Evreii şi bolşevismul în Basarabia interbelică (1917-1940)

Evreii şi bolşevismul în Basarabia interbelică (1917-1940).

SUMMARY

After the Union of 1918, the number of Jewish people in Romania grew three times, especially due to Bessarabia and Bukovina’s contribution. To those circa 260.000 from the Old Kingdom, came in half million of Jewish people from Bessarabia, Bukovina and Transylvania. Moreover, due to the refugees from Hungary, Poland and Soviet Union (that began to come in 1918-1919), the number of Jewish people grew continuously. Later, they came from Germany, because they were afraid of Hitlerist regime’s repression.

The communistic idea greatly attracted Jewish people, especially the Israelite youth. They filled the following posts: leaders, propagandists, terrorists, spies, courier-contrabandists, etc. A part from the Jewish people embraced the communistic idea for its internationalism; in that epoch it was supported that “the borders’ disappearance, was wanted by the Jewish people, who do not have a country and want to be everywhere at home”.

„...în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.

Din Observaţiile formulate în numele Guvernului român de către Nicolae Petrescu-Comnen, în legătură cu petiţia adresată secretarului general al Societăţii Naţiunilor de către Comitetul Delegaţilor Evrei (aprilie 1927).

Multe sunt lucrările dedicate „antisemitismului românesc”, dar o infimă parte abordează echidistant cauzele acestei probleme, penetrând atât tabăra românească, cât şi pe cea evreiască întru prezentarea adevărului. De regulă, autorii acestor studii se axează pe constatarea existenţei antisemitismului şi pe prezentarea manifestărilor antisemite. Pentru a se evita elucidarea cauzelor acestuia, se declară sec că el ar fi tradiţional la români (fără a se da o descifrare a acestei constatări)!

Toată atenţia este concentrată asupra celor ce îşi manifestă antisemitismul, iar evreii, de obicei, sunt excluşi din cadrul celor ce au format această atitudine.

În cazul abordării acestei probleme nu se ia în vedere legea cauzei şi a efectului – „orice cauză are efectul său, orice efect are o cauză, totul se întâmplă conform Legii, hazardul nu este decât un nume dat unei legi necunoscute, sunt numeroase planuri ale cauzalităţii însă nimic nu scapă Legii. Această lege explică faptul că totul se întâmplă conform Legii, că niciodată nu se întâmplă ceva neprevăzut, accidental, că hazard nu există, deoarece există planuri diferite de Cauză şi Efect, iar planul superior domină întotdeauna planul inferior. Un eveniment este ceea ce survine, se produce, ceea ce se întâmplă ca rezultat sau ca o consecinţă a unui eveniment precedent. Un eveniment creează prin el un alt eveniment, el constituie o verigă în marele lanţ al evenimentelor ordonate, ieşit din energia Creatoare a TOT-ului. Există o continuitate între toate evenimentele precedente, rezultate şi următoare”.[1] De asemenea, ar urma să se ţină cont şi de faptul că, o forţă dă naştere unei contra-forţe.

Una din cauzele majore ale antisemitismului din secolul XX, manifestat în lume şi inclusiv în România, a fost implicarea masivă a evreilor în mişcarea (subversivă) comunistă, în acţiunea de bolşevizare a lumii. Această cauză a marcat profund imaginea evreilor, căci acţiunea comunistă a fost cea cu impactul cel mai grav asupra umanităţii în secolul XX.

I. Evreii şi „revoluţia” rusă din 1917.

„Revoluţia” din 1917 din Rusia, care a marcat întregul secol XX (şi nu numai), este privită actualmente în istoriografie în mod diferit: ca o schimbare revoluţionară a societăţii – o trecere la „viaţa nouă”; ca o încercare de a implementa o idee utopică; ca o grandioasă operaţiune de diversiune, executată de bolşevicii lui Lenin pe banii Marelui Stat Major german – o lovitură dată din spate Rusiei, menită să dezintegreze Armata ţaristă de pe front, să ducă la căderea regimului şi instaurarea unui guvern pro-german.[2] De asemenea, evenimentele din 1917 din Rusia şi schimbările care au urmat, sunt văzute ca o grandioasă operaţiune politico-financiară, de jefuire a poporului rus,[3] dar şi ca o „Revoluţie evreiască”, etc., etc.

Un lucru este cert: bolşevicii „ocupaseră” Rusia, folosind lozinci atrăgătoare, care propagau egalitatea socială, împroprietărirea cu pământ, asigurarea păcii, etc. La scurt timp, „ţăranii şi muncitorii” s-au văzut înşelaţi de gruparea care a luat frâele conducerii. Era un regim nereprezentativ, care s-a instalat la putere în urma unei lovituri de stat şi s-a menţinut aproape un secol numai graţie terorii interne nemaipomenite.

În plan extern, bolşevicii urmau să „exporte revoluţia” în toată lumea, căci să se oprească doar la Rusia nu era în planurile lor; mai mult, regimul sovietic nu putea avea viaţă lungă dacă guverna izolat doar într-o singură ţară. Şi au început masivele acţiuni pentru „exportul revoluţiei proletare”. Erau terorizate, intimidate şi hărţuite, în special, statele vecine, urmând a li se impune „fericirea comunistă”, să le implementeze absurdul şi criminalul regim comunist, care le promitea „raiul comunist”. În realitate, aceste „intenţii bune” nu erau decât realizarea tendinţelor comuniste de expansiune, de anexiune, de subjugare.

Peste tot, bolşevicii au venit la putere doar prin forţă, ca ocupanţi, pentru a subjuga popoare şi ţări, faţă de care nu manifestau nici un sentiment de afecţiune, căci erau internaţionalişti şi ateişti.

Mulţi indivizi au îmbrăţişat comunismul, căzând victime ale mirajului acestei ideologii, alţii de dragul aventurii sau din dorinţa de a se îmbogăţi, de a face o carieră, de a deţine putere, de a jefui şi omorî.

Ideea comunistă a atras masiv populaţia evreiască, în special, a atras tineretul israelit. Îi găsim în postură de conducători, propagandişti, terorişti, spioni, curieri-contrabandişti, etc. O parte din evrei au îmbrăţişat ideea comunistă pentru internaţionalismul ei; în epocă se susţinea că, „dispariţia graniţelor e dorită de evrei, care n-au ţară şi vor să fie peste tot acasă”.[4]

Microbul comunist a fost aruncat şi în România. Autorităţile române din perioada interbelică, s-au confruntat cu mai multe curente subversive/separatiste/iredentiste în anumite regiuni ale sale (desfăşurate de ucraineni, bulgari, maghiari). Însă, cea care s-a manifestat aproape peste tot, a fost subversiunea bolşevică, ce urmărea destrămarea sau cucerirea/sovietizarea României. Şi peste tot, exponenţii bolşevismului erau în majoritate de origine neromână.

La o cercetare superficială a documentelor de arhivă (nu selectivă, dar superficială), constatăm că, implicarea evreilor în acţiunea de bolşevizare a Basarabiei, (dar şi a altor regiuni şi state ale Europei), a fost masivă. Desigur că, în această acţiune s-au implicat şi reprezentanţii altor minorităţi din Basarabia, căci baza mişcărilor subversive din această provincie românească a fost clădită de autorităţile ţariste prin colonizarea cu etnici ruşi, ucraineni, bulgari, etc., care, cu sau fără arma doctrinei bolşevice, au manifestat în majoritatea lor, ostilitate faţă de autoritatea românească. Însă, interesant rămâne faptul că, evreii au fost implicaţi şi chiar au fost majoritari, în mai toate acţiunile comuniste din acea epocă.

Şi dacă până atunci curentul antisemit s-a manifestat exclusiv împotriva capitalului evreiesc, a atitudinii rezervate (conservative) sau refractare a evreilor faţă de autorităţi şi populaţia românească, după Primul Război Mondial antisemitismul era alimentat, aproape exclusiv, de masiva înregimentare a evreilor (în special a tineretului evreiesc) în mişcarea comunistă. Aderarea lor la ideea comunistă a avut loc în aşa măsură, încât dăduse naştere noţiunii de „iudeo-comunist”. Mai mult, în epocă, constatând că, promotorii ideii comuniste erau în mare parte de origine evreiască (în special e vorba de bolşevicii din Rusia), unii chiar considerau că, ideologia comunistă ar fi fost opera evreilor. După cum se menţiona într-un document de epocă, „pe drept sau pe nedrept, numele cu rezonanţă evreiască ale unor mari şefi bolşevici făceau opinia publică să creadă că această mişcare vătămătoare era esenţialmente evreiască. Această teză, în mod abil exploatată de o propagandă antisemită străină, n-a rămas fără urmări în România, ca şi în alte ţări ale Europei”.[5] Cei ce sprijinise sau instalase în Rusia aşa-numitul comunism (dar şi în alte ţări europene – Germania, Ungaria), erau în cea mai mare parte evrei – Troţki, Kamenev, Zinoviev, Sverdlov, etc., încât exista certitudinea că se execută un complot mondial evreiesc împotriva lumii, prima etapă a căruia era Rusia.

Autorul rus, Oleg Popov, în studiul său, întitulat Etnosul evreiesc şi mişcarea comunistă mondială, subliniază, referitor la „revoluţia din Octombrie 1917”, următoarele, „Şi cu toate că, în ambele revoluţii (din 1904-1906 şi 1917 – n.a.) au luat parte practic toate naţionalităţile şi grupurile etnice din Rusia, chiar şi cei care s-au aflat pe teritoriul ei în calitate de prizonieri de război, cehi, maghiari şi germani, îmi voi permite să expun un raţionament că, după parametrii esenţiali, care determină caracterul naţional, politic, social şi cultural al revoluţiei, Revoluţia rusă din anul 1917 poate fi denumită cu toată fermitatea Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială, mai exact, prima etapă a acesteia”. Popov mai spune că, „Pe noi nu ar trebui să ne «sperie» definirea revoluţiei, ca «Evreiască», deoarece pe nimeni nu jenează denumirea revoluţiei, ca «Rusă»”.[6]

Printre concluziile preliminare ale lui Oleg Popov este şi următoarea: „Desigur că, în susţinerea loviturii de stat bolşevice şi a puterii sovietice, a venit şi o parte a păturii de jos din aproape toate grupurile etnice şi naţionalităţile Imperiului Rus, dar contribuţia lor pentru revoluţie a fost infimă, comparativ cu cea pe care au adus-o evreii, ca grup etnic”. Dar nu ar trebui să se considere că, evreii erau dominanţi doar în tabăra bolşevicilor. În conducerea celorlalte partide socialiste din Rusia – a menşevicilor, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiştii-revoluţionari), comuniştilor anarhişti, nemaivorbind de Bund şi Poalei Sion, – de asemenea, evreii erau majoritari.[7]

Dar de ce O. Popov şi alţi autori, în urma recentelor cercetări, consideră că, „revoluţia” din Rusia din anul 1917 a fost o „Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială”? Vom vedea imediat.

În primul rând, majoritatea „revoluţionarilor de profesie”, care au realizat „revoluţia” şi mai apoi au consolidat noul regim, au fost de origine evreiască. Masivă a fost prezenţa evreilor şi în structurile comuniste ilegale din alte state. Scriitorul rus Stanislav Gribanov, ca replică la lucrarea lui Arkadii Vaksberg, cu titlul „Сталин против евреев” (Stalin împotriva evreilor), a scris cartea „Полюбил Россию...” (A îndrăgit Rusia...), publicată la Moscova în anul 2001. În capitolul întitulat Stalin şi evreii, el a prezentat lista titularilor posturilor importante din conducerea bolşevică a Rusiei Sovietice din anii `20-`30, constatând o prezenţă masivă a evreilor printre aceştia.

Potrivit lui Gribanov, printre membrii Comisiei Extraordinare (CeKa) erau alogenii: Dzerjinski, Rivkin, Ţitkin, Bliumkin, Lentovici, Razmirovici, Alexandrovici, Haikin, Şklovski, Kneifis, Ţeistin, Kronberg, Bizenski, Reitenberg, Fines, Zax, Goldin, Galperştein, Kniggisen, Libert, Şillenkus, Model, Sverdlov. Gribanov mai prezintă şi următoarele liste: CeKa din Kiev – Bluvştein – preşedinte, Dehtearenko – locţiitor al preşedintelui şi şef al Secţiei speciale, Şub – secretar al comisiei, Samuil Ţvibak – şef al Secţiei juridice, Mihail Ţvibak – locţiitor al şefului Secţiei operative (condusă de Iakov Lifşiţ), Faerman – comendant, Kaţ – şef al Secţiei penitenciare, Kagan – şef pentru logistică, Gannotski – şef al cancelariei, Finkelştein – comandant al Detaşamentului special al CeKa, Motea Grinştein – şef al subsecţiei speculaţii economice, Rabicev – contabil, Şvarţman – locţiitor al şefului Secţiei speciale, Mankin – locţiitor al şefului Secţiei juridice; Ajutorii comandanţilor districtelor militare pentru educaţie politică – Districtul Militar Moscova – Grigorii Isaakovici Veisman (Velicev), Districtul Militar Leningrad – Piotr Arkadievici Smirnov-Rataicik, Districtul Militar Belorusia – Abram Savelievici Bulin, Districtul Militar Kiev – Maxim Petrovici Amelin, Districtul Militar Caucazul de Nord – Moisei Iakovlevici Ghermanovici, Districtul Militar Zakavkazie – Solomon Borisovici Uriţki, Districtul Militar Siberia – Grigorii Arkadievici Tairov, Districtul Militar Privoljsk – Arkadii Ivanovici Mezis, Armata specială din Orientul Îndepărtat – Lazari Naumovici Aronştam.

Printre funcţionarii O.G.P.U.-N.K.V.D. (structuri pe care se baza regimul sovietic) de la mijlocul anilor `30, consideraţi a fi remarcabili, erau: L. Zalin, M. Trissler, L. Meier, Z. Kaţnelson, F. Kurmin, L. Vuli, S. Rozenberg, A. Minkin, F. Kaţ, A. Şapiro, L. Şpighelman, M. Pater, N. Frenkel, S. Ghindin, A. Dorfman, M. Berman, V. Zaidman, Ia. Volfzon, Ia. Dîment, G. Abrampolski, I. Veiţman, M. Veiţman, B. Ghinzburg, V. Baumgart, E. Vodarski, A. Abramovici, A. Vainştein, L. Kudrik, M. Lebel, I. Putilik, K. Goldştein, M. Goskin, M. Kurin, etc. O situaţie similară era în Comisariatul Afacerilor Interne, Comisariatul Afacerilor Străine, Comerţul Exterior, în mass-media, în sectorul luptei cu religia, în cel al educaţiei politice din Armata roşie şi chiar în conducerea superioară a Armatei, etc. [8]

Stanislav Gribanov mai prezintă şi un citat din lucrarea lui F. Vinberg, cu titlul „Крестный путь” (Calea crucii), publicată în 1922, la München, în care se spune că, „Potrivit acestei liste, a principalilor conducători bolşevici, care domnesc plenar şi necontrolaţi asupra Rusiei, ei sunt 545 de persoane. Dintre ei 447 evrei”.[9]

În primii ani de la înfiinţarea Komintern-ului (1919), conducerea acestei organizaţii, a „revoluţiei comuniste mondiale”, era în proporţie de 70% alcătuită din evrei, cu excepţia scurtei perioade 1925-1929, când preşedinte al executivului Komintern-ului era N. I. Buharin. În rest, din 1919 şi până în 1943, Komintern-ul era condus de G. E. Buharin-Apfelbaum, I. A. Piatniţkii-Tarşis şi S. A. Lozovskii-Drizdo.[10]

Chiar şi cei din „casta bolşevică” ce nu erau de origine evreiască, erau sub influenţă evreiască, căci aproape în totalitate, aveau soţii de origine evreiască: soţia lui F. Dzerjinski, şeful CeKa-O.G.P.U., era S. S. Muşkat; ambele soţii ale lui N. I. Buharin, cel mai important teoretician al partidului bolşevic şi membru al Biroului Politic (1922-1929) erau Ă. I. Gurvici şi M. Iu. Larina (Lurie); soţiile ambilor preşedinţi ai Consiliului Comisarilor Poporului, A. I. Rîkov şi V. M. Molotov, erau respectiv, N. S. Marşak şi P. S. Jemciujina (Karpovskaia); soţia lui K. E. Voroşilov, comisar al poporului pentru Apărare, era E. D. Gorbman, etc. Dintre conducătorii comunişti de atunci, doar câţiva nu aveau soţii evreice – I. V. Stalin, M. I. Kalinin şi M. P. Tomskii (Efremov).[11]

Mulţi dintre ei aveau strânse relaţii de rudenie. Spre exemplu, nepoata lui Iankel Movşevici Sverdlov, primul preşedinte al guvernului sovietic, (care era „eminenţa cenuşie” a regimului bolşevic şi iniţiatorul asasinării familiei ţariste şi a declanşării „Terorii roşii”[12]), Ida Averbah, era căsătorită cu Gh. Iagoda, şeful N.K.V.D., iar tatăl lui Sverdlov era verişor cu tatăl lui Iagoda.[13]

A. V. Tîrkov-Vileams mărturisea că, „În Rusia Sovietică, toate comitetele şi comisariatele sunt complectate de evrei. Ei deseori îşi schimbau numele lor evreieşti cu nume ruseşti... Dar această mascaradă pe nimeni nu înşela”. A. I. Dikii sublinia că, „reprezentanţii grupului etnic (evreiesc – n.a.) cu doar 2% din populaţia Rusiei, au ocupat în medie circa 80% din toate posturile importante, în toate domenii de activitate a ţării. Caz nemaiîntâlnit în istorie”. Acelaşi lucru îl recunoşteau şi unii publicişti evrei din Occident, martori ai acelor evenimente. Iată ce scria, la începutul anilor `20, I. M. Bikerman, autorul culegerii Rusia şi evreimea rusă (Россия и русское еврейство): „Rusul vede că, ...acum evreul e în toate colţurile şi pe toate treptele puterii. Rusul îl vede şi în conducerea superioară din Moscova, şi în fruntea capitalei de pe Neva, şi în fruntea Armatei Roşii... Nu este de mirare că, rusul, comparând trecutul şi prezentul, se convinge de ideea că, puterea actuală este evreiască... Că ea pentru evrei există, că ea realizează interesul evreimei”.[14]

De menţionat că, starea de lucruri de atunci din Rusia Sovietică (apoi din Uniunea Sovietică) le convenea evreilor americani şi europeni cu viziuni liberale şi socialiste. Nu în zadar, la mijlocul anilor `20-începutul anilor `30, mii de evrei-comunişti şi socialişti americani, care visau la realizarea revoluţiei mondiale, au venit în „patria” ei, în Uniunea Sovietică.[15]

Nimeni nu se va încumeta să pună la îndoială faptul că, instituţia cea mai importantă a autorităţii bolşevice era CeKa-V.C.K.-O.G.P.U.-G.P.U.-N.K.V.D. Pe parcursul primelor două decenii a „tinerei republici sovietice”, evreii nu numai că constituiau majoritatea în aceste structuri, dar erau la conducere aproape în toate subdiviziunile acestora din oraşe, regiuni, republici, etc.

