi în special recepţia în cască, prin alfabetul „Morse”.

În condiţiile când pierderea teritoriului Basarabiei şi nordului Bucovinei era iminentă, colonelul C. Ionescu a dispus organizarea cât mai urgentă a unei reţele de observatori onorifici, recrutaţi din zonele de frontieră, din rândul românilor de încredere, buni patrioţi şi „cu posibilitatea de a şti, a simţi şi a afla tot ce se petrece în jurul lor”. Aceştia urmau să fie vizitaţi periodic de şefii de centre şi subcentre, pentru culegerea informaţiilor obţinute şi orientarea lor pentru acţiunile viitoare. Nu se preconiza să fie plătiţi, dar stimulaţi prin diferite intervenţii în favoarea lor şi nici nu trebuiau să ştie totdeauna de rolul ce li se atribuie.

Birourile Statistice Militare, la rândul lor, urmau să organizeze câte o reţea similară de observatori în zonele de acţiune respective, în special în localităţile mai mari şi în centrele importante industriale sau economice.

Către data de 1 iunie 1944 întreaga reţea de observatori trebuia să fie organizată şi bună pentru activitate. De menţionat că, pentru Transnistria şi nordul Bucovinei aceste preparative s-au efectuat mai repede, deoarece în primăvara anului 1944 aceste teritorii au fost ocupate de trupele sovietice.

Crearea reţelelor de informare (care în eventualitatea ocupării Transnistriei, Basarabiei şi Bucovinei de către sovietici urmau să rămână pe loc) a fost ordonată tuturor organelor secrete româneşti.[58] Trebuiau create cât mai multe reţele informative, pentru cunoaşterea cât mai exactă a situaţiei din aceste teritorii de către conducerea de la Bucureşti.

Fiecare centru de informaţii şi Birou Statistic Militar au primit ordine să-şi întocmească (şi să păstreze în arhiva serviciului) câte un dosar de documentare, din care să se poată vedea specificul zonei sau sectorului în care activează. Dosarul trebuia să conţină informaţii asupra misiunii organului respectiv, caracteristica zonei sau sectorului de acţiune din punct de vedere geografic, politic şi administrativ, modul de influenţă a caracteristicii zonei de acţiune asupra organizării, cazării, încadrării şi dotării serviciului şi îndeplinirii misiunii în general. Urmau să se specifice posibilităţile de lucru pe care zona sau sectorul le oferea, privind, în special, recrutarea agenturii, sectoarele active şi pasive de lucru, posibilităţile trecerii frontierei, precum şi posibilităţile de informare. De asemenea, trebuiau indicate posibilităţile de colaborare a persoanelor oficiale şi neoficiale la activitatea serviciului, a trupelor de grăniceri, formaţiunilor de jandarmi şi poliţie, specificat gradul de compatibilitate a dezideratelor cu obiectivele stabilite, pentru ca „acţiunea să se desfăşoare cât mai uşor şi bogată în rezultate bune”.

Acest dosar constituia documentul de bază, care trebuia să fie în măsură a orienta în cele mai bune condiţii pe orice ofiţer nou venit în serviciu, fără ca activitatea organului respectiv să sufere vreo stagnare sau diminuare.

Pentru mărirea calităţii şi cantităţii informaţiilor, s-au dat indicaţii pentru clarificarea situaţiei fiecărui agent informativ. Fişele agenţilor, în care se trecea întreaga lor activitate, urmau să fie încheiate la diferite perioade de timp (anual, spre exemplu), cu caracteristica şi calificarea agentului, din care să rezulte capacitatea agentului: activitatea desfăşurată şi posibilităţile lui de lucru, încrederea ce i se acorda, specialitatea lui, pasiunile, viciile, contribuţia adusă serviciului, etc.

În vederea unificării şi perfecţionării procedeelor de lucru a tuturor organelor informative, se preconiza ca, pe lângă întrunirile lunare de la M.St.Major, ofiţerii centrelor informative şi Birourilor Statistice să efectueze vizite de lucru pentru informare reciprocă.

De asemenea, Secţia a II-a a M.St.Major rămânea în aşteptarea propunerilor din partea centrelor de informaţii şi Birourilor Statistice Militare, care vor îmbunătăţi organizarea şi vor perfecţiona sistemul de lucru informativ.[59]

Pentru istorie, Secţia a II-a a M.St.Major a dispus în prima jumătate a anului 1944 tuturor centrelor de informaţii şi Birourilor Statistice Militare, să întocmească un „Registru Istoric” al organului respectiv, în care să fie prezentat un scurt istoric al serviciului: data la care a luat fiinţă şi necesitatea care a impus crearea organului, misiunea generală ce i-a fost încredinţată, organizarea iniţială şi modificările survenite între timp, ordinea de bătaie în ofiţeri, la diferite date, completată cu un album fotografic al tuturor ofiţerilor, care au trecut prin serviciul de informaţii, rezultatul activităţii organului respectiv, pe ani sau diferite perioade caracteristice de timp în domeniul informativ şi contrainformativ, date statistice în legătură cu organizarea, dotarea, încadrarea, activitatea şi rezultatele obţinute, etc., diferite fotografii documentare.

De asemenea, Secţia a II-a a M.St.Major intenţiona să întocmească un album cu fotografiile tuturor ofiţerilor care au activat în serviciul de informaţii al M.St.Major, în care scop a dispus tuturor organelor informative să-i trimită fotografiile funcţionarilor săi.[60]

Pentru desfăşurarea activităţilor din Basarabia în condiţii cât mai bune, agenţilor Centrului „H” li s-a eliberat câte o „Adeverinţă” prin care „Se adevereşte prin prezenta că numitul …, se află în serviciul acestui detaşament şi are voie a locui şi circula în garnizoana Chişinău în orele prescrise de instrucţiunile în vigoare. Nu poate fi obligat a presta alte servicii sau muncă de război la o altă unitate militară română sau germană din localitate”.[61]

Pentru o activitate nestingherită a Centrului „H”, M.St.Major Român i-a eliberat şi lt.-colonelului D. Bădărău o „Autorizaţie specială” în care se spunea că, este „Comandantul Detaşamentului Informativ şi Contrainformativ, are voie a circula cu orice mijloc de transport, în zona de acţiune a Grupului de Armate Ucraina de Sud, până la linia I-a, pentru exploatarea diverselor surse informative /prizonieri, refugiaţi, dezertori, etc./, precum şi pentru a trimite agenţi peste linia frontului, în spatele inamicului, fie prin sectorul trupelor germane sau a celor române.

Comandamentele germane şi române – se menţiona în continuare – sunt rugate a-i da tot concursul necesar, pentru îndeplinirea misiunii, iar la nevoie a-i pune la dispoziţie carburanţii şi hrana pentru el şi însoţitorii săi.

În timpul diferitelor deplasări va avea prioritate la punctele obligate de trecere, pentru a nu i se stingheri activitatea”.[62] Asemenea „Autorizaţii speciale” au fost eliberate şi altor funcţionari ai Centrului „H”.[63]

În acelaşi scop, Centrului „H”, în martie 1944, i s-a eliberat un abonament anonim pe C.F.R., fiind utilizat de colaboratorii serviciului. Abonamentul era din contul Regiei Autonome C.F.R., clasa I-a, pentru liniile din Muntenia, Moldova, Basarabia şi Bucovina, şi era valabil până la 31 martie 1945.[64]

În această perioadă (ianuarie-iulie 1944) Centrul „H” a desfăşurat activităţi informative prin agenţii Ivanov (Nr. 23 H.I.), Leonea (Nr. 27 H.I.), Vitea (Nr. 29 H.E.), Tatiana, Ciudnovţev, Corneiciuc, Basov, Timofeev, Şuiski, Didenko, Snegov, Naumenko, Mâşkov, Eliza, Condrat, Saşa, Abramenko, Leonida (Nr. 17 H.I.). Funcţionarul Izvoreanu (maiorul Th. Botezatu) a reuşit noi recrutări de agenţi.[65]

În ianuarie 1944 şi-a adus serviciile sale contrainformative agentul Ivanov (Nr. 23 H.I.),[66] iar în februarie agentul Sultan (Nr. 25 H.I.).[67]

În martie 1944 agenţii „Rotundu” (Daniil Cuşnir) şi „Zaiţ” (Anton Pavlicovschi) au luat parte la supravegherea şi cercetarea mai multor indivizi suspecţi. Au participat la o serie de descinderi efectuate de colaboratorii Centrului „H” împreună cu reprezentanţii organelor informative germane.

Agenta Leonida era în curs de instruire pentru noi misiuni externe speciale.[68] Agenţii Nicolaev şi Sultan au depistat o spioană sovietică, după ce s-a reuşit descoperirea în Crimeea a unei întregi organizaţii subversive. Asfadurov, Ivanov şi Leonea (Nr. 27 H.I.) au supravegheat şi prins la Nikolaev mai multe persoane suspecte, care, după cum s-a dovedit mai apoi, aveau legături cu partizanii din Krivoi Rog. Aceşti trei agenţi au primit misiunea să urmărească persoanele localnice aflate în serviciul autorităţilor germane, care la evacuare se preconiza a fi duse de germani în România. Printre acei indivizi erau mulţi dubioşi.[69]

În luna aprilie 1944 agenţii Leonea, Vitea şi Ivanov au fost lăsaţi ca rezidenţi în Transnistria. Salariile lor au fost date familiilor lor, care au fost evacuate împreună cu Centrul, drept gaj.[70]

În acţiunea contrainformativă erau antrenaţi agenţii Zaiţ, Rotundu, Asfadurov, Barbu, Marinescu, Văleanu, Simionescu, Filimon, Tomescu, Demetrescu, Vasile Beraru, Cărăuşu şi Gheorghe Grama.[71]

La 25 aprilie 1944 „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău” (cu indicativul „Album”) raporta Secţiei a II-a a M.St.Major (cu indicativul „Cerbul”[72]) despre sosirea unui agent trimis în misiune de Biroul Statistic Militar Chişinău. Deoarece Biroul Statistic Militar Chişinău s-a retras la Focşani (unde şi-a schimbat denumirea în „Biroul Statistic Militar Focşani”[73]), agentul lansat, revenit la Chişinău a fost preluat de Centrul „H”; în acest sens lt.-colonelul D. Bădărău raporta: „Anunţaţi pe Domnul Lt. Colonel Nicolau la Focşani, că Odessa este la noi, a făcut ce i s-a spus şi aşteaptă acasă”.[74]

În aprilie 1944 Subcentrul Nr. 5 a cheltuit pentru plata agenţilor (şi alte cheltuieli) suma totală de 220.000 lei (maior Th. Botezatu-6.000 lei; Victor Palade-20.000 lei; Vasile Simionescu-5.000 lei; Ion Tomescu-4.000 lei; Victor Filimon-4.000 lei; D. Demetrescu-3.000 lei; Vasile Beraru-3.000 lei; Stan Cărăuşu-2.000 lei; Gheorghe Grama-2.000 lei; Vladimir Barbu-13.000 lei; Ion Vâlceanu-10.000 lei; Ion Marinescu-10.000 lei; Tatiana-20.000 lei; Ciudnovţev-15.000 lei; Corneiciuc-10.000 lei; Basov-15.000 lei; Timofeev-10.000 lei; Şuiski-10.000 lei; Didenko-8.000 lei; Snegov-8.000 lei; Naumenco-8.000 lei; Mâşkov-5.000 lei; Eliza-5.000 lei; Condrat-5.000 lei; Saşa-5.000 lei; Abramenko-3.000 lei; Cheltuieli diverse-11.000 lei; Total – 220.000 lei).[75] Pentru luna mai 1944 lt.-colonelul D. Bădărău anunţa despre necesitatea unui fond informativ de 500.000 lei, în luna aprilie fiind cheltuiţi în plus 156.129 lei.[76]

La 30 aprilie 1944, Secţia a II-a a M.St.Major a chemat la Bucureşti (pentru ziua de 3 mai) pe lt.-colonelul D. Bădărău pentru a raporta situaţia, a primi noi dispoziţii şi a ridica fondul informativ pe luna mai. Pentru economisirea combustibilului Secţia a II-a îi sugera şefului Centrului „H”: „Călătoriţi cu maşina, dacă se poate Centrul «B» şi «H» în combinaţie cu o singură maşină”. La prezentarea la Bucureşti trebuia să aibă studiată chestiunea agenţilor pentru teritoriile ocupate.[77] Aceasta era cea mai importantă chestiune la acel moment, luând în consideraţie eventualitatea tot mai vădită a retragerii autorităţilor româneşti din Basarabia.

La reîntoarcerea lt.-colonelului D. Bădărău de la Bucureşti, maiorii Th. Botezatu, D. Bogos şi căpitanul Gr. Cononovici urmau să se prezinte la Chişinău la Centru, pentru a primi fondurile informative şi instrucţiunile de activitate a subcentrelor. Pe timpul lipsei lor de la serviciu, urmau să dea ajutorilor săi instrucţiuni de funcţionare pentru a asigura bunul mers al activităţii subcentrelor.[78]

În Basarabia, ca şi în restul teritoriilor unde a acţionat, Centrul de Informaţii „H” îşi remunera agenţii nu numai cu plata în bani, care de cele mai multe ori era insuficientă, dar şi cu alimente. Acestea erau foarte scumpe, iar preţurile erau în continuă creştere. De aceea, informatorii erau foarte mulţumiţi că, „primesc şi un ajutor în natură sub formă de alimente”, care îi tenta mai mult decât plata în bani. În acest scop, pentru nevoile informative, Centrul solicita continuarea distribuirii lunare de la Serviciul Intendenţei al Armatei a III-a, a câte 300 de raţii alimentare.[79] Comandamentul Armatei a III-a însă, lămurea că, raţiile pentru informatori erau aprobate doar pentru Marile Unităţi de la Est de Nistru, în Ţară fiind „alimente din belşug”, la care lt.-colonelul D. Bădărău sublinia: „Raportăm că alimentele sunt f./oarte/ scumpe şi inf./ormatorii/ nu se pot întreţine numai cu ce primesc în bani”.[80]

Se atrăgea atenţie şi asistenţei sociale şi medicale a personalului Centrului. Spre exemplu, maiorul Şt. Berechet, la începutul lunii mai 1944, a cerut medicului Armatei a III-a să viziteze personalul Centrului. Necesitatea examinării medicale a personalului era dictată de atestarea câtorva cazuri de tifos exantematic în cadrul trupelor române; la Compania 73 Poliţie a fost atestat un caz mortal,[81] iar la Regimentul 39 Infanterie (cantonat în Cojuşna, jud. Lăpuşna) trei cazuri de tifos exantematic (şi medicul regimentului era îngrijorat, fiindcă lipsea vaccinul pentru inoculări).[82] La Centru existau patru jandarmi cu suspecţie de tifos exantematic, care au fost vizitaţi de medic şi etuvaţi.[83]

Pentru asistenţa medicală, la 12 mai 1944, pe lângă „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău” a intervenit şi lt.-colonelul Gh. Vartic, comandantul Legiunii de jandarmi Lăpuşna, care ruga să se solicite Comandamentului german să dea ordin medicilor militari din zonă să viziteze şi pe jandarmii români de la posturile de pe raza judeţului Lăpuşna, deoarece medicii români erau evacuaţi peste Prut.[84]

Şi alte probleme cu care s-a confruntat Legiunea de jandarmi Lăpuşna au fost soluţionate de serviciile de informaţii şi contrainformaţii româneşti.

