DIN ISTORIA ACTIVITĂŢII ORGANELOR POLIŢIENEŞTI

ÎN BASARABIA ÎN PERIOADA ANILOR 1941-1944.[1]

 

 

Summary

 

This research is based on new-fangled archive documents that reveals all the aspects of the police body activities in Bessarabia during the regime of Marschal Ion Antonescu (1941-1944).

In order to participate in the anti-soviet war for the liberation of Bessarabia and North Bukowina, Romania had to reorganize the armed forces, the battle training and the revision of force missions for public order.

The campaign of Bessarabia and North Bukowina liberation that were under the Soviet occupation, broke out on June 22, 1941. During that period, Romania mobilized and called up the III^rd and the IV^th armies (helped by the XI^th German Army), as well as an important device of police forces on Prut river. On June 22, 1941, 23 Legions of Gendarmes, a mobile legion, 195 sections of gendarmes and 1.044 posts of gendarmes (10.000 gendarmes in all) were in the army zone of operation.

Besides great units of Romanian Army, the General Inspectorate of Gendarmerie, led by Constantin Z. (Piky) Vasiliu, organized Pretoral Services, that were helped in their security and order actions by the Police Companies, Battalions of Gendarmes and Special Police teams of Campaign.

At the end of July, 1941, as a result to the military activities, the Romanian sovereignty was reestablished in the territory between Prut and Nistru. The police authority was represented in Beesarabia by the 5^th Police Regional Inspectorate from Kishinev, led by the general Alfred Pacsimade, and in Bukowina it was represented by the 6^th Police Regional Inspectorate form Tchernowiz, led by the inspector Mihail Paun. The gendarmerie form Bessarabia was represented by Gendarmes Inspectorate form Kishinev and that form Bukowina, by Gendarmes Inspectorate form Tchernowiz.

The security maintenance was based on an established legal background made by means of a permanent supervision of dangerous persons, but also by means of raids organization. An important concern consisted in the supervision and annihilation of iron guardists, communists and other seditious activities and currents, enemy spions, offenders and criminals.

 

Participarea României la războiul antisovietic, pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, a necesitat reorganizarea anterioară ale forţelor armate, pregătirea de luptă şi revizuirea misiunilor forţelor de ordine publică.

Teritoriul României a fost împărţit în următoarele zone: zona armatelor de operaţii, care avea o adâncime de 50-60 km. de la limita dinainte a apărării; zona comandamentelor Etapelor, a cărei adâncime se afla pe crestele Carpaţilor Răsăriteni, trecea prin Mizil, până jos la Dunăre; zona de operaţii a Capitalei din subordinea Comandamentului Militar al Capitalei, creat în 1939; zona interioară (Inspectoratele de Jandarmi Alba, Craiova, Timişoara, parte din Inspectoratul de Jandarmi Bucureşti, plasate în spaţiul de responsabilitate al Armatei a IV-a române); Inspectoratele de Jandarmi Suceava, Iaşi, Galaţi şi Constanţa au trecut în subordinea Armatelor a III-a şi a IV-a de Operaţii. S-au luat măsuri pentru modificarea Legilor de organizare a forţelor menţinerii ordinii publice, cum ar fi Legea Jandarmeriei din 1929.[2]

Jandarmeria era compusă din formaţiuni teritoriale, mobile, de oraş, speciale, şcoli, formaţiuni de instrucţie şi servicii. Toate formaţiunile teritoriale mobile de oraş, speciale, şcolile, formaţiunile de instrucţie şi serviciile formau Inspectoratul General al Jandarmeriei (I.G.J.), comandat de un general şi ajutat de un general cu titlu de ajutor inspector general al Jandarmeriei.

În fruntea I.G.J., prin „Înaltul Decret Nr. 3.185” din 19 Septembrie 1940, a fost numit generalul de divizie, Constantin Z. (Piky) Vasiliu. În „Ordinul de zi de Comandament Nr. 43” din 19 septembrie 1940, adresat subalternilor săi, C. Z. Vasiliu, aducea la cunoştinţă că „mi s-a încredinţat Comanda Jandarmeriei”, „în zilele cele mai grele din existenţa ei”. Le cerea colaboratorilor săi să asigure „astăzi mai mult decât oricând în trecut, ordine şi linişte desăvârşită pentru ca Guvernul să poată vindeca, rănile deschise şi sângerânde ale Ţării”, suferite în urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940 (Basarabia şi nordul Bucovinei, nordul Transilvaniei şi Cadrilaretul).

În procesul de reorganizare a Statului, Jandarmeriei îi era necesară „o regăsire a ideilor de disciplină, legalitate şi dreptate, singurele suporturi morale în care ea poate trăi”. Pentru aceasta, noul Inspector General al Jandarmeriei era gata să depună „în slujba Instituţiei pe care am servit-o 35 de ani dea-rândul, tot devotamentul, toată puterea de muncă şi toată priceperea mea; şi sunt convins că voi avea lângă mine pe toţi cei însufleţiţi de imperativul ceasului de faţă”.

În încheiere, generalul sublinia că, „Însufleţit de ideea legalităţii, dreptăţii şi cinstei, pornesc deci la muncă în credinţa că Dumnezeu ne va ajuta”.[3] În calitate de ajutor, generalul Vasiliu, îl avea pe colonelul C. Tobescu, şeful Serviciului Jandarmeriei.

Din punct de vedere organizatoric, formaţiunile teritoriale de jandarmi le constituiau posturile, secţiile, sectoarele, legiunile, inspectoratele şi subinspectoratele generale. Mai multe legiuni de jandarmi constituiau un inspectorat de jandarmi, iar două sau trei inspectorate de jandarmi formau un subinspectorat general de jandarmi. Acolo unde nevoile asigurării şi apărării siguranţei naţionale şi ordinii publice o cereau, se organizau şi formaţiuni mobile. Spre exemplu, în Bucureşti funcţiona Regimentul Jandarmi Pedeştri, care era pus sub ordinele Prefecturii Poliţiei Capitalei. Când nevoile siguranţei Statului şi ordinii publice impuneau, se putea crea şi formaţiuni speciale de jandarmi. Şcolile de jandarmi s-au grupat sub o singură conducere, formând un subinspectorat general cu denumirea de Subinspectoratul General al Şcolilor şi Instrucţiei. În subordinea acestuia funcţionau următoarele şcoli: Şcoala de ofiţeri jandarmi, Şcoala de aplicaţie pentru gradul de căpitan al ofiţerilor de jandarmi, Şcoala subofiţeri jandarmi, Şcoala jandarmi ofiţeri de poliţie, Şcoala jandarmi şefi de secţie; şcoli şi cursuri pentru pregătirea de specialitate a subofiţerilor jandarmi. Inspectoratul General al Jandarmeriei cuprindea direcţii şi servicii centrale: Serviciul de Stat Major, Direcţia Siguranţei şi Ordinii Publice; Direcţia Personalului; Serviciul medical uman, veterinar şi farmaceutic.