V. Bespalov, în studiul său, întitulat Componenţa etnică a cadrelor organelor V.C.K.-O.G.P.U.-N.K.V.D.-M.G.B. ale U.R.S.S. în anii 1917-1938. (Scurtă informaţie istorică), publicat la Sankt-Peterburg în anul 1998, relatează că, cea mai mare maşină de represiune din istoria omenirii – GULAG –, creată pe timpul şefiei lui Ghenrih Grigorievici Iagoda (numele adevărat Enoh Gherşenovici Iehuda) la N.K.V.D. (1934-1936), a fost încadrată cu conaţionali de-ai săi: şeful Direcţiei Generale a lagărelor şi aşezărilor speciale (GULAG) era M. D. Berman. Locţiitorul acestuia era S. G. Rapoport. Şef al lagărelor din regiunea Mării Albe era L. I. Kogan, al lagărelor Belomorsko-Baltiisk (deţinuţii cărora erau implicaţi în construcţia canalului „Belomorsko-Baltiiskii”, care să unească Marea Albă cu lacul Onega, cu posibilitate de ieşire în Marea Baltică) era S. G. Firin, al Direcţiei Generale a penitenciarelor N.K.V.D. al U.R.S.S. era H. Apert, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Ucrainene erau S. B. Kaţnelson, apoi Baliţki, al lagărelor din regiunile de Nord era Finkelştein, al lagărelor din regiunea Sverdlovsk era Şklear, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Kazahă era Polin, al lagărelor din Siberia Apuseană erau Şabo, apoi Goghel, al lagărelor din raionul Azovo-Cernomorsk era Fridberg, al lagărelor din regiunea Saratov era Pilear, al lagărelor din regiunea Stalingrad era Raiskii, al lagărelor din regiunea Gorki era Ambrampolskii, al lagărelor din Caucazul de Nord era Faivilovici, al lagărelor din Başkiria era Zaligman, al lagărelor din districtul Dalnevostocinîi era Deribas şi al lagărelor din Belorusia era Leplevskii.[16]

În general, conaţionalii lui Iagoda au condus şi au realizat represiunile regimului sovietic în 95% din lagărele GULAG-ului. Contingentul internaţilor din aceste lagăre îl formau ruşii, ucrainenii, bieloruşii, caucazienii şi reprezentanţii altor etnii. Printre aceştia şi rudele acestora erau opinii şi discuţii precum că, evreii – şefii instituţiilor de represiune – bântuie deasupra celorlalţi cetăţeni ai U.R.S.S., ceea ce contribuia la consolidarea tendinţelor antisemite.

În V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D., şi în alte structuri de represiune sovietice, activa un număr destul de mare de funcţionari de origine etnică evreiască. În perioada lui Iagoda, când represiunile aveau un caracter de masă şi erau extrem de dure, şefii subdiviziunilor de bază ale O.G.P.U.-N.K.V.D. erau aproape în totalitate evrei. Potrivit statisticilor oficiale din data de 1 ianuarie 1932, numai în aparatul central al N.K.V.D. evreii erau în proporţie de 7,4%, în timp ce în cadrul conducerii superioare, situaţia era cu totul alta: 45% evrei şi 55% ruşi şi alte naţionalităţi – şeful GULAG-ului (cel ce conducea nemijlocit represiunile) era F. I. Ăihmans; şeful Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. S. Agranov; împuternicitul special de pe lângă Colegiul N.K.V.D. era V. D. Feldman; comendantul Kremlinului era P. P. Tkalun; şeful Secţiei Externe a Direcţiei Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. A. Sluţki; şeful Secretariatului N.K.V.D. era Ia. A. Deig; şeful Secţiei Speciale a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. M. Leplevski; şeful Secţiei a 3-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. P. Radzivilovski; şeful Direcţiei a 3-a din N.K.V.D. al U.R.S.S. era B. D. Berman; şeful Secţiei a 7-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Reihman; şeful Direcţiei Centrale de Comerţ din N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. B. Şneerson; şeful Secţiei a 5-a a Direcţiei 1 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Z. I. Passov; şeful Secţiei 1-a a Direcţiei Generale din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. Ia. Dagan; şeful Secţiei a 9-a a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era E. I. Şapiro; şeful Secţiei de Strămutare din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. I. Pliner; locţiitorul şefului N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. D. Berman; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. M. Veinştok; şeful Secţiei a 2-a a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. K. Zalpeter; colaborator responsabil al GULAG din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Kogan; şeful Secţiei Operative a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era N. G. Nikolaev-Jurid; secretar responsabil al Consiliului Special de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S. (organ compus din trei persoane, care dădea verdictul în cazul persoanelor cu dosar politice) era V. E. Ţesarskii; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era G. M. Staţevici; secretar operativ al Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era V. A. Ulmer.[17]

„Reieşind din faptele şi circumstanţele examinate mai sus, – conchide V. Bespalov – urmează să tragem astfel de concluzii: în anii 1917-1940, poporul evreu era pe larg (neproporţional cu numărul lui din cadrul populaţiei ţării) reprezentat în organele V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D. al U.R.S.S. «Marea teroare» din anii 1934-1938 se realiza în U.R.S.S. cu participarea activă a cekiştilor-evrei (securiştii-evrei – n.a.). Nu erau rare cazurile, când cekistul-evreu utiliza «metode inadmisibile de investigare» faţă de evreul-condamnat. Un exemplu clasic: realizarea omorului lui Leiba Davidovici Bronştein (Troţki) de către cekiştii Şpighelglass şi Ăitingon, şi echipa lor (...)”.[18]

Anume aceşti bolşevici, din organele de represiune, „torturau populaţia a 1/6 din lume, denumită pe atunci Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”.[19]

S. Semanov, în articolul său, întitulat „Epurările staliniste” de la sfârşitul anilor `30 şi problema naţională, scria: „Şaptezeci de ani în urmă, poporul rus ştia bine doar un singur nume dintre cele sus menţionate – pe sângerosul şef al N.K.V.D. Iagoda (în trecut Iehuda Enoh Gherşenovici, el a dispus să fie denumit Ghenrih Grigorievici). Referitor la celelalte nume, deseori porecle – era întuneric şi ceaţă. Ei erau cei ce decideau în secret soarta a milioane de oameni, apoi de asemenea, în secret, i-au sugrumat în închisorile construite de jertfele lor. Şi iată că, doar recent, istoricii nepărtinitori au început să examineze acest ghem secret şi sinistru. Materialele se acumulau, întunericul şi ceaţa începând treptat să se disperseze şi urmaşii (jertfelor lor – n.a.) în sfârşit au putut să vadă chipul sinistru al acelor creaturi infernale. Doar în ultimii doi-trei ani, tabloul s-a cristalizat în totalitate şi multilateral. Acum se vede clar, după cum se spune, cine şi ce prezintă”.

Din cei 37 de generali ai N.K.V.D. din 1935, 19 erau evrei, 10 ruşi, 4 letonieni, 2 polonezi şi 2 georgieni. Exprimată în procente, situaţia se prezintă astfel: 51% evrei şi 27% (slavi din U.R.S.S.). Interesant este că, evreii în Uniunea Sovietice constituiau peste 2% din totalul populaţiei, iar slavii – peste 80%.[20]

Despre contribuţia evreilor la activităţile serviciilor speciale sovietice (a spionajului extern – funcţionari, agenţi, informatori) a mai scris relativ recent şi L. Averbuh. În lucrarea sa, Sorţi desecretizate. Eseuri. (Evreii în spionajul extern sovietic), publicată la Odessa, în 2001, L. Averbuh subliniază că, importanţa evreilor în spionajul extern sovietic a fost extrem de mare, căci „Nu sunt puţine personalităţile unice printre evreii-spioni, care cu nimic nu cedează în faţa lui R. Sorge, R. Abel, N. Kuzneţov, poate din contra, le depăşesc. Chiar şi cititorului neiniţiat îi este clar din ce cauză numele acestora, faţă de cele menţionate, nu sunt cunoscute nici în prezent, decât unui număr restrâns de oameni”.[21]

Treptat, procentul evreilor din organele de stat şi de partid a scăzut. Dar, în organele de represiune, conducerea continua să rămână în mâinile lor. Pe parcursul primelor două decenii de existenţă a regimului sovietic în Rusia, evreii au constituit în organele CeKa-N.K.V.D. de la 60% până la 85%. Iar GULAG-ul se afla exclusiv în „administrarea” lor. Apogeul încadrării lor, l-a constituit anul 1936 – începutul „Marii Terori” – după care a urmat declinul: în ianuarie 1939, din cei 30 de funcţionari ai aparatului central al N.K.V.D. (şefi de secţii şi de birouri), erau doar 3-4 evrei, adică 10-11%. În 1941, procentul lor în aparatul central al N.K.V.D. era de 17% şi a fost în continuă scădere, în anii 1953-1954, fiind doar de 5-7%.[22]

În al doilea rând, finanţarea „revoluţiei”, precum şi a partidului bolşevic, s-a făcut de Marele Stat Major german, dar şi în mare parte, de bancherii americani şi europeni de origine evreiască. Nu există îndoieli că, oamenii de afaceri occidentali, în marea lor majoritate, nu credeau în utopia comunistă, dar priveau evenimentele din 1917 din Rusia doar dintr-un singur punct de vedere: dacă sunt sau nu în interesul evreilor.

Văzând că bolşevicii au reuşit să distrugă Imperiul Rus şi au creat un regim, în care evreii ocupau cele mai înalte poziţii, bancherii şi industriaşii evrei pe orice căi i-au sprijinit în acest proces. Implementând legea evreiască, de a-ţi sprijini conaţionalii, bancherii evrei au asigurat financiar şi revoluţia, şi regimul bolşevic, înfiinţat pe ruinele Imperiului Rus. E foarte clar că, în aceste condiţii, „lupta de clasă” ceda în faţa solidarităţii evreieşti.

Odată cu preluarea puterii, bolşevicii au avut grijă să distrugă imediat toate documentele, care ar demonstra că finanţarea partidului bolşevic din Rusia s-a făcut de băncile germane de stat şi cele particulare evreieşti. Însă, unele documente au scăpat de distrugere şi sunt o dovadă la cele sus menţionate.[23]

În al treilea rând, instalată la putere, casta supremă bolşevică se considera străină de poporul rus (având în vedere şi faptul că, foarte mulţi bolşevici au venit în Rusia din America şi Europa Occidentală, pentru a face aici „revoluţie”). În opinia lor, „revoluţia” a fost o lovitură necesară, care s-a dat pentru preluarea puterii într-un stat, din care să fie declanşată revoluţia mondială, fiind utilizate pentru aceasta, resursele umane şi naturale ale Rusiei.

Acţiunile noului regim erau îndreptate împotriva populaţiei, mai bine zis împotriva populaţiei majoritare ruse. După ce au distrus Imperiul Rus, bolşevicii au lichidat, la propriu, ceea ce ruşii aveau mai scump – monarhia. Cel care a fost iniţiatorul asasinării monarhului rus şi a familiei acestuia, era evreul Iankel Movşevici Sverdlov (despre care am spus că era „eminenţa cenuşie” a regimului bolşevic şi fost iniţiatorul declanşării „Terorii roşii”[24]), „preşedinte” al regimului comunist, iar organizatorul nemijlocit al asasinatului, de asemenea era un evreu, Şaia Goloşciokin, preşedintele Departamentului Sovietic din Ural. Chiar şi execuţia lui Nikolai al II-lea şi a familiei acestuia, s-a făcut de un evreu – Iakov Iurovskii.[25]

A fost grav lovită spiritualitatea şi sentimentele naţionaliste ruse. După cum scria cercetătorul A. I. Dikii, „Trezirea sentimentului de patriotism la populaţia autohtonă, desigur că, era privită de evrei, ca o posibilitate de a se pune problema rolului lor în viaţa de stat şi posibilitatea de a rămâne, din cauza viziunilor lor, străini populaţiei autohtone şi de a pierde posturile de conducere din viaţa politică şi culturală din ţara în care ei trăiesc la momentul dat. Toţi evreii, din toate ţările, această situaţie o înţeleg destul de bine şi de aceea orice manifestare de mândrie naţională şi patriotism (din partea alogenilor – n.a.), este văzută ca o ameninţare pentru ei şi poziţiile lor din această ţară”.

Bolşevicii ruşi au condamnat orice manifestare de patriotism şi au distrus tot cu ce se puteau identifica băştinaşii. A avut extrem de mult de suferit Biserica Ortodoxă, pe când „sinagogile rămâneau neatinse şi bunurile acestora nu erau confiscate”. De asemenea, nu au fost atestate manifestări şi acţiuni represive în timpul sărbătorilor religioase evreieşti. Antisemitismul a fost declarat unul din cele mai periculoase „instrumente politice din mâinile burgheziei” şi era văzut de autorităţile comuniste, ca „mijloc de mobilizare deghizată împotriva puterii sovietice”. Iar „cel ce este împotriva poziţiei puterii sovietice în problema evreiască, acela este împotriva muncitorilor şi pentru capitalism”. Declaraţia Consiliului Comisarilor Poporului (C.C.P.) din 27 iunie 1918, spunea: „C.C.P. declară mişcarea antisemită şi pogromurile împotriva evreilor, ca fiind moartea cauzei revoluţiei”. Adică, puterea sovietică identifica revoluţia cu etnosul evreiesc. Pentru propagandă antisemită erau prevăzute pedepse aspre, în timp ce jignirea poporului rus, era trecută cu vederea. Această „trecere cu vederea” a durat până în 1932, când Stalin s-a pronunţat împotriva „discreditării” istoriei şi culturii ruse.[26]

În 1919, A. V. Tîrkov-Vileams nota: „Poporul, asupra căruia ei (evreii – n.a.) au luat conducerea, îi era lor străin şi ei chiar se comportau ca învingătorii într-o ţară cucerită”. Iar eserul S. S. Maslov considera că, ura generală din Rusia faţă de evrei era determinată de „identificarea puterii sovietice cu cea evreiască. (...) puterea sovietică, în primul rând, răspunde doleanţelor şi intereselor evreilor, de aceea (ei) sunt părtaşii şi susţinătorii ei fierbinţi; în al doilea rând, puterea de fapt se află în mâna evreilor”.[27]

Mulţi dintre cei ce au studiat istoria evreilor (N. A. Berdiaiev, H. Arendt, I. R. Şafarevici, O.A. Platonov şi alţii), au constatat asemănarea izbitoare dintre sistemul social-politic comunist din Rusia, din primele sale decenii de existenţă, şi epoca Judecătorilor în Împărăţia Iudeilor din 1 mileniu î.e.n. Această asemănare era nu numai din cauza că, evreii formau aproape în totalitate baza ideologică şi de conducere în Rusia Sovietică, dar mai cu seamă, din cauza că, însăşi doctrina marxistă se baza pe iudaismul „secularizat”, în care „Ierusalimul renăscut a fost înlocuit cu o societate fără clase sociale”. Această ideologie îi era total străină civilizaţiei ruse ortodoxe, pentru implementarea căreia a fost nevoie de un regim totalitar, condus de „comisari farisei”.[28]

În al patrulea rând, bolşevicii în acţiunile lor nu au vizat şi „burghezia” evreiască. În contradicţie cu programele lor, de a avea aceeaşi atitudine faţă de toţi „burghezii”, bolşevicii au dat dovadă de selecţie în alegerea jertfelor, care era bazată pe criteriul etnic. După „revoluţie” şi naţionalizarea tuturor proprietăţilor, mulţi dintre micii burghezi evrei, nu au fost supuşi represiunilor, din contra, au fost agreaţi, aducându-şi contribuţia la consolidarea aparatului de stat sovietic.