La 30 aprilie 1944 comandantul Legiunii ruga „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” să intervină la Comandamentul german pentru a i se lăsa liberă linia telefonică cu Secţia de jandarmi Cojuşna şi să se elibereze localul acelei secţii ocupat de germani, pentru cazarea Detaşamentului de jandarmi din Cojuşna (în caz contrar detaşamentul urma să fie scos din acea localitate). Până la 3 mai ambele probleme au fost soluţionate, Corpul 40 german acceptând cererile înaintate.[85] De asemenea, a fost soluţionată şi problema accesului Postului de jandarmi Grozeşti la firul telefonic dintre com. Grozeşti şi Nemţeni, jud. Lăpuşna.[86]

La 27 aprilie 1944 M.St.Major, Secţia a II-a, Biroul 1 Informaţii relata Centrului „H” (bazându-se pe informaţii dintr-o sursă demnă de încredere) despre situaţia grea a populaţiei din Basarabia – „lipsită de intelectuali (refugiaţi în Vechiul Regat – P.M.) şi ameninţată de ocupaţia sovietică”. Starea de spirit era „îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât propaganda comunistă se află mereu în creştere”. De teama unei eventuale ocupaţii, în scopul reabilitării în faţa sovieticilor, pe la sate au început să se constituie Soviete comunale. Schimbul de mărfuri se făcea în natură, puterea circulatorie a banului fiind foarte redusă. Calea ferată Chişinău-Iaşi era impracticabilă.[87]

Tot atunci Centrul „H” raporta că, „Oraşul Chişinău este complect părăsit, ruinat şi devastat”. În oraş au mai rămas, – în închisoarea civilă – circa 230 deţinuţi, condamnaţi la diferite pedepse corecţionale. Ar fi existat un ordin ca la o eventuală evacuare a teritoriului „să fie încuiaţi şi lăsaţi în mâna ruşilor”. Mai erau, la compania de garnizoană şi circa 230 de dezertori români, care din lipsă de escortă nu puteau fi trimişi în interior. La „Ospiciul Costiujeni” au rămas neevacuaţi aproape 500 de alienaţi mintal, lăsaţi fără medici şi îngrijire. La un azil de bătrâni au rămas peste 150 de persoane, iar la două orfelinate de copii, de asemenea, fără îngrijire, circa 30 copii. Au rămas neevacuate mai multe depozite de hârtie, spirt, etc., care au fost devastate. În Chişinău lipsea o autoritate românească – organ de Stat – care să aibă forţă de decizie şi responsabilitate.[88]

La 6 mai 1944 „Biroul Maior D. Bogos” informa asupra situaţiei agrare din Basarabia: „La toamnă ne aşteaptă foametea. Sătenii nu lucrează la câmp, ogoarele sunt pustii”. Această situaţie era din cauză că, în sectoarele unde se aflau garnizoanele germane, şefii acestora interziceau sătenilor să lucreze câmpurile, fiindcă cu toţii trebuiau să meargă la săpatul tranşeelor. Iar în sectoarele garnizoanelor române sătenii erau scoşi în mod anarhic la corvezi. Ţăranii erau alarmaţi de situaţia ce-i aşteaptă, deoarece mai aveau la dispoziţie pentru însămânţările câmpului, circa trei săptămâni.[89]

La 24 mai 1944 Centrul „H” revenea cu noi informaţii din Basarabia, relatând că, populaţia basarabeană, în special cea din apropierea frontului, era „întra-adevăr lipsită de intelectuali /preoţi, medici, învăţători, etc./, care s-au evacuat”. Deoarece situaţia între timp se linişti-se, s-au luat măsuri ca măcar o parte din funcţionari să revină la posturile lor. O parte a venit, iar alta era în curs de sosire.

Nicăieri, în zona de administrare românească, nu se atestase constituirea de soviete comunale, după cum s-a raportat anterior. Schimbul de bunuri se efectua încă pe bani (lei româneşti) şi nu în natură. Calea ferată Chişinău-Iaşi era în funcţiune până la Corneşti.[90]

La 27 mai 1944 „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău” a prezentat „Nora informativă nr. 31”, întocmită în baza informaţiile obţinute de la un refugiat (din satul Zgărdeşti, 30 km. Sud-Est Bălţi), venit de peste linia frontului. Refugiatul a declarat că, după o săptămână de la ocuparea satului de către sovietici, a fost ales comitetul sătesc, compus dintr-un preşedinte (Alexandru Scurtu de 46 ani) şi opt membri ai comitetului (Pavel Spânu de 54 ani, Radion Stratan de 52 ani, Grigore Scurtu de 58 ani, Ion Roşca de 46 ani, Maxim Bulmaga de 54 ani, Constantin Calmiş de 46 ani, Ilie Bulmaga de 52 ani şi o persoană cu numele necunoscut).

Au fost înfiinţate şi organizaţiile raionale cu majoritatea personalului adus din U.R.S.S., acel care a fost şi în anul 1940/1941 (inclusiv şi colaboratorii secţiei raionale a N.K.V.D. au rămas aceiaşi).

Prima măsură luată de administraţia sovietică în satul Zgărdeşti (precum şi în alte sate ale Basarabiei) a fost recensământul populaţiei şi inventarierea averii mobile şi imobile (în listele cu locuitorii satelor era specificată averea mobilă şi imobilă pe care o poseda fiecare gospodar). A fost întocmită o listă secretă a gospodarilor care aveau de la 10 ha. de pământ în sus. În total au fost trecuţi în listă 85 de ţărani, calificaţi ca fiind „culaci” (chiaburi), care în scurt timp urmau să fie deportaţi.

După inventarierea averilor, în baza listelor întocmite, s-au stabilit impozitele în natură pe care trebuiau să le plătească locuitorii satului. Astfel, un gospodar cu un teren arabil de 40 ha. a fost impus la un impozit de 5.000 kg. de produse agricole, dintre care 1.600 kg. de grâu şi restul de 3.400 kg. de porumb, orz, ovăz, etc. Cine nu avea cantitatea de 1.600 kg. de grâu, putea să dea orice alte cereale, dar într-o cantitate dublă (3.200 kg.). Cine nu avea cantităţile suficiente, trebuia să le cumpere şi să dea impozitul impus. De la populaţie au fost luate aproape toate vitele mici cornute (oi, capre), porcii şi viţeii. În satul Zgărdeşti au rămas circa 10 cai. Cei ce au avut mai multe vaci, au rămas doar cu una. Termenul de predare stabilit a fost de trei zile. Boii, deocamdată, au fost lăsaţi pentru muncile agricole. Moneda circulatorie era rubla sovietică, leul românesc fiind scos din circulaţie. Până la acel moment sovieticii nu au luat nici o măsură de preschimbarea leilor aflaţi la populaţie, în ruble.

Pentru produsele şi vitele rechiziţionate Statul Sovietic nu a plătit nimic şi nici nu a eliberat vreun act în acest sens. Sătenilor li s-a promis că, pentru aceste produsele li se va plăti (fără a li se spune exact când) câte 12 ruble pentru 100 kg. de grâu, 5 ruble pentru 100 kg. de orz, 5 ruble pentru 100 kg. de porumb, 45 de copeici pentru 1 kg. de carne de vită, 26 de copeici pentru 1 kg. de carne de oaie. Comparând aceste preţuri, cu preţurile produselor din Odesa (o pâine albă, cu o greutate de 1 ½-2 kg., costa 80 de ruble, o pâine neagră, de aceeaşi greutate, costa 30 de ruble, 1 kg. de unt costa 190 de ruble, 1 kg. de carne de porc – 80 de ruble;[91] după alte date, o pâine costa 20 ruble, o prăjitură 3 ruble, 100 gr. foi de tutun 10 ruble, etc.[92]), constatăm că, era vorba de o jefuire organizată a ţăranului basarabean. Şi Centrul „H” constata că, „În afară de acest jaf oarecum organizat, militarii sovietici fură şi iau tot ce găsesc /vaci, găini, porci, etc./”. De multe ori, soldaţii sovietici intrau samavolnic în curţile sătenilor basarabeni şi trăgeau cu armele în găini şi porci, după care le luau. Reclamaţiile locuitorilor nu erau luate în seamă. Averile celor refugiaţi în România au fost devastate de ostaşii anarhizaţi, iar pământurile lor urmau a fi date spre folosinţă celor fără de pământ. Această din urmă măsură, nu i-a satisfăcut pe ţărani, deoarece erau conştienţi că nu se vor bucura de rodul muncii lor.

La acel moment, încă nu se vorbea nimic de înfiinţarea colhozurilor. La o întrunire a sătenilor din Zgărdeşti, secretarul raionului a spus că, probabil peste un an sau doi, „spre fericirea norodului” vor lua fiinţă şi colhozurile. La aceiaşi întrunire, secretarul raional a declarat că, autorităţile sovietice în anul 1940/1941 nu au întreprins realizarea reformelor sale, din cauză că, „bănuiau că în anul 1940 nu vor sta mult în Basarabia”, însă de data aceasta „au venit pentru veşnicie” şi reformele vor putea fi realizate cu succes.

Comerţul a stagnat complect. Sarea şi petrolul lampant lipseau, dar puteau fi procurate, în cantităţi mici, de la militarii sovietici, pe vin şi rachiu.

În Zgărdeşti nu exista nici un intelectual, cu toţii refugiindu-se în Vechiul Regat. Deşi lipseau intelectualii, şcolile totuşi s-au redeschis, în calitate de învăţători fiind numite câteva persoane din sat „cu puţină carte” şi care ştiau limba rusă. În şcoală se învăţa alfabetul chirilic şi limba rusă. Religia nu se mai preda. Copiii de la 8 la 16 ani erau obligaţi să frecventeze şcoala. Biserica din Zgărdeşti era deschisă, însă preotul s-a refugiat în România, serviciile divine oficiindu-se de către unul din cântăreţii bisericeşti. Sursa acestor informaţii, relata că, în una din săptămâna patimilor, când biserica era deschisă, un maior din Armata Sovietică a intrat călare în biserică şi cerea de băut.

Abuzurile soldaţilor nu se limitau doar la însuşirea alimentelor şi obiectelor de preţ. Grupuri de ostaşi încercau să siluiască femeile singuratice (mai ales a căror bărbaţi îşi făceau serviciul în Armata Română), fără ca autorităţile militare să ia vreo măsură contra vinovaţilor.

Toţi bărbaţii din sat, în vârstă de 17-51 de ani, au fost mobilizaţi în Armata Sovietică. Se vorbea că, după o scurtă instrucţie, urmau să fie duşi pe frontul finlandez.

În regiunile ocupate de trupele sovietice (partea de Nord a Basarabiei), au început să revină evreii deportaţi în Transnistria, instalându-se în Teleneşti, jud. Orhei, Făleşti, dar cei mai mulţi în Bălţi, jud. Bălţi. Sursa informa că, fabrica de zahăr din Bălţi era gata să fie pusă în funcţiune. Majoritatea funcţionarilor şi lucrătorilor acestei fabrici fiind evreii din localitate.[93]

Pentru o exploatare cât mai efectivă a refugiaţilor, în ziua de 1 iunie 1944, M.St.Major, Secţia a II-a i-a trimis Centrului „H” un chestionar adresat funcţionarilor Centrului, asupra datelor informative de mare interes. El includea următoare întrebări: Ce spun refugiaţii care au venit în contact cu trupele sovietice? Care este atitudinea Armatei Sovietice faţă de populaţia civilă românească? S-au comis asasinate şi li s-a aplicat femeilor un regim special? Se persecută organele administrative şi preoţii? Tinerii apţi pentru armată au fost încorporaţi? S-au făcut devastări şi rechiziţii? Se face propagandă pentru colhoz? Care este atmosfera în regiunile ocupate şi în cele ameninţate? Elementele comuniste locale desfăşoară vreo activitate? Comisarii evrei au fost întrebuinţaţi în administraţia civilă? Rezultatul urma să fie comunicat numai cu răspunsuri prin prezentarea cazurilor concrete.[94]

Cu toate că a fost dat chestionarul de mai sus, la 25 iunie 1944 Secţia a II-a a M.St.Major cu regret constata că, în urma exploatării informative a populaţiei venite din teritoriile aflate sub ocupaţia sovietică sau a prizonierilor români evadaţi din captivitate, unele comandamente sau organe speciale informative, nu au exploatat sursele după un anumit criteriu, care ar fi permis obţinerea unor date suficiente şi precise asupra comportamentului trupelor sovietice în teritoriile ocupate. Deseori, M.St.Major a primit „note” care cuprindeau date generice, lipsite de precizie şi formă, care făcea imposibilă exploatarea lor la maximum şi documentarea cât mai bună a M.St.Major. Pentru remedierea situaţiei, s-a cerut o cât mai mare minuţiozitate în investigaţii, date concrete, iar asupra faptelor importante urmau să se ia declaraţii (care trebuiau trimise în original la M.St.Major). De asemenea, s-a trimis tuturor organelor specializate câte un chestionar după care urma să fie dirijată activitatea informativă[95], iar rezultatele raportate prin „sinteze lunare”, întocmite conform unui model stabilit.

La 28 iunie 1944, Subdetaşamentul „B” (Subcentrul „H.2”) a înaintat „Biroului Lt. Colonel D. Bădărău” patru note informative, în care se oglindea starea de spirit şi moralul ofiţerilor şi trupei din unităţile Diviziei 4 Munte (cu postul de comandă la Feşteliţa, 12 km. Nord Volintiri, jud. Tighina).

Pentru întocmirea notelor, Subdetaşamentul „B” a deplasat, pentru o perioadă de 7 zile, o antenă formată din sublocotenentul R. Biscup şi doi agenţi cu o maşină, în sectorul Diviziei 4 Munte. Echipa şi-a motivat prezenţa în sector, pretextând căutarea locurilor potrivite trecerii de agenţi peste linia frontului, reuşind astfel să ia contact chiar cu elementele din linia de foc. Apoi, echipa s-a deplasat în sectorul Diviziei 21 Infanterie (Marianca, 3 km. Sud Feşteliţa, jud. Tighina).

Cu ocazia deplasărilor pe front, s-a reuşit recrutarea de rezidenţi şi „un început de agentură”. Încadrarea agenţilor recrutaţi (şi trimiterea fişelor cu angajamentele luate la „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău”) urma a se face după verificarea personală întreprinsă de căpitanul Gr. Cononovici, şeful Subdetaşamentului „B”.[96]

Potrivit notelor contrainformative întocmite, starea de spirit a efectivului Batalionului 13 Vânători de Munte era „mulţumitoare”. Un mare procent al ostaşilor îl alcătuiau basarabenii şi bucovinenii, care „până în prezent nu ştiu nimic de soarta familiilor lor”, din care cauză persista o stare de nervozitate în sânul lor. Unii dintre ei, aflând că localităţile lor de origine au fost ocupate de inamic, au început să dezerteze. Din cauza fluxului mare de dezertori (în perioada 30 mai-4 iunie), la 4 iunie s-a dat ordin ca toţi basarabenii să fie scoşi din prima linie de luptă. Se recomanda comandamentelor o mare atenţie şi prudenţă la utilizarea lor în operaţiuni.

Dezertarea unei părţi a ostaşilor basarabeni a trezit o mare indignare în sânul camarazilor lor de luptă, în special a celor de origine basarabeană. Majoritatea basarabenilor rămaşi să lupte cu inamicul, au luptat foarte bine şi la retragerea lor de pe linia frontului (ca măsură preventivă în faţa altor eventuale dezertări) şi-au manifestat mâhnirea pentru neîncrederea ce li s-a acordat. Mai mult, erau demoralizaţi şi de zvonul (lansat în ziua de 24 iunie 1944), potrivit căruia, basarabenii retraşi de pe front vor fi trimişi la muncă în Germania.

Trupa retrasă, după ce a fost scoasă la instrucţie, s-a manifestat în sensul că, ar fi mai necesară şi s-ar manifesta foarte bine în prima linie a frontului.

În cadrul batalionului la ordinea zilei erau concediile, pe care le aşteptau cu nerăbdare toţi ostaşii şi ofiţerii, pentru a pleca acasă să-şi vadă familia. A fost luată măsura trimiterii în concediu a primei serii de militari, cei din a doua serie îngrijorându-se că la revenirea primei serii concediile se vor suspenda – dorinţa de a pleca acasă fiind foarte mare.