Prin Decretul-Lege nr. 264 din 22 aprilie 1943 pentru organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei, s-a prevăzut ca pentru îndeplinirea atribuţiilor de poliţie pe teritoriul românesc, aceasta instituţie să fie pusă la dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne.[4]

La 10 iunie 1941, Jandarmeria a primit ordinul să-şi concentreze toate efectivele disponibile în zona armatelor de operaţii, să organizeze servicii pretorale de brigadă, divizie, corp de armată şi armată.[5] De asemenea, s-au constituit, în anumite cazuri şi Companii de Poliţie pe lângă Marile Unităţi (M.U.) de operaţii.

În vederea participării la Campania din Est, I.G.J. a organizat şi mobilizat următoarele unităţi şi subunităţi:

-   Inspectoratul de Jandarmi Galaţi, cu întregul efectiv al Legiunilor de Jandarmi mobilizat, iar pentru partea operativă – au fost înfiinţate servicii pretorale pe lângă Diviziile 5, 6 şi 12 Infanterie, Brigada 2 Fortificaţii şi Corpul 3 Armată;

-   Inspectoratul de Jandarmi Iaşi a mobilizat întregul efectiv al Legiunilor de Jandarmi, a organizat un baraj de poliţie şi a concentrat câte un pluton de poliţie la reşedinţele Legiunilor de Jandarmi din Iaşi şi Fălciu, precum şi a ataşat servicii pretorale la Diviziile 7, 14, 15 şi 36 Infanterie, Brigăzile 4 Mixtă Munte şi 5 Cavalerie, Corpul 4 Armată şi Armata a IV-a română;

-   Inspectoratul de Jandarmi Suceava a concentrat legiunile din subordine şi a organizat serviciul pretoral pentru Divizia 8 Infanterie;

-   Inspectoratul de Jandarmi Bucureşti a înfiinţat servicii pretorale pentru Brigăzile 1 Mixtă Munte şi 8 Cavalerie, Divizia 13 Infanterie pentru Corpurile 5 şi 11 Armată, Armata a IV-a română şi Marele Cartier General;

-   Centrul de Instrucţie nr. 1 jandarmi a completat efectivele Batalioanelor 8 şi 11 Jandarmi; Centrul de Instrucţie nr. 2 jandarmi a completat întregul efectiv al Batalioanelor 9 şi 12 Jandarmi; Centrul de Instrucţie nr. 3 jandarmi a completat întregul efectiv al Batalioanelor 6 şi 7 Jandarmi; Centrul de Instrucţie nr. 4 jandarmi a completat efectivele Batalioanelor 2, 4 şi 5 Jandarmi; Legiunea mobilă nr. 5 jandarmi a organizat servicii pretorale pentru Corpul 2 Armată şi Divizia 9 Infanterie;

-   Regimentul de jandarmi pedeştri a pus la dispoziţia Marelui Cartier General (M.C.G.), Batalionul 1 Operaţii şi Compania 23 Poliţie pentru Brigada 2 Mixtă Gardă.

La începerea războiului erau concentrate 31 Companii de Poliţie destinate frontului, organizate pe 6 plutoane, fiecare companie având efective între 250-300 jandarmi; lor li se adăugau 8 Plutoane de Poliţie cât şi un număr de 12 Batalioane de Jandarmi (peste 7.200 jandarmi); în Bucureşti era Regimentul de Jandarmi Pedeştri, care cuprindea 3.000 de militari.

La 22 iunie 1941, în zona armatelor de operaţii se găseau 23 Legiuni de Jandarmi, o Legiune mobilă, 195 secţii de jandarmi şi 1.044 posturi de jandarmi, cu un efectiv total de 10.000 jandarmi.[6] Jandarmeria teritorială a mai mobilizat şi constituit 22 de Companii de Poliţie în zona interioară, cu misiuni de luptă împotriva desantului aerian inamic şi a elementelor diversioniste din interiorul Ţării. Pe timpul realizării dispozitivului operativ al armatei, jandarmeriei teritoriale i-a revenit misiunea de a asigura, din punct de vedere poliţienesc, afluirea unităţilor, organizând baraje de poliţie, posturi fixe şi mobile. Totodată, având un sistem de legături bine organizat, majoritatea sediilor legiunilor, secţiilor şi posturilor de jandarmi din Moldova au fost transformate în puncte de comandă pentru Marile Unităţi, unităţi şi subunităţi din Armata Operativă.[7] Pe parcurs, nevoile operative au impus luarea măsurilor necesare sporirii numărului de batalioane, companii şi plutoane de jandarmi. Astfel, după 3 iulie 1941, numărul legiunilor subordonate armatelor de operaţii s-a mărit cu încă 9 legiuni, 50 de secţii şi 313 posturi.