După cum scria A. I. Dikii, „nu există nici un fel de date şi izvoare în privinţa execuţiei evreilor pe criteriul apartenenţei la «burghezie». În schimb, sunt cunoscute foarte multe cazuri, când capitaliştii evrei cu bine emigrau în afară, unii chiar cu mijloace financiare însemnate, spre exemplu (industriaşii din Kiev – n.a.) Dobrîi, Rubinştein şi alţii. Iar evreii-burghezi care nu au emigrat, necătând la trecutul lor burghez, şi-au aranjat foarte bine situaţia sub puterea sovietică, deseori ajungând în posturi de răspundere”.[29]

După cum am mai spus, potrivit planului bolşevic, revoluţia bolşevică a fost doar prima etapă din revoluţia comunistă mondială. După acapararea puterii în Rusia, trebuia să urmeze revoluţionarizarea statelor Europei, cuprinse de vâltoarea Primului Război Mondial. Şi continuarea revoluţiei a urmat, comuniştii reuşind să acapareze puterea (în 1919) doar Ungaria şi Germania (mai exact, doar două landuri – Bavaria şi Saxonia). De remarcat că, în ambele guverne „revoluţionare” din cele două ţări, majoritari tot erau evreii.[30]

Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.[31] Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de uşor şi în condiţiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii de partid ai organizaţiei comuniste o alcătuiau reprezentanţii populaţiei evreieşti.[32]

Şi dacă în Rusia evreii au fost discriminaţi de ţarismul rus, ceea ce, în opinia unora, ar fi determinat venirea lor masivă la putere în Rusia bolşevică, atunci în Austro-Ungaria şi în Germania această discriminare nu a existat, căci majoritatea lor ocupau funcţii importante în toate domeniile vieţii: economic, financiar, academic şi chiar în conducerea acestor ţări. Atunci care ar fi motivul sprijinului masiv pe care l-au acordat evreii (din mai multe state) ideii comuniste? Potrivit concluziilor lui Oleg Popov, în rândul acestora era implantată tendinţa mesianică de a duce popoarele lumii în „Împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru a-i aduce acolo era nevoie de putere, de putere nelimitată şi absolută, pe care pentru prima oară au demonstrat-o în Rusia.[33]

Iată ce scria în ajunul revoluţiilor din Rusia şi Germania, unul din liderii comunişti germani, Hustav Landauer, într-un articol elaborat împreună cu filosoful religios evreu, Martin Buber: „Devotamentul cauzei evreieşti este cauza întregii umanităţi”.[34]

Asemenea idei sunt enunţate, în mod deschis, şi în prezent. Pe unul din posturile de televiziune ruse, a fost prezentată o emisiune, cu participarea unui invitat din Tel-Aviv, cercetătorul kabalist M. Laitman. Când se discuta problema securităţii regionale, acesta a subliniat că, este posibilă izbucnirea celui de-al III-lea Război Mondial (chiar şi a celui de-al IV-lea Război Mondial), care se poate declanşa chiar în Orientul Apropiat. Şi numai evreii, „poporul ales”, au misiunea mesianică de a preveni acest război şi a salva omenirea. Anume pentru această misiune, Dumnezeu i-a ales pe evrei şi le-a dat învăţătura necesară. Şi omenirea vede că evreii au ceva deosebit – această învăţătură, pe care o tăinuiesc, – ceea ce şi constituie izvorul antisemitismului. Şi antisemitismul va exista atâta timp, până când evreii nu îşi vor realiza „misiunea”, care în linii mari, constă în aducerea oamenilor la nivelul umanului, căci actualmente este la nivelul animalului. „Misiunea” evreilor trebuie realizată, căci în caz contrar ei vor fi „bătuţi din ce în ce mai tare”. În opinia aceluiaşi kabalist, antisemitismul este o normalitate pentru natura umană, căci este dictat de ideea că, cheia soluţionării tuturor problemelor este la evrei. În subconştient fiecare popor este dominat de gândul că, ar depinde de poporul evreu.[35]

Discursul este asemănător intenţiilor bolşevicilor din 1917, prezentate de Oleg Popov.

În anii ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, structurile de stat şi de partid din România, de asemenea au fost masiv penetrate de etnici evrei. Spre exemplu, în februarie 1949, personalul Securităţii era structurat astfel: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, 1% alte naţionalităţi.[36] Mulţi din comuniştii români veniţi după 23 august 1944 din U.R.S.S. în România, erau evrei. Acest fapt ducea la concluzia că, evreii au venit pe tancurile sovietice şi au instalat comunismul în România, ceea ce provoca noi atitudini antisemite. Drept mărturie sunt chiar memoriile rabinului-şef al României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Alexandru Şafran, care relata că, după evenimentul de la 23 august 1944 (şi consecinţele acestuia), „atitudinea românilor faţă de noi (evreii – n.a.) a fost în acelaşi timp ambiguă şi dualistă. Pe de o parte, ne considerau ca pe nişte învingători, a căror prietenie trebuia păstrată, pe de altă parte, ne asociau cu noii învingători, ruşii, şi ne priveau cu antipatie...”.[37]

„După distrugerea nazismului german din Ungaria, Polonia, România – notează Oleg Popov – la putere în aceste ţări au venit comuniştii (majoritatea veniţi din refugiul din U.R.S.S., odată cu trupele sovietice – n.a.). Sprijinul lor de bază îl constituiau evreii autohtoni, recunoscători Uniunii Sovietice pentru distrugerea Germaniei hitleriste şi salvarea lor de la exterminarea fizică. În mod corespunzător şi conducerea partidelor comuniste din aceste ţări era în mare măsură evreiască şi a rămas neschimbată până aproape de mijlocul anilor `50”.[38]

II. Evreii din România la sfârşitul Primului Război Mondial.

La angajarea României în Primul Război Mondial (1916-1918), contribuţia minorităţii evreieşti a fost una modestă: din cei 1.083.000 de oameni sub arme sau la dispoziţia armatei, 22.000 erau evrei, adică 0,5%. Această participare nesemnificativă cu arma în mână a fost compensată, în mică măsură, prin organizaţii care au sprijinit financiar efortul de război.[39]

Dar mai grav era că, în momentele grele pe care le cunoştea Statul român în 1917, o bună parte din evrei s-au angajat în mişcarea revoluţionară bolşevică, care ameninţa să răstoarne monarhia. La Iaşi, unde se evacuaseră autorităţile centrale sub presiunea ocupantului, centre revoluţionare au fost la Socola şi Nicolina, cartiere locuite de evrei.[40]

După război a urmat Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România (1918). În Basarabia, atitudinea unei bune părţi a evreilor faţă de acest eveniment, a fost, am putea spune, una antiromânească (atunci ei erau în număr de 270.000, adică 9,8% din totalul populaţiei Basarabiei[41]), care s-a manifestat, atât în cadrul Sfatului Ţării (organ legislativ al provinciei autonome), care a votat unirea, cât şi în sânul populaţiei de rând.

În perioada 23-27 octombrie 1917, s-au desfăşurat lucrările Congresului ostaşilor moldoveni, care a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi a decis crearea Sfatului Ţării, ca organ reprezentativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. La 2 noiembrie 1917, la Chişinău, a avut loc şedinţa biroului organizatoric pentru constituirea Sfatului Ţării. În total, au fost desemnate 156 de mandate de deputaţi, distribuite din punct de vedere etnic, în felul următor: 105 deputaţi români-moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 8 găgăuzi, 7 ruşi, 2 bulgari, 2 germani, 1 polonez, 1 armean, 1 grec.[42]

La 21 noiembrie 1917, Sfatul Ţării şi-a început lucrările. În această şedinţă, de rând cu alţi vorbitori, a cuvântat şi M. Kogan, reprezentantul socialiştilor revoluţionari, E. Grinfeld, reprezentantul Partidului Social-Democrat şi G. Kovarski, reprezentantul „Bund”-ului.[43] Unii vorbitori, inclusiv M. Kogan, E. Grinfeld şi G. Kovarski, deşi făceau parte din formaţiuni politice diferite, au exprimat în cuvântările lor interesele imperiale ale Rusiei. Ei au cerut pentru ruşi şi evrei dreptul să-şi formeze unităţile lor proprii teritoriale, cu independenţa deplină a culturii şi a intereselor lor naţionale, egalitatea limbilor, etc. („deplină egalitate a limbilor şi garanţia deplină a autonomiei personale, culturale şi naţionale”).[44]

Pe lângă lupta acerbă desfăşurată între cele trei fracţiuni din Sfatul Ţării (1. Blocul Moldovenesc, majoritar, evidenţiindu-se o fracţiune militară şi un Bloc Socialist al Ţăranilor moldoveni; 2) Fracţiunea minorităţilor, mai puţin consolidată, din care uneori pe anumite chestiuni se degajau cu poziţii aparte o fracţiune mică ucraineană şi una evreiască; 3) Blocul Socialist Unit – filiale ale Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, Partidul Socialist-Revoluţionar din Rusia, „Bund”-ul, Comitetul Executiv Gubernial şi Comitetul Chişinău al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, Partidul Socialist-Revoluţionar al ucrainenilor, Partidul Socialist Popular din Rusia, Organizaţia unită a evreilor socialişti şi a Partidului Socialist-Democrat Poalei Sion[45]), pentru stabilirea controlului asupra Basarabiei,[46] în provincie existau şi alte forţe politice, economice şi militare, care luptau contra Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), împotriva mişcării de eliberare naţională. Baza socială a acestor forţe o alcătuiau ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii şi evreii. Din punct de vedere organizatoric, aceste forţe se concentrau în jurul Comisariatului gubernial al Guvernului Provizoriu de la Sankt-Peterburg, partidelor cadeţilor, eserilor, bolşevicilor, menşevicilor, bundiştilor, sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, comitetelor militare ruseşti de pe Frontul român. Printre cei mai de vază bolşevici locali erau: I. Iakir, A. Krusser, M. Meerson, K. Zilberman, A. Hristev ş.a.[47]

În şedinţa Sfatului Ţării, în cadrul căreia s-a discutat problema unirii Basarabiei cu România, reprezentanţii populaţiei evreieşti s-au pronunţat categoric împotriva Unirii. Majoritatea acestora au părăsit sala în semn de protest. Deputatul Grinfeld, în ziua în care Sfatul Ţării solicitase ajutorul Armatei române, pentru potolirea anarhiei bolşevice din provincie, a declarat de la tribună: „Între bolşevici, pe care-i urăsc din tot sufletul şi români, îi prefer pe primii”. Această atitudine a deputatului evreu, se bucura de sprijinul evreilor, unii dintre ei luptând efectiv împotriva unităţilor Armatei române.[48]

Aşadar, la 27 martie 1918, când s-a pus la vot Unirea Basarabiei cu România, „pentru” au votat 83 de deputaţi moldoveni şi 3 reprezentanţi ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus şi un polonez. Împotrivă au votat – 2 deputaţi ucraineni şi un deputat bulgar. S-au abţinut – 11 deputaţi moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruşi, 5 bulgari, 4 evrei şi 2 germani.[49]

O asemenea atitudine ostilă a manifestat şi o bună parte din evreii din Bucovina şi Transilvania. În raportul subinspectoratului general al Poliţiei Cernăuţi către Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale din februarie 1920, se spunea următoarele: „Cunoscutele sentimente antiromâneşti de care sunt animaţi evreii bucovineni, încă de la ocuparea acestei provincii de către armata română, i-a determinat ca în tot acest interval de timp (1918-1920 – n.a.), să lucreze pe toate căile contra intereselor româneşti, influenţând guvernele străine, şi pe trimişii lor în Bucovina, cum şi Conferinţa de Pace (de la Paris – n.a.) cu tot felul de proteste mincinoase pentru a discredita statul român, făcând astfel mari greutăţi la consolidarea lui”.[50]

Chiar şi atunci când senatorul I. Hecht, reprezentantul evreilor bucovineni, a declarat în Parlament României că, evreii din Bucovina sunt pentru unirea necondiţionată a Bucovinei cu Patria-Mamă, aceştia au protestat vehement contra acestei declaraţii, denumindu-l pe I. Hecht trădător şi ducând o aprigă campanie contra lui în această chestiune.[51]

În 1920, în unele localităţi din Bucovina era remarcată atitudinea evreilor de a se abţine în mod ostentativ de la orice manifestaţie românească. Această poziţie era influenţată de propaganda studenţimii evreieşti din Cernăuţi şi de unii intelectuali evrei din Bucovina. De asemenea, era tendinţa de a se afirma, cu orice ocazie, ca o naţiune aparte, fără a se integra în sânul poporului român.[52] Iar societatea sionistă Jung Juda din Cernăuţi, cu tentă socialistă, a ţinut mai multe şedinţe, în care a discutat necesitatea aderării la Internaţionala a III-a comunistă.[53]

În Transilvania, la fel ca şi în Basarabia şi Bucovina, evreii s-au arătat neîncrezători faţă de autorităţile româneşti şi aşteptau revenirea vechii administraţii maghiare. Într-un raport al Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale din 1920, se sublinia că, „Până în prezent toţi locuitorii de naţionalitate evrei din Transilvania, oportunişti din fire, au urmat în noul stat faţă de noua conducere o politică de rezistenţă pasivă, păstrând o neutralitate expectativă, având convingerea fermă în restaurarea Ungariei în vechile ei frontiere, sprijinind în acest scop toate acţiunile interne şi externe faţă de stăpânirea românească”.[54]

Această atitudine a început să se schimbe în favoarea autorităţii româneşti, doar atunci când bolşevismul din Ungaria a fost zdrobit, iar populaţia Budapestei şi-a dezlănţuit furia faţă de comunism împotriva evreilor, prin producerea de pogromuri îngrozitoare. De asemenea, trecerea evreilor transilvăneni de partea României a avut loc atunci când au văzut că deciziile Conferinţei de Pace de la Paris înclină în favoarea Statului român şi nu în a celui maghiar. Această trecere a fost dictată de interesul comunităţii evreieşti de a ocupa o poziţie cât mai comodă în noile condiţii create. Potrivit afirmaţiilor preşedintelui Uniunii Naţionale a Evreilor ardeleni, 90% din evrei a aprobat deciziile de la Alba Iulia şi s-a declarat loială faţă de Statul român.[55] Însă, concomitent, se aliaseră populaţiei maghiare împotriva autorităţii româneşti; spre exemplu, atunci când rabinul Chalem Şor din Bucureşti a sosit la Oradea Mare şi a ţinut o slujbă religioasă, în care şi-a îndemnat conaţionalii „să se alipească cu trup şi suflet de cei din Regat, care sunt egali în drepturi cu ceilalţi cetăţeni”, cea mai mare parte din evrei s-a manifestat împotriva lui, spunând că rabinul din Bucureşti este plătit de guvernul român pentru a le cere loialitate.[56]

În privinţa aprobării deciziilor de la Alba Iulia de către evreii ardeleni, Siguranţa conchidea: „Oricâte grupări ar fi, şi oricâte manifestări de unire şi alipire ar arăta la suprafaţă, faţă de România Mare, toate acestea sunt numai jocuri de formă, cunoscută fiind în fond toată atitudinea duşmănoasă a evreilor din Transilvania pentru ca să-şi poată mai bine ajunge scopurile lor personale. În orice acţiune, care ar avea de aparenţă o manifestare favorabilă noii stări de lucruri, în realitate, nu e decât o tendinţă spre independenţa lor naţională, din orice stat ar fi, şi o solidară uniune defensivă şi ofensivă, pe orice teren – bine înţeles numai cel militar, nu – a tuturor evreilor din complexul de state ale lumii acesteia în care trăim”.[57]

În urma Unirii de la 1918, ponderea populaţiei evreieşti din România a crescut, ea aproape triplându-se, mai ales prin contribuţia Basarabiei şi Bucovinei. La cele circa 260.000 de evrei din Vechiul Regat, s-au adăugat aproape o jumătate de milion din Basarabia, Bucovina şi Transilvania.[58] În 1919, minoritatea evreiască pe provincii era reprezentată astfel: Vechiul Regat (inclusiv Dobrogea) – 330.000, Transilvania – 196.000, Basarabia – 141.000, Bucovina – 100.000, în total – 767.000, adică 4,8% din totalul populaţiei României. Proporţia cea mai mică rămânea în Dobrogea – 5.441 evrei (0,8%).[59] Potrivit recensământului din 1930, populaţia evreiască din Basarabia constituia 206.958 din 2.864.402 (7,2%) de locuitori, în Bucovina – 93.101 din 853.009 (10,8%), în Transilvania – 81.503 din 3.217.988 (2,4%), în Oltenia – 3.523 (0,2%) din 1.513.175, în Muntenia – 94.216 (2,1%) din 4.029.008, în Dobrogea – 4.031 (0,5%) din 815.475, în Moldova – 162.268 (6,5%) din 2.433.596, în Banat – 14.043 (1,2%) din 939.958, în Crişana şi Maramureş – 97.287 (6,4%) din 1.390.417, în total 756.930 (4,0%) din 18.057.028 (100%) – populaţia României.[60]

Numărul evreilor a fost în continuă creştere, prin refugiaţii veniţi din Ungaria, Polonia şi Uniunea Sovietică (care au venit începând cu anii 1918-1919), iar mai târziu, din Germania, de frica represiunilor declanşate de regimul hitlerist.