În sectorul Batalionului 13 Vânători de Munte, sovieticii îşi desfăşurau propaganda prin megafoane în limba germană. Însă, începând cu 3 iunie, s-a trecut la propagandă în limba română, (ceea ce indica asupra faptului că, până la dezertarea primelor ostaşi români, inamicul nu a ştiut pe cine are în faţă), care n-a fost desluşită din cauza tragerilor de infanterie.[97]

În noaptea de 5-6 iunie sovieticii s-au adresat prin megafoane, cu un apel către soldaţii Armatei Române: „Români, nu mai luptaţi, ci predaţi-vă Armatei Roşii, care vă este salvarea voastră. Nu mai trageţi cu armele, că şi noi avem copii ca şi voi”. În zilele următoare sovieticii au difuzat cântece populare româneşti, după care urmau discursuri propagandistice. Ca răspuns, la iniţiativa comandanţilor de grupe şi plutoane, se deschidea un foc puternic asupra poziţiilor inamice, încât nu se auzea nimic din cele difuzate.

Sovieticii recurgeau la unele mijloace netradiţionale de propagandă; după cum consemnează documentele de epocă, sovieticii „scot femei goale pe parapetul şanţului inamic, transmiţându-le soldaţilor noştri prin megafoane, apelul, prin care să arate bunul trai ce-l duc soldaţii sovietici în tranşee”. Trimeteau în liniile de foc româneşti prizonieri români (grade inferioare), care au stat un timp îndelungat în lagărele sovietice, cu misiunea de a convinge ostaşii izolaţi (în special basarabenii şi bucovinenii) să dezerteze la inamic.

Ca măsură de contrapropagandă, era propusă instalarea megafoanelor pe poziţiile româneşti, care să difuzeze apeluri în limba rusă şi română.[98]

La Batalionul 14 Vânători de Munte moralul soldaţilor, la sfârşitul lunii iunie 1944, a înregistrat o creştere, graţie zvonurilor despre arma secretă germană, numită „Meteoare dinamice”, sperându-se la grabnica terminare a războiului. Ofiţerii erau convinşi că Armata Română nu se va retrage de pe Nistru, din contra, se va trece la ofensivă. Erau îngrijoraţi doar de situaţia familiilor lor care s-au refugiat din localităţile ocupate de sovietici (corespondenţa fiind primită cu mare întârziere).

Atât soldaţii, cât şi ofiţerii, erau lipsiţi de obiecte de primă necesitate – săpun, lame de bărbierit, cremă de ghete, ş.a. Echipamentul era deteriorat, necesitând o preschimbare. Comandamentul a intervenit pentru a se aproba trimiterea lunară a unui delegat la Galaţi, care să procure cele necesare. Mulţi aveau mărci germane, primite ca soldă, de care nu puteau procura nimic, intervenindu-se pentru preschimbarea lor în lei româneşti sau în bonuri germane pentru cantină. În sectorul acestui batalion, până la finele lunii iunie 1944, propagandă sovietică prin megafoane nu s-a făcut.

În Batalioanele 17 şi 18 Vânători de Munte situaţia era similară cu cea din Batalioanele 13 şi 14 Vânători de Munte. Majoritatea ostaşilor din Batalionul 17 o alcătuiau basarabenii, bucovinenii şi moldovenii, care de luni de zile nu au primit nici o veste de la familiile lor, fiind foarte îngrijoraţi. În acest context a fost salutată iniţiativa „Gazetei Ostaşului”, care a înfiinţat un serviciu special ce se ocupa (în urma cererii depuse) de informarea ostaşilor asupra situaţiei familiilor lor evacuate. Şi în cadrul acestor batalioane se manifesta marea dorinţă de a pleca în concediu.

În sectorul Batalionului 17 şi 18, sovieticii şi-au desfăşurat propaganda prin megafoane, îndemnând basarabenii să dezerteze, iar pe ceilalţi să întoarcă armele contra nemţilor. Şi în Batalionul 17 s-a purces la retragerea basarabenilor de pe linia I-a de luptă.

Deoarece echipamentul era deteriorat, mulţi ostaşi şi chiar ofiţeri îşi confecţionau pantaloni din foi de cort sau din echipament german, găsit în timpul retragerii, din care cauză era o totală lipsă de uniformitate a esteticului soldaţilor.

Starea sanitară, epidemiologică şi a epizootiior de la Batalioanele 13, 14, 17 şi 18 a Diviziei 4 Vânători de Munte era bună, ostaşilor făcându-li-se inoculări.[99]

La 16 iulie 1944 Subdetaşamentul „B” a prezentat „Nota contrainformativă nr. 5” privind situaţia din Regimentul II Dorobanţi. În mare parte ea era similară celei din Batalioanele 13, 14, 17 şi 18 Dorobanţi.

Deşi erau făcute tabele pentru concediu, nimeni nu a plecat acasă. Mulţi nu-şi mai văzuseră familia de circa un an de zile. Corespondenţa venea cu mare întârziere. Militarii erau nemulţumiţi de faptul că, propunerile pentru decorare făcute de comandanţii lor, au fost respinse de superiorii de la Corpul 3 Armată.[100]

 În timpul liber ofiţerii, subofiţerii şi trupa citeau ziare, care veneau „destul de regulat”. Printre ziarele adresate soldaţilor erau „Soldatul” şi „Santinela”. În aceste ziare au apărut articole despre lupta din retragere de la Iasska (pe malul estic al Nistrului), unde au fost descrise fapte inexistente, trupa luând în râs acele articole. Revistele primite (spre exemplu, revista „Adler”) erau vechi, din anii 1940-1941, în care erau descrise victoriile japonezilor şi cele ale mareşalului Rommel.

Din cauza pierderii bagajelor personale la retragerea de la Iasska, majoritatea militarilor acestui regiment, aveau nevoie de completarea echipamentului. Mulţi ostaşi aveau bocancii rupţi, comandanţii de batalioane luând măsuri pentru repararea lor. În podurile caselor de la Răscăieţi, jud. Cetatea Albă, au fost găsite piei de porc, din care mulţi ostaşi şi-au făcut opinci. Margarina pe care o primeau în zilele când nu se dădea unt, nu o mâncau, ci o întrebuinţau la ungerea bocancilor. Atât ofiţerii, cât şi soldaţii nu erau mulţumiţi de subzistenţa germană. Raţia zilnică de ţigări primită de la germani, era insuficientă pentru un fumător. Starea epidemiologică şi a epizootiilor era satisfăcătoare.

În faţa sectorului Batalionului 3, în care inamicul era foarte aproape de liniile româneşti (la circa 60 de metri), sovieticii îşi desfăşurau propaganda prin megafoane în limba rusă. În afară de aceasta, zilnic, cam pe la orele 18-19, soldaţii sovietici scoteau capul din şanţ şi strigau la ostaşii români să treacă de partea lor. Între altele, propaganda sovietică, prin vocea soldaţilor săi, declara: „Veniţi la noi, întrucât germanii vă pun în linia I-a, iar singuri stau în spatele vostru ca să nu vă retrageţi. Ei vă batjocoresc femeile, vă mănâncă unt şi ouă, iar pe voi vă hrănesc cu conserve şi margarină. De ce trageţi? Nu vreţi să se termine războiul? Nu vreţi ca prizonierii voştri să plece acasă? Dacă nu vreţi de bună voie să treceţi de partea noastră, atunci o să vă distrugem cu «Katiuşa». Uitaţi-vă, avem în şanţ şi femei cari trăiesc cu noi”. În acel moment, într-adevăr, pe şanţ se urca o femeie care îndemna pe ostaşii români să treacă la ei „şi promite că va trăi cu fiecare”. Dacă cineva din ostaşii români încerca să scoată capul din şanţ, era imediat lovit de un glonte tras de un trăgător cu lunetă, camuflat în copaci. De câteva ori au fost ridicate căşti puse pe baionetă, care au fost ciuruite de gloanţele inamicului.

În sectorul Batalionului 1, sovieticii făceau propagandă la megafoane în limba germană (în dreapta Batalionului erau trupe germane, sovieticii crezând că au în faţă pe germani). În majoritatea cazurilor, ostaşii români înjurau pe sovietici, mai ales atunci când îndemnau la dezertare. Înfuriaţi, sovieticii deschideau foc din aruncătoare. Alteori, se asculta propaganda sovietică, de care râdeau şi îşi băteau joc soldaţii români, după care deschideau foc din arme automate.

Atât ofiţerii, cât şi trupa acestui regiment, s-au comportat bine pe poziţii, fără să se înregistreze vreun caz de dezertare. După cum sublinia documentul, „Ofiţerii sunt extrem de mulţumiţi de ostaşii pe care-i au sub comandă, cari au făcut multe fapte de bravură şi au arătat un dispreţ pentru viaţă”.

În regiment erau 125 de basarabeni, câte 2-3 oameni în fiecare pluton. Mulţi dintre ei se găseau în prima linie de luptă, „dând exemple de curaj, devotament şi dragoste pentru Ţară”.[101]

În aceiaşi zi de 16 iulie 1944, Subdetaşamentul „B” a înaintat şi „Nota contrainformativă nr. 6” referitoare la situaţia din cadrul Regimentului 24 Infanterie.

Regimentul era în subordine germană. La 28 mai 1944 a înlocuit Regimentul 36 Infanterie german (de sub comanda colonelului Kolb) din Divizia 9 Infanterie. Postul de comandă al Regimentului 36 Infanterie german a fost instalat în 6 bordeie „extrem de bine amenajate” cu lucrurile populaţiei civile din com. Ciuburciu, jud. Tighina. În alte două bordeie era bucătăria şi ordonanţele. La venirea Regimentului 24 Infanterie, tocmai aceste două bordeie i-au fost cedate pentru postul de comandă, ofiţerii români fiind foarte indignaţi. La 14 iunie, Regimentul 36 Infanterie german a fost trecut în rezervă. Bordeiele unde i-a fost postul de comandă, au fost golite de toate lucrurile, iar uşile şi ferestrele au fost scoase de germani şi luate cu ei.

Un mare procent din efectivul regimentului îl formau basarabenii. În fiecare pluton erau câte 4-6 oameni. Mulţi din ei au fost scoşi din linia I-a de luptă, mai ales cei care erau din zonele ocupate de sovietici. Regimentul mai avea şi un număr mai mic de reabilitari, câte 2-3 în fiecare pluton. În general aceştia s-au comportat bine, cu excepţia unui caz de dezertare la inamic.

Nemulţumirile şi lipsurile din Regimentul 24 Infanterie erau identice cu cele din restul unităţilor româneşti angajate pe frontul antisovietic. Până la acel moment în concediu au plecat numai ofiţerii „cu cazuri grave în familie”. Restul aşteptau cu nerăbdare să le vină rândul să plece, întrucât mulţi din ei aveau familiile evacuate şi nu ştiau nimic de soarta lor. Mulţi ostaşi credeau că, soţiile lor îi înşeală în timpul absenţei de acasă. Alţii se îngrijorau de faptul că, trupele germane cantonate în comunele lor, vor ridica recolta pentru nevoile armatei, lăsând familiile lor să sufere de foame.

Şi cei de acasă încercau să-şi aducă bărbaţii de pe front; comandanţii de batalioane raportau că zilnic primeau din Ţară „extrase de naştere” a copiilor pe numele soldaţilor săi şi în conformitate cu ordinele în vigoare, erau obligaţi să le acorde acelor ostaşi concedii de 30 de zile. Părea să se comită mari ilegalităţi la eliberarea actelor de naştere.

Soldaţii acestui regiment, prin intermediul megafoanelor, la fel ca şi cei din alte unităţi de pe front, erau chemaţi de sovietici să dezerteze şi să întoarcă armele contra germanilor: „Goniţi pe hitleriştii cari au adus războiul pe pământul României. Ei o să vă părăsească, cum au părăsit pe fraţii voştri la Cotul Donului şi în Crimeea. Lăsaţi armele şi treceţi de partea noastră, dacă vreţi să fiţi peste o lună la voi acasă”. Se făcea apel la istoria relaţiilor de prietenie româno-ruse şi era promisă nesovietizarea României: „Duşmanii Românilor nu sunt Ruşii, ci Germanii. După cum în 1916 trupele româno-ruse au luptat alăturea contra Germanilor, tot aşa şi astăzi trebuie să lupte cot la cot în contra duşmanului comun. Trupele de invazie anglo-americane au ajuns la porţile Parisului, iar războiul trebuie considerat ca pierdut pentru Germani. Mareşalul Stalin a ordonat ca să se păstreze în teritoriile ocupate în România, forma administrativă găsită”. De asemenea, propaganda sovietică a exploatat succesele obţinute de trupele sovietice, exagerând pierderile suferite de armatele Axei pe Frontul din Răsărit: „La încercuirea de la Minsk au fost făcuţi prizonieri germani 42.000 oameni. La Vilno a căzut prizonier un general, Comandantul Armatei IV-a şi un Comandant de Divizie. Până în prezent germanii au pierdut: 7.800.000 prizonieri şi morţi, 40.000 tancuri, 90.000 avioane, 90.000 tunuri. Românii au pierdut peste 600.000 prizonieri şi morţi”.

Sovieticii încercau să lanseze manifeste cu ajutorul proiectilelor. Un astfel de proiectil a fost lansat la 3 iulie 1944, în sectorul Batalionului 2 al Regimentului 35 Infanterie, care a explodat în aer împrăştiind manifeste cu caracter propagandistic.

La acest regiment evacuarea răniţilor se făcea foarte greu şi primitiv: rănitul era transportat pe targă la postul de prim ajutor al batalionului, unde medicul constata rănile soldatului, îi făcea fişa şi apoi rănitul era transportat la „staţia de trăsuri”. La batalion exista o singură căruţă pentru transportarea răniţilor. La „staţia de trăsuri” erau trei căruţe, care transportau pe răniţi la „Ambulanţă”. Din cauza numărului mic de trăsuri, mulţi din cei răniţi decedau în aşteptarea transportării. Pentru întreaga divizie erau doar două „staţii de trăsuri”.