În acţiunile militare declanşate la 22 iunie 1941, unităţile şi subunităţile de jandarmi au executat în sprijinul armatei importante misiuni, care au constat în: organizarea serviciului de poliţie pentru susţinerea unităţilor operative, razii, baraje de poliţie, escortări de prizonieri, paza punctelor de comandă, gărzi fixe şi mobile, controlul circulaţiei, însoţirea convoaielor militare, lupta împotriva paraşutiştilor, partizanilor şi a grupurilor inamice înarmate rămase în spatele frontului, paza depozitelor, podurilor, asanarea câmpului de luptă, constituirea de gărzi personale pentru însoţirea comandanţilor, folosirea în misiuni de ariergardă sau avangardă, evacuarea populaţiei, cartiruirea trupelor şi atunci când situaţia a impus, participarea cu arma în mână, împreună cu unităţile armatei din eşalonul întâi, la acţiunile împotriva inamicului.[8]

În afara formaţiunilor din teritoriul Ţării, alte efective ale jandarmeriei au fost trimise pe frontul de Est pentru a asigura ordinea în teritoriul ocupat de trupele române.[9]

Serviciile Pretorale organizate, aveau următoarea compunere: un pretor cu gradul de ofiţer superior sau inferior, un ajutor, un grefier subofiţer, doi cercetaşi subofiţeri sau sergenţi, 2-3 dactilografi (soldaţi), un conducător auto, un motociclist şi două ordonanţe ale ofiţerilor. În atribuţiile Serviciului intrau: măsuri de poliţie permanentă, legate de teritoriu şi populaţie, cu organele locale (jandarmerie teritorială, poliţii, organe de siguranţă, autorităţi administrative) ajutaţi în anumite cazuri şi de Jandarmeria operativă; măsuri de poliţie legate de trupe şi formaţiuni de servicii, cu Jandarmeria operativă, sprijinită în anumite situaţii de Jandarmeria teritorială.

În sarcina pretorului intrau: stabilirea zonelor de poliţie şi de competenţă; controlul circulaţiei; organizarea controlului în gări şi în trenuri; organizarea pazei comunicaţiilor din zonă; organizarea poliţiei în localităţi prin patrule şi posturi fixe; emiterea de ordonanţe ce trebuiau aplicate pe teritoriul armatei în interesul siguranţei acesteia şi asigurarea ordinii publice; executarea poliţiei militare (poliţia cantonamentelor, reţinerea militarilor fără justificare legală, supravegherea şi controlul persoanelor civile neautorizate a însoţi armata); supravegherea şi controlul persoanelor civile autorizate a urma armata; protejarea subzistenţelor şi materialelor.[10]

Organul suprem al Serviciilor Pretorale, îl constituia instituţia „Marelui Pretor”, în frunte cu generalul Ioan Topor, care coordona întreaga activitate a pretorilor.

Atribuţiunile Pretorilor de la M.U. erau prevăzute de Regulamentul Jandarmeriei în Campanie, dar şi în legile şi regulamentele emise în timpul Campaniei din Răsărit. Pentru exercitarea atribuţiunilor sale, Pretorul avea în subordine Companii de Poliţie (C.O.) şi Echipe (Grupe) de Poliţie Specială de Campanie (E.P.S.C.). Companiile de Poliţie, în general, erau întrebuinţate în misiuni de ordine în cadrul M.U. respective, iar Grupele Poliţiei Speciale de Campanie în misiunile speciale privind contraspionajul, contrasabotajul, contraterorismul şi contrapropaganda. Fiecare comandant de Divizie, Corp de Armată, Armată sau Mare Cartier General, dispunea de o E.P.S.C.

Misiunile pe care le puteau primi E.P.S.C. erau: urmărirea şi împiedicarea cazurilor de înaltă trădare, spionaj şi sabotaj; urmărirea şi descoperirea ostaşilor sau agenţilor lăsaţi pe loc de inamic, cu anume misiuni; descoperirea liniilor inamice telegrafice, telefonice, secrete, aparate T.F.F., porumbei călători, etc.; conlucrarea la interogarea prizonierilor /pentru a lua cunoştinţă de sediul Comandamentelor, Administraţiilor, etc. şi a le putea cerceta imediat după ocuparea localităţii/; ridicarea documentelor găsite în Comandamente, Administraţii, etc., pe care să le predea imediat Biroului 2; sechestrarea /la ocuparea localităţii/, a materialelor poştale şi corespondenţei aflate la oficii, gări şi în cutiile poştale; supravegherea poştei civile /eventual a corespondenţei telefonice şi telegrafice/; supravegherea populaţiei civile şi a traficului de persoane; a ţine sub control traficul pe calea ferată, apă, aer, etc.

Nevoile contrainformative ale zonei respective erau fixate de Statul Major al M.U. şi comunicate Pretoratului de Biroul 2 al Secţia a II-a, sub formă de misiuni. Pretorul dispunea executarea, fixând modul de lucru. Şeful Grupei, la rândul său, fixa în detaliu personalul necesar şi organiza executarea.

Comandantul şi şeful Statului Major al M.U., erau ţinuţi la curent de către Pretor (prin Biroul 2), cu executarea misiunii respective şi cu întreaga stare contra-informativă din zona M.U. respective. Pretorul era cel care urmărea îndeaproape lucrul E.P.S.C. respective, îi dădea îndrumările necesare, veghea asupra prevenirii comiterii eventualelor abuzuri ori abateri şi a îndeplinirii misiunii în cele mai bune condiţiuni. Şeful E.P.S.C. era acela care în primul rând răspundea de executarea misiunii primite. Urmărea îndeaproape activitatea personalului din subordine şi cerea şefilor săi toate informaţiile şi mijloacele de care avea nevoie, pentru îndeplinirea misiunii.[11]

În anul 1942, Secţia a II-a, Biroul Contrainformaţii al M.St.Major, a elaborat „Instrucţiuni pentru organizarea, funcţionarea şi întrebuinţarea unităţilor Poliţiei Speciale de  Campanie”. Potrivit lor, unităţile Poliţiei Speciale de Campanie (P.S.C.) erau unităţi mici cu o instrucţie specială, menite să contribuie în zona de operaţiuni la activitatea contrainformativă şi în special la cea care viza contraspionajul, contrasabotajul, contraterorismul şi propaganda defetistă.[12]

Colaboratorii P.S.C. aveau toate drepturile şi îndatoririle militarilor de sub arme. Erau deci militari şi purtau uniformă militară a jandarmeriei, cu o legitimaţie specială şi o insignă de metal numerotată.[13] Când nevoile de serviciu o cereau, puteau îmbrăca şi ţinuta civilă.

Ofiţerii de poliţie judiciară din E.P.S.C. aveau dreptul a proceda la: arestări, cercetări, sechestrări; cercetarea persoanelor suspecte; trecerea prin zonele oprite; intrarea în clădirile militare; să ceară comandanţilor de Mari Unităţi interzicerea consumului în Armată a băuturilor alcoolice suspecte, până la terminarea cercetării lor.      