Important e că, mulţi au venit ilegal în ţară. Henry Prost dă cifra de 35.000 intre anii 1922-1926.[61] Iat potrivit unui referat, întocmit în 1939 de Secţia Studii şi Informaţii din cadrul Ministerului pentru Minorităţi român, până în februarie 1938, în România s-a înregistrat un număr de 139.823 de evrei, „a căror existenţă pe teritoriul României nu-şi poate afla nici o explicaţie în afară de aceea că s-au introdus prin fraudă”.[62]

După venirea bolşevicilor la putere în Rusia şi eşuatele revoluţii sovietice din Europa (Ungaria, Germania, Finlanda), în care elementul evreiesc a fost destul de prezent, semnul egalităţii între „evreu” şi „comunist” se pune peste tot din ce în ce mai des. Din considerentul că, evreii aveau legături strânse cu bolşevicii ruşi, fiind „oameni de deschidere”, autorităţile iugoslave şi ungare s-au ferit să acorde cetăţenii acestei minorităţi, mai mult chiar, i-a izgonit de pe teritoriul lor. Aceştia, profitând de tratatele de după Primul Război Mondial, pretindeau că sunt cetăţeni români, născuţi în teritoriile alipite la România, prezentând dovezi de indigenitate, eliberate „cu o prea mare uşurinţă de autorităţile administrative din Transilvania şi Bucovina”. Această acţiune a autorităţilor româneşti, care alterna între toleranţă excesivă şi superficialitate în serviciu, trebuia oprită, căci risca „să prefacă România într-o ţară internaţională”.[63]

Numărul destul de mare de elemente alogene (unele originare, iar altele venite în România după Primul Război Mondial), era pentru administraţia românească a României Mari, una din cele mai importante probleme, în special din punct de vedere al siguranţei statului. După cum remarca geograful francez E. de Martonne, în urma călătoriei efectuate în România în anul 1919, în Transilvania „Ei (alogenii – n.a.) au controlul asupra tuturor marilor proprietăţi, ei sunt funcţionarii, ei sunt proprietarii caselor de comerţ, numai ei practică meseriile libere de avocat, medic, ziarist, etc. […] călătorul care merge din oraş în oraş, fără a vizita satele, nu aude vorbindu-se decât maghiara sau germana; la hotel, în magazine, la poştă, la gară, în tren”.[64]

Într-un articol publicat la Chişinău, la 4 iunie 1919, referitor la situaţia minorităţilor naţionale din România întregită, se spunea că, „suportăm cel mai mare număr de străini înlăuntrul organismului nostru de stat (se estima, pe toată România Mare, un număr de circa 1.500.000 de evrei, 700.000 de ruşi şi ruteni, 100.000 de bulgari, 1.700.000 de unguri, 800.000 de germani, 350.000 de alte naţionalităţi – n.a.), dintre toate ţările Europei. De asemenea, avem în casă la noi cel mai ridicat procent din lume de evrei pentru economia noastră naţională mărginită”.[65] Aceştia, ancoraţi în tradiţiile lor, în cea mai mare parte, se considerau membri ai minorităţii naţionale evreieşti şi nicidecum „români de religie mozaică”.[66]

III. Evreii şi Conferinţa de Pace de la Paris.

„Problema evreiască”, era la începutul anilor `20, de actualitate nu numai în România, „dar chiar şi în statele occidentale, o chestiune la ordinea zilei, o problemă cu repercusiuni internaţionale, care cere o rezolvare într-un fel sau altul şi faţă de care trebuie să avem o deosebită atenţiune”.[67] Şi această rezolvare s-a încercat la Conferinţa de Pace de la Paris. Atunci au avut loc agitaţii intense din partea evreilor, care au urmărit obţinerea unor situaţii confortabile pentru coreligionarii din statele Europei. Tot atunci, mulţi dintre ei s-au opus Unirii Basarabiei cu România, în favoarea Rusiei. Se spera într-o decizie favorabilă Rusiei. Serviciul de Siguranţă de la Chişinău deţinea informaţii că, în rândul populaţiei evreieşti din Leova, jud. Cahul, se răspândiseră ştiri că în curând Basarabia va fi cedată Rusiei.[68]

O importantă problemă discutată la Conferinţa de Pace de la Paris, se referea la acordarea cetăţeniei române pentru evrei. Înainte de asta, în cursul anului 1918, o dată cu ratificarea prin decretele regale a actelor de Unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, toţi locuitorii din aceste teritorii au devenit, automat, cetăţeni români. O situaţie specială s-a creat pentru minoritarii evrei: cei din teritoriile unite erau cetăţeni români, în timp ce evreii din Vechiul Regat puteau obţine cetăţenia, potrivit Constituţiei modificată în 1878, în urma unor cereri individuale, aprobate de Parlament. Un pas spre înlăturarea acestei discriminări, s-a făcut prin decretul-lege din 30 decembrie 1918, care stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetăţeni, vor putea dobândi exerciţiul acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi unui stat străin”. Decretul prevedea modalităţile de obţinere a cetăţeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar menţinea o formă greoaie de acordare a calităţii de cetăţean român. De aceea, la 28 mai 1919, s-a publicat un alt decret-lege care prevedea: „Locuitorii evrei ai Vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, sau întâmplător în străinătate, din părinţi aşezaţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat de nici o protecţie străină”. De această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească, decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să dobândească drepturile de cetăţenie este îndestulătoare”. În fond, prin acest decret-lege se acorda cetăţenie tuturor evreilor din Vechiul Regat, înlăturându-se orice discriminare pe criterii etnice.[69]

Acordarea cetăţeniei române pentru evrei, după cum am mai spus, a fost oglindită şi în tratatele postbelice (în special tratatul cu Austria (al minorităţilor))[70] pe care România le-a semnat. Aceste drepturi (de cetăţean român) pentru populaţia evreiască, au fost cerute de Marile Puteri, ca o recompensă la angajamentele neonorate de Aliaţi faţă de evrei; la 14 iunie 1919, în şedinţa guvernului, Victor Antonescu (în perioada 5 noiembrie 1918 – 20 decembrie 1919, a fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Paris, primind şi împuterniciri ca plenipotenţiar la Conferinţa de Pace), explica această situaţie: „Aliaţii au făgăduit evreilor să reconstituie Palestina. Lucrul nu s-a putut, Palestina fiind în marea majoritate locuită de mahomedani. Atunci alianţa israelită internaţională a căutat să impună crearea în favoarea evreilor a unor adevărate state în stat. Această pretenţie a fost însă privită de presa mondială cu atâta indignare şi protestaţii, încât s-a ajuns la formula de azi, garanţii sub protecţia celor mari în favoarea minorităţilor”.[71]

IV. Evreii în România interbelică.

Cadrul legal românesc, format după Marea Unire, a asigurat tuturor minorităţilor, inclusiv evreilor, drepturi şi posibilităţi egale cu cele ale românilor. Aveau dreptul să se implice în activitatea politică, social-economică şi culturală – să constituie societăţi şi asociaţii, să editeze ziare şi cărţi, să deschidă şcoli de predare în limba lor maternă, etc.

Prezenţa evreilor în viaţa economică, era una masivă: un tabel statistic, întocmit în 1920, indica în capitalele de judeţ ale Basarabiei 1.155 de patroni evrei ai întreprinderilor industriale (dintre care 1.112 erau de religie mozaică), din totalul de 1.693 de patroni. Per total, în Basarabia, erau 1.609 patroni evrei ai întreprinderilor industriale (1.574 de religie mozaică), din totalul de 3.816 patroni.[72]

Aceiaşi libertate exista şi în domeniul confesional: pe tot teritoriul României, potrivit unei circulare a Subsecretariatului de Stat de pe lângă Ministerul de Interne din 2 iunie 1922, erau considerate recepiate, confesiunea ortodoxă orientală, greco-catolică, romano-catolică, reformată (calvină), luterană, unitară şi cea israelită (mozaică), care îşi puteau ţine adunările lor bisericeşti, fără nici o autorizare prealabilă din partea autorităţilor poliţieneşti sau administrative.[73] La sfârşitul anilor '20, în Basarabia existau 366 sinagogi şi case de rugăciune (66 în Chişinău, 60 în Soroca, 49 în Bălţi, 44 în Orhei, 31 în Tighina, 22 în Cahul, etc.), funcţionau şcoli primare şi medii cu predare în ebraică şi idiş, liceul Moghen-David cu predarea în ebraică, se dezvolta reţeaua de licee Tarbut cu predarea în idiş, erau numeroase biblioteci şi ligi culturale ale evreilor. Din 1922, a început să apară cotidianul Unsere Zeit. În Chişinău activa organizaţia sionistă He Haluţ, asociaţia sportivă Maccaby, etc.[74]

În faţa ascensiunii extremei drepte româneşti, guvernele României au luat mai multe măsuri de protejare a minoritarilor evrei faţă de excesele acesteia. Organele Ministerului de Interne, inclusiv Siguranţa, aveau misiunea să prevină şi să combată orice acţiune antisemită. La 4 ianuarie 1923, inspectorul general al Siguranţei, Eugen Bianu, a dat, cu nr. 279, ordin tuturor structurilor din subordine, în privinţa prevenirii şi combaterii oricărei acţiuni antisemite: „Conform ordinului strict al Ministerului de Interne, nu se admite şi nu se tolerează sub nici un motiv, nici un fel de demonstraţie sau manifestaţie (antisemită – n.a.), precum nu se admite agitaţiune cu acest caracter, fie în localuri sau în orice loc, de mai mulţi sau un singur individ, în consecinţă veţi lua toate măsurile împreună cu celelalte autorităţi executive din localitatea şi sectorul dvs. ca acest ordin să se execute întocmai cu toată rigoarea, cunoscând că pentru orice greşeală, întârziere, moliciune şi neglijenţă, sunteţi responsabili şi pasibili de cele mai severe pedepse. În copie, acest ordin, conform ord.[inului] domnului ministru de interne îl veţi aduce la cunoştinţa prefecturilor şi poliţiilor din sectorul dumneavoastră”.[75]

Ministerul de Interne îşi atenţiona subdiviziunile teritoriale în preajma şi în timpul sărbătorilor evreieşti, să-şi sporească vigilenţa, căci puteau izbucni diverse manifestaţii antisemite. Un astfel de ordin a fost dat în septembrie 1927: „În vederea sărbătorilor evreieşti, nefiind exclusă posibilitatea ca antisemiţii să provoace acte de răzbunare contra evreilor, de comun acord cu celelalte organe veţi lua măsuri ca ordinea să nu fie turburată, raportând la timp cazurile eventual petrecute. Agresorii vor fi anchetaţi şi înaintaţi justiţiei”.[76]

În cazul executării parţiale a unor asemenea ordine sau în cazul producerii de incidente între studenţi (de obicei) şi populaţia evreiască, în care organele de ordine nu interveneau, şefii structurilor poliţieneşti erau traşi la răspundere.[77]

În primăvara anului 1930, I.R.P. Chişinău semnala organelor din subordine că, „în ultimul timp se observă o vădită creştere în mişcarea antisemită din această provincie, unde până în prezent elementele turbulente nu-şi întinsese activitatea decât la oraşe şi în mică măsură. Astfel, în judeţele Bălţi şi Soroca activează în mod intens L.A.N.C., care prinde teren şi care a reuşit în ultimul timp să înjghebeze o organizaţie serioasă ce s-a afirmat în alegerile parţiale”.[78]

În legătură cu intensificarea instigaţiilor antievreieşti, au avut loc mai multe incidente cu caracter antisemit, pe parcursul verii 1930, în Cojuşna (Lăpuşna), Căpreşti şi Temeleuţi (Soroca), Orhei, Bălţi.

Astfel, în oraşul Bălţi, conflictul izbucneşte la 10 mai 1930, prelungindu-se mai multe săptămâni şi atingând punctul culminant la 16 iunie 1930. Acţiunea cuzistă, condusă de Petre Stati, profesor la liceul de băieţi, şi Vladimir Noviţchi, a început prin lunile februarie-martie 1930 şi era desfăşurată mai ales de tineri. La 10 mai 1930, în timpul festivităţilor oficiale, unul din adepţii lui P. Stati, la îndemnul acestuia, a smuls din mâinile purtătorului un steag naţional evreiesc, cu care defila (alături de tricolor) liceul particular evreiesc. În continuare, au început încăierările sistematice, care aveau loc mai ales la periferiile oraşului şi mai ales între tineri, aşa încât, se arăta într-un raport al Chesturii Municipiului Bălţi, „evreii, prinzând noaptea câte un creştin, îl băteau într-o parte a oraşului, iar creştinii, prinzând câte un evreu, îl băteau în altă parte a oraşului”.²⁴¹În aceste circumstanţe, a fost necesară implicarea inspectorului regional al Poliţiei Basarabiei, care la 24 iunie 1930, a plecat personal la Bălţi pentru a lua măsurile de ordine ce se impuneau.²⁴² În toamnă situaţia în oraş se liniştise, dar nu şi în judeţ, unde propaganda cuzistă se bucura de succes, mai ales din cauza dificultăţilor economice ale ţăranilor.[79]

În judeţul Soroca, spiritele erau, de asemenea, extrem de agitate. După cum se arăta într-un raport al organelor de ordine, la aceasta contribuia mult „faptul că toate satele sunt acoperite de păienjenişul cămătarilor, care, profitând de recolta anului în curs, au început urmăririle contra debitorilor săi. Preţurile scăzute ale grânelor şi lipsa oricărei mişcări în comerţul de cereale, iar pe de altă parte, scumpetea produselor de manufactură şi altor mărfuri orăşeneşti împiedicând aprovizionarea satelor, dau loc la inevitabile ciocniri individuale care ameninţă, mâine, să devină mişcări de mase, cu consecinţe inerente unor asemenea stări de lucruri”.[80]

În judeţul Orhei situaţia era mai calmă, dar, după cum apreciau organele de poliţie, „lipseşte numai o scânteie ca focul să se aprindă în furie”.

În judeţul Tighina, pe lângă activitatea naţionaliştilor, contribuiau mult la neliniştirea spiritelor existenţa senatorului evreu Zipstein şi „propaganda, aproape deschisă, a comuniştilor. În mai multe părţi aveau loc ciocniri între elementele din extrema dreaptă şi stângă”.[81]

Din cauza scăderii preţurilor la grâne situaţia la sate era atât de alarmantă, încât în luna octombrie 1930, reprezentanţii autorităţilor superioare din Basarabia au adresat ţăranilor chemări, publicate în mii de exemplare şi trimise prin toate satele şi oraşele basarabene, în care se explicau cauzele scăderii preţurilor la grâne. Acest fenomen, se spunea în unul din aceste apeluri, era devastator atât pentru agricultori, cât şi pentru producătorii de pâine, aşa încât nu exista nici un temei pentru a-i învinovăţi de căderea preţurilor pe producătorii de pâine evrei. Ţăranilor li se recomanda să nu creadă persoanele care răspândesc asemenea zvonuri.[82]

Deşi, deseori autorităţile române erau catalogate drept „fasciste”, acestea nu au intervenit niciodată împotriva întrunirilor evreieşti, în cadrul cărora erau condamnate excesele antisemite, atât din România, cât şi din exterior. Spre exemplu, autorităţile nu au intervenit atunci când un mare grup de evreii din Bucureşti (cca. 15.000 de persoane), în frunte cu liderii comunităţii evreieşti, s-au întrunit, la 3 aprilie 1933, în sala Izbânda din capitală, unde şi-au unit „protestul lor cu al evreilor din întreaga lume, contra urgiei dezlănţuite din Germania” condusă de A. Hitler, împotriva evreilor germani.[83] Din contră, Guvernul român s-a pronunţat şi el împotriva politicii promovate de autorităţile de la Berlin, prin interzicerea la 7 iulie 1934, a mişcării naţional-socialiste germane din România.[84] Dar şi înaintea acestei decizii guvernamentale, toţi cei ce promovau ideile extremiste, chemând la acţiuni antievreieşti, erau traşi la răspundere. Spre exemplu, Tribunalul Soroca i-a condamnat pe studenţii Mihail Cicălteu, Nicolae Novoţchi şi Dimitrie Iamba, la câte 10 zile de închisoare, pentru faptul că, în ziua de 22 aprilie 1933, defilau pe străzile oraşului Soroca, îmbrăcaţi în uniforme hitleriste şi strigau: „Jos jidanii!”. Condamnaţii au făcut apel la Curtea de Apel Chişinău, Secţia I-a, dar le-a fost respins. În acelaşi fel, au procedat autorităţile şi în alte cazuri. Erau supravegheate îndeaproape de organele poliţieneşti şi sancţionate manifestările antisemite ale extremei drepte româneşti şi a naţional-socialiştilor, inclusiv al celor din sudul Basarabiei.[85]

Evreii au participat activ la viaţa politică a ţării, având reprezentanţii săi în organele legiuitoare. Spre exemplu, în alegerile parlamentare din 3-6 noiembrie 1919, au fost aleşi, atât în Adunarea Deputaţilor, cât şi în Senat, Nathan Lerner (Hotin), Iancu Melic Meilicsohn (Hotin), Ilie Moscovici (Ilfov), Alexandru Dobrogeanu-Gherea (Ilfov). Rabinul Tirelsohn a candidat la Chişinău pe lista întitulată Gruparea Naţională Evreiască, fiind ales deputat. Dacă evreii nu ar fi fost recunoscuţi ca cetăţeni români, ei nu ar fi putut participa la alegeri şi cu atât mai puţin a deveni parlamentari.[86] În mai-iunie 1920, în urma altor alegeri parlamentare, mai mulţi evrei au devenit parlamentari: Ilie Moscovici (Ilfov), Iacob Pistiner (Cernăuţi), Alexandru Dobrogeanu-Gherea (Prahova), Levi Nathan (Hotin), Gheorghe Grigorovici (Cernăuţi).[87]

Unii, aderând în special la Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal, au ocupat diverse funcţii, de prefecţi, subprefecţi, primari, adjuncţi de primar, etc.[88]

Uniunea Evreilor Pământeni, constituită în 1909, şi-a continuat activitatea după Marea Unire. La Congresul Uniunii Evreilor Pământeni, desfăşurat la Bucureşti în zilele de 19-20 februarie 1923, s-a hotărât ca aceasta să-şi ia numele de Uniunea Evreilor Români, alegându-l în funcţia de preşedinte pe Wilhelm Filderman. Uniunea se definea ca „o organizaţie politică românească în care toţi evreii, independent de opiniile lor generale, vor putea lupta împreună”. Aceasta a militat pentru apărarea şi promovarea drepturilor culturale, religioase, politice şi economice ale evreilor, împotriva antisemitismului, a organizaţiilor şi persoanelor care-l promovau; coordona întreaga activitate a comunităţilor locale. Organul central de presă al Uniunii Evreilor Români era Curierul israelit, tipărit în idiş şi în română. Uniunea nu s-a transformat în partid politic, preferând să încheie acorduri electorale cu partidele româneşti, de care se simţea mai apropiată. A colaborat mai ales cu Partidul Ţărănesc şi cu Partidul Naţional-Ţărănesc, dar au existat şi perioade de colaborare cu Partidul Naţional-Liberal.[89]

În mai 1931, din iniţiativa lui Mayer Ebner şi Teodor Fischer, a fost înfiinţat Partidul Evreiesc, care şi-a ţinut primul congres în noiembrie 1933. Partidul milita pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie, îşi exprima solidaritatea cu naţiunea română şi încrederea în democraţie şi cerea reprimarea curentelor extremiste. După un relativ succes la alegerile parlamentare din iulie 1932 (2,26% – 5 mandate în Adunarea Deputaţilor),[90] în 1933 partidul a cunoscut un recul şi nu a mai reuşit să intre în corpurile legiuitoare. După acest eşec, a militat pentru coalizarea tuturor comunităţilor evreieşti din România, reuşindu-se la 29 ianuarie 1936, formarea Consiliului Central al Evreilor din România – ca organ reprezentativ suprem al evreilor români (alcătuit din reprezentanţii Uniunii Evreilor Români, Partidului Evreiesc şi reprezentanţii cultului mozaic în Senatul ţării). Consiliul l-a ales ca preşedinte pe W. Filderman şi avea drept obiectiv central, apărarea drepturilor evreilor prevăzute de Constituţia din 1923.[91]

În cadrul comunităţii evreieşti, cunoaşte o mare ascensiune curentul sionist, care viza crearea în Palestina a unui stat evreiesc.[92] Uniunea Sionistă din România era afiliată la Centrala Mondială Sionistă, cu sediul la Londra. Toate organizaţiile sioniste de pe întreg teritoriul ţării, aveau drept scop colectarea de fonduri pentru procurarea terenurilor palestiniene, construirea pe ele a locuinţelor, a căilor de comunicaţii, etc. şi crearea Palestinei evreieşti.[93] Adică, în urma colonizării Palestinei arabe (formarea de colonii evreieşti) şi a expansiunii treptate, urma să aibă loc înfiinţarea Statului evreiesc.