În finalul „notei”, Subdetaşamentul „B” venea cu propunerea că, „Ar fi de dorit ca la fiecare Regiment să existe o autosanitară, care să transporte răniţii direct la Ambulanţă. Prin aceasta s-ar reduce pierderile în răniţi”. Pentru a scădea din îngrijorarea ostaşilor faţă de familiile lor, unii ofiţeri au propus ca „Poşta Radio” să transmită scrisori scurte ale soldaţilor de pe front familiilor lor.[102]

La 13 iunie 1944 „Biroul Maior Th. Botezatu” aducea la cunoştinţă că, în seara zilei de 6-7 iunie, între orele 21-21.30, în faţa subsectorului II al Regimentului 26 Infanterie, dintr-o cazemată sovietică, un maior sovietic a rostit la megafon, într-o limbă română stâlcită, un apel către soldaţii români: „Atenţiune! Atenţiune! Încep să vorbesc. Trăiască Mareşalul Antonescu! Trăiască ofiţerii voştri comandanţi! Să trăiţi voi ostaşi români! Lăsaţi armele. Predaţi-vă când sunteţi atacaţi. Nu avem nimic cu voi. Nu ne trebuie pământul românesc. Avem ce avem cu nemţii. Aţi trecut Prutul, aţi trecut Nistrul, Niprul, aţi ajuns la Volga. Pentru ce luptaţi? Ce aveţi de câştigat, când Basarabia este a voastră?”. Din ordinul Biroului 2 al Diviziei 2 Infanterie, s-a deschis foc asupra cazematei de unde se difuza apelul, care cu toate acestea îşi continua discursul.[103] Iar la 15 iunie 1944 „Biroul Maior Th. Botezatu” raporta că, în cursul nopţii avioanele sovietice au aruncat manifeste deasupra oraşului Cetatea Albă.[104]

Unităţile române retrase din Crimeea au acordat trupei concedii de 60 de zile. Soldaţii basarabeni care au primit aceste concedii au fost atestaţi şi în zona de acţiune a „Detaşamentului Lt. Colonel D. Bădărău” („Album”). Mulţi dintre ei îşi aveau familiile în teritoriul ocupat de sovietici, încercând să treacă linia frontului pentru a şi le revedea. Puţini dintre ei se mai reîntorceau la unităţi, din care cauză, lt.-colonelul D. Bădărău (basarabean de origine) a propus, la 28 mai 1944, M.St.Major, („Cerbul”), Secţiei a II-a, să nu li se mai dea concedii ostaşilor basarabeni din teritoriul ocupat.[105]

La apropierea Armatei Sovietice de hotarele României şi mai ales după cucerirea unor sectoare din teritoriul naţional, a crescut vertiginos numărul dezertorilor din Armata Română (care stăteau ascunşi prin păduri; o parte din dezertori vagabonda) şi a celor cu situaţia militară neclară.[106] În luna mai 1944 Centrul „H” a constatat că, în urma trierii suspecţilor reţinuţi în teritoriul basarabean, un procent ridicat îl prezentau dezertorii români (ostaşi basarabeni îmbrăcaţi în haine civile).[107] Pentru a stăvili valul dezertărilor ce a cuprins Armata Română, lt.-colonelul D. Bădărău a propus M.St.Major ca cei ce dezertau „să fie judecaţi şi executaţi în faţa unităţilor”.[108]

După cum am mai spus, mulţi dezertau pentru a trece linia frontului şi a merge la familiile lor, aflate în zona ocupată de sovietici.[109] Alţii, plictisiţi de război, dezertau de la unităţile lor, hoinăreau, îşi pierdeau efectele şi armamentul. Apoi, fiind prinşi, erau înaintaţi Curţii Marţiale spre a fi judecaţi pentru „dezertare în timp de război şi de pierdere de armament şi efecte militare”.[110]

La 17 iunie 1944 Comandamentul Armatei a III-a, Stat Major, Secţia a II-a, abordând problema dezertărilor masive, aducea la cunoştinţa „Detaşamentului Lt. Colonel D. Bădărău” că, „acest Comandament este informat că la unităţile Div./iziei/ 14 Inf./anterie/ se face abuz de bătaie şi pedepse ilegale”. Ca exemplu erau date cazurile petrecute la Regimentul 6 Vânători de Munte şi Batalionul 14 Pionieri, unde unii soldaţi au fost bătuţi cu câte 25 lovituri şi legaţi la „stâlpul infamiei” timp de 3 zile; alţii au fost băgaţi în beciuri întunecoase, etc. Se spunea că, aceste măsuri au fost luate din cauza dezertărilor la inamic, acţiuni care au avut şi un efect invers, mărind umărul dezertărilor. Centrul „H” era rugat să verifice în mod discret aceste informaţii şi să confirme dacă corespund adevărului.[111]

La 26 iulie 1944 Centrul „H” raporta M.St.Major, Secţiei a II-a că, numărul dezertorilor români, semnalaţi şi prinşi, în special, în judeţul Lăpuşna (în zona frontului), era destul de mare: în ultima săptămână a lunii aprilie 1944 au fost prinşi în zona frontului 8 dezertori (1 originar din Moldova, 1 din Muntenia, 2 din Transilvania şi 4 din Basarabia), în luna mai - 85 (1 originar din Moldova, 1 din Muntenia, 1 din Bucovina şi 82 din Basarabia), în iunie - 100 (3 originari din Moldova, 1 din Muntenia şi 96 din Basarabia), în iulie - 29 (1 originar din Moldova, 2 din Banat, 1 din Bucovina şi 25 din Basarabia). Majoritatea erau travestiţi în haine civile, lichidând armamentul şi echipamentul (l-au pierdut, aruncat sau schimbat pe alimente, etc.). Aproape toţi aveau familiile în teritoriul basarabean ocupat de sovietici sau în apropierea frontului. Declarau că, au dezertat din cauză că „i-a atras dorul de familie” sau au fost îndemnaţi de populaţia civilă din localităţile pe unde treceau, să nu mai lupte. Centrul „H” însă, considera că, dezertările au avut loc din cauza propagandei inamice, a lipsei unei educaţii serioase în unităţi, precum şi „Lipsa unei conştiinţe patriotice şi a dragostei de ţară, datorită lacunelor în pregătirea sufletească a ostaşului făcută înainte de război”.[112]

La 9 iunie 1944, Comandamentul garnizoanei Chişinău[113] informa „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” despre etica şi estetica ostaşilor din garnizoană, care lăsa mult de dorit: „Ostaşi neglijenţi, ţinuta destrăbălată, nebărbieriţi, efecte murdare, rupte, fără bilete de voie, circulând la orice oră”. Cu această ocazie erau reamintite dispoziţiile referitoare la comportamentul în garnizoana Chişinău (nici un ostaş nu avea voie să circule în oraş fără bilet de permisie, vizat de ofiţerul de serviciu; ostaşii cu servicii permanente în oraş, (curieri, ordonanţe, delegaţi, ş.a.) trebuiau să aibă ordine de serviciu permanente, /care să fie trimise garnizoanei Chişinău până la 12 iunie 1944 pentru a fi vizate/ şi să cunoască parola dată de garnizoană, care corespundea cu cea germană; nici un soldat ori ofiţer român sau german, nu avea dreptul să circule prin oraş după ora 21, precum şi să meargă pe stradă cu mâna în buzunar sau cu ţigara în gură; s-au dat noi ordine în unităţile germane ca ostaşii germani să salute regulamentar superiorii din armata română, acelaşi lucru ordonându-se şi soldaţilor români, „pentru menţinerea camaraderiei de arme germano-române”;[114] circulaţia pentru civili era oprită între orele 20-4, iar părăsirea oraşului era interzisă între orele 19-4; autovehiculele erau obligate să respecte în continuare camuflajul). Orice ostaş găsit în neregulă, urma să fie arestat pe loc de agentul Comenduirii şi pedepsit.[115]

Pentru ridicarea moralului ostaşilor, în garnizoana Chişinău s-au organizat mai multe măsuri cu caracter cultural-patriotic. La 14 august 1944, „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău” era informat că, în ziua de 15 august, de ziua „Sfintei Maria”, la ora 11, va avea loc la Catedrala oraşului un Te-Deum cu ocazia „Zilei Marinei”, precum şi un parastas pentru Regina Maria. La oficierea serviciului religios trebuiau să ia parte autorităţile civile şi militare, precum şi toţi ofiţerii prezenţi în garnizoană. Liniştea şi ordinea publică în timpul manifestaţiei urma să fie asigurată de Chestura Poliţiei Chişinău şi Comenduirea Pieţei, iar compania de garnizoană să instaleze un grup de militari, în frunte cu un ofiţer, la posturile de la aleea principală din faţa Catedralei.[116]

Deoarece autorităţile erau aproape în totalitate evacuate, la Chişinău (şi regiunea centrală a Basarabiei), în special în vara anului 1944, „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” era practic singura autoritate românească, cu forţă de decizie, astfel încât toate instituţiile existente îi cereau aprobarea şi concursul în executarea diverselor măsuri.[117] Astfel, la „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău”, după cum am văzut şi mai sus, deseori interveneau Legiunile de jandarmi, care solicitau aplanarea divergenţelor cu autorităţile militare germane. La 2 mai 1944, spre exemplu, Legiunea de jandarmi Lăpuşna informa „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” că, un grup de ostaşi germani, sub comanda unui sublocotenent, cartiruiţi în com. Ulmu, au intrat prin forţarea şi spargerea uşilor, în casele oamenilor, care erau la munca câmpului. Intervenţiile jandarmilor fiind fără efect, comandantul Legiunii ruga să se intervină la Comandamentul german pentru a se lua măsurile respective.[118]

La 13 mai 1944 Legiunea de jandarmi Lăpuşna semnala telefonic (cu rugămintea de a se aduce şi la cunoştinţa Comandamentului german) că, soldatul german Simpa a rănit intenţionat, foarte grav, cu un foc de carabină pe locuitoarea Evdochia Lupu din comuna Bardar, jud. Lăpuşna.[119] Două zile mai târziu, la 15 mai 1944, lt.-colonelul Gheorghe Vartic, comandantul Legiunii de jandarmi Lăpuşna informa telefonic că, la 13 mai, câţiva ostaşi germani, din neglijenţă, au incendiat casa locuitoarei comunei Sângera, jud. Lăpuşna, Eugenia Porojanu. Din această cauză a ars şi un depozit german de muniţii aflat în curtea casei. Exploziile produse în urma incendierii depozitului au distrus două gospodării din vecinătate. Pagubele se cifrau la circa 2.000.000 lei.[120] La 6 iulie 1944 comandantul Legiunii de jandarmi Lăpuşna relata „Biroului Lt. Colonel D. Bădărău” că, locuitorului com. Costeşti, jud. Lăpuşna, Onisim Toader Borta i-au fost ridicate forţat două butoaie cu vin, de către un sublocotenent, care a fost cu acelaşi camion la Axinia Diaconu, din aceiaşi localitate, de unde la fel, a ridicat forţat butoaie cu vin. Comandantul Legiunii de jandarmi ruga să se dispună efectuarea cercetărilor şi luarea măsurilor necesare. Din investigaţiile preliminare, s-a constatat că, maşina în care a fost transportat vinul era cea de care se folosea Poliţia Judiciară din oraşul Chişinău.[121]

Pentru a investiga cu uşurinţă şi rapiditate abuzurile comise de militarii germani, la mijlocul lunii mai 1944, Comandamentul german din Străşeni, ruga insistent autorităţile militare române să se pună la fiecare M.U. din subordine, câte 2-3 ostaşi, de preferinţă jandarmi, în calitate de translatori de limbă germană. Ostaşii solicitaţi erau necesari pentru diferite cercetări şi interogări întreprinse de autorităţile militare germane, în privinţa micilor neînţelegeri dintre populaţia civilă şi ostaşii germani.[122]

Au fost şi incidente între jandarmii români şi autorităţile militare germane, care s-au soluţionat şi fără intervenţia Centrului „H”. Ca exemplu, la 29 aprilie 1944 o patrulă formată din trei jandarmi români de la postul de jandarmi Caşcalia (Legiunea de Jandarmi Tighina), a fost trimisă de şeful Secţiei de jandarmi Căinari (Legiunea de Jandarmi Tighina), plutonierul Ioan Dumitriu, pe linia frontului pentru a căuta indivizi suspecţi (spioni, paraşutişti, partizani, dezertori, etc.). Patrula având ordin de serviciu, a ajuns până în com. Bulboaca, jud. Tighina, de unde trebuia să pătrundă până în linia frontului. Acolo s-a prezentat la Comandamentul german din localitate, unde a fost reţinută pentru verificări, urmând să se stabilească dacă într-adevăr sunt jandarmi şi se află în misiune. Reţinerea a avut loc din cauză că ordinul de serviciu pe care îl aveau asupra lor jandarmii, nu era redactat şi în limba germană. După ce, prin telefon, germanii au primit confirmarea de la şeful Secţiei de jandarmi Căinari, patrula a fost lăsată liberă. Incidentul a fost aplanat, însă pentru viitor se cerea ca patrulele române să aibă ordin de serviciu redactat şi în limba germană, iar Comandamentul german din localitate să fie informat despre trimiterea patrulelor române în misiune. Menţionăm că, pe tot timpul cât a fost reţinută, patrula a fost „tratată foarte bine”.[123]

După operaţiunea de evacuare a Transnistriei, Bucovinei şi Basarabiei din luna martie 1944, stabilizarea temporară a frontului, revenirea parţială a administraţiei şi ameninţarea sovietică tot mai evidentă, în vara anului 1944 s-a continuat cu evacuarea obiectelor şi materialelor de preţ. La 6 iulie 1944, Comandamentul General al Etapelor a intervenit la „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” (aflat la Chişinău) pentru a-i permite lui Vladimir Grigorescu, funcţionar al Guvernământului Basarabiei, să ridice, ambaleze şi să transporte mobilierul din casa Guvernatorului Provinciei Basarabia (str. Unirii nr. 41) la Tecuci.[124]

Câteva zile mai târziu, la 21 iulie 1944 „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău” aducea la cunoştinţa Mitropolitului Basarabiei, că în biserica din Brăneşti, jud. Orhei (aflată în sector german) se găseau obiecte de artă neevacuate – icoane, sfeşnice, steaguri, etc. Deoarece biserica era expusă bombardamentelor de artilerie, Comandamentul german din zonă a propus ridicarea obiectelor, pentru a evita distrugerea lor.[125] La 4 august 1944 a urmat răspunsul Mitropoliei (Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului, Delegaţia Permanentă din Chişinău, condusă de protoiereul T. Procopan), prin care „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” era rugat să-şi dea tot concursul la evacuarea acestor obiecte de cult. Mitropolitul Efrem l-a delegat pe preotul Simion Mihnea din parohia Peresecina, să evacueze obiectele de cult de la bisericile din com. Brăneşti şi Ivancea, jud. Orhei. Preotul urma să transporte, în colaborare cu „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău”, aceste obiecte în com. Costeşti, jud. Lăpuşna.[126]

Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a III-a române, aflând că biserica din com. Ulmu, jud. Lăpuşna a fost întrebuinţată de trupele germane ca închisoare pentru dezertori, la 8 iulie 1944, a dat ordin Centrului „H” (indicativul „Hamangiu”) să cerceteze şi să raporteze dacă este adevărată informaţia şi să stabilească „precis cine este vinovat de acest sacrilegiu”.[127] La 21 iulie, în urma cercetărilor efectuate, „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” informa că, biserica de la Ulmu nu a fost întrebuinţată ca închisoare, preotul bisericii fiind la post, iar biserica în funcţiune.[128] Tot atunci, sergentul-agent M. Bordeianu a întreprins investigaţii la faţa locului, constatând doar că, „între 5-6 săptămâni în urmă, au venit trei germani – gradele nu le cunosc – cari au vrut să intre în biserică pentru a ridica covoarele din biserică”.[129]

Casele avariate de bombardamente din garnizoana Chişinău, aparţinând Statului şi părăsite de locatari, erau descompletate, iar materialele lor (scânduri, tablă, ţiglă, etc.) serveau la reparaţia localurilor Armatei Române şi Germane. Zilnic, se prezentau la sediul Garnizoanei numeroşi militari germani, care solicitau aprobări pentru ridicarea materialelor de construcţie necesare. Ridicarea se făcea în prezenţa agenţilor români. Însă, în afară de ridicările aprobate, ostaşii germani singuri, au acţionat în mod samavolnic, distrugând case şi instituţii în perfectă stare (au devastat Capela de la Liceul „B. P. Haşdeu” de pe str. Regele Ferdinand, ridicând acoperişul şi podelele; au ridicat tavanul şi podelele pavilionului de scânduri din grădina publică a Chişinăului; au luat schela şi materiale din Palatul Cultural, de la Teatrul Naţional şi casele în stare bună, au fost scoase ferestrele, uşile şi podelele). Văzând aceste acţiuni abuzive ale germanilor, la 20 iulie 1944, garnizoana Chişinău a interzis ridicarea materialelor şi nu mai elibera aprobări în acest sens.[130]

La 9 mai 1944 M.St.Major, Secţia a II-a, Biroul 1 Informaţii ruga Centrul de Informaţii „H” să comunice, cât mai grabnic şi apoi periodic (de fiecare dată când apărea vreo informaţie nouă), modul de acţiune a Armatei Sovietice şi în special să se furnizeze informaţii asupra materialelor noi şi a sistemelor de luptă (strategice şi tehnice), armelor şi materialelor de luptă noi apărute (descriindu-se caracteristicile tehnice şi modul de întrebuinţare pe câmpul de luptă).[131] La 24 mai 1944 Centrul „H” cerea „Biroului Maior Th. Botezatu” şi „Biroului Căpitan Gr. Cononovici” să-i trimită urgent prin curier, o schiţă cu dispozitivul trupelor sovietice, cel mai recent, din sectorul său. Schiţa urma să fie însoţită de un text cu date referitoare la efective, completări şi în special, forţa combativă ale M.U. sovietice indicate în schiţă.[132]

Pentru actualizarea şi complectarea datelor despre dispozitivul trupelor sovietice, în noaptea de 25-26 mai 1944, agentul „Crap” (Nr. 43 H.E.) a fost trecut în teritoriul ocupat al Basarabiei.[133] Tot atunci au fost trecuţi peste linia frontului şi agenţii „Bolentin” (Nr. 47 H.E.)[134] şi „Mircea” (Nr. 41 H.E.),[135] care aveau misiuni de o durată mai lungă, (agentul Mircea Nr. 41 H.E. a fost trimis în misiune externă în regiunea Nord Orhei).[136] Agenţii Centrului „H”, care erau trecuţi în Basarabia ocupată trebuiau să afle: în ce împrejurări premilitarii de la Orhei au fost găsiţi şi prinşi de sovietici pe timpul evacuării;[137] dacă este adevărat că, sovieticii au început lărgirea ecartamentului căilor ferate;[138] dispozitivul trupelor sovietice (efective, forţa combativă), etc.