În ceea ce priveşte sechestrarea de bunuri, se ţinea cont de convenţiile în vigoare încheiate cu trupele germane, iar în zonele mixte (româno-germane) de acţiune, pentru orice operaţiune menţionată mai sus, se avizau organele locale de poliţie germane (eventual se stabileau acorduri pentru activitate).

Competenţa E.P.S.C. nu era strict limitată de limitele zonelor de acţiune ale M.U. În zona ce aparţinea altei M.U. trebuia să se lucreze în comun acord cu Echipa din acel sector.[14]

Către sfârşitul lunii iulie 1941 suveranitatea românească în Basarabia şi nordul Bucovinei a fost restabilită. Guvernatorul Basarabiei, generalul Constantin Gh. Voiculescu, a raportat despre situaţia din teritoriul eliberat: „(…) În primele zile după cucerirea teritoriului, pe măsură ce operaţiunile militare au permis, organele administrative s-au prezentat la locurile destinate de Minister.

La data de 20 Iulie 1941, o parte din funcţionarii destinaţi pentru Administraţia Centrală a Provinciei s-au găsit la Chişinău.

La 25 Iulie 1941, toţi prefecţii, pretorii şi notarii au fost la posturile lor. În întreaga Basarabie s-a găsit o situaţie dezastruoasă, din toate punctele de vedere.

Aproape toate oraşele şi centrele mai importante – distruse şi golite de populaţie.

Oraşele – lipsite de apă şi lumină, toate instalaţiile industriale – distruse.

Orice activitate comercială şi economică – desfiinţată.

Străzile în oraşe – blocate de dărâmături, iar în judeţe – drumurile în stare impracticabilă. Legăturile de comunicaţie – întrerupte.

Într-un cuvânt: nici o urmă de viaţă publică organizată. (…)”.[15]

Instaurate în teritoriu, autorităţile româneşti au luat măsuri menite să asigure ordinea publică: combaterea acţiunilor teroriste, paza obiectivelor economice importante, întărirea măsurilor de ordine internă, combaterea acţiunilor de desant şi a paraşutiştilor, supravegherea elementelor din opoziţie, etc. Toată acţiunea de dirijare administrativă, în faza preliminară, i-a revenit autorităţii militare; în „Telegrama nr. 55” din 12 iulie 1941, a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, adresată Împuterniciţilor Generalului Antonescu (Conducătorul Statului Român) pentru administrarea Basarabiei şi Bucovinei eliberate, se menţiona, cu referire la normele privind regimul de conducere a Basarabiei şi Bucovinei: „1) Până la publicarea decretului de anexiune regimul de conducere este acela potrivit situaţiei de ocupaţie de război (ocupatio bellica) a teritoriilor.[16] Deci, Comandamentele Militare au răspunderea şi conducerea. 2) Comandamentele Militare sunt ajutate, în îndeplinirea răspunderilor, de către administraţia civilă. Prefecţii, pretorii, notarii, alături de organele poliţieneşti şi de siguranţă, îndeplinesc toate atribuţiunile administrative, Comandamentele Militare având numai îndrumarea acţiunii de siguranţă şi ordine publică. 3) Aceste organe administrative constituie organele legale, chiar înainte de publicarea decretului de anexiune. Prefecţii, pretorii, primarii şi organele de poliţie şi siguranţă conduc legalmente unităţile administrative aflate sub conducerea lor. 4) Dl. Gen. Voiculescu C-tin este însărcinat de Dl. General Antonescu cu conducerea şi organizarea Basarabiei având şi sarcina de a face unificarea regimului de cârmuire a Basarabiei şi Bucovinei, veghind la aplicarea unor măsuri identice şi a unui regim administrativ asemănător în ambele provincii. Dl. Col. Al. Rioşanu este însărcinat de Dl. General Antonescu cu conducerea administrativă a Bucovinei, împreună cu consilierii, cari întovărăşesc pe Dl. Gen. Voiculescu, au funcţiunea de îndrumători. În această primă fază echipa de îndrumare, de sfătuire şi de control lucrează spre a ajuta organele militare şi a dirija administraţia civilă. Funcţiunile nu vor începe oficial decât după publicarea decretului de anexiune. (…)”.[17]

În prima fază, preliminară, a reinstalării administraţiei româneşti, „Organele Ministerului Afacerilor Interne, trimise în această Provincie, - raporta Guvernatorul Provinciei Basarabia, C. Voiculescu – au stăpânit situaţia ce li s-a încredinţat şi au afirmat cu toată tăria autoritatea românească în Basarabia”.[18] Iar din „Raport“-ul nr. 2396 din 20 august 1941, al Guvernământului Provinciei Bucovina, aflăm că, „instalarea poliţiilor în această regiune s-a făcut în termen util, cu tactul necesar, dictat de împrejurări şi în perfect acord cu normele de îndrumare date de Guvernământ”.[19]

S-au luat măsuri pentru identificarea şi condamnarea celor ce au comis acte abuzive şi vexatorii la adresa autorităţii şi populaţiei româneşti pe timpul evacuării din vara anului 1940, precum şi a celor ce s-au manifestat antiromâneşte în perioada ocupaţiei sovietice. Această măsură s-a executat şi după faza iniţială a reinstalării administraţiei româneşti. Spre exemplu, în cadrul şedinţei Consiliul de Miniştri (de Colaborare) din 30 aprilie 1942, s-a decis ca Guvernatorii Basarabiei şi Bucovinei să examineze „prin şefii serviciilor administrative, dacă printre cei reprimiţi în serviciu nu sunt unii cari au avut o atitudine neloială în momentul pierderii teritoriilor (Basarabiei şi nordului Bucovinei – P.M.) şi care practică o trufie ofensatoare. Să fie sancţionaţi aspru fără a se lua măsura trimiterii în lagăr”.[20]