O parte a evreilor, dând dovadă de oportunism, a susţinut de fiecare dată partidele aflate la guvernare. Acest oportunism s-a manifestat şi mai înainte, în mai multe ţări. În acest context, M. Eminescu remarca ironic, încă în 1882: „Dacă China ar cuceri Ungaria, cei dintâi care s-ar pretinde chinezi, ar fi evreii şi advocaţii, credem”.[94] Acelaşi oportunism s-a manifestat şi în 1916, când ocupanţii germani au fost primiţi cu flori de către evreii din Bucureşti,[95] iar în 1940, evreii au întâlnit în acelaşi fel, trupele sovietice de ocupaţie în Basarabia şi nordul Bucovinei.

Alţii, indiferent din ce provincie istorică proveneau, se încadrau în activităţile extremei stângi, ostile României. Societatea evreiască devenea o pepinieră importantă pentru mişcarea revoluţionară bolşevică.

V. Evreii şi mişcarea subversivă din Basarabia.

Spre finele secolului al XIX-lea, evreii din Basarabia, spre deosebire de alte naţiuni, aveau propriile partide politice, deşi regimul autocrat ţarist nu permitea desfăşurarea unor activităţi politice legale în cadrul Imperiului Rus. Formaţiunea politică care se bucura de o largă adeziune a populaţiei ebraice era Partidul Socialist Evreiesc (Bund). Acest partid opta în principal pentru autonomie naţional-culturală şi deşi colabora cu adepţii lui V. I. Lenin, îşi menţinea o poziţie independentă. Spre deosebire de mişcarea sionistă, care propaga ideea reîntoarceri evreilor în Palestina sau emigrarea în S.U.A., Bund-ul lupta pentru o situaţie mai bună a populaţiei evreieşti în Imperiul Rus. Pentru mulţi evrei opţiunea Bund-ului era mai atrăgătoare decât promisiunile liderilor mişcării sioniste. Rusia cu toate privaţiunile ei oferea evreilor mai multă stabilitate decât mult disputatul pământ al Palestinei.[96]

Filiala Bund-ului din Basarabia s-a format în 1903. Constituirea organizaţiei politice evreieşti la Chişinău a fost determinată şi de pogromul din martie 1903. Fiind în ilegalitate, Bund-ul era nevoit să-şi camufleze activitatea sub masca unei societăţi de caritate. Poliţia ţaristă nu a reuşit să descopere caracterul revoluţionar al organizaţiei, deoarece statutul acesteia nu prevedea nimic periculos contra Statului rus.

O bună parte din evreii basarabeni nu au împărtăşit ideile revoluţionare. După cum sublinia principele S. D. Urusov, guvernatorul Basarabiei, „În societatea evreiască basarabeană se întrevedea o evidentă dezbinare între generaţia mai în vârstă, care se gândea la un minim de existenţă, şi cea tânără, pasionată de ideea participării active la revoluţie. În general, Israelul chişinăuean nu era agresiv, şi mi s-a creat convingerea că printre evreii noştri erau mai răspândite existenţa burgheză paşnică şi indiferenţa faţă de aspectul ideologic al oricărui gen de politică, decât la celelalte popoare care trăiesc în Rusia. În orice caz, în Chişinău, revoluţionarii evrei proveneau din păturile sărace şi erau în majoritate minori”.

Aşadar, evreii conservatori, care trăiseră experienţa persecuţiilor, nu reacţionau la noile provocări ale vremii. Ei rămâneau în continuare fideli tradiţiei mozaice şi loiali statului. Raporturile dintre evrei – indiferent de generaţie – şi restul populaţiei basarabene erau paşnice. Resentimentele faţă de evrei, atât de frecvent întâlnite în saloanele mondene din capitala provinciei, nu-şi găseau manifestare în mediul rural. În timpul prigoanei ţariste, românii-basarabeni deseori i-au pus la adăpost pe evrei. Ţăranul basarabean era indignat de aceste acţiuni ale autorităţilor ţariste, deoarece evreul îi răspundea în mai multe rânduri nevoilor gospodăreşti. Mai mult, în comunităţile în care domnea analfabetismul, aversiunea faţă de evrei nu-şi găsea manifestare. La fel, „inteleghenţia” basarabeană formată în seminariile ruse, cu convingeri de stânga, nu putea să fie antisemită, dimpotrivă ea vedea în elementul evreiesc un aliat fidel împotriva regimului autocrat. Bund-ul a fost un sprijin esenţial pentru mişcarea naţională dintre Prut şi Nistru. Evreii, buni cunoscători ai vieţii publice, au ajutat basarabenii în propagarea ideilor naţionale, la organizarea congreselor, chiar şi a Sfatului Ţării; îmbrăţişau ideea autonomiei culturale, susţineau învăţământul în limba naţională pentru moldoveni, precum şi autonomia Basarabiei în cadrul Imperiului Rus,[97] dar nu şi unirea Basarabiei cu România.

După lovitura de stat din octombrie 1917 din Rusia, Bund-ul s-a împărţit în două facţiuni: de dreapta şi de stânga, iar tineretul evreiesc vedea în bolşevici pe cei mai hotărâţi apărători ai „noilor valorilor”, pe cei mai siguri internaţionalişti. Egalaţi în drepturi cu naţiunea titulară, evreii deveniseră acum alături de velicoruşi, cei mai înflăcăraţi susţinători ai statului unitar rus. Pentru ei, destrămarea Imperiului Rus în autonomii, însemna împărţirea naţiunii evreieşti între popoarele de la periferiile imperiului, ceea ce nu putea fi acceptat. Aşa că, o parte din evrei, au contribuit din plin la menţinerea graniţelor imperiale ruse (şi chiar la extinderea lor), îmbrăţişând bolşevismul şi luptând pentru victoria lui, fapt despre care nota însăşi V. I. Lenin: „Un mare serviciu a adus revoluţiei faptul că, din cauza războiului, o parte considerabilă a intelectualităţii evreieşti de mijloc s-a pomenit în oraşele din Rusia. Aceştia au zădărnicit acel sabotaj general, cu care ne-am confruntat imediat după revoluţia din Octombrie şi care devenise pentru noi deosebit de periculos. Elementele evreieşti, deşi nu în întregime, sabotau acest sabotaj şi cu aceasta au ajutat revoluţia într-un moment greu al ei”.[98]

Despre Bund-ul din Basarabia, Zinovie Husărescu nota următoarele: „În organizaţiile comuniste din Basarabia aproape unanimitatea elementelor locale erau recrutate dintre minorităţi.

Evreii aveau organizaţia lor deosebită numită Bund cu caracter politic, social, revoluţionar, a cărei acţiune prin evoluţia ce a suferit, se identifică cu mişcarea subversivă comunistă. La începutul anului 1919, secţia din Basarabia, fusese paralizată prin arestările efectuate în mai multe localităţi, fapt care a determinat o puternică acţiune de reorganizare a numitei societăţi. Noul comitet bundist după numeroasele consfătuiri a început propaganda printre lucrători şi foştii bundişti, formând grupuri de agitaţie în preajma fabricilor şi în târguşoarele cu populaţie evreiască. Se redactau manifeste revoluţionare în limba şi cu caractere evreieşti, care erau răspândite pe străzile oraşului Chişinău şi în alte centre populate.

Cităm dintr-un manifest bundist: «Tovarăşi muncitori evrei! Sub jugul apăsător al reacţiunii negre române, a treia oară vom sărbători, ziua noastră, liniştiţi în cercurile noastre strâmte. Şi aceasta să fie greva de la 1 Mai, ca expresie protestului nostru; greva de la 1 Mai să declare reacţiei române şi burgheziei basarabene că noi nu vom tăcea veşnic, că noi aşteptăm cu nerăbdare ziua răsplatei, ziua răzbunării pentru victimele noastre (subl. n.). Prin fronturile oastei noastre, prin munţi şi mări se întinde mâna noastră spre voi tovarăşi din toată lumea, care vă găsiţi în luptă cu inamicul nostru comun, cu burghezia internaţională. Ştiţi tovarăşi că proletariatul conştient basarabean nu şi-a pierdut spiritul chiar în anul neajunsurilor, ştiţi tovarăşi că noi ne adunăm puterile noastre, că noi necontenit ne preparăm pentru luptă, pentru revoluţia socială, să trăiască bundul evreiesc comunist muncitoresc» (ss) Bundul evreiesc din Chişinău.

În alt manifest bundist: «Lucrători din Chişinău, Luni 7, iunie 1920, trebuie să faceţi o grevă politică, ca protest contra inchiziţiilor reacţiei; toată lumea nu trebuie să lucreze ca să fie ştiut că şi noi avem putere a duce o luptă contra lor. În ziua de grevă nu are voie nimeni să lucreze: apa, electricitatea, uzina, tramvaiele să înceteze, să rămână pustii. Nu trebuie să sosească gazete, brutarii, croitorii, cizmarii, modistele, sculptorii, etc., care au făcut în mai multe rânduri greve economice, trebuie să facă acum la fel ca să se vadă că noi cu toţii suntem organizaţi, etc». În alt manifest se spune: «Oligarhia română deprinsă până în prezent a domina fără nici un control, atât asupra poporului său propriu, cât şi asupra evreilor, a şi început politica de constrângere faţă de cele câteva milioane de alte naţionalităţi care trăiesc în teritoriile anexate. Tratatul de pace sub care Wilson vrea să constrângă România ca să-l iscălească, a ajuns pentru guvernul român ca un bici; şi ca un hoţ, guvernul caută să scape de obligaţiile sale şi caută în toate părţile ajutor; astfel de ajutor i-a venit de la burghezia evreiască din Basarabia (subl. n.)»”.[99]

În alte manifeste, bundiştii îşi criticau conaţionalii care au organizat la Chişinău, Comitetul ucrainean pentru ajutorarea victimelor pogromurilor, pe care autorităţile române l-ar fi folosit pentru a „scăpa de controlul internaţional, reţinându-şi Basarabia contra voinţei populaţiei”. Îi acuzau de faptul că, „sărută cu servilitate picioarele oprimatorilor români şi sânt gata a trâmbiţa în lumea întreagă că România este cea mai fericită ţară pentru evrei, ei au uitat însă de câte ori reacţia română a înecat ţăranii revoltaţi în sânge evreiesc”.[100]

Conducerea sioniştilor din România era, la rândul ei, acuzată de faptul că, „primeşte zeci de mii din sutele trimise din America, sume câştigate de muncitori cu sânge, spre a merge ca agent român la conferinţa de pace din Paris şi acolo să pledeze în folosul intereselor române” şi să arate „că naţiunile ne-române nu au nevoie de nici un control sau ocrotire internaţională, că minorităţile naţionale nu au voie de autonomie şi că Basarabia trebuie neapărat să rămână României”.

Erau adresate diverse apeluri către evrei, precum: „Tovarăşi şi cetăţeni, autonomia noastră naţională este în pericol. Burghezia evreiască este gata a o distruge, deci, noi vă chemăm la luptă. În interesele maselor populare evreieşti, în momentul pericolului, vechiul Bund se scoală şi striga să vă adunaţi sub drapelul roşu al budului”.[101]

Cu toate că, programul de acţiune al Bund-ului era practic identic cu cel al comuniştilor, organizaţia bundistă avea relaţii încordate cu membrii Partidului comunist basarabean, deoarece se menţinea separat de mişcarea comunistă şi mesajele îi erau adresate exclusiv evreilor. La toate acestea, comuniştii basarabeni se vedeau ameninţaţi de tendinţele de acaparare a rolurilor principal în mişcarea subversivă de către bundişti.

Dar văzând că acţiunile Siguranţei pot anihila întreaga activitate comunistă din Basarabia, în anul 1920, Bund-ul a trimis o delegaţie la Odessa să ia instrucţiuni de la Komferband (este vorba de secţia evreiască de pe lângă biroul meridional al Internaţionalei III-a din Odessa, care avea ca scop contopirea tuturor organizaţiilor evreieşti – Bund-ul, Poalei Sion, Liga culturală evreiască, care în mare parte au fost comunizate – în una singură, etc.). Delegaţia a fost sfătuită ca Bund-ul, să se unească cu celelalte organizaţii comuniste evreieşti şi să formeze o secţie pe lângă Partidul comunist din Basarabia. De la Odessa, grupul de delegaţi a mai adus cele mai noi broşuri comuniste traduse de Komferband în limba ebraică, pentru a le răspândi în Basarabia.

La finele anului 1920, Siguranţa a descoperit în Chişinău o casă conspirativă, unde „se afla o întreagă arhivă şi bibliotecă bundistă, ziare clandestine locale şi de peste Nistru, revolvere, o mare cantitate de litere, caractere ruseşti, destinate pentru instalarea unei tipografii clandestine, etc”. Cu acea ocazie, s-a constatat că nu toată literatura comunistă în limba ebraică era adusă de la Odessa, căci Bund-ul din Chişinău traducea şi el în limba evreiască broşuri comuniste şi le răspândea prin oraş.