Era continuată munca de recrutare a agenţilor şi de completare a agenturii. La 20 mai 1944 „Biroul Cpt. Gr. Cononovici” raporta despre instructajul a doi agenţi - un dezertor basarabean, care cunoştea perfect regiunile Bălţi şi Orhei şi un agronom de la Manzâr, care cunoştea regiunile localităţii Talmaz şi Tighina. Pentru recrutarea agronomului s-a speculat cu relaţia proastă pe care o avea cu jandarmii din localitate (din cauza unor chestiuni personale), iar ca garanţie avea familia la Manzâr. Ambilor li s-a promis reabilitarea după executarea misiunilor. Faţă de aceşti doi viitori agenţi, lt.-colonelul D. Bădărău a dispus: „21.V.1944. Dacă dezertorul are familia la noi şi nu în teritoriul ocupat, este bun şi în acest caz să fie trimis cu toate actele lui la noi, - sub escortă. Cât priveşte agronomul, poate ar fi bun să fie lăsat pe loc ca rezident sau să fie pregătit pentru a fi trecut pe undeva în regiunea Est Orhei. Eventual să-l aruncăm cu paraşuta la Vest Rezina. Ordin în acest sens Cpt. Cononovici”.[139] Ca răspuns, căpitanul Cononovici informa că, dezertorul avea „familia la noi”, iar agronomul va fi folosit într-o misiune şi dacă o va executa bine, va fi lăsat ca rezident.[140]

La 28 mai 1944 M.St.Major, Secţia a II-a i-a trimis Centrului „H” o „notă informativă” referitoare la încorporarea bărbaţilor din teritoriile reocupate în Armata Sovietică, rugându-l să verifice conţinutul şi să-i trimită rezultatul. Şeful Centrului „H” a dispus: „De avut în vedere la interogarea surselor informative”.[141]

Deseori, Centrul „H” primea spre verificare diverse informaţii referitoare la noile arme germane. Spre exemplu, la 31 iulie 1943 M.St.Major, Secţia a II-a a cerut date referitoare la carul greu german „Supertiger”, mitraliera grea „42” denumită „puşca electrică” şi arma „Projector”. În urma investigaţiilor întreprinse, Centru „H” a raportat: „Nu ştie nimeni (despre astfel de arme – P.M.)”.[142]

La 4 iunie 1944 Centrul de Informaţii „A” (aflat în zona neocupată a Bucovinei)[143] a adus la cunoştinţa Comandamentului Armatei a IV-a, Secţia a II-a că, unii refugiaţi veniţi din teritoriile ocupate de sovietici, aduceau cu ei bancnote sovietice, tipărite în limba română şi introduse de Comandamentul Armatei Roşii în teritoriile ocupate. Întrucât aceste bancnote erau necesare serviciilor exterioare de informaţii ale M.St.Major, pentru utilizarea lor în misiunile agenturii externe, Centrul „A” sugera ca banii, împreună cu persoanele refugiate, să fie trimise la organul informativ al M.St.Major din zonă, pentru cercetare şi exploatare.[144]

Pe frontul din zona de acţiune a „Biroului Căpitan Gr. Cononovici” (la sfârşitul lunii mai 1944) se executau acţiuni de recunoaştere şi patrulare.[145] În prima jumătate a lunii iunie 1944, „Detaşamentul Lt. Colonelul D. Bădărău” a trimis în interes de serviciu pe plutonierul Ion Sârbu în misiune specială, în regiunea Micăuţi-Sireţi, jud. Lăpuşna (cu sediul la vila Russo), însoţit de caporalul Gh. Pârvan şi cinci soldaţi. Toţi erau îmbrăcaţi în haine civile şi înarmaţi. Urmau să rămână în regiunea sus menţionată până la noi dispoziţii, iar autorităţile române şi germane au fost rugate să le acorde tot concursul de care ar avea nevoie.[146]

În iunie 1944 agentul Bucur (Nr. 59 H.E.) a fost trimis peste linia frontului, prin regiunea Vest Orhei, cu misiunea de a afla ce mişcări de trupe s-au făcut şi se fac prin punctul Râbniţa şi dacă în spaţiul dintre Nistru şi Răut sunt rezerve inamice.[147] În activitatea informativă au mai fost antrenaţi agenţii Costea (Nr. 31 H.E.), Marta (Nr. 75 H.E.), Chiriac (Nr. 73 H.E.), Sultan (Nr. 57 H.E.), Şarpe (Nr. 49 H.E.), Cocoş (Nr. 51 H.E.), Fulger (Nr. 55 H.E.), Micu (Nr. 53 H.E.), Tatiana, Leonea (Nr. 27 H.E.) şi Victor (Nr. 29 H.E.). Misiuni de recrutaj au avut Izvoreanu (maiorul Th. Botezatu) şi căpitanul Onisifor Prodan.[148] În serviciul Centrului „H” îşi continuau activitatea agenţii Demetrescu, Mişa, etc. De asemenea, în calitate de agenţi-informatori au mai acţionat şi unii colaboratori ai Centrului, cum ar fi: căpitanul Leonida Petrescu, subofiţerul Niţescu (Marinescu), I. Tomescu, secretarul „Biroului Căpitan Th. Botezatu” şi ajutorul său V. Filimon, sergentul Gh. Grama, ş.a.[149]

În acţiunea contrainformativă şi-au dat concursul agenţii Leonida (Nr. 17 H.I.), Asfadurov (Nr. 1 H.I.), Zaiţ (Nr. 13 A.E.), Rotundu, Ivanov (Nr. 23 H.E.), Filimonov (Nr. 61 H.E.), Marcenco (Nr. 63 H.E.), Marinescu, Barbu, Vâlceanu, Usatâi (Nr. 71 H.E.), Saşa (Nr. 69 H.E.), Stejar (Nr. 65 H.E.), Picap (Nr. 67 H.E.), Beraru, Simionescu şi Cărăuşu.[150]

În luna iunie unul din agenţii Centrului „H” activa în Chişinău, depistând mai multe persoane suspecte: unul în sectorul Subcentrului „H.1”, doi în sectorul Subcentrului „H.2”, restul în sectorul Subcentrului „H.5”, unde mai apoi au fost prinse două grupări sovietice de spionaj.[151] De remarcat că, în luna iunie 1944 aproape toate „notele contrainformative” întocmite de Centrul „H” s-au referit exclusiv la grupările de terorism şi spionaj lansate de sovietici, şi la partizani.[152]

La sfârşitul lunii iunie 1944 „Biroul Maior Th. Botezatu” informa „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” că, Biroul Statistic Militar Focşani i-a trimis patru persoane de origine caucaziană spre a fi folosiţi pentru nevoile Centrului „H”.[153] La aceasta, lt.-colonelul D. Bădărău cerea relaţii asupra acelor indivizi: cine sunt – prizonieri sau dezertori, de când erau în ţară, unde şi cum au trăit, ce au lucrat, pentru ce misiune au fost trimişi (ce li s-a spus), ce i-a făcut să accepte, care sunt garanţiile „că vor fi de bună credinţă”, etc. Cerea de asemenea, părerea maiorului Th. Botezatu. După clarificarea acestor chestiuni, urma să se ia decizia în privinţa lor.[154]

Urmând ordinul lt.-colonelului D. Bădărău, „Biroul Maior Th. Botezatu” raporta că, cei patru caucazieni (Hagiemel Kabardin Tavehilov, Hagiemel Tavkazanov, Hagimurat Takilov şi Gheorghe Gazas[155]) au fost evacuaţi de armata germană din teritoriul sovietic. În perioada ocupaţiei germano-române şi-au făcut serviciul în poliţia germană (imediat ce Armata Germană a ajuns în vara anului 1942 în regiunea Caucazului, aceştia şi-au oferit serviciile sale poliţiei de ocupaţie[156]); unul dintre ei, Hagimurat Takilov, a fost şeful poliţiei oraşului Nalcik (capitala actuală a Kabardino-Balkariei, Federaţia Rusă). La 8 aprilie 1944 au trecut Nistrul, venind de la Odesa, unde au activat în poliţia română şi germană. Au hoinărit apoi prin Galaţi, Focşani, Buzău, Constanţa şi au revenit la Focşani, căutând un serviciu în poliţia germană sau română. Cât s-au aflat în Ţară nu au lucrat, însă, reveniţi la Focşani au fost folosiţi la prinderea paraşutiştilor, culegerea informaţiilor de la prizonierii sovietici, voluntarii ucraineni şi dezertorii din Armata Germană. Au acceptat să lucreze pentru Centrul „H”, deoarece aveau experienţă în poliţie şi nu aveau mijloace de existenţă. Numai unul dintre ei se oferea să treacă linia frontului şi să acţioneze ca agent extern. În afară de recomandarea Biroului Statistic Militar Focşani nu aveau nici o garanţie. Familii nu aveau. După opinia maiorului Th. Botezatu „În situaţia operativă în care ne găsim, cred că Subcentrul nu-i poate întrebuinţa cu mare folos”.[157] Pentru o cercetare minuţioasă a celor patru caucazieni, s-a dispus trimiterea lor la Centrul „H”.[158]

După sosirea caucazienilor la Centrul „H” („Biroul Maior Th. Botezatu” i-a trimis la 1 iulie 1944[159]) şi cercetarea lor de către căpitanul O. Prodan, s-a mai constatat următoarele: au fost recomandaţi colonelului Nicolau (Biroul Statistic Militar Focşani) de către Poliţia oraşului Focşani. Despre lucrul ca agenţi externi nu li s-a spus nimic, de altfel caucazienii nici nu doreau să lucreze în această direcţie. Colonelul Nicolau le-a spus că, vor fi trimişi în Basarabia „unde este mult de lucru în această direcţie” şi i-a asigurat că, „acolo unde vor fi trimişi, li se vor crea condiţiuni bune de trai, punându-li-se la dispoziţie tot ce au nevoie pentru lucru”. În concluzie, căpitanul O. Prodan menţiona că, „Deşi numiţii par a fi de bună credinţă, n-au posibilităţi de lucru şi ca atare au fost puşi în zadar pe drum. Dacă ar fi fost opriţi de Bir./oul/ Statistic (Militar Focşani – P.M.) – se spunea în încheiere -, rămâneau mai departe pe lângă autorităţile germane din Galaţi cu care au lucrat, aşa însă au fost trambalaţi pe drum fără nici un rost”.[160]

Până la sfârşit, nici unul din cei patru caucazieni nu a mai fost luat în serviciul Centrului. Dintre ei, numai unul – Gheorghe Gasaz – a fost acceptat pentru serviciu, deoarece se oferise să meargă în misiuni externe, restul caucazienilor refuzând categoric să execute astfel de misiuni (de frică să nu fie capturaţi de sovietici). Dar şi Gheorghe Gazas nu a mai lucrat pentru Centru, căci fiind bolnav de ulcer, a fost internat în spital (pe întreţinerea Centrului). Faţă de situaţia creată, lt.-colonelul D. Bădărău avea să spună: „Deci, în loc de ajutor, ni s-a creat o povară”.[161]

Un caz similar s-a petrecut la 30 iunie 1944. Şeful Subcentrului Nr. 21 Informativ „Galaţi”, maiorul C. Teodorescu, l-a înaintat Centrului „H” pe agentul Şerban Teodor, recrutat de acel subcentru şi instruit de Biroul Statistic Militar Focşani, pentru a fi folosit în misiunile (externe) de peste linia frontului.[162] Însă, lt.-colonelul D. Bădărău l-a trimis înapoi Biroului Statistic Militar Focşani, subliniind (prin adresa nr. 1.151 din 1 iulie 1944) că, acest individ nu poate aduce nici un fel de serviciu Centrului „H”, deoarece astfel de elemente se puteau „găsi în zonă cu destulă uşurinţă”. El nu oferea nici o garanţie că va executa conştiincios misiunea şi că se va reîntoarce. Pentru viitor, şeful Centrul „H” ruga să nu i se mai trimită oameni (agenţi) fără a-l întreba dacă are nevoie de ei. Pentru a accepta pe cineva Centrul „H” trebuia, în prealabil, să-i cunoască amănunţit biografia.[163]

În prima jumătate a anului 1944, după părăsirea teritoriului din stânga Nistrului, organele informative militare române au procedat la evacuarea agenturii în Vestul României. La sfârşitul lunii aprilie Ministerul Afacerilor Interne, în urma intervenţiei M.St.Major, a dat ordin poliţiei oraşului Drăgăşani, jud. Vâlcea, pentru a-şi da concursul la cazarea în acea localitate a familiilor agenţilor Nr. 17 H.1, Nr. 23 H.1, Nr. 27 H.1 şi Nr. 29 H.E. din cadrul Centrului de Informaţii „H”.[164] O bună parte a agenţilor din Transnistria a fost evacuată în oraşul Timişoara, jud. Timiş-Torontal. Printre cei evacuaţi la Timişoara erau şi agenţii Filip Laubenstein şi Constantin Petriuc (foşti agenţi la Odesa, care au lucrat pentru „Biroul Maior Th. Botezatu”[165]). La 22 iunie 1944 M.St.Major, Secţia a II-a, Biroul 4 a intervenit în favoarea lor la Centrul „H”, menţionând că, „sus numiţii sunt dispuşi să lucreze din nou cu foştii lor şefi”, deoarece în Timişoara, unde locuiau, „nu au ce mânca şi au început, din această cauză, a-şi vinde hainele”. Şeful Secţiei a II-a a M.St.Major, lt.-colonelul I. Catană ruga să se decidă favorabil solicitarea celor doi agenţi (căci odată, la 26 mai 1944 li s-a refuzat angajarea în serviciu, fără să se ştie că „nu au ce mânca”[166]), având în vedere că, după serviciile ce le-au adus, nu ar fi trebuit lăsaţi pierzaniei la care erau sortiţi, căci cunoşteau (aflându-se în România) numai limba rusă.