La 28 iulie 1941 autorităţile militare au emis „Ordonanţa nr. 6” (semnată de comandantul Armatei a IV-a române, general de corp de armată N. Ciupercă,), care aducea la cunoştinţa populaţiei, că executarea de atentate şi acte de diversiune ordonate de autorităţile sovietice, vor fi sancţionate cu moartea sau cu ani grei de muncă silnică.[21] Ordonanţă asemănătoare, cu numărul 8, a fost emisă, la 28 august 1941, de către Guvernatorul Basarabiei, general C. Voiculescu. Conform ordonanţei, „toate infracţiunile de trădare şi spionaj, precum şi cele contra siguranţei statului”, erau pedepsite cu moartea. De asemenea, urmau a fi pedepsite cu moartea, orice persoană care „incendiază sau distruge prin orice mijloc, edificii, clădiri, căi ferate, linii sau posturi telegrafice, telefonice sau radio, posturi de aviaţie sau aerostaţie, vase de război, şalupe, bărci sau materialul lor de bord, precum şi orice alte lucrări sau imobile care servesc armatei sau care concură la apărarea naţională”.[22]

Erau puse sub pază obiectivele strategice şi sensibile, cele de utilitate publică. La anihilarea grupărilor teroriste erau utilizaţi şi premilitarii. Ministerul Apărării Naţionale a stabilit acordarea primelor pentru identificarea şi prinderea spionilor sovietici: 10.000 lei pentru descoperirea şi prinderea spionului (viu sau mort), 5.000 lei pentru semnalarea sau denunţarea spionului organelor poliţieneşti şi 2.000-3.000 lei pentru concursul dat la prinderea spionului.[23]

La 3 septembrie 1941 au fost emise un şir de acte legislative (Decretul-Lege „Pentru Organizarea Basarabiei şi Bucovinei”,[24] Decretul-Lege nr. 791 „pentru unele măsuri legislative privind Basarabia şi Bucovina de Nord”,[25] ş.a.), care au definitivat cadrul juridic şi statutul Basarabiei şi Bucovinei, şi au consolidat reintegrarea Provinciilor eliberate în Statul Român.

Potrivit Decretului-Lege „Pentru Organizarea Basarabiei şi Bucovinei”, aceste provincii urmau să fie administrate de câte un Guvernământ al Provinciei (un guvern în miniatură), conduse de câte un guvernator, care aveau în subordine „Directorate” (mici ministere), în frunte cu câte un director. Guvernatorul era şeful ierarhic al întregului aparat de Stat din Provincie şi în această calitate exercita controlul asupra tuturor actelor şi organelor administrative din Provincie, cu excepţia serviciilor de importanţă naţională, care au fost lăsate în competenţa autorităţilor centrale de la Bucureşti (intrau în competenţa Ministerelor): Poliţia, Jandarmeria şi Siguranţa Generală a Statului, Învăţământul Superior; Căile Ferate, Porturile şi Căile de comunicaţie pe apă, Drumurile naţionale şi Vămile, Regiile publice, Casele autonome şi Administraţiile comerciale cu caracter general. Guvernatorul era şeful executiv al poliţiei provinciale şi responsabil de menţinerea ordinii publice. În această calitate putea da ordine poliţiei şi siguranţei, şi să ceară intervenţia Armatei în caz de necesitate. Prin acest Decret-Lege, acestor Provincii li s-a acordat o vastă autoadministrare, fiind pus accentul de „desfacerea vechiului centralism administrativ”.

În teritoriul Basarabiei autoritatea poliţienească era reprezentată de Inspectoratul 5 Regional de Poliţie, Chişinău,[26] cu un efectiv total de 1.404 (dar cu un buget prevăzut pentru 1.681persoane).[27] În fruntea poliţiei basarabene era Inspectorul General Alfred Pacsimade, iar şeful Serviciului Siguranţei era C. Cristescu.[28]

Poliţia din Bucovina alcătuia Inspectoratul 6 Regional de Poliţie, Cernăuţi,[29] cu un personal total de 1.233 persoane şi 1.416 prevăzute în buget (în octombrie 1941).[30] Inspectoratul era condus de Mihail Păun.[31]

Jandarmeria basarabeană era reprezentată de Inspectoratul de Jandarmi Chişinău,[32] iar cea bucovineană de Inspectoratul de Jandarmi Cernăuţi.[33]

Paza hotarului se efectua de către trupele de grăniceri. Regimentul 8 Grăniceri Pază, Chişinău, desfăşura paza hotarului basarabean de pe Nistru,[34] iar frontiera din sudul Basarabiei era păzită de Regimentul 5 Grăniceri Pază, Brăila.[35] Hotarul bucovinean era încredinţat Regimentului 3 Grăniceri Pază, Cernăuţi.[36]

Menţinerea securităţii în teritoriu se făcea, atât prin supravegherea permanentă a persoanelor periculoase, cât şi prin organizarea raziilor. O preocupare specială a constat în supravegherea şi anihilarea legionarilor, comuniştilor, altor curente şi mişcări subversive, spionilor inamici, infractorilor şi criminalilor.

I.G.J. a dat instrucţiuni Legiunilor de jandarmi să identifice pe toţi acei care pe timpul ocupaţiei sovietice au avut funcţiuni în Partidul Comunist, în administraţie ori în orice altă întreprindere publică sau privată, controlată sau necontrolată de Statul Sovietic, care s-au manifestat contra intereselor româneşti. Funcţionarii veniţi de peste Nistru, pentru administrarea Basarabiei şi Bucovinei „sovietice“ şi rămaşi aici,  trebuiau declaraţi indezirabili şi trecuţi înapoi în stânga Nistrului. Urmau să fie traşi la răspundere toţi acei, „care cu ocazia retragerii administraţiei române din Basarabia şi Bucovina, s-au dedat la jefuirea trupelor (române – P.M.)“, „cari au insultat trupa şi ofiţerii“, „s-au pus în serviciul N.K.V.D”-ului, „au batjocorit bisericile, crucea şi credinţa creştină“, „prin purtarea lor au adus prejudicii grave populaţiei paşnice“, „au format consiliile săteşti sovietice, cum şi comitetele de conducere ale comsomolului”.[37] Aceştia, conform ordinului Conducătorului Statului, trebuiau „sancţionaţi prin aplicarea pedepsei maximale, ...şi cu confiscarea averii”.[38] Trebuia însă, să se facă o diferenţă între un activist comunist şi un simplu funcţionar rămas sub ocupaţia bolşevică. Într-o scrisoare din septembrie 1941, adresată Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, ministrul Justiţiei, C. Stoicescu, sugera că basarabenii şi bucovinenii, care s-au compromis pe timpul ocupaţiei sovietice, nu ar fi trebuit sancţionaţi cu retragerea cetăţeniei române, fiindcă „se poate prezuma că aceste fapte au fost săvârşite sub constrângerea ocupantului”.[39]