Bundiştii foloseau în activităţile lor, metode similare celor practicate de comunişti: „la gazdele conspirative, se găsiră blanchetele cu ştampile şcolare, care erau utilizate în locul biletelor de identitate. Agenţii se îmbrăcau în uniformă de liceu şi cu astfel de bilete se sustrăgeau de sub controlul şi urmărirea autorităţilor, mulţi posedau diplome false de absolvire a cursurilor secundare pe numele unor licee particulare. Posesorii acestor diplome le utilizau fie trecând peste graniţă şi cerând echivalarea lor la universităţi străine, fie rămânând în ţară pe la universităţile noastre numai de formă fără a frecventa cursurile, ci pentru a induce în eroare autorităţile şi a se sustrage de la îndatoririle militare. În general însă, de astfel de certificate se foloseau agenţii comunişti cu deosebire în acţiunea lor de propagandă subversivă prin rândurile studenţimii şi în masele muncitoreşti. La percheziţia domiciliară făcută la un tipograf din Chişinău s-a găsit un mare număr de astfel de diplome parte în alb, parte completate, pentru agenţii comunişti care urmau a sosi de peste Nistru. S-a mai găsit un sigiliu de metal al unui liceu evreiesc, cum şi plăcile zincografice care serveau la imprimarea diplomelor”. De asemenea, „Agenţii se foloseau în acţiunea lor de bilete de mobilizare false şi alte acte militare tot false, din care reieşea că ar face parte din armata română, purtau chiar uniforma soldaţilor noştri. Alţii la sosirea lor în localitate, în special curierii, făceau uz de carnete de membru de la diferite sindicate muncitoreşti pe care le primeau în alb. Când se rătăceau unii de alţii din pricina urmăririlor sau arestărilor, spre a se putea întâlni din nou, se indica localitatea unde se găsesc, utilizau presa, dând anunţuri cu numele lor conspirativ”.[102]

Imediat după „revoluţie”, o bună parte din tineretul evreiesc din Basarabia a trecut peste Nistru şi s-a pus în serviciul regimului bolşevic. Atragerea tineretului de partea revoluţiei constituia o pârghie de mare importanţă în organizarea partidului bolşevic. Tineretul, prin flexibilitatea şi uşurinţa judecăţii, constituia elementul cel mai necesar pentru a lupta cu entuziasm pentru „dictatura proletariatului” şi „exportul revoluţiei”. Mulţi evrei basarabeni care au trecut atunci Nistrul, au obţinut funcţii importante în Armata roşie şi în administraţia sovietică. Au întreţinut o intensă corespondenţă cu rudele lor de „acasă”, încercând să propage „flacăra revoluţiei” şi în Basarabia, iar pentru tinerii „revoluţionari” basarabeni erau modele de urmat.[103]

Autorităţile române au luat măsuri de prevenire şi combatere a acţiunilor bolşevice, care periclitau ordinea publică şi puneau în pericol siguranţa statului. Descoperirile Siguranţei arătau că, o bună parte din activişti erau de origine evreiască. În 1923, în Basarabia, în com. Cubei, jud. Cahul, au fost arestaţi 26 de ruşi şi evrei dotaţi cu armament, muniţii, literatură comunistă, instrucţiuni teroriste elaborate la Odessa, etc. În următorul an, 1924, au fost descoperite 8 organizaţii sovietice de spionaj militar şi terorism, inclusiv la Chişinău (39 ruşi şi evrei), Puhăceni, jud. Tighina (3 indivizi), Ţipova, Horodişte, jud. Orhei (10 ruşi şi 2 români basarabeni), Cetatea Albă (8 ruşi şi 3 evrei), etc., etc.[104]

Mulţi dintre cei antrenaţi în acţiunea subversivă şi compromişi în faţa autorităţilor, îşi căutau refugiul peste Nistru, la cei în favoarea cărora lucrau. În Darea de seamă pe luna februarie 1933, Biroul Poliţiei de Siguranţă Orhei comunica despre descoperirea unei reţele de contrabandă şi trafic de refugiaţi din Basarabia în Uniunea Sovietică. În special, era vorba despre etnici evrei, care doreau să plece în ţara „comunismului victorios”. Această organizaţie era condusă de fraţii Vasile şi Grigore Jucov, din Orhei, ajutaţi de contrabandistul Marcel Palie din com. Văşcăuţi, jud. Orhei, fără concursul căruia nu se făcea nici o trecere. Pentru fiecare trecere clandestină, Marcel Palie primea câte 2.000 de lei, indiferent de numărul persoanelor traficate. În 1931, fraţii Jucov au intrat în legătură cu un alt contrabandist, Iacob Cereşnicenco din Chişinău, care în schimbul unor sume de bani, înlesnea trecerile frauduloase „a diferiţilor indivizi evrei, de la noi din ţară în Rusia Sovietică, indivizi urmăriţi şi de către Siguranţa Statului pentru activitatea lor subversivă”. Transportarea evreilor certaţi cu legea, de la Chişinău la Orhei, era efectuată de câţiva căruţaşi angajaţi în mod permanent.

Înainte de descoperirea acestei organizaţii, ultima operaţiune de traficare avusese loc la 4 februarie, când au fost trecuţi peste Nistru în Ucraina 9 evrei.[105]

În aceiaşi Dare de seamă, se aducea la cunoştinţă despre arestarea altui contrabandist, care îndeplinea şi oficiul de rezident al spionajului sovietic la Chişinău. Era vorba de refugiatul Toader Dima, arestat împreună cu soţia lui Tecla, care au fost condamnaţi în contumacie la 10 de închisoare. Aceştia, încă din 1928, intrase în serviciul G.P.U.-ului de la Tiraspol şi în schimbul unor sume de bani, culegeau şi transmiteau sovieticilor diverse date din Basarabia. Culegerea informaţiilor o făcea prin Şura Cuşniţchi din serviciul Corpului 3 Armată român şi Nicolae Deducenco din Chişinău, iar la Tiraspol le transmitea prin curierii Ivan Dima, Iacob Racu şi alţii.

În timpul interogării lui Toader Dima, acesta i-a denunţat pe toţi, iar de Deducenco a mărturisit că, a avut de la spionajul sovietic oferta, de a intra în serviciul lui, contra unei recompense lunare de 100 de dolari S.U.A. A mai spus că, în serviciul G.P.U.-ului din Tiraspol era S. Neiman, fratele avocatului A. Neiman din Orhei, Toader Dima transportând ocazional corespondenţa dintre cei doi fraţi. În vederea arestării avocatului A. Neiman, pentru presupusele acţiuni subversive împotriva Statului român, Siguranţa din Orhei a luat măsuri pentru supravegherea lui.

În aceiaşi lună Brigada de Siguranţă Orhei i-a arestat pe comuniştii Eugenia Secară, Mariam Muşcinschi, Malovater Raţa, Iţic Iaruga din Orhei, pe Avrum Fiş, Şura Iugrah, Polea Goldman din Bravicea, pe Dvoira Voloh şi Estera Cruteanschi din Teleneşti.[106]

Potrivit descoperirilor Siguranţei, activităţi subversive bolşevice au desfăşurat şi multe din organizaţii culturale evreieşti din Basarabia. Acestea activau în favoarea vecinului de peste Nistru, fiind puternic alimentate şi sprijinite de către acesta.

După Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), Bund-ul, în mare parte comunizat, trebuia să se adapteze noii realităţi politice, transformându-se în Liga Culturală Evreiască (1919) – cea mai importantă organizaţie de acest gen din Basarabia. Existau şi alte organizaţii culturale evreieşti, precum: Tarbut, Allam Aleyhem, Maccaby, etc.

Conform statutelor, aceste ligi şi societăţi culturale evreieşti, urmăreau scopuri identice: răspândirea limbii ebraice în toate localităţile populate de evrei, dezvoltarea culturii evreieşti, asistenţă mutuală în diverse probleme, etc. Pentru realizarea acestor scopuri, s-a decis deschiderea de grădiniţe pentru copii, şcoli populare, universităţi populare, spitale etc. Însă, multe din obiectivele propuse nu au fost realizate, deoarece imperativul tuturor societăţilor era cu totul altul – comunizarea Basarabiei.

Fiecare organizaţie culturală evreiască avea în fruntea ei un comitet condus de un preşedinte. Comitetele de conducere erau alcătuite în mare parte din revoluţionari evrei, de obicei foşti membri ai Bund-ului.

Aceste organizaţii se bazau pe tineretul evreiesc, precum şi pe minoritarii angajaţi în acţiunea subversivă, precum şi pe mulţi români-basarabeni (orăşeni) nemulţumiţi de situaţia în care trăiau; în Basarabia interbelică numărul acestora era destul de mare. Erau şi foarte multe femei. În filialele din Bălţi şi Orhei femeile chiar predominau. În general, comunistele evreice au fost piese importante în mişcarea comunistă din Basarabia. În unele organizaţii activau familii întregi: părinţi şi copii, fraţi şi surori trudeau la „readucerea” Basarabiei la sânul patriei-mame, Rusia Sovietică.

Organizaţiile culturale evreieşti au instituit filiale în toate oraşele din Basarabia. Febra „activităţilor culturale” cuprinsese aproape în totalitate tineretul evreiesc. Se cunosc cazuri când o singură persoană era fondatoare a mai multor filiale sau chiar ligi. Dr. Iosif Brikman, originar din Tighina, fost membru al Bund-ului, a participat la formarea Ligii evreieşti din Chişinău, apoi a creat o întreagă reţea de organizaţii subversive în judeţul Hotin. El făcea parte din aşa-numitul grup Matius. După descoperirea grupului respectiv, el a reuşit să fugă în Ucraina, fiind angajat în G.P.U.-ul din Harkov, sub numele conspirativ de Tamin.

Comitetele de conducere ale organizaţiilor culturale evreieşti, depuneau eforturi pentru a-i atrage în mişcarea subversivă şi pe ţăranii basarabeni, dar aceştia rămâneau pasivi şi nu reacţionau. Mai mult chiar, erau refractari şi îi denunţau autorităţilor pe agenţii bolşevici.

Zonele compact locuite de minoritari din sudul şi nordul Basarabiei, erau, în mare parte, cuprinse de activităţile comuniste. Partea de nord, s-a dovedit a fi mai organizată, cu acţiuni mai intense, unde numărul organizaţiilor subversive era mai mare decât în sud. Această situaţie s-ar fi datorat faptului că, în sudul Basarabiei, în special, în Cetatea Albă, mişcarea legionară a absorbit o mare parte a elementului rus,[107] dar şi unei atenţii sporite din partea autorităţilor abilitate pentru aceste regiuni, în special, după „răscoalele” de la Tighina şi Tatar-Bunar; considerând aceste sectoare mai vulnerabile, Dumitru Husărescu, şeful Brigăzii de Siguranţă Ismail, la 30 septembrie 1928, atenţiona superiorii săi că, „Pentru Tighina şi Ismail, unde sunt cele mai importante Brigăzi de Siguranţă, necesită personal bun şi cu pregătire specială pentru aceasta”.[108]

Fiecare filială a organizaţiilor culturale evreieşti dispunea de bibliotecă, sediul căreia servea ca local pentru întrunirile membrilor din localitate[109] sau ca loc de întâlnire cu curierii bolşevici veniţi de peste Nistru. În acest sens, Zinovie Husărescu scria că, „De obicei, ca loc de întâlnire (curierii – n.a.) întrebuinţează biblioteci ruseşti şi evreieşti, care sunt foarte frecventate de membrii organizaţiilor comuniste”.[110]

În urma descinderilor efectuate de Siguranţă, s-a constatat că, fondurile bibliotecilor aveau în mare parte literatură cu caracter comunist, provenită din străinătate: Lvov, Varşovia, Praga, Berlin, Viena, Paris, Riga, şi chiar New York.[111] Acelaşi lucru ni-l confirmă şi capitolul „Evreii” din Buletinul informativ al M.St.Major din 2 februarie 1933, înaintat Inspectoratului General al Jandarmeriei, referitor la starea de spirit a minorităţilor din România: „Minoritate primejdioasă, dând procentul cel mai mare de comunişti. Bibliotecile (evreieşti – n.a.) aşa-zise culturale din Basarabia, în special, sunt focare pentru [i]radierea ideilor revoluţionare. Se manifestă prin diferite adunări culturale, naţionale şi politice, pentru susţinerea intereselor lor. Cei din Ardeal simpatizează cu maghiarii şi participă la toate manifestaţiile lor”.[112]

Organizaţiile culturale evreieşti din Basarabia aveau legături cu mişcarea comunistă internaţională, fiind susţinute masiv de „bancherii bolşevici” stabiliţi în marile capitale ale Europei şi ale Americii. Simpatia societăţii evreieşti din S.U.A. faţă de mişcarea comunistă era foarte bine cunoscută în epocă şi desigur că, şi de aici venea un ajutor considerabil pentru bolşevicii din Basarabia.[113]

La 23 octombrie 1921, ministrul de Război, I. Răşcanu, a înaintat preşedintelui Consiliului de Miniştri un memoriu, în care relata despre rezultatul cercetărilor efectuate asupra activităţii societăţilor americane pentru ajutorarea evreilor din Basarabia. Constatările făcute indicau asupra faptului că, aceste societăţi erau „conduse de idei subversive şi n-au alt scop decât întinderea comunismului în România”. Aceste societăţi de ajutorare, în marea lor majoritate, nu erau oficiale, dar simple societăţi particulare, care, motivând că ajută evreii basarabeni, întreţineau strânse relaţii cu Liga Culturală Evreiască Bund şi cu alte organizaţii similare, alimentându-le cu bani. Acestea, la rândul lor, propagau ideile socialiste şi comuniste. Din comitetele lor, făceau parte cunoscuţii comunişti – Iacob Radiuleanski, Iacov M. Bernstein Kogan (care, la intrarea armatelor române în Basarabia, în 1918, îndemna populaţia la revoltă, iar apoi a devenit reprezentantul sioniştilor în România şi era membru al comitetului american Jodicani), Ewghenis Konigsatz (care în cazul izgonirii trupelor române din Basarabia, urma să devină guvernatorul provinciei), etc. Cu sprijinul societăţilor americane, în Basarabia şi în Bucovina erau scoase ziare cu caracter socialist (Das Basaraben Leben, Freiheit, Neue Zeit).

Despre faptul că, aceste societăţi americane de ajutorare a evreilor din Basarabia, propagau ideile comuniste, vorbea şi raportul secret nr. 848/921 al Comandamentului Trupelor de Est, Birou 2, în care se spunea că, aceste societăţi „nu au alt scop decât întinderea comunismului în România”. De asemenea, Subinspectoratul de Siguranţă de la Chişinău arăta că, atât comitetele americane evreieşti, cât şi Liga Culturală Evreiască şi alte societăţi evreieşti din Basarabia, au ca scop „întinderea comunismului în România”.

La comitetele americane de ajutorare a evreilor sinistraţi, veneau tot felul de refugiaţi din Ucraina, unii dintre ei suspecţi pentru organele de Siguranţă, iar „delegaţii evreo-americani stabilesc strânse legături cu cei mai cunoscuţi revoluţionari din Basarabia”.

Se susţinea că, în luna februarie 1920, din îndemnul unui comitet american şi al Komferband-ului din Odessa, toate organizaţiile evreieşti din Basarabia, ca Poalei Sion, Bund, Sionish, Tarbut, Societatea culturală evreiască, etc., s-au unit pentru a forma Komferband-ul afiliat la Partidul Comunist din Basarabia.

Deoarece activităţile acestor organizaţii prezentau pericol pentru siguranţa statului, se cereau măsuri pentru interzicerea lor, iar conducătorii străini ai acestora, să fie siliţi să părăsească ţara.[114]

O parte din materialele comuniste se aduceau în Basarabia de Cercul de Propagandă Pipel Relief din S.U.A., prin intermediul ligilor evreieşti din Cernăuţi sau Chişinău. O altă parte a literaturii comuniste se aducea de peste Nistru. Bibliotecile societăţilor culturale evreieşti puneau la dispoziţia cititorilor operele scriitorilor evrei – membri activi şi simpatizanţi ai Partidului Comunist: Sulim Aleiheim, Sulim Asch, Bucharow, etc. Deoarece tipăriturile erau în bună parte în limba ebraică, Siguranţa rareori reuşea să descopere caracterul lor comunist.

În broşurile difuzate membrilor organizaţiilor culturale se făcea apologie Uniunii Sovietice, politicii Statului sovietic faţă de Biserică, se aduceau explicaţii asupra simbolurilor şi calendarului sovietic, etc. Un important număr de cărţi se referea la viaţa muncitorilor sovietici. Organizaţiile culturale erau abonate la ziare de limbă ebraică şi rusă din Occident şi S.U.A. (Vorwotz, Derduh, Fierum). Multe dintre aceste publicaţii erau redactate în U.R.S.S. sau în Occident: ambasadele U.R.S.S. din Europa de Vest îi plătea din belşug pe ziariştii cu notorietate occidentali, ca aceştia să scrie despre realizările frumoase ale Statului sovietic. Prin propagandă regimul sovietic din Rusia urmărea să-şi creeze o imagine bună în Occident, să inducă în eroare şi să atragă cât mai mulţi simpatizanţi în acţiunea de „export al revoluţiei”, în care scop se cheltuiau imense sume de bani.

Periodic, organizaţiile culturale evreieşti organizau manifestări culturale – conferinţe, simpozioane, spectacole etc., – în care propagarea ideilor comuniste ocupa un rol central. În cadrul cercurilor de citire se făceau comentarii pe marginea „lucrărilor politice” (de instruire) şi „apolitice”; se invoca pericolul burgheziei, se argumenta necesitatea înlăturării monarhiei ca pas primordial în înfăptuirea revoluţiei etc., etc. Piesele teatrale constituiau un mijloc eficient în acest sens. Întreaga dramaturgie rusă din această perioadă era pusă în serviciul Statului sovietic. Regizorii sovietici V. Vronski şi A. Verner erau bine primiţi la Chişinău. Spectacolele montate după piesele marilor scriitori ruşi – L. Tolstoi, M. Gorki ş.a. –, necesare propagandei bolşevice, se bucurau de un real succes. Ele puneau în evidenţă modelul revoluţionarului, care a rupt legăturile cu trecutul, cu lumea şi morala veche; erau elogiaţi tinerii sovietici, comsomoliştii care au îmbrăţişat viaţa nouă. Teatrele sovietice efectuau turnee prin oraşele Basarabiei, iar organizaţiile culturale evreieşti le asigurau cu local şi spectatori. Realităţile sovietice prezentate în scenă nu puteau să nu influenţeze publicul, de aceea spectacolele se încheiau frecvent cu manifestări de amploare pro-sovietice. Iată cum aprecia un agent al Siguranţei atmosfera din aceste localuri: „Ceea ce se întâmplă la teatrul Colyseum în sensul spectacolelor şi demonstraţiei publicului... este, pe de o parte o provocare, o palmă trasă culturii şi demnităţii româneşti, iar pe de alta, vorbeşte despre progresarea propagandei ruseşti care capătă proporţii largi”. Banii obţinuţi din organizarea acestor manifestări erau destinaţi „fondului roşu”, care subvenţiona tipărirea literaturii de propagandă, organizarea manifestărilor de protest, acţiunile de spionaj, etc.[115]

Deseori, societăţile culturale evreieşti organizau demonstraţii la Călăraşi, Bălţi, Chişinău, Ismail. De multe ori aceste acţiuni erau prezentate drept răspuns la unele manifestări cu caracter naţionalist al naţiunii titulare, iar unele acţiuni antinaţionaliste, au avut chiar un caracter extrem de violent.[116] Spre exemplu, la 1 decembrie 1926, la Iaşi, a avut loc Congresul general (anual) al studenţilor. A doua zi, la 2 decembrie 1926, un grup de studenţi, participanţi la congres, au pornit spre Chişinău. Această vizită se datora faptului că, o parte din studenţi, în special cei din Ardeal, care nu văzuseră Basarabia, au dorit să se folosească de prilejul că se aflau în apropiere de Chişinău şi să vadă acest oraş, mai ales că aveau invitaţia Î.P.S. Arhiepiscop Gurie pentru a vizita Facultatea de Teologie, inaugurată la 8 noiembrie 1926.[117]

Numeroşi evrei, în majoritate tineri, membri ai societăţii Maccaby şi ai Ligii Culturale Evreieşti, aflând din ziare despre venirea studenţilor, au stat în grupuri prin staţiile de trenuri interimare, afişând atitudini provocatoare. La sosirea trenului în gara Călăraşi, studenţii, care cântau cântece patriotice, cum era obiceiul la astfel de manifestări, au fost atacaţi de tinerii evrei, care aveau la ei bastoane, cuţite, revolvere. În urma atacului, au avut de suferit mai mulţi studenţi.