Răspunsul lt.-colonelului D. Bădărău a fost următorul: „24.VI.1944. Raportăm telegrafic că am trimis la Tim./işoara/ pe Maiorul Botezatu să angajeze şi să aducă la Centru pe toţi acei care se oferă să fie utilizaţi. /ss/ D. Bădărău”.[167] Centrul „H” l-a trimis pe maiorul Th. Botezatu la Timişoara pentru a recruta şi aduce la Centru câţiva bărbaţi dintre cei ce s-au refugiat din Transnistria şi Basarabia, în urma operaţiunii de evacuare de la începutul anului 1944. Se preconiza ca cei ce urmau a fi recrutaţi, să fie pregătiţi pentru misiuni externe (peste linia frontului), iar Centrul se obliga să le întreţină familiile. Deoarece maiorul Th. Botezatu deja plecase, fără să fie anunţat despre intervenţia celor doi agenţi, rămânea doar să se spere că, agenţii Laubenstein şi Petriuc vor nimeri în lista celor aduşi la Centrul „H”.[168]

La 28 mai 1944, M.St.Major, Secţia a II-a i-a cerut Centrului „H” să-i comunice „de urgenţă ce agenţi mai aveţi în situaţia de a li se evacua familiile, arătând pentru fiecare Numele şi Prenumele, membrii de familie, localitatea unde se găsesc în prezent”, pentru a  le aranja, cu concursul Ministerului Afacerilor Interne, situaţia. Totodată, se sublinia că, Ministerul Afacerilor Interne a luat decizia ca aceste familii de agenţi, originare din Transnistria, Basarabia şi Bucovina, să nu fie stabilite decât în judeţele Timiş-Torontal şi Arad, pentru a fi mai uşor supravegheate. Nu se aproba împrăştierea lor în toată ţara, întrucât, după cum se afirma, „atât trecutul, cât şi viitorul lor constituie pentru acel Departament un dubiu”.[169]

Referitor la evacuaţii din teritoriile ocupate de sovietici ajunşi în Vestul Ţării, lt.-colonelul D. Bădărău, a primit la 30 iunie 1944 din partea M.St.Major, Secţia a II-a, Biroul Contrainformaţii, o „notă” prin care era informat că, dintre evacuaţii din Transnistria ajunşi în Banat (în special la oraşe) unii au devenit negustori ambulanţi care cutreieră toată Ţara (în baza permiselor şi foilor de drum gratuite, eliberate de Centrul de Evacuare şi Prefectura Poliţiei Timişoara) şi desfăşoară o intensă propagandă bolşevică. Informaţia a fost adusă la cunoştinţa Subcentrelor „Biroului Lt. Colonel D. Bădărău”, împreună cu dispoziţia de a urmări îndeaproape această chestiune în rândul celor ce se evacuau.[170] Ca răspuns la această adresă, la 13 august 1944, Centrul „H” informa M.St.Major, Secţia a II-a că, în urma investigaţiilor întreprinse, cu adevărat s-a constatat că, o bună parte din evacuaţii veniţi din Transnistria s-au instalat în Timişoara, „pentru a-şi asigura un mijloc de existenţă”. Negustorii evacuaţi, îşi exercitau meseria pe raza oraşului Timişoara, în judeţ sau chiar în alte oraşe, în special, în Bucureşti. Prefectura Poliţiei Timişoara, în urma avizelor date de Legiunea de jandarmi Timişoara, le elibera permise şi autorizaţii de călătorie. Libera lor circulaţie prezenta pericol, deoarece s-a putut confirma că aceşti evacuaţi au început să se manifeste pentru regimul comunist. Printre aceştia erau foarte mulţi simpatizanţi ai liderului comunist iugoslav Iosip Broz Tito. O altă parte dintre evacuaţii transnistreni se înrolau în corpul voluntarilor din Armata Germană din Serbia. Mulţi din cei „de bună credinţă” erau ameninţaţi de prizonierii sovietici, care erau în număr foarte mare în Banat. „În general, - constata şeful Centrului «H» - printre populaţia evacuată în Banat, spiritele sunt foarte încordate defavorabile regimului actual, din cauza mediului şi împrejurărilor grele în care au fost puşi să trăiască cei evacuaţi. O altă cauză esenţială a acestei stări de fapte, este uşurinţa cu care s-au aprobat şi făcut evacuările din Transnistria, strecurându-se foarte mulţi indivizi suspecţi şi periculoşi ordinii şi siguranţei Statului Român”.[171]

În iunie 1944, o parte din agentura recrutată în teritoriile sovietice (şi care urma să se evacueze peste Prut), se afla la sediul Centrului „H” din Chişinău.[172] Pentru a o evacua, Centrul s-a interesat dacă mai există această posibilitate (aprobată de Ministerul de Interne prin ordinul nr. 2436 din 26 aprilie 1944), la care, la 20 iunie, i sa răspuns că aprobarea încă „nu a fost revocată”.[173]

Graţie fricii faţă de pericolul bolşevic, în fiecare lună erau antrenaţi în activităţi informative şi contrainformative noi şi noi informatori. Desigur că, în atare situaţie munca de recrutare era foarte dificilă, iar numărul agenţilor recrutaţi era insuficient şi calitatea profesională a lor lăsa mult de dorit. Lt.-colonelul D. Bădărău era nemulţumit de recrutările care se făceau, menţionând că, „Echipele improvizate din elemente slabe, neverificate şi fără gând de sacrificiu nu pot da nici un rezultat, ba chiar din contra ne vor demasca şi încurca întreaga activitate informativă”. Propunea recrutarea elementelor iniţiate în astfel de activităţi şi constituirea lor în grupuri, deoarece numai astfel „se va putea garanta un lucru informativ de calitate”, în caz contrar, dacă se vor păstra vechile procedee de lucru, „vom fi mereu depăşiţi de evenimente”.[174]

Pe de altă parte, şeful Centrului remarca despre faptul că, „atmosfera grea ce ni s-a înfăţişat (la consfătuirea organelor informative de la Bucureşti – P.M.) că, ar domni în jurul organelor informative în sferele superioare ale Marelui Stat Major (…), creează descurajare şi greutate în executarea misiunilor ce avem”, propunând la un moment dat, desfiinţarea acelor organe informative (a centrelor de informaţii).[175]

La 8 iunie 1944, Secţia a II-a a M.St.Major ruga Centrul „H” să-i comunice în ce stadiu se află „cu recrutarea agenţilor din rândurile batalioanelor de condamnaţi, foştilor legionari, refugiaţilor şi diferiţilor condamnaţi”.[176] Ca răspuns, lt.-colonelul D. Bădărău informa că, „batalioanele de condamnaţi (dintre care trebuiau recrutaţi agenţii – P.M.) au fost dizolvate, iar efectivele lor repartizate pe la toate M./arile/ U./nităţi/”. Mai mult, spunea că, „Până acum dintre pedepsiţi nu am găsit elemente care să prezinte garanţia că ar putea să ne facă vre-o treabă. Cei care se oferă singuri, nu au posibilităţi (de a acţiona – P.M.)”. Închisorile civile din zonă (de unde se puteau recruta agenţi) au fost evacuate. În schimb, Centrul a reuşit să recruteze cinci agenţi dintre dezertorii demascaţi şi prinşi (care aveau familiile în Ţară, ca garanţie). Aceştia se aflau în curs de verificare prin implicarea lor la incursiuni pentru capturarea prizonierilor sovietici (până la acel moment au fost trimişi în trei incursiuni, însă nu au reuşit să facă nimic). După ce prin acest procedeu li se stabilea „curajul, buna credinţă şi legătura sufletească”, ei urmau să fie încadraţi în echipele de şoc, pentru misiuni în spatele inamicului.[177]

Luând în considerare că, recrutarea de agenţi în acele condiţii dificile era anevoioasă şi foarte pretenţioasă, la 27 iunie 1944, M.St.Major, Secţia a II-a sublinia că, „Centrul («Í» – P.M.) nu trebuie să se bizuie pe ajutorul altora, ci să-şi facă singur majoritatea recrutărilor de care simte nevoie”. Recomanda, ca un ofiţer al Centrului să meargă în localităţile din Vestul Ţării, în care s-au refugiat locuitorii Basarabiei şi unde ar putea găsi persoanele necesare serviciului. Pentru recrutarea elementelor din rândurile Armatei (ofiţeri şi trupă) a fost cerută aprobarea forurilor superioare. Până la primirea aprobării, şeful Centrului „H” trebuia să se ocupe de identificarea şi stabilirea persoanelor din cadrul Armatei, utile în acţiunile informative şi contrainformative.[178]

Funcţionarul Izvoreanu (maiorul Th. Botezatu) a intensificat lucrul de recrutare a agenţilor şi s-a ocupat mai mult de instructajul lor. La 17 iulie 1944 „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” i-a dat ordin ca „În după amiaza zilei de 19 Iulie, să fiţi prezent la Chişinău, unde veţi rămânea mai mult timp, pentru a ne ajuta la instructajul agenturii. Aranjaţi ca în lipsa Dvs. Serviciul să nu sufere”.[179]

În iulie 1944 acţiunea informativă a fost desfăşurată de agenţii Vitea (Nr. 87 H.E.), Kludţchi (Nr. 85 H.E.), Marta (Nr. 75 H.E.), Iov (Nr. 79 H.E.), Fulger (Nr. 55 H.E.), Cocoş (Nr. 51 H.E.), Cazac (Nr. 77 H.E.), Şarpe (Nr. 49 H.E.), Tatiana, Vâlceanu, Jan (Nr. 89 H.E.), Chiriac (Nr. 73 H.E.), Micu (Nr. 53 H.E.), Sultan (Nr. 57 H.E.) şi Curajosu (Nr. 81 H.E.).[180] Pentru lucrul în rândul prizonierilor sovietici, aflaţi în lagărele din Vestul Ţării, a fost recrutat în iulie 1944 agentul Nr. 83 H.I., ca agent intern în Timişoara.[181]

În agenturile judeţene din Basarabia acţionau agenţii: Nicolae Ghiorghiu din com. Puţinteii-Mari, jud. Orhei; Constantin Munteanu din com. Drăgăşani, jud. Bălţi; Ion Marian, agent extern; Emil Orban; Gheorghe Dumbrăveanu din com. Slobozia Doamnei, jud. Orhei; Nicolae Zbârnea din com. Slobozia Doamnei, jud. Orhei; Teodor Şerban din Chilia Nouă; Ciobanu; Moşânga din Tiraspol; Nadejda Korneli din Simferopol; Vera Popp din jud. Orhei, evacuată în com. Gavrileşti, jud. Bălţi; Gheorghe Roadedeal din com. Cornova, jud. Bălţi, evacuat în com. Gavrileşti, jud. Bălţi; Dionisii Crăsnăşanu din com. Cornova, jud. Orhei, evacuat în com. Gavrileşti, jud. Bălţi; Paraskovia Evtuşenko, care a fost evacuată împreună cu maiorul Velescu la Vest de Nistru; Janna Russakova, agentă germană din Simferopol.[182]

În seara zilei de 14 iunie 1944, Comandamentul Armatei a III-a s-a retras în Vestul Prutului, cartiruindu-se în localităţile Pechea, Cuza Vodă, Slobozia, Conache şi Independenţa, jud. Covurlui.[183] La sfârşitul lunii iunie 1944 „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău” se afla la Chişinău, Subdetaşamentul „A”[184] („Maior D. Bogos”, Subcentrul „H.1”) la Străşeni,[185] iar Centrul de Informaţii „B” se afla la Iaşi.[186]. La mijlocul lunii iulie 1944 Comandamentul Armatei a III-a urma să se deplaseze cu cele patru Secţii la Cişmeaua-Văruită, iar Serviciul Intendenţei şi celelalte servicii rămâneau la Bolgrad, jud. Ismail.[187]

La începutul lunii mai 1944, Centrul „H” dispunea de cinci aparate radiotelegrafice, tip „Sever” (dintre cele şapte depozitate la sediul Centrului): câte un aparat se găsea la „Biroul Maior Th. Botezatu”, „Biroul Maior D. Bogos”, „Biroul Cpt. Gr. Cononovici” (adus de la Bucureşti) şi „Biroul Maior Şt. Patriche”. Unul din cele şapte aparate a fost adus din Simferopol (captură), iar două aparate neutilizate se aflau în rezervă.[188]

La 13 mai 1944 M.St.Major, Secţia a II-a anunţa Centrul „H” că, Serviciul Radio a luat măsuri pentru a pune la dispoziţia agenţilor un telegrafist şi trei aparate radiotelegrafice (două tip „Serad” şi unul tip „Sever”).[189]

În dotarea detaşamentului se afla un „Ford” american, trei „Gaz”-uri (toate în stare bună) şi un „Picap” (care trebuia reparat), precum şi două autoturisme „Mercedes-Benz” (în stare bună), „Opel Olimpia”, „Horch” şi două „Ford”-uri americane (care necesitau reparaţii). La 9 iunie 1944 Detaşamentul „Lt. Colonel D. Bădărău” dispunea de plinurile maşinilor şi în plus de 400 litri de benzină şi 40 litri ulei (la sediul detaşamentului), precum şi de câte 100 litri de benzină şi câte 10 litri de ulei, la sediul fiecărui subdetaşament.[190]

La 25 iunie 1944 Centrul „H” informa că, personalul Centrului (ofiţeri, subofiţeri şi funcţionari civili) era dotat regulamentar cu armament propriu, iar trupa în termen pentru nevoile de serviciu, era dotată de unităţile cărora aparţineau cu pistoale automate sau revolvere. Alt armament în dotarea Centrului nu exista, astfel că, şeful Centrului menţiona despre nevoia dotării cu armament a agenţilor săi în misiunile speciale şi ruga să i se dea Centrului 15 pistoale automate cu câte 300 cartuşe, 15 revolvere cu câte 100 cartuşe, 15 pumnale finlandeze, 10 busole şi 5 ceasornice. Toate aceste materiale trebuiau considerate consumabile, deoarece urmau să fie date agenţilor în misiuni externe.[191]

La cele de mai sus, adăugăm că, la 11 august 1944 Subcentrul „H.2” ruga Centrul „H” să echipeze unele grade inferioare cu uniforme şi armament, echipare foarte necesară, „având în vedere zona de război în care ne găsim, «Biroul» nostru fiind expus la atacuri de partizani, paraşutişti sau chiar trupele regulate inamice”.[192]

La 7 iulie 1944 Comandamentul Armatei a III-a (M.U. „Pavel”) ruga „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” („Hamangiu”), să-i comunice dacă are declaraţii de la refugiaţii români din teritoriile ocupate de sovietici. Interesau anume informaţiile referitoare la reintroducerea sistemului sovietic în instituţiile publice, la acţiunile împotriva bisericii şi a religiei, ş.a. De aceste de declaraţii (legalizate) era interesat şi O.K.H.-ul german, pe care intenţiona să le folosească în propaganda din străinătate.[193]

La 5 iulie 1944 Centrul „H” a interogat câţiva refugiaţi din teritoriile basarabene ocupate de sovietici, de la care a obţinut date asupra situaţiei din acele regiuni. Constantin Munteanu, de 22 de ani, originar din comuna Drăgăneşti, jud. Bălţi, a declarat că, şi-a făcut serviciul în Regimentul 3 Pionieri. La 22 februarie 1944 a plecat acasă într-un concediu medical de 60 de zile. Peste o lună după ce a sosit acasă, la 20 martie 1944, comuna lui a fost ocupată de trupele sovietice. După o săptămână de la venirea unităţilor sovietice, au sosit organele N.K.V.D.-ului, care au purces la identificarea persoanelor suspecte şi au contribuit la constituirea consiliului comunal (care avea aceeaşi componenţă ca şi în anul 1940/1941). Tot atunci, N.K.V.D.-ul a recrutat mai multe persoane – „golanii satului” – ca agenţi secreţi. Persoanele considerate ostile regimului sovietic erau arestate sau împuşcate pe loc. Din punct de vedere administrativ, mai multe comune alcătuiau un raion, conducerea căruia era tot cam aceiaşi din 1940/1941.

Armata Sovietică îi spunea populaţiei că, este obligată s-o hrănească, căci soldaţii „ei luptă pentru a ne dezrobi de sub jugul german şi român”. Ţăranii basarabeni erau deposedaţi de vite, cereale şi lucruri de prin casă, iar femeile au fost obligate să le spele rufele soldaţilor. Au fost stabilite impozite împovărătoare în natură pe anul 1943 şi subscripţii băneşti pentru armată. După cum declara interogatul, „Populaţia este foarte îngrijorată şi amărâtă de tot ce fac sovietele, aşteptând reîntoarcerea armatelor aliate (româno-germane – P.M.), pentru a-i scăpa de soviete”.

Refugiatul Dionisie Crasnaşanu, originar din comuna Cornova, jud. Orhei, a fost mobilizat la 18 martie 1944 în Regimentul Pontonieri Brăila. Peste scurt timp a plecat acasă într-o permisie pentru a-şi evacua soţia în Vechiul Regat. În drum spre casă a aflat că, comuna lui a fost ocupată de trupele sovietice.

Dionisie Crasnaşanu a declarat aceleaşi lucruri pe care le-a spus şi Constantin Munteanu, dar a mai adăugat că, soldaţii sovietici îi băteau pe ţăranii înstăriţi (culaci), consideraţi de regimul bolşevic „duşmani ai poporului”. Au fost devastate şi distruse de soldaţii sovietici gospodăriile persoanelor evacuate.