   Unii dintre poliţiştii şi jandarmii veniţi în teritoriile Basarabiei şi Bucovinei, prin acţiunile sale, şi-au creat o imagine proastă în faţa bucovinenilor. Poliţia era obiectul acuzaţiilor celor mai grave, în ceea ce priveşte corectitudinea.[40] Şi Conducătorul Statului accentua, că organele poliţieneşti „aduse în provinciile realipite, nu sunt toate de încredere şi de bună calitate, ceea ce face ca autoritatea Statului să fie compromisă“. Ion Antonescu a ordonat să fie „luate măsuri pentru a se verifica tot personalul trimis şi a se înlocui cel care nu este la înălţimea cerinţelor”.[41] La scurt timp, în ziua de 19 august 1941, prof. M. Antonescu informa, că poliţiştii „sunt în curs de înlocuire“.[42] Generalul C.Z. Vasiliu, şeful I..G.J., cerea subalternilor să manifeste o atitudine corectă şi în „raport cu populaţia“.[43] A dat ordine comandanţilor Legiunilor de Jandarmi să se ocupe îndeaproape de educaţia jandarmilor prin „şedinţe de educaţie morală, naţională, patriotică şi militară”.[44]

Iniţial, Poliţia ducea lipsă de funcţionari şi de ”fonduri de informaţii”.[45] Ministerul de Interne era nemulţumit de lipsa unei „informări directe, permanente şi rapide a Ministerului Afacerilor Interne”, căci toate „buletinele informative”, fiind trimise prin Cabinetul Civilo-militar pentru administrarea Basarabiei şi Bucovinei (organ de legătură între Guvernământele Provinciilor Basarabia şi Bucovina, şi Ministerele de resort de la Bucureşti), întârziau să ajungă în timp util, Ministerul fiind, în multe cazuri, nevoit să culeagă informaţiile necesare „chiar din presă”.[46] Privitor la problema cadrelor, Mareşalul Antonescu constata, cu ocazia inspectării Basarabiei şi Bucovinei, din 12-13 aprilie 1942, că unele unităţi operative nu au încadrare omogenă: în unele unităţi erau prea mulţi ofiţeri buni, iar în altele prea mulţi ofiţeri slabi. Mai mult, a stabilit că, „organele de pază ale teritoriului sunt prea numeroase, necoordonate şi cu efective exagerat de numeroase (jandarmi, Poliţie, Campanii de garnizoană, Unităţi de miliţieni date de Cercurile de Recrutare)”.[47]

Pentru o eficienţă mai mare în menţinerea ordinii publice, jandarmilor li se cerea ca: a) comandanţii de toate treptele, la nevoie, să fie găsiţi cu uşurinţă; b) să se organizeze o legătură permanentă între unităţile din subordine; c) să existe o unitate gata de a ieşi la primul semnal; d) să se realizeze un bun sistem de informaţii; e) „să se ţină permanent trează vigilenţa”.[48]

La 26 iulie 1942, printr-o telegramă a Direcţiei Generale a Poliţiei (D.G.P.), a fost dat ordin tuturor Inspectoratelor Regionale de Poliţie (I.R.P.) din România (inclusiv celui din Chişinău), ca periodic, să fie desfăşurate razii pentru identificarea elementelor periculoase: „Vi se reamintesc dispoziţiunile ord. nostru telegrafic Nr. 62.782 din 18 octombrie 1941 referitor la raziile periodice cari vor fi executate una la primirea prezentului ordin, raportându-ne rezultatul la 30 iulie şi alta după 10 august, raportându-ne rezultatul la 13 august. Veţi lua urgente măsuri de curăţirea oraşelor de oameni fără acte şi căpătâi, continuând apoi raziile cel puţin odată pe lună şi raportând de executarea şi rezultatele obţinute. Vagabonzii vor fi imediat internaţi, trimiţându-i lagărului Tg. Jiu pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne Nr. 23.089 din 20 iulie a.c. Ţiganii nomazi sau infractori, să fie deportaţi în Transnistria cu concursul Jandarmeriei. Infractorii să fie deferiţi justiţiei raportându-ne rezultatul şi eventual trimişi pe front. Prizonierii evadaţi vor fi predaţi armatei. Raportaţi primirea prezentului ordin şi îngrijiţi de executare”.[49]

Executând ordinul primit, organele poliţiei basarabene au raportat rezultatul negativ al raziei din 28-29 iulie 1942,[50] precum şi al celei din 9 august 1942,[51] cu excepţia Poliţiei Bolgrad, (care a reţinut la Reni o persoană bănuită de furt şi una cu mandat de arestare)[52] şi Chesturii Poliţiei Chişinău, (care, din 199 de persoane triate prealabil, a reţinut pentru cercetări mai minuţioase 27 de persoane).[53]

De sărbătorile de iarnă, din anul 1942-1943, când se semnaliza o oarecare activizare a mişcării legionare (ostile regimului Antonescu), vigilenţa Poliţiei a fost mărită, luându-se (conform ordinului nr. 13.703 din 22 decembrie 1942) sub pază toate obiectivele de utilitate publică şi procedându-se la culegerea informaţiilor în acest sens, ceea ce a contribuit la menţinerea liniştii şi securităţii publice.

Poliţiei îi revenea şi asigurarea securităţii populaţiei faţă de unele eventuale abuzuri din partea armatelor aliate, ce se aflau pe teritoriu Basarabiei sau erau în tranzit. La 9 august 1942, Corpul 3 Armată, Biroul 2 Informaţii, ruga I.R.P. Chişinău să-şi dea „concursul trupelor italiene care se vor deplasa de la Iaşi şi Chişinău spre Est. Luaţi măsuri şi supravegheaţi ca să se evite fricţiuni şi acte reprobabile”.[54] Aici menţionăm că, au fost înregistrate mai multe abuzuri comise de trupele aliate în teritoriile eliberate.