Într-o notă-sinteză referitoare la aceste evenimente, întocmită de Siguranţă, se menţiona: „De altfel, faptul acesta nu poate surprinde pe acei care cunosc caracterul celor două societăţi, precum şi mentalitatea evreilor din Basarabia. Maccaby, care sub formă de asociaţie sportivă pregăteşte tineretul evreiesc pentru rezistenţă, agitaţie şi chiar luptă împotriva populaţiei creştine, formează pe drept cuvânt puterea armată a evreilor, iar Liga Culturală Evreiască, sub aspectul unei instituţii de cultură, ascunde idei, planuri şi acţiuni subversive. Aproape în toate descoperirile teroriste şi comuniste care s-au făcut în decurs de 9 ani în această provincie, s-a dovedit amestecul, fie ca colaboratori, fie ca conducători ai membrilor Ligii Culturale Evreieşti”.[118]

La Chişinău, congresiştii au asistat la un Te-Deum, oficiat la Catedrală, au fost la o recepţie la Î.P.S. Gurie, apoi au vizitat diferite instituţii din oraş. Pe tot parcursul vizitei, populaţia evreiască se postase în grupuri compacte pe la toate colţurile străzilor pe unde urmau să treacă studenţii şi îi urmăreau zgomotos sau îi huiduia de îndată ce-i vedea de departe. În aceeaşi zi, studenţii au fost şi atacaţi pe străzile Chişinăului. Pe drumul de reîntoarcere la Iaşi, în gara Visterniceni, un alt grup de evrei, a tras focuri de armă asupra vagoanelor cu studenţi. La Călăraşi, studenţilor li s-a organizat o întâmpinare la fel de fierbinte. Măsurile luate de forţele de ordine faţă de agresori s-au dovedit a fi ineficiente. Mai mult, membrii ligilor evreieşti nu se temeau de urmări, căci beneficiau de o asistenţă intensă din partea avocaţilor evrei, care erau şi ei membri ai ligilor sau chiar conducători – Abraham Neimnan, Iosif Rabinovici, Moise Ravici ş.a.[119]

La plecare, în drum spre gară, studenţii au fost atacaţi, iar doi dintre ei au fost răniţi (inclusiv conducătorul congresiştilor, Ilie Gârneaţă, preşedintele Uniunii studenţeşti şi unul din viitorii fondatori ai Legiunii Arhanghelului Mihail).

La trecerea trenului congresiştilor prin halta Visterniceni, un grup de tineri evrei au tras asupra lui mai multe focuri de armă, iar în timpul staţionării în Călăraşi s-a produs o încăierare. „Studenţii îndârjiţi şi surescitaţi peste măsură de atitudinea permanent ostilă a evreilor, de modul cum au fost întâmpinaţi în Chişinău, unde prima dată veniseră în vizită la fraţii lor, indignaţi de atacul de la Visterniceni, de rănirea însăşi a conducătorului lor şi de manifestările provocatoare ale evreilor din Călăraşi atât la venirea, cât şi la înapoierea lor prin această localitate, un grup din ei s-au dat jos în timp ce trenul staţiona şi a ripostat împotriva provocatorilor evrei, care erau înarmaţi cu ciomege şi bolovani. În învălmăşeala produsă s-au stricat geamurile la câteva prăvălii de lângă gară şi au fost răniţi 4 studenţi şi 2 evrei”.[120]

După plecarea studenţilor congresişti, evreii din târgul Călăraşi „cutreierau în grupuri compacte străzile şi terorizau pe locuitorii creştini”, iar mai mulţi dintre aceştia au fost insultaţi şi atacaţi. Aşa, de exemplu, doi învăţători au fost agresaţi de grupuri de evrei, strigându-le: „Jos România! Plecaţi din Basarabia cu Ferdinand al vostru, că altfel vă dăm noi afară”. O serie de acte de violenţă au fost comise şi asupra studenţilor din Chişinău.[121]

La 8 februarie 1927, cu nr. 2.245, inspectorul general al Siguranţei basarabene, Z. Husărescu, raporta la Bucureşti despre o altă agresiune din partea unui grup de evrei sionişti, împotriva unor cetăţeni români creştini, care a fost de o cruzime deosebită. În aceeaşi adresă a raportat şi despre agresiunile evreilor asupra studenţilor de la Iaşi: „La ordinul telegrafic nr. 5.882 din 5 februarie 1927, raportăm: indivizii Abram Cleiman, Aron Chigel, Iosif Galter şi Leizer Paghiş, evrei, toţi originari din comuna Călăraşi, judeţul Lăpuşna, în etate între 16-19 ani, fără profesie, membri în organizaţia evreiască sionistă din acest oraş. În seara zilei de 16 ianuarie 1926, la plecarea trenului personal 750 din staţia Călăraşi, au încercat o agresiune asupra călătorilor creştini. Intervenind impiegatul de mişcare, a fost insultat de Iosif Galter, urmărit până în biroul staţiei de către acesta şi indivizii mai sus arătaţi, unde a fost bătut grav şi cu un corp dur i-a scos 2 dinţi, rupându-i limba. Transportat la spital, în urma operaţiei făcute, s-a însănătoşit, provocându-i însă o incapacitate de lucru de 3 săptămâni. Indivizii au fost daţi judecăţii [...].

Cu ocazia vizitei studenţilor creştini (la Chişinău – n.a.), raportate cu nr. 23.454 din 2 decembrie 1926, un grup de evrei din societatea Maccaby şi Liga Culturală Evreiască au aruncat cu pietre în grupul studenţesc ce mergea spre gară, lovind uşor pe prefectul Poliţiei şi rănind la cap pe studentul Ion Gârneaţă din Iaşi şi Niculae Cocea din Bucureşti. În urma cercetărilor ce s-au făcut, imediat au fost dovediţi vinovaţi evreii: Monea Ramov, Boruschor, Gherş, Cleiman şi Sums Leib, tineri originari din Chişinău, fără profesie, membri în societăţile menţionate. Cu acte dresate au fost înaintaţi Consiliului de Război (spre judecată – n.a.) [...]”.[122]

În cazul în care apărătorii ordinii publice erau mai severi cu evreii reţinuţi, se declanşa neapărat un scandal, iar agenţii de poliţie riscau să-şi piardă posturile („Pentru a intimida organele de cercetare, comuniştii se folosesc de persoanele influente, cărora le dau informaţii false, pentru a provoca intervenţii sau protestări”[123]). Mai mult, în asemenea cazuri, autorităţile române erau vehement atacate de organizaţiile mondiale evreieşti, care distorsionând adevărul, învinuiau autorităţile că încurajează acţiunile antisemite.

În 1929, la Briceni, jud. Hotin, a fost descoperită o organizaţie comunistă. „Şedinţele” şi le ţinea noaptea, într-o casă izolată, cu ferestrele acoperite cu pături. Aici, tinerii evrei şi ruşi, de ambele sexe, toţi membri ai ligii evreieşti din localitate, practicau clandestin prostituţia. După reţinerea lor, Parchetul a dispus examinarea medicală, care a stabilit că, majoritatea erau bolnavi de boli venerice. Pentru că, autorităţile au descoperit acest „centru cultural”, s-a declanşat o campanie furibundă în presă, care a făcut ca şeful centrului de informaţii din Briceni, detectivul C. Ciornei, să fie disponibilizat. De asemenea, au fost concediaţi procurorul şi pretorul de Briceni.

De subliniat că, din rândul membrilor organizaţiilor evreieşti se recrutau agenţi pentru serviciul de spionaj sovietic. În 1928, s-a descoperit o întreagă reţea de spionaj. Nisim Boi, student evreu, însoţit de un specialist al serviciului de spionaj militar din Moscova, au sosit în preajma încorporării la Chişinău şi au recrutat din sânul tineretului comunist cele mai bune şi devotate elemente. Aceştia, după încorporarea în unităţile Armatei române, urmau să execute anumite însărcinări în materie de spionaj.

În general, organizaţiile evreieşti adăposteau o adevărată armată de spioni, fanatici, care aveau misiunea de a procura informaţii pentru Statul sovietic. De notat că, unii evrei plecaţi peste Nistru după 1917, au fost angajaţi, în special, în organele de spionaj sovietic. În această privinţă, elocvente sunt cazurile Kogan, Brikman, Matius, Nahman, Preluţki ş.a. Tatăl Isaiei Kogan, preşedinta ligii evreieşti din Cetatea Albă, deţinea funcţia de rezident al spionajului sovietic pentru judeţele Cetatea Albă şi Ismail. Însăşi, Isaia Kogan a sprijinit activ spionii sovietici. În urma descinderilor efectuate de organele de siguranţă româneşti, la domiciliile conducătorilor organizaţiilor culturale evreieşti, au fost găsite informaţii cu caracter militar, hărţi militare ale României, instrucţiuni privind organizarea de manifestaţii, ruble sovietice, etc.

Oficial, societăţile evreieşti din Basarabia au funcţionat până în 1936, când, din cauza activităţii conspirative, majoritatea au fost închise. Ele însă şi-au continuat activitatea în afara legii, apropiind de zor „eliberarea” sovietică a Basarabiei şi a nordului Bucovinei.[124]

La 22 mai 1937, în raportul adresat D.G.P., inspectorul regional de Poliţie, V. Gustav, relata despre atitudinea manifestată pe parcursul ultimilor ani de o bună parte a evreilor din România: „Aceşti cetăţeni de religie mozaică, se arată în raport, cu toate eforturile făcute pentru a-i apropia şi a face din ei cetăţeni loiali ai statului român, educaţia, religia şi diferite alte motive îi ţin departe de aspiraţiile şi spiritul neamului românesc.

Prin diferite manifestări publice... [ei] ţin cu orice preţ să apară ca o populaţie bine distinsă, ca o rasă superioară băştinaşilor, ca un popor bine organizat în mijlocul altui popor, având alte ideologii, alte tendinţe şi alte aspiraţiuni, dintre care unele cu mult potrivnice statului nostru... Evreii [cer], în acelaşi timp, drepturi egale, însă pretind să li se impună cât mai puţine îndatoriri ...Această minoritate are organizaţii care [o] administrează, [o] conduce şi [îi] împarte dreptate, [are] asociaţii internaţionale, care [o] inspiră şi îi dă indicaţii cum trebuie să lucreze pentru a putea penetra mai adânc în puterea conducătoare a statului... Ceea ce produce coeziunea aspiraţiilor lor este ideea sionismului, care, însă, nu este decât un pretext pentru a-i ţine strâns uniţi, fiindcă nimeni aproape dintre propagatorii acestei idei nu pleacă spre Palestina...

Principalul element periculos organizaţiei de stat în Basarabia sunt evreii şi societăţile lor. Versiunile răspândite din cercurile acestora se răspândesc vertiginos, starea de lucruri de peste Nistru este descrisă ca demnă de invidiat şi comunismul se întreţine şi se propagă mai ales prin mijlocirea tinerilor evrei.

Pentru satisfacerea intereselor lor în Basarabia, au la dispoziţie şi presa minoritară rusă pe care o întreţin şi o conduc...”.[125]

După cum am mai spus, o bună parte din componenţii bandelor criminale din Basarabia (agenţi comunişti, tâlhari, spărgători, contrabandişti) erau formate din etnici evrei, care în multe cazuri au atacat şi omorât reprezentanţii autorităţilor române, au provocat panică în sânul populaţiei.[126]

În „Darea de seamă” pe luna februarie 1933, Biroul Poliţiei de Siguranţă Orhei comunica despre descoperirea unei reţele de contrabandă şi trafic de refugiaţi din Basarabia în Uniunea Sovietică. În special, era vorba despre etnici evrei, care doreau să plece în ţara „comunismului victorios”. Această organizaţie era condusă de fraţii Vasile şi Grigore Jucov, din Orhei, ajutaţi de contrabandistul Marcel Palie din com. Văşcăuţi, jud. Orhei, fără concursul căruia nu se făcea nici o trecere. Pentru fiecare trecere clandestină, Marcel Palie primea câte 2.000 de lei, indiferent de numărul persoanelor traficate. În 1931, fraţii Jucov au intrat în legătură cu un alt contrabandist, Iacob Cereşnicenco din Chişinău, care în schimbul unor sume de bani, înlesnea trecerile frauduloase „a diferiţilor indivizi evrei, de la noi din ţară în Rusia Sovietică, indivizi urmăriţi şi de către Siguranţa Statului pentru activitatea lor subversivă”. Transportarea evreilor certaţi cu legea, de la Chişinău la Orhei, era efectuată de câţiva căruţaşi angajaţi în mod permanent.

Înainte de descoperirea acestei organizaţii, ultima operaţiune de traficare avusese loc la 4 februarie, când au fost trecuţi peste Nistru în Ucraina 9 evrei.[127]

În aceiaşi „Dare de seamă” se aducea la cunoştinţă despre arestarea altui contrabandist, care îndeplinea şi oficiul de rezident al spionajului sovietic la Chişinău. Era vorba de refugiatul Toader Dima, arestat împreună cu soţia lui Tecla, care au fost condamnaţi în contumacie la 10 de închisoare. Aceştia încă din 1928 intrase în serviciul G.P.U.-ului de la Tiraspol şi în schimbul unor sume de bani, culegeau şi transmiteau sovieticilor diverse date din Basarabia. Culegerea informaţiilor o făcea prin Şura Cuşniţchi din serviciul Corpului 3 Armată român şi Nicolae Deducenco din Chişinău, iar la Tiraspol le transmitea prin curierii Ivan Dima, Iacob Racu şi alţii.

În timpul interogării lui Toadre Dima, acesta i-a denunţat pe toţi, iar de Deducenco a mărturisit că, a avut de la spionajul sovietic oferta, de a intra în serviciul lui, contra unei recompense lunare de 100 de dolari S.U.A. A mai spus că, în serviciul G.P.U.-ului din Tiraspol era S. Neiman, fratele avocatului A. Neiman din Orhei, Toader Dima transportând ocazional corespondenţa dintre cei doi fraţi. În vederea arestării avocatului A. Neiman, pentru presupusele acţiuni subversive împotriva Statului român, Siguranţa din Orhei a luat măsuri pentru supravegherea lui.

În aceiaşi lună, Brigada de Siguranţă Orhei i-a mai arestat pe comuniştii Eugenia Secară, Mariam Muşcinschi, Malovater Raţa, Iţic Iaruga din Orhei, pe Avrum Fiş, Şura Iugrah, Polea Goldman din Bravicea, pe Dvoira Voloh şi Estera Cruteanschi din Teleneşti.[128]

VI. Evreii şi lobby-ul antiromânesc din Occident.

Problema pretinselor persecuţii antisemite întreprinse de Guvernul român, era agitată periodic şi cu multă insistenţă de către organizaţiile mondiale evreieşti, încă de la sfârşitul Primului Război Mondial. Scopul lor era de a obţine, prin presiuni calomnioase continue, o situaţie cât mai bună pentru evrei (dacă se putea un stat în stat).

Deşi curentul antisemit în Basarabia era destul de slab în anii `20 (la alegerile parlamentare din 25 mai 1926, L.A.N.C. a avut rezultate modeste în Basarabia – 2,03%), acest fapt nu a împiedicat diferite organizaţii şi publicaţii evreieşti de peste hotare, mai ales din S.U.A., să desfăşoare o campanie activă în legătură cu pretinsele atrocităţi îndreptate împotriva evreilor din România, inclusiv din Basarabia.[129]

Spre exemplu, la 17 ianuarie 1927, Comitetul Delegaţiilor Evreieşti de la Paris a intervenit la Societatea Naţiunilor cu o petiţie, în care învinuia România de antisemitism – lezarea drepturilor evreilor prin acte legislative şi administrative, în contradicţie flagrantă cu Tratatul Minorităţilor şi încurajarea exceselor antievreieşti, „care au îmbrăcat un caracter de pogromuri”. Petiţia aducea „acuzaţii generale” guvernelor României, „fără a aduce nici o precizare şi nici o documentare”.[130]

În aprilie 1927, a urmat răspunsul Guvernului român la această „notă”. Autorităţile române subliniau din start că, această petiţie nu putea fi luată în consideraţie, deoarece acel comitet nu avea nici o calitate „de a se face purtătorul de cuvânt al evreilor din România”. Cu toate acestea, Guvernul român a dat răspuns petiţiei, „pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna, campaniei calomnioase contra României, care apare periodic, în special în America, având ca subiect pretinsele persecuţii îndreptate contra evreilor din România”. Prezentând la început un scurt istoric al evreilor din România (Problema evreiască în România înainte de război; Originea evreilor din România; Problema evreiască după război), Guvernul român, în răspunsul său la petiţie, conchidea că:

1. intervenţia Comitetul Delegaţiilor Evreieşti de la Paris la Societatea Naţiunilor este neîntemeiată, fiind „respinsă în mod energic de dr. Niemerower, mare rabin al României, ...de numeroşi parlamentari evrei, de directori de ziare, de scriitori, etc.”;

2. „legile şi reglementările din ţară garantează un tratament egal tuturor cetăţenilor, fără diferenţă de rasă, de limbă sau de religie”;

3. „A vorbi de pogromuri într-o ţară (România – n.a.) care a dat de curând, adăpost zecilor de mii de refugiaţi evrei din Rusia, constituie o afirmaţie calomnioasă în plus”;

4. Guvernul român „nu contestă că n-ar fi existat (unele excese antisemite – n.a.), din contra, în ultimul timp, [au avut loc] unele incidente izolate pe care le dezaprobă şi pentru care a făcut totul spre a le face să înceteze”;

5. „în ce a constat aportul evreilor din România în această supremă încercare (de intrare a României în Primul Război Mondial, în scopul realizării idealului său naţional ? – n.a.), despre aceasta se cuvine, poate, să nu vorbim”; „Guvernul român, inspirându-se mereu din sentimentul naţional de bunătate, propriu poporului său, a acordat o largă amnistie pentru crima de ofensă adusă patriei (de un număr mare de evrei – n.a.) şi n-a publicat nici o dispoziţie specială contra profitorilor războiului”;

6. „În acelaşi timp, în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.