Un alt refugiat, Gheorghe Roadedeal de 22 de ani, din aceiaşi comună, pe lângă cele sus menţionate a mai declarat că, biserica din Cornova a fost devastată de militarii bolşevici, care au sustras covoarele şi alte obiecte de preţ din biserică.[194]

De menţionat că, după această exploatare informativă, toţi trei aceşti refugiaţi au fost recrutaţi ca agenţi-informatori ai Centrului „H”.

La 21 iulie 1944 „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău” raporta despre doi refugiaţi din satul Busovca (24 km. Nord Orhei), care au trecu linia frontului în sectorul româno-german. În urma exploatării acestora[195], s-a putut afla că, în regiunile basarabene ocupate de sovietici, bisericile au fost deschise, dar din lipsă de preoţi, în multe din ele, slujbele religioase nu se ţineau. Acolo unde se făceau, erau oficiate de călugări sau preoţi bătrâni, care nu s-au refugiat. La biserică mergeau numai localnicii.

Basarabenii din teritoriile ocupate erau extrem de nemulţumiţi din cauza „impozitelor fără măsură, a muncii obligatorie pe care trebuie să o presteze, a abuzurilor de tot felul, săvârşite de armată şi pentru că toţi bărbaţii valizi au fost ridicaţi”.[196]

La 29 iulie 1944 Centrul „H” a înaintat M.St.Major, Secţiei a II-a un raport asupra comportamentului sovieticilor în teritoriile româneşti ocupate. În raport se spunea că, trupele roşii după invadarea teritoriului basarabean, „s-au hrănit numai prin exploatarea locală, fără nici o normă”. La trecerea prin localităţi sau în cantonamente, trupa era împărţită pe la case, iar populaţia obligată să o hrănească. În afară de aceasta, fiecare soldat putea lua ce dorea din avutul ţăranului. Deşi nemulţumită, populaţia s-a consolat cu acest comportament, crezând că e o situaţie provizorie.

Din primele momente de la revenirea autorităţilor sovietice, după un recensământ al populaţiei şi inventarierea averilor, populaţia a fost impusă la plata impozitului în natură. Locuitorii cu o suprafaţă arabilă de 5 ha. au fost impuşi să dea pentru armată câte 40 kg. pâine de pe un hectar, 10 kg. de fiecare vită sau porc, precum şi ouă, lapte, etc. Acei cu o avere de la 5 ha. în sus, urmau să dea câte 100 kg. cereale de pe fiecare hectar şi câte 25 kg. carne de pe fiecare vită sau porc.

Soldaţii sovietici s-au dedat la siluirea femeilor şi fetelor basarabene. Au fost arestaţi toţi cei care au fost în serviciul administraţiei româneşti, au denunţat pe comunişti sau pe partizani. Unii au fost arestaţi fără nici un motiv, deoarece arestările se efectuau în urma denunţurilor, orice persoană putând fi arestată chiar şi în baza declaraţiilor false.

La scurt timp de la ocuparea teritoriului, sovieticii înfiinţau în fiecare sat comitete săteşti formate dintr-un preşedinte, un secretar şi 6-12 membri. Au intrat în comitete, în primul rând, persoanele care au fost în aceleaşi funcţii în anul 1940/1941. Locurile vacante in administraţie au fost complectate numai cu persoane de mare încredere. Comitetele săteşti, în majoritatea cazurilor, au fost formate din persoane din localitate şi foarte rar se găsea câte un preşedinte sau secretar adus de peste Nistru. În posturile administrative raionale importante, toate persoanele au fost aduse din Uniunea Sovietică, unii deţinând aceste posturi şi în 1940/1941. Funcţionarii localnici din administraţia românească, care nu s-au refugiat în Vechiul Regat, au fost destituiţi. Doar unii dintre ei, care prezentau încredere, au primit diferite posturi neînsemnate.

Militarii şi funcţionarii sovietici tratau populaţia cu multă duşmănie şi neîncredere. Nimeni din localnici nu era încrezut de soarta şi avutul său: „Individul şi gospodăria /lui/ este la bunul plac al oricărui rus”. Reclamaţiile nu se luau în seamă.

Se susţinea că, evreii veniţi din Transnistria, erau socotiţi de noile autorităţi, „ca elemente de încredere, deşi nu deţin posturi oficiale, decât prea puţini din ei şi numai prin oraşe şi târguri”. Se vorbea că, numai în oraşul Bălţi urmau să fie colonizaţi circa 10.000 de evrei.

Moneda de circulaţie în Basarabia ocupată era rubla sovietică, însă nimeni nu-i ştia cursul de schimb şi puterea ei de cumpărare. Moneda românească a fost scoasă din circulaţie, populaţia fiind obligată să depună la birourile financiare raionale, toate rezervele de lei româneşti, fără nici o compensaţie. Însă, prea puţini basarabeni s-au conformat acestei dispoziţii. Locuitorii nu-şi desfăceau produsele de teama de a nu le fi luate fără plată. Populaţia trăia din rezervele pe care le-a putut acumula în trecut şi pe care le ţineau acum ascunse. Statul nu achita nici o rechiziţie efectuată. Pe lângă dările în natură, destul de apăsătoare, impozitul în bani încă nu fusese introdus, dar populaţia a fost obligată să subscrie la împrumutul pentru armată, de la 25 până la 500 de ruble pe cap de familie.

Cu toate că cultul religios nu fusese interzis, multe din bisericile Basarabiei ocupate au fost închise din lipsa preoţilor, care s-au refugiat în Vechiul Regat. La biserică (acolo unde erau deschise), militarii şi funcţionarii sovietici nu mergeau, decât numai populaţia locală. Multe din biserici au fost jefuite, iar lucrurile sfinte batjocorite de sovietici (cazul bisericii din satul Cornova şi din Slobozia Doamnei, jud. Orhei).

În satul Cornova, militarii sovietici, pentru a le dovedi sătenilor că Dumnezeu nu există, în bătaie de joc, i-au închis în biserica satului, punându-i să se roage lui Dumnezeu ca să-i pună în libertate. După un timp, cei ce i-ai închis le-au deschis uşile bisericii şi râzând le-au spus că, dacă Dumnezeu ar fi existat, atunci el le-ar fi dat drumul şi nu soldaţii. În general, sovieticii priveau cultul religios ca o chestiune pur particulară, care interesa exclusiv populaţia locală.

Bărbaţii valizi, în vârstă de 17-55 ani, au fost mobilizaţi şi duşi majoritatea în U.R.S.S. O parte din tineret efectua pregătirea premilitară pe loc. Femeile şi copiii erau scoşi la diferite munci cu caracter militar (tranşee, lucru la şosele şi căi ferate).

Din punct de vedere propagandistic, se lucra foarte intens. La diferite adunări, populaţiei i se explica situaţia de pe front, cu date exagerate. Spre exemplu, în luna iunie 1944, basarabenilor din Nordul Provinciei, li se spunea că, Chişinăul şi Bucureştiul sunt în mâna trupelor sovietice, (care în realitate au căzut la 24 şi respectiv 31 august 1944). De frica sancţiunilor severe, populaţia răspundea „aproape prompt la toate chemările sovietice”.

Grupări de partizani antibolşevici în Basarabia nu s-au atestat. Totuşi, în unele sate (spre exemplu, în Dumbrăviţa, 15 km. Nord-Est Corneşti-Târg, jud. Lăpuşna), cu ocazia evacuărilor întreprinse de noile autorităţi, populaţia s-a răzvrătit, omorând militari sovietici. Situaţia a fost restabilită cu ajutorul armatei, în rândurile populaţiei înregistrându-se mulţi morţi şi răniţi.

În general, cu ocazia venirii trupelor sovietice, „puţină lume şi-a manifestat bucuria; (din cauză că – P.M.) aceştia sunt derbedei şi oameni fără căpătâi”. Lumea era foarte nemulţumită şi cu mare teamă de soarta zilei de mâine.[197]

În acţiunile din vara anului 1944, când situaţia era foarte tensionată, colaboratorilor Centrului li se cerea o maximă operativitate în prezentarea informaţiilor pentru exploatare. La una din notele informative cu informaţii tardive, prezentat de „Biroul Căpitan Gr. Cononovici”, (referitor la un atac dat de sovietici în capul de pod Răscăieţi), şeful Centrului a replicat: „23.VI.1944. Ordin Cpt. Cononovici, că informaţiunea s-a primit la noi de abia a treia zi, deci mult prea târziu. /ss/ Bădărău D.”.[198] De asemenea, căpitanului Gr. Cononovici i s-a cerut: „Aranjaţi ca evenimentele să le puteţi afla la timp, de asemenea să ni le raportaţi şi nouă la timp”,[199] precum şi, după posibilitate, să precizeze de fiecare dată ce fel de trupe inamice au fost văzute în mişcare.[200]

Pe parcursul lunii iulie 1944, „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” a întocmit şi înaintat M.St.Major, Secţia a II-a, precum şi autorităţilor din zonă, 23 de note şi rapoarte informative, şi 13 rapoarte contrainformative.

În acele clipe grele, pentru o documentare cât mai bună, au venit în vizită în teren mai mulţi funcţionari din eşaloanele superioare cu profil informativ şi contrainformativ. La 15 iulie 1944, „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” informa pe maiorul Th. Botezatu şi căpitanul Gr. Cononovici că, în ziua de 17 sau 18 iulie, va veni în inspecţie la birourile lor maiorul Albeanu de la Secţia a II-a a M.St.Major, căruia trebuiau să-i prezinte orice informaţie cerută. La acel moment maiorul Albeanu se afla la „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău”, unde îi era prezentată activitatea celor două „Birouri”.[201]

La 1 august 1944 M.St.Major, Secţia a II-a i-a trimis Centrului „H” dispoziţii în vederea unei cât mai bune şi rapide obţineri de informaţii.[202] Astfel, pentru a se facilita acţiunea de căutare şi de obţinere a informaţiilor „cât mai reale pentru Marele Stat Major”, era necesar ca misiunile puse în faţa agenţilor interni şi externi „să fie lipsite complet de teorie sau de generalităţi şi să cuprindă toate preciziunile de care aceştia au nevoie pentru executare”. Agentului urma să i se dea un „ordin de misiune”[203] categoric, în care să se prezinte scopul urmărit (indicându-i-se precis informaţia ce trebuia procurată), modul de executare a misiunii (punctul de ieşire şi de intrare prin linia frontului şi cine îl ajută la trecere; itinerarul deplasării, care nu era în toate cazurile obligator şi punctul de destinaţie; durata misiunii). Separat de „ordinul de misiune” trebuia să i se vorbească de: conduita pe care urma să o aibă în misiune; persoanele de legătură; modul cum să înregistreze ceea ce observă; activităţile desfăşurate şi măsurile luate de inamic (pentru a le putea ocoli). Misiunea primită de agent trebuia să-l pună în situaţia de a aduce materialul informativ cerut şi fără întârziere; să nu-l facă să-şi rişte viaţa pentru informaţii de minimă importanţă; să nu-l facă să renunţe la executarea misiunii (sau să raporteze date false) din cauza imposibilităţii executării ei.[204]

Către mijlocul lunii iulie-începutul lunii august 1944 M.St.Major a efectuat unele reorganizări ale serviciilor sale informative de pe Frontul din Răsărit.[205] La începutul lunii iulie 1944, M.St.Major, Secţia a II-a a decis constituirea unui nou centru de informaţii cu iniţiala „G”, cu două subcentre în subordine.[206] Şeful Centrului „H” a fost împuternicit cu selectarea personalului pentru încadrarea noului centru. Dar, la 15 iulie 1944, i-a raportat Secţiei a II-a a M.St.Major, despre criza de personal: „(…) Până acum nu am putut găsi nici un ofiţer apt a fi adus în serviciu pentru Centrul «G». Deocamdată facem investigaţii pentru a putea găsi elemente destinate să complecteze încadrarea proprie”.[207]

În ziua de 6 august 1944, în conformitate cu dispoziţiile Secţiei a II-a a M.St.Major, lt.-colonelul D. Bădărău a predat la Chişinău, conducerea Centrului „H” maiorului Th. Botezatu,[208] care, la rândul său, a predat la 10 august 1944 conducerea Subcentrului Nr. 5 Informaţii maiorului magistrat Ştefan Berechet.[209] Lt.-colonelul D. Bădărău a fost numit şef al Centrului de Informaţii „T”, constituit prin dedublarea Centrului „H”.[210] Puţin mai târziu, la 9 august 1944, M.St.Major, Secţia a II-a informa Divizia 14 Infanterie (pe lângă care era ataşat Centrul „H”) că, lt.-colonelul D. Bădărău a fost numit în calitate de şef al centrului de informaţii ataşat pe lângă o mare unitate (cu indicativul M.U. „Dobrogea”) la Bacău, cu o misiune ce i-a fost comunicată verbal. Centrul „H” trebuia să se ocupe şi de constituirea unui centru de informaţii cu indicativul „M”. Pentru încadrarea lui au fost detaşaţi căpitanul O. Prodan (ulterior trecut la Centrul „T”) şi angajatul civil F. Slijewski, şi dotat cu o staţie radiotelegrafică centrală cu doi telegrafişti, precum şi cu mijloace de transport (două motociclete, două autoturisme şi două autocamioane).[211]

De obicei, de constituirea unui nou centru de informaţii se ocupa un fost şef de centru. Conducerea centrului său era predată (prin „proces-verbal” de predare-primire a celei mai mari părţi a personalului şi materialelor) unui ofiţer destoinic, specializat în informaţii şi contrainformaţii, desemnat de M.St.Major, Secţia a II-a. Noul centru era alcătuit din puţinul personal şi materialele aduse de şeful lui de la centrul pe care l-a condus şi din personalul detaşat de M.St.Major, Secţia a II-a. Deci, un nou centru se forma prin divizarea unui centru în două părţi, conducerea noului centru fiind preluată de şeful centrului divizat, ulterior urmând munca de recrutare a agenturii.

În ziua de 9 august 1944 lt.-colonelul D. Bădărău, împreună cu colaboratorii din subordine (Centrul „T”) a plecat din Chişinău spre Bacău.[212] După cum am spus, o parte din personalul, autovehiculele şi materialele Centrului „H” au trecut la Centrul „T” - 19 ofiţeri, subofiţeri şi grade inferioare, 10 agenţi în curs de pregătire pentru a fi lansaţi, 2 autoturisme, 1 camion şi o camionetă, 4 aparate radio emisie-recepţie. Printre ofiţerii încadraţi în Centrul „T” erau maiorul Şt. Velescu şi căpitanul O. Prodan.[213]

La Centru „H” (aflat la Chişinău, strada Alexandru cel Bun nr. 113) a rămas un personal de 15 ofiţeri, subofiţeri şi gradele inferioare,[214] considerat, ca şi celelalte unităţi şi formaţiuni aflate în garnizoana Chişinău, ca fiind unitate operativă.[215] Echipa de Poliţie Specială de Campanie a Centrului, aflată în continuare sub conducerea sublocotenentului Mihail Cruceanu, era compusă din 6 militari.[216] De menţionat că, chiar şi după numirea maiorului Th. Botezatu în fruntea Centrului „H”, Centrul continua să mai poarte în corespondenţă şi titulatura de „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău”.[217]

Către data de 8 august 1944 încadrarea cu ofiţeri a Centrului „H” se prezenta astfel: la Centrul „H” - maior Theodor Botezatu (şef), căpitan Teodorescu (ajutor, venit de la Centrul „T”)[218], sublocotenent în rezervă Vladimir Cepreanu /zis „Palade”/ şi sublocotenent în rezervă Mihail Cruceanu (şeful Echipei de Poliţie Specială de Campanie); la Subcentrul „H.1” - maior în rezervă Dumitru Bogos (şef) şi sublocotenent în rezervă Dumitriu Alexe Clipa /zis Popescu/; la Subcentrul „H.2” - căpitan Grigore Cononovici (şef) şi sublocotenent în rezervă Roman Biscup (ajutor); la Subcentrul „H.5” - maior în rezervă Ştefan Berechet (şef) (Subcentrul Nr. 5 se afla în august 1944 la Bairamcea[219]) şi locotenent în rezervă Stan Cucu /zis „Stănescu”/ (ajutor). La conducerea Secţiei a II-a a M.St.Major se afla colonelul Runceanu.[220]

Subcentrul „H.1”, în frunte cu maiorul în rezervă Dumitru Bogos, număra 6 colaboratori, iar Subcentrul „H.5”, condus de maiorul Ştefan Berechet, - 19 colaboratori.