O problemă pentru organele poliţieneşti o constituia contrabanda cu mărfuri (alimente, îmbrăcăminte şi obiecte monopolizate), introduse şi scoase din teritoriul Transnistriei, prin intermediul pescarilor, care se întâlneau la mijlocul apei Nistrului, unde de facto era hotarul României, cu pichete grănicereşti instalate;[55] contrabandă în cantităţi mari prin punctele de trecere nu se atestase, iar acostarea bărcilor de la un mal la altul nu era permisă, fiind supravegheată de grăniceri. Au fost cazuri când grănicerii, observând manevrele pescarilor, au tras focuri de arme asupra bărcilor respective, însă fără rezultat. Astfel că, în Consiliul de Colaborare a autorităţilor judeţului Cetatea Albă, convocat la 25 mai 1942 (cu participarea Căpităniei Portului Cetatea Albă, şefilor vămii, Poliţiei, Navigaţiei fluviale române şi a grănicerilor), s-a ajuns la concluzia, că un mijloc eficace de luptă cu contrabanda ar fi existenţa a 2-3 şalupe cu motor „cari să facă patrulări sau pânde, având posibilitatea să ajungă din urmă orice barcă cu pânze sau vâsle”. În vederea realizării acestei măsuri urma să se intervină pe lângă Guvernământul Provinciei Basarabia.[56] Poliţia Tighina, însă, credea de cuviinţă (considerente expuse la 19 iunie 1942) că, pentru combaterea contrabandei „este absolut necesar a avea la îndemână personal de supraveghere, compus din minimum doi agenţi de Poliţie”.[57]

O atenţie deosebită se atrăgea menţinerii ordinii publice la venirea înalţilor demnitari de Stat în Basarabia şi la protejarea lor. Aceste acţiuni erau coordonate de Cabinetul Militar din cadrul Guvernământului, care dădea instrucţiuni organelor poliţieneşti. La vizitele întreprinse de Mareşalul Antonescu, Guvernământul Provinciei Basarabia ordona I.R.P. Chişinău, Inspectoratului de Jandarmi şi prefecturilor de judeţ, că „În cazul când Domnul Mareşal Antonescu va vizita instituţiile de sub conducerea Dvs. se vor lua măsuri de pază severă şi vor lua parte un număr restrâns de personalităţi civile. Legionarii vor fi identificaţi şi supravegheaţi”.[58]  

Înaintea sosirii oficialilor străini în Basarabia, de asemenea se asigura o pază şi protecţie sporită. Spre exemplu, la venirea ministrului Secretar de Stat al Reich-ului, Walter Stuckart (la 20 martie 1942), Guvernământul Basarabiei l-a informat pe şeful I.R.Poliţie Chişinău, despre această vizită, rugându-l să i-a „din vreme toate măsurile impuse în asemenea ocaziuni pentru asigurarea ordinii şi siguranţei, atât la primirea din gara Chişinău, cât şi pe întreg parcursul”, dându-i următoarele dispoziţiuni: „În acest scop, veţi lua măsuri ca organele Dvs. să verifice împrejurimile gării, să îndepărteze (pe toţi – P.M.) din locul primirii persoanelor neoficiale, să identifice şi facă inofensivi pe toţi suspecţii. Pe tot parcursul, de la gară până la Guvernământ şi Jocker Club (unde vor lua masa – P.M.) vor fi postaţi gardieni pentru indicarea traseului şi menţinerea ordinii. Publicul sosit pentru a ovaţiona pe distinşii oaspeţi, va fi plasat la distanţă potrivită şi în grupuri răzleţe. Printre public vor circula în permanenţă agenţi acoperiţi. Ţinând seama de faptul că Statul Român are obligaţia de a garanta integritatea corporală a oaspeţilor, avem datoria de a lua toate măsurile pentru a se preîntâmpina orice incident. De executarea întocmai rămâneţi personal răspunzător”.[59]

Pentru  curmarea eventualelor acte teroriste la venirea înalţilor oaspeţi, se colabora strâns cu Inspectoratele Regionale de Poliţie învecinate. La 30 iulie 1942, I.R.P. Iaşi informa I.R.P. Chişinău că, „Mâine dimineaţă pleacă de la aeroportul Băneasa spre Transnistria persoane de mare importanţă. Atenţiune”.[60]

De asemenea, acţiuni intense pentru menţinerea securităţii în teritoriu erau întreprinse în zilele petrecerii manifestaţiilor publice. La sărbătorirea „Zilei Dezrobirii” din 1942, I.R.P. Chişinău urma să ia măsuri, în acord cu Inspectoratul de Jandarmi şi Primăria Municipiului, pentru menţinerea ordinii publice şi reglementarea circulaţiei transportului. Urma să se aducă o parte din personalul poliţienesc din provincie, dar în acelaşi timp „să nu se descomplecteze poliţiile, deoarece şi acestea vor avea misiunea să supravegheze ca cei suspecţi – pe timpul Serbărilor – să nu plece din localităţile de domiciliu”.[61]

În alertă s-au aflat organele poliţieneşti şi pe timpul desfăşurării, la sfârşitul lunii octombrie 1942, la Chişinău, a „Expoziţiei Basarabiei”, căci se aflase „din sursă legionară” că, se pregătesc atentate prin aruncarea în aer a pavilioanelor.[62] Faţă de această ştire, Secretarul General al Guvernământului a ordonat prin rezoluţie: „1. Să se dispună măsuri de pază intensă şi verificare a pavilioanelor şi a parcului, în fiecare seară după terminarea lucrului. 2. Razii în parc şi în jur de parc, cât mai dese”.[63]

Cu toate că, Chestura Poliţiei Chişinău raporta că, „cele semnalate («din sursă legionară» - P.M.) nu se verifică, …în legătură cu expoziţia ce va avea loc în acest oraş”,[64] totuşi s-au luat, de la 3 octombrie 1942, toate măsurile de pază şi siguranţă la toate lucrările ce se efectuau în vederea deschiderii expoziţiei. S-au fixat posturi permanente de gardieni publici în exteriorul şi interiorul grădinii publice, (unde urma să fie deschisă expoziţia), s-au repartizat ofiţeri şi agenţi de poliţie care să supravegheze mersul lucrărilor de amenajare, s-au făcut numeroase razii.[65]