7. În condiţiile social-economice ale României de după război, „la Bucureşti ca şi în alte oraşe ale Regatului vedem o armată de gheşeftari, de speculaţi, de «rechini» cum sunt numiţi în Italia, etalând un lux insolent şi provocator. Acest fenomen nu este propriu României, bineînţeles, dar nicăieri în altă parte nu avem, printre traficanţi şi profitori, atât de puţini conaţionali (etnici români, cea mai mare parte fiind evrei – n.a.)”.

8. Guvernul român „nu poate admite ca acestea (excesele antievreieşti – n.a.) să fie prezentate ca manifestări ale poporului român luat ca masă, îndreptate contra populaţiei evreieşti şi atentând la securitatea acesteia din urmă”.

În final, Guvernul român a examinat incidentul produs în decembrie 1926, în Basarabia, între studenţii de la Iaşi şi tineretul evreiesc, caz prezentat de noi mai sus şi care a făcut „obiectul principal al petiţiei Comitetului de la Paris”. Concluziile autorităţilor române, faţă de acele evenimente, pe care le-a prezentat forului internaţional, au fost următoarele: „1. Pe data de 2 decembrie 1926 au avut loc la Chişinău, incidente regretabile, fără ca totuşi să li se poată atribui caracterul tragic de pogrom. 2. Minimul care poate fi spus este acela că studenţii au fost provocaţi şi că victimele se găsesc mai degrabă în rândurile lor. 3. Guvernul, ca şi autorităţile locale, au încercat să liniştească spiritele şi să împiedice ca violenţele să ia proporţii mai mari”.[131]

În şedinţa Societăţii Naţiunilor din 14 iunie 1917, petiţia Comitetului Delegaţiilor Evreieşti de la Paris, precum şi răspunsul Guvernului român dat acestei petiţii, au fost examinate, luându-se decizia „că nu este locul a da curs acestei petiţiuni”.[132]

Aşadar, evreii români (indiferent de orientarea lor politică) s-au bucurat de un puternic sprijin financiar şi politic din partea coreligionarilor lor din Europa şi S.U.A. De multe ori, acest sprijin lua forma unor presiuni intense asupra guvernelor române, pentru respectarea drepturilor minorităţilor conlocuitoare, care se pretindea că erau încălcate, şi anihilarea curentelor antisemite. O bună parte din pretenţiile invocate au fost cu totul nefondate.

Evreii din provinciile României, în mai multe rânduri au fost vizitaţi de conaţionalii lor occidentali, care veneau să se documenteze asupra situaţiei lor şi în eventualitatea constatării unor nereguli, să le semnaleze forurilor internaţionale pentru luarea măsurilor adecvate.

În februarie 1920, comunitatea evreiască din Cernăuţi, Naţionalrat, a fost vizitată de misionarul american James Becker, care avea misiunea să ajute evreii păgubiţi de război. Acesta a adus sinistraţilor suma de 1,5 mil. de coroane, care, în urma instrucţiunilor societăţii de ajutor american Joint distribution Commitee of Bukowina, trebuia să fie distribuită nevoiaşilor evrei.[133]

În martie 1927, s-a aflat la Chişinău colonelul american L. G. Ament, cu scopul de a vedea la faţa locului care era situaţia evreilor din Basarabia. În ziua de 16 martie, a luat parte la şedinţa consiliului comunal Chişinău, la care a declarat că, „de o bucată de vreme, se duce o vie campanie în America, în contra ţării dumneavoastră, din cauza chestiunii evreieşti, căci toate ziarele sunt pline cu informaţii că evreii sunt maltrataţi în România. […] Opinia publică americană a fost foarte mult indignată de necontenitele istorii de atrocităţi comise în Basarabia”. De aceia, a venit în România, ca observator imparţial, pentru a cerceta la faţa locului veridicitatea acuzelor aduse. În urma unei documentări preliminare, colonelul a conchis că, faptele relatate de presa americană despre situaţia evreilor din România, „nu sunt de crezut”, căci „nu a fost posibil să găsească un fapt care să îndreptăţească această campanie”, iar în consiliul comunal a venit pentru a asculta şi impresiile consilierilor în această problemă.

Marele rabin al Basarabiei, Iehuda-Leib L. Tirelsohn, preşedinte de onoare al comunităţii israelite din Chişinău, deputat în anii 1922-1926 şi senator în anii 1926-1928, a cerut ca această problemă să fie discutată într-o şedinţă secretă. Majoritatea participanţilor la şedinţă s-au pronunţat contra acestei solicitări, căci „într-o şedinţă secretă niciodată nu se spune adevărul, ci numai la lumina zilei”. Colonelul american era de aceiaşi părere, spunând că în S.U.A. „nu există o şedinţă secretă pentru asemenea chestiuni”. Rabinul Tirelsohn, însă, a declarat că, are multe de spus la acest subiect şi în public nu ar fi bine, solicitând măcar o audienţă la colonel. Dar şi această solicitare i-a fost respinsă, colonelul insistând asupra dezbaterii publice a chestiunii.

Imediat a luat cuvânt avocatul evreu Rosenhaupt, care a subliniat că, evreii basarabeni în nici un fel nu sunt discriminaţi de autorităţi şi din 1918, se bucură de drepturi egale cu cele ale românilor: „Adevărul adevărat este acesta: în Consiliul comunal din Chişinău, din 36 de consilieri, 18 sunt evrei. Ceea ce înseamnă că, evreii se bucură de plenitudinea drepturilor lor politice. […] De când au venit românii (autorităţile române în Basarabia – n.a.), li s-au acordat evreilor ca şi celorlalţi cetăţeni, aceleaşi drepturi fără nici o excepţie. În ce priveşte tratamentul (autorităţilor faţă de evrei – n.a.), toate legile, toate regulamentele, toate dispoziţiile şi toate ordinele care se dau, nu conţin nimic care să facă vreo deosebire între cetăţenii evrei şi ceilalţi. Va să zică, nici un fel de excepţie nu se face din punct de vedere oficial şi administrativ şi nu există absolut nici o deosebire între evrei şi creştini”. Avocatul a mai declarat că, de atrocităţi comise împotriva evreilor nici nu poate fi vorba, iar opinia publică americană este informată greşit „din sursa unor persoane interesate”. Acţiunea tineretului român de extremă dreaptă, „nu a pornit din partea păturii conducătoare româneşti, nici din partea poporului român”. Ea a avut un caracter izolat, fără a fi vorba de atrocităţi, iar acei ce susţin acest lucru, spun „ceva cu totul exagerat”.

La întrebarea colonelului Ament, dacă este de aceeaşi opinie cu vorbitorul, rabinul Tirelsohn a răspuns şovăielnic: „Da, am auzit ce a spus dumnealui”.

Directorul Şcolii Comerciale, Eberwein, i-a vorbit colonelului Ament că, „peste tot (în şcoli – n.a.) se primesc elevi fără nici o restricţie, fără nici o deosebire”.

În finalul şedinţei, colonelul american a declarat că, „s-a convins că nu există nici un conflict violent între populaţia indigenă şi minorităţile din Basarabia” şi va încerca să influenţeze opinia publică americană favorabil României.[134]

După vizita din Basarabia şi Bucovina, colonelului Ament a comunicat presei despre situaţia mişcării antisemite din România, subliniind că, „dările de seamă, publicate în ziarele americane, privitoare la pretinsele atrocităţi împotriva evreilor din România, sunt neîntemeiate, nedrepte şi neconforme cu realitatea”.[135]

Guvernele României, în mai multe rânduri, au primit vizite (spre exemplu a American Committee on the Rights of Religious Minorities – Comitetul American pentru Drepturile Minorităţilor Religioase[136]) şi petiţii din partea organizaţiilor evreieşti din lume (Comitetul Delegaţiilor Evreieşti de la Paris[137]), care în cea mai mare parte se menţineau „pe terenul uşor şi vag al generalităţilor”.[138]

VII. Evreii şi activităţile comuniste de la Odessa.

La Odessa, la fel ca în Basarabia sau Bucovina (teritorii de la periferiile fostului Imperiu ţarist), numărul evreilor era destul de mare, metropola din nord-vestul litoralului Mării Negre fiind considerată în mare parte un oraş evreiesc (1/3 din populaţie erau evrei).

În 1917, viaţa evreiască de acolo a cunoscut o situaţie înfloritoare: de către organizaţiile sioniste şi Bund, se editau ziare şi reviste în limbile rusă şi idiş, se deschideau şcoli evreieşti, societăţi sportive (Maccaby), asociaţii muzicale (Ha-Zamir), se filmau filme cu tematică evreiască (studioul Mizrah). În 1917-1919, Odessa devenise centru editorial al cărţilor în ebraică: din 188 de titluri de carte apărute în Rusia, 109 au fost tipărite la Odessa. Şcoala Mişcării tineretului Ha-Haluţ îi pregătea pe primii colonizatori ai Palestinei, care au şi plecat din Odessa în 1919, în număr de 630 de emigranţi.

Activ s-au implicat evreii şi în activităţile bolşevice din Odessa: Comitetul revoluţionar-militar şi Consiliul Comisarilor Poporului din Odessa din anii 1918-1919, erau conduse de Iudovski, iar Gamarnik, în anii 1920-1923, era preşedinte al Comitetului gubernial al Partidului Comunist.

„Problemele evreieşti” din U.R.S.S. erau în competenţa secţiunilor evreieşti ale Partidului Comunist (evsekţia, de la aglutinarea cuvintelor еврейская секция – secţiunea evreiască). Conformându-se tendinţelor comuniste, de desfiinţare a naţiunilor, comuniştii evrei au atentat chiar şi la limba şi cultura evreiască: ebraica a fost declarată limbă „reacţionară”, religia mozaică – religie a întunericului, sinagogile – transformate în cluburi ale tineretului proletar evreiesc, ziua de sâmbătă, zi liberă la evrei, a fost transformată în „subotnik” – zi de lucru, au fost închise mai multe societăţi evreieşti, etc. Comuniştii evrei au încercat să distrugă valorile evreieşti, pe care doreau să le înlocuiască cu cele comuniste, dar cu specific evreiesc. Se intenţiona adaptarea culturii evreieşti ideilor comuniste. Se încerca chiar instituirea culturii proletare a idişului. Auto-izolarea, caracteristică comunităţii evreieşti, s-a manifestat şi în cazul comuniştilor evrei, care au încercat separarea de Partidul Comunist, printr-o secţie evreiască (evsekţia).

În Odessa a fost deschisă Universitatea proletară evreiască, cu secţiunile de ştiinţe social-economice şi tehnico-biologice. Pentru admiterea la studii în această instituţie, era suficient candidatul să poată citi şi scrie în evreieşte şi să cunoască cele patru operaţiuni ale aritmeticii.

În special, sub regimul comunist, Odessa devenise locomotiva evreimei din U.R.S.S. Limba idiş se vorbea în multe instituţii, în şcoli, în biblioteci, în şcolile pedagogice, în şcoala evreiască de partid, chiar şi în judecată şi la miliţie; se publicau ziare, iar la Universitatea din Odessa a fost deschisă facultatea de idiş. La aniversarea a zece ani de la „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, la 7 noiembrie 1927, a fost deschis muzeul culturii evreieşti. Din 1935, funcţiona Teatrul evreiesc din Odessa.

Către sfârşitul anilor `30, toate aceste instituţii începură să dispară, iar evreii erau îndemnaţi să se identifice ca fiind de „naţionalitate sovietică”. Această politică de sovietizare, prin închiderea sinagogilor, şcolilor şi societăţilor de cultură evreieşti, nu a întâlnit nici o rezistenţa din partea evreilor. Mulţi evrei subsemnau intenţiei autorităţilor de a transforma sinagogile în case de cultură, cluburi ateiste. Dar asta nu o făceau din cauză că ar fi fost rusificaţi sau deznaţionalizaţi, textul solicitării, scris în limba rus, fiind semnat în idiş. Desigur că o făceau din oportunism; mulţi evrei îmbrăţişaseră comunismul şi ateismul din oportunitate.

Puterea sovietică a dizolvat conservatismul caracteristic comunităţii evreieşti, lichidând şi tendinţele de marginalizare a evreilor, oferindu-le posibilitatea să activeze şi să se manifeste în diverse domenii: spre exemplu, la începutul anilor `20, pe timpul N.E.P.-ului (Noua politică economică, prin care s-a dat o relativă libertate comerţului şi meşteşugurilor), majoritatea comercianţilor şi meseriaşilor din Odessa erau evrei; evreii au venit să muncească şi la întreprinderile industriale ca muncitori, unde nu avuseseră niciodată această calitate; aproape jumătate din intelectualitatea Odessei era evreiască.[139]

Odessa, de rând cu Tiraspolul şi Harkovul, au fost în perioada interbelică importante centre ale Puterii sovietice de „export al revoluţiei proletare” în România şi implicit, în Basarabia. Printre cei ce au pus umărul la realizarea acestei politici, au fost numeroşi evrei comunişti din structurile sovietice de stat şi de partid, agenţi de spionaj şi propagandă, curieri, contrabandişti, care au atentat la integritatea şi suveranitatea Statului român prin acţiunile lor subversive.

---oOo---

„Loialitatea minorităţii evreieşti faţă de statul român modern a fost una conjuncturală, în funcţie de interesele ei de moment sau de perspectivă. Izvoarele vorbesc despre boicotarea recensămintelor şi dificultăţi în perceperea impozitelor pe seama acestei comunităţi. În situaţie de război (1877, 1916-1919) statisticile dau cifre extrem de scăzute despre participarea evreilor pe front. Iar faţă cu acţiunile de politică externă ale României, «chestiunea evreiască» a fost agitată mereu ca un factor de presiune, fie că e vorba de recunoaşterea internaţională a independenţei, fie a Marii Uniri. Nu putem să nu amintim că ostilitatea evreilor din teritoriile româneşti unite cu Regatul, a mers până la lupta deschisă, armată şi diplomatică, împotriva idealului naţional românesc”.[140]

În interbelic, minoritatea evreiască a avut un rol central în mişcarea subversivă bolşevică din Basarabia. Tineretul evreiesc s-a angajat în acţiunea de aducere a comunismului rusesc (a ocupaţiei sovietice) în teritoriile româneşti, organizând diverse manifestări comuniste, reţelele de spionaj, etc., văzându-şi obiectivul realizat doar în urma ultimatumurilor sovietice din 1940, adresate guvernului român.

În iunie 1940, în sfârşit s-a realizat ceea pentru ce luptau parte din evreii basarabeni şi bucovineni – Basarabia şi nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietică şi sovietizate. Bucuria pentru noua autoritate de ocupaţie, era însoţită de furia faţă de administraţia românească în retragere. În sfârşit, a erupt acel vulcan furios, care atâta timp a fost oprit de autorităţile de siguranţă româneşti. În sfârşit, evreii se puteau manifesta deschis, având în spate tancurile ruseşti, batjocorind Biserica creştină, Armata şi Administraţia română.

După anexarea teritoriilor dintre Prut şi Nistru la U.R.S.S., unii evrei din Regat au manifestat dorinţa de a se stabili în Ţara Sovietelor, făcând demersurile necesare. Iar alţii, de prin zona Bârladului şi a Galaţiului au fost bătuţi de ostaşii români, evacuaţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, ca răzbunare, pentru înjosirea şi insultele la care au fost supuşi de evreii basarabeni, bucuroşi de noua stăpânire sovietică.

Au urmat apoi, arestările în masă, operate de ocupant, a basarabenilor şi bucovinenilor, deportarea lor în Siberii, înrobirea în jugul sovietic. În 1941, au loc pogromurile antisemite de la Iaşi, Dorohoi, Odessa. De către regimul Antonescu s-a executat deportarea evreilor în Trananistria. Iar soldaţii români, care peste un an de zile, în iunie 1941, au revenit în Basarabia şi Bucovina, s-au răzbunat pentru evenimentele de anul trecut, pentru excesele evreilor bolşevici împotriva românilor. Aceste evenimente, mai nou, sunt cunoscute ca holocaust împotriva evreilor din România. Iar crimele comuniste din România, încă mai rămân nerecunoscute – ca holocaust împotriva poporului român.