Agentura Centrului „H” era alcătuită din 20 de agenţi (5 aflaţi în misiune, 3 gata pentru a fi trimişi în misiune şi 12 aflaţi în teritoriul Basarabiei administrat de trupele germano-române, cu misiuni contrainformative, din care 1 era plecat la Timişoara).[221]

În perioada 1 august 1943-1 august 1944 Centrul „H” cu subcentrele sale („H.1”, „h.2” şi „h.5”) a avut încadrate 51 de grade inferioare.[222] În aceiaşi perioadă de timp, gradele inferioare ale Centrului (inclusiv poliţiştii echipei P.S.C.) au avut de la 1 până la 4 concedii (cu o medie de 2 concedii pentru fiecare persoană).[223] Centrul „H” era dotat cu 5 autoturisme şi 4 camionete (din care 7 erau în stare bună), 7 aparate radio emisie-recepţie (toate în stare de funcţionare), aparate şi materiale fotografice, etc.[224]

Autovehiculele Centrului „H” (mai exact, a subcentrelor) aflate la Bolgrad urmau să fie aduse la Manzâr, unde se mai găseau maşini ale subcentrelor. Tot acolo urmau să fie aduse şi maşinile de la Bairamcea. Concentrarea tuturor autovehiculelor trebuia să aibă loc la 8 august 1944 la sediul „Biroului Căpitan Gr. Cononovici”. În aceiaşi zi, sub conducerea sublocotenentului R. Biscup, maşinile urmau să pornească spre Chişinău, la Centru (pe itinerarul Manzâr-Căuşani-Grigorievca-Sângera-Chişinău) şi să aducă toate materialele şi piesele de schimb, precum şi impedimentele aflate la Bolgrad.[225]

Dotarea Centrului „H” cu autovehicule, până în august 1944, era următoarea: la sediul Centrului se aflau 3 autoturisme şi 3 camionete; la Subcentre – „H.1”, „H.2” şi „H.5” – câte 1 autoturism şi o camionetă, în total 6 autoturisme şi 6 camionete, toate în stare bună,[226] cărora lunar li se aloca circa 2.500 litri de benzină şi uleiul respectiv, alocaţie pe care Centrul „H” nu a depăşit-o niciodată.[227]

Autovehiculele existente la Centrul „H”, cât şi cele care au fost transferate la Centrul „T”, conform spuselor lt.-colonelului D. Bădărău, nu trebuiau să impresioneze prin numărul lor, căci toate erau „vechi şi uzate, trebuind după fiecare drum să fie revăzute, reparate, etc.”. Se insista asupra reparării lor şi a păstrării repartiţiei existente, „căci numai aşa ele vor putea dura”.

La Centrul „H” au rămas 4 aparate radio emisie-recepţie (tip „Sever”), în stare de funcţiune (câte unul la cele trei subcentre şi unul la sediul Centrului, deservite fiecare de câte un bun radio-telegrafist. Centrul avea legătură radio numai în interiorul reţelei, nu şi cu M.St.Major. Pentru menţinerea legăturii cu M.St.Major, se insista ca staţia radio ce a fost repartizată Centrului „T” să fie restituită după repararea ei Centrului „H”.[228] Ca recompensă, la mijlocul lunii august 1944, Centrul i s-a dat o staţie radio emisie-recepţie „Demcle” - un aparat nou, inedit pentru radiotelegrafiştii Centrului, astfel încât, maiorul Th. Botezatu cerea trimiterea instrucţiunilor de utilizare a staţiei sau a unui specialist pentru a pune staţia în funcţiune, radiotelegrafistul Centrului, plutonierul A. Diacu, necunoscând acest sistem.[229] Deoarece staţia „Demcle” nu putea fi utilizată (din lipsa instrucţiunilor de instalare), iar „Hugues”-ul era în curs de a fi ridicat din Chişinău şi staţia tip „Sever” „nu are bătaia suficientă”, Centrul „H” risca să rămână fără legătură cu M.St.Major.[230]

La 8 august 1944 M.St.Major, Secţia a II-a anunţa prin adresa nr. 624.046 Centrul „H” că, în vederea conspirativităţii sporite, în corespondenţa secretă nu va mai fi utilizat pe viitor cuvântul „conspirativ”, în locul lui urmând a fi introdus cuvântul „Alno” (de la latinescul alter nomen).[231]

În această perioadă misiunile subcentrelor au rămas neschimbate, adică: 1. exploatarea tuturor surselor informative (prizonieri, dezertori, refugiaţi, etc.) şi contrainformative; 2. menţinerea legăturii cu M.U. din zonă; 3. recomandarea, pentru Centru, a elementelor apte şi capabile să lucreze în misiuni externe.[232] Lansarea agenţilor-informatori pe calea aerului nu intra în competenţa Centrului „H”, deoarece, după cum informa, la 12 august 1944, maiorul Th. Botezatu (noul şef al Centrului „H”), chestiunea lansării paraşutiştilor-agenţi români în spatele frontului sovietic a fost preluată de Centrul de Informaţii „T”.[233]

Unităţile Armatei Sovietice îşi continuau ofensiva. Bombardamentele violente de artilerie şi aviaţie împingeau trupele germano-române spre Vest.

Subcentrul „H.2” (sau Subdetaşamentul „B”[234], în frunte cu căpitanul Gr. Cononovici) aflat la Manzâr, raporta Centrului „H”, la 21 august 1944 că, pe parcursul acelei zile nu s-a putut lucra cu aparatul de radio emisie din cauza bombardamentului aerian care a durat circa 13 ore încontinuu. În aer permanent erau câte 20-30 avioane care bombardau.[235] La 22 august se aducea la cunoştinţa Secţiei a II-a a M.St.Major că frontul se repliază spre Vest. Evacuarea teritoriului era preconizată să se facă în 7 zile. Frontul urma să se retragă pe râul Prut, subdiviziunile Centrului „H” aflându-se în curs de deplasare.[236]

Deoarece se preconiza mutarea liniei de apărare pe Prut, începând cu 22 august 1944, zona de acţiune a Subcentrelor 1, 2 şi 5 ai Centrului „H” s-a modificat: Subcentrul „Cpt. Cononovici” trebuia să acţioneze pe direcţia Manzâr-Tarutino-Ceadâr Lunga-Cahul, (în Cahul urma să-şi stabilească reşedinţa); Subcentrul „Maior Berechet” urma să-şi desfăşoare activitatea pe direcţia Bairamcea-Tătărăşti-Bolgrad-Galaţi, (în incinta şcolii primare nr. 8 din Galaţi trebuia să-şi instaleze sediul); Subcentrul „Maior Bogos” trebuia să acţioneze pe direcţia Chişinău-Huşi, (în Huşi să-şi stabilească reşedinţa).

Centrul „H” se afla în deplasare spre Prut, cu direcţia nedifinită (cu instalarea probabilă a sediului în Galaţi sau Tecuci). Menţinerea legăturii radio urma să se facă prin contactele de la orele 6, 9, 12, 15, 18, 21 şi 24, câte cinci minute la fiecare oră plină.[237] După posibilitate, legătura cu Centrul trebuia menţinută în permanenţă, de la care subcentrele primeau ordine, iar ele la rândul lor, urmau să-i raporteze situaţia şi evenimentele din zonă.

Subcentrele au primit ordine să acţioneze pe lângă şi în folosul imediat al M.U. din zonă. Trebuiau să fie gata în orice moment pentru deplasare[238] şi să aibă grijă de personalul său, materiale şi maşini.[239] Unele unităţi nu dispuneau de mijloace de transport rapide adecvate situaţiei, astfel că, la 21 august 1944, Subcentrul Nr. 2 cerea Centrului „H” un autoturism, „pentru a avea mijloc rapid de deplasare, fiind mare nevoie”.[240]

La 22 august situaţia de pe front era foarte grea. La ora 20 Subcentrul Nr. 5 urma să înceapă deplasarea spre Vest. Despre Subcentrul Nr. 2 nu se ştia nimic.[241]

În ziua următoare, la 23 august 1944, guvernul de la Bucureşti a căzut, România schimbându-şi orientarea politico-diplomatică şi militară. Foştii aliaţi au devenit duşmani, iar Armata Sovietică a invadat teritoriul românesc.

După 23 august 1944, spionii sovietici au devenit „buni prieteni ai Statului Român”. Românii care au colaborat până atunci cu sovieticii au devenit persoane de încredere. Spre exemplu, numeroşi legionari încadraţi ca ofiţeri şi subofiţeri în Armata Română, care au luptat pe Frontul din Est şi care au căzut prizonieri la Don, au fost internaţi în lagărele sovietice, fiind apoi verificaţi, cercetaţi informativ şi selecţionaţi de organele N.K.V.D. Unii din „liderii” legionarilor prizonieri s-au adresat chiar autorităţilor sovietice, solicitând aprobarea executării unor acţiuni contra regimului de la Bucureşti. Pe teritoriul României urmau să fie lansate din avioane sovietice echipe de legionari cu scopul de a lua contact cu membrii Mişcării Legionare din Ţară şi de a organiza împreună o acţiune „care să ducă la răsturnarea regimului şi suprimarea mareşalului Ion Antonescu”. O astfel de acţiune urma să fie realizată o dată cu începerea ofensivei trupelor sovietice. Primele lansări s-au efectuat la începutul lunii mai 1944.

În contextul acestor acţiuni, în noaptea de 27-28 iulie 1944, în regiunea localităţii Olăneşti, jud. Vâlcea, au fost lansaţi 7 paraşutişti sovietici. O parte din ei au fost prinşi. După multiple investigaţii s-a stabilit că, acest grup format din legionari, a avut drept obiectiv asasinarea mareşalului Antonescu. Printre aceştia era Tudor Djonat, cunoscut ca unul dintre comandanţii legionari, „al şaselea membru în faimoasa echipă a spărgătorilor de fronturi de sub conducerea legionarului terorist Ovidiu Găină, şef al Poliţiei secrete legioane, fost chestor la Prefectura Capitalei în regimul legionar, ajutor al lui Ilie Stângă, implicat în asasinatele de la Jilava, din noiembrie 1940, asasinarea evreilor, iniţiator a numeroase jafuri şi unul dintre conducătorii rebeliunii din ianuarie 1941”, trimis pe front ca sublocotenent şi „dispărut în luptele de la Don”.[242]

Asupra lor au fost găsite importante sume de bani: paraşutistul Tudor Djonat a avut 231.000 lei, Pandele Vlăşceanu – 1.250.000 lei şi Gheracostea – 492.000 lei, în total 1.973.000 lei. Din totalul acestei sume, 1.691.194 lei, conform aprobării date, s-a distribuit celor care au luat parte la prinderea şi întreţinerea paraşutiştilor, cheltuieli de transport, etc., iar suma de 281.806 lei a rămas la Inspectoratul General al Jandarmeriei.[243] Banii rămaşi urmau să fie transferaţi Ministerului de Finanţe, însă după 23 august 1944, paraşutiştii au înaintat o cerere pentru restituirea sumei.[244]

Cererii i s-a dat curs, iar la 2 octombrie 1944 Inspectoratul General al Jandarmeriei s-a adresat Băncii Naţionale a României cu rugămintea ca „suma de mai sus (281.806 lei – P.M.) va fi ţinută la dispoziţie şi înaintată Domnului Teodor Djonat, Şeful Echipei”.[245] Suma a fost restituită, iar la 17 octombrie 1944, Teodor Djonat a confirmat primirea banilor printr-o chitanţă.[246]

Potrivit unor documente de arhivă, după 23 august 1944, Djonat şi Gheracostea au fost eliberaţi de armatele sovietice şi luaţi ca „oameni de încredere ai N.K.V.D.”. La începutul lunii septembrie 1944, Djonat a fost semnalat în uniformă de căpitan de geniu, apărând în postura de „delegat al N.K.V.D. pentru organizarea din punct de vedere comunist a regiunii Oltenia”. La rândul lui, Gheracostea, în ţinută de locotenent, venea aproape zilnic la sediul M.St.Major al Armatei Române.[247]

Şi Legaţia Britanică de la Bucureşti a cerut Statului Român restituirea banilor confiscaţi la paraşutiştii englezi - locotenent Louis Reubens şi sublocotenent Marcus Iosef -, prinşi în noaptea de 2-3 mai 1944 în comuna Breasta, jud. Dolj.

După cercetările efectuate asupra lor, Direcţia Siguranţei şi Ordinii Publice conchidea că, „În mod sigur aceşti paraşutişti au fost lansaţi cu misiuni determinate pentru spionaj”. Locotenentul Louis Rubens avea asupra sa 25 monede lire sterline aur, 26 dolari (a câte unul), 20.000 lei (10 bancnote a câte 2.000 lei), iar sublocotenentul Marcus Iosef - 7 monede lire sterline aur, 25 dolar (a câte unul), 20.000 lei (10 bancnote a câte 2.000 lei) şi 1.799 lei (în diversă bancnotă). Din toţi aceşti bani, a fost oprită doar suma necesară întreţinerii lor,[248] restul mai apoi a fost restituit.

Odată cu căderea regimului antonescian şi invadarea teritoriului românesc de către trupele sovietice, multe din reţelele informative au fost desconspirate. Aproape întreaga arhivă a Centrului de Informaţie „H”, care conţinea şi „fişele personale” ale agenţilor şi informatorilor, au nimerit în mâina foştilor inamici.[249] Deşi foşti inamici, sovieticii continuau să trateze Armata Română ca pe o armată inamică.

Agentura a fost desconspirată, iar agenţii identificaţi în prima urgenţă, (căci „fişele personale” conţineau adresele de la domiciliu şi pe acelea de evacuare ale acestora). Începea sfârşitul...[250]

 

---oOo---

 

Soarta funcţionarilor Centrului „H” de după 23 august 1944, rămâne deocamdată necunoscută. Este ştiut doar faptul că, lt.-colonelul D. Bădărău, fiind un bun specialist în materie informativă şi contrainformativă, a fost încadrat în M.St.Major al Armatei Române, în funcţia de şef al Biroului 1 din Secţia a II-a pentru coordonarea activităţii informative pe Frontul de Vest împotriva Germaniei naziste.[251] În perioada campaniei din Vest, la un moment dat, semna actele chiar ca şef al Secţiei a II-a a M.St.Major al Armatei Române, apoi în calitate de şef al Secţiei a II-a a Comandamentului Armatei a IV-a.[252]

La 6 iunie 1945 lt.-colonelul D. Bădărău urma să se prezinte la Bucureşti, la Ministerul Apărării Naţionale, fiind chemat de ministru. Ordinul de prezentare s-a dat telegrafic Centrului „H” (care continua să existe).[253] Trei zile mai târziu, la 9 iunie 1945, M.St.Major a primit acelaşi ordin - ca lt.-colonelul D. Bădărău, revenit din concediu (la 27 mai 1945) să se prezinte la Bucureşti. La 12 iunie, însă, M.St.Major informa Ministerul Apărării Naţionale că, lt.-colonelul încă nu a revenit din concediu.[254]

Rămâne acoperit de mister motivul cererii de prezentare a lui D. Bădărău la Ministerul Apărării Naţionale, dar şi soarta lui de mai departe, precum şi a foştilor lui camarazi cu care a activat pe Frontul din Răsărit. Acest subiect, dar şi contribuţia adusă de Centrul „H” pe Frontul de Vest rămâne a fi un subiect de investigare pentru viitor.