Chestura Poliţiei Chişinău mai raporta că, „Până în prezent nu s-a constatat nici un comentariu din partea cunoscuţilor legionari, în legătură cu expoziţia ce va avea loc în acest oraş. Chestiunea este ţinută în evidenţă şi se încadrează în măsurile de ordine şi Siguranţă luate în legătură cu deschiderea expoziţiei”.[66]

Expoziţia s-a desfăşurat fără nici un incident, ea (cât şi cea organizată la Cernăuţi) fiind vizitată în perioada 30 octombrie-2 noiembrie 1942 de către Regele Mihai I, Regina Mamă şi Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, pentru a vedea „roadele strădaniilor depuse dealungul unui an în opera de reconstrucţie a acestor două provincii (Bucovina şi Basarabia – P.M.) atât de adânc atinse de furia distrugătoare a bolşevismului”.[67]

Activitatea Poliţiei basarabene era deseori inspectată pe teren de înalţii demnitari de Stat de la Bucureşti. La mijlocul lunii martie 1942, a venit în vizită la Chişinău, generalul C. Z. Vasiliu, şeful I.G.J., care a inspectat „inspectoratul general al poliţiei, interesându-se deaproape de mersul lucrărilor” şi unde „au fost examinate diferite probleme de ordine şi siguranţă de Stat specifice situaţiei din provincia dezrobită”.[68]

Pentru o documentare cât mai bună a corpului poliţienesc, periodic se organizau conferinţe, cu participarea specialiştilor din întreaga ţară, în care erau prezentate diverse aspecte ale problemelor, care interesau organele poliţieneşti. Spre exemplu, la 11 decembrie 1941, şeful I.R.P. Cernăuţi, Mihail Păun, a ţinut la D.G.P. Bucureşti, o conferinţă a cărei subiect era „Problema Ucraineană”, deoarece în Bucovina, organele de poliţie se confruntau cu acţiunile iredentiste ale puternicii Organizaţii a Ucrainenilor Naţionalişti, condusă de Stepan Bandera şi colonelul Andrei Melnik. Un exemplar al acestei lucrări a fost trimis şi I.R.P. Chişinău, „pentru a fi folosită la instrucţia profesională a personalului poliţienesc”.

De asemenea, pentru o cunoaştere amănunţită a problemelor arzătoare, ce ţineau de securitatea Statului, I.G.J. Chişinău, cerea fiecărei unităţi de poliţie din subordine, să prezinte studii asupra unor anumite chestiuni. În baza informaţiilor primite, după ce erau sistematizate şi cercetate, acestea luau forma unor studii de sinteză, care erau difuzate pentru documentare, tuturor organelor menţinerii ordinii publice. În aceste broşuri şi-au găsit abordarea astfel de probleme, cum ar fi: istoricul mişcării muncitoreşti, istoricul minorităţilor rusă, ucraineană, poloneză, bulgară şi armeană, istoricul mişcării legionare, comuniste, istoricul sectelor religioase, dificultăţile Comisariatului sau Detaşamentului de Poliţie dintr-un judeţ oarecare, întocmindu-se şi un „Program detaliat al chestiunilor profesionale ce trebuie cunoscute de ofiţerii şi agenţii de poliţie”.[69]

Unităţilor poliţieneşti li se cerea executarea întocmai a ordinelor, iar orice abatere era pedepsită disciplinar, indiferent de situaţia pe care o avea funcţionarul. Cazurile cu o gravitate neînsemnată, când funcţionarul nu îndeplinea conştiincios instrucţiunile primite, erau aplanate prin dispoziţii insistente repetate din partea conducerii, pentru executarea cât mai calitativă a ordinelor primite. Spre exemplu, la 29 aprilie 1942, Legiunea de Jandarmi Lăpuşna, primind un „raport informativ” slab întocmit de la Postul de Jandarmi Sipoteni, îi cerea şefului de post următoarele: „«Cercetaţi şi dresaţi acte cu relaţiuni complecte». Asta v-a cerut Legiunea şi nu în trei rânduri înghesuite să confirmaţi mai puţin decât cunoştea Legiunea. Actele în 48 ore la Legiune cu întreaga corespondenţă“.[70]

S-au întâmplat şi cazuri neplăcute, produse de unii netrebnici, care discreditau autoritatea Poliţiei române în faţa locuitorilor Basarabiei. Menţionăm un caz care a avut loc la Tighina, la 17 martie 1942. Gardianul public, Ciortan Petre din Poliţia Tighina, a bătut fără motiv 5 persoane, ameninţându-i cu arma şi trăgând şi un foc. După cum rezulta din declaraţia uneia din părţile vătămate, gardianul, fiind în stare de ebrietate, agresa lumea de pe stradă şi „a început să înjure pe toţi şi zicându-le, sunteţi toţi bolşevici şi trebuiţi împuşcaţi”. Pentru aceste fapte, Ciortan P. a fost pedepsit disciplinar prin mutarea la Poliţia Cetatea Albă, condamnat la o lună de zile de închisoare şi plata a 100 de lei – cheltuieli de judecată. De asemenea, a avut să plătească reclamantului Gurin Vasile (care a avut de suferit cel mai mult), suma de 5.000 lei, despăgubiri civile.[71]

După preluarea iniţiativei pe front, la începutul anului 1944, trupele sovietice se apropiau tot mai mult de teritoriile Basarabiei şi Bucovinei. O parte din inspectorate, aflate în zona armatelor de operaţii, sub ameninţarea ofensivei sovietice, au început evacuarea în interior.

Inspectoratul de Jandarmi Chişinău, cu legiunile de jandarmi: Chilia, Bălţi, Cahul, Cetatea Albă, Ismail, Lăpuşna, Soroca, Orhei, Tighina şi Compania 222 Poliţie zonă interioară, au început din 28 martie 1944 evacuarea.[72]

Inspectoratul de Jandarmi Cernăuţi, cu Legiunile de jandarmi: Hotin, Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Suceava şi Câmpulung s-a concentrat la Hotin, iar la 15 martie 1944 au început pregătirile pentru evacuare.[73]