Siherheitdienst (S.D.) – Serviciu de Siguranţă hitlerist, specializat în activităţi informative, contrainformative şi de securitate.

Până la venirea lui Adolf Hitler la putere în Germania (în 1933), Partidul Nazist (N.S.D.A.P.) avea mai multe servicii de spionaj. Servicii informative aveau şi trupele S.S., S.A. (abreviere de la Sturmabteilung – trupe de asalt), Corpul Motorizat Naţional-Socialist şi Hitlerjugend (organizaţia hitleristă de tineret). Însă, dintre acestea, cel mai puternic serviciu de spionaj a fost cel creat de Heinriech Himmler în cadrul S.S. şi se numea Siherheitdienst (S.D.) – Serviciu de Siguranţă, fiind condus de Reinchardt Heydrich. După 1933, S.D.-ul devine serviciu de spionaj politic cu statut guvernamental (de stat).

Rezidenţii S.D.-ului activau peste hotarele Germaniei sub acoperirea misiunilor diplomatice sau a celei de corespondenţi, reprezentanţi comerciali, industriali, etc. Agentura externă era formată din părtaşii naţional-socialismului (ori ai partidelor de extremă dreaptă) sau din etnici germani din ţările respective (Volksdeutsche) şi se ocupa de spionaj politic. Era infiltrată în cercurile guvernamentale şi de conducere ale statelor străine, precum şi în mişcările antinaziste cu scopul dezagregării acestora. Într-un şir de ţări, agenţii S.D. au executat acte teroriste de amploare, lichidări a oponenţilor politici, au provocat rebeliuni.

În interiorul Germaniei, S.D.-ul se ocupa de controlul politic a tuturor instituţiilor de stat şi de partid, organizaţiilor, societăţilor, întreprinderilor particulare, firmelor şi companiilor; culegea informaţii cu caracter politic – starea de spirit a populaţiei, atitudinea ei faţă de anumite evenimente (politice, militare, sociale, a măsurilor luate de guvern). În documentele oficiale germane, aceste preocupări ale S.D. erau denumite Lebengebeitarbeit – activitate pe domeniile vieţii.

Pentru realizarea sarcinilor sale, S.D.-ul dispunea de o vastă reţea de agenţi-informatori, penetraţi în toate păturile sociale. Supravegherea populaţiei la domiciliu se făcea prin intermediul informatorilor (aici un rol deosebit îl aveau conducătorii de sector ai N.S.D.A.P.). În perioada războiului, reţeaua informativă a S.D. s-a mărit considerabil pe baza refugiaţilor, prizonierilor de război, a populaţiei din teritoriile ocupate, etc.

Organele S.D. nu efectuau arestări şi cercetări. Ele culegeau doar informaţii pe care le transmiteau Gestapo-ului, care trebuia să se ocupe de identificări, arestări şi cercetări.

Efectivul S.D.-ului era alcătuit din trei categorii de colaboratori: 1. funcţionari de bază – cadre din S.S. şi membri ai N.S.D.A.P.; 2. colaboratori de onoare – reprezentanţii S.D.-ului la instituţiile de stat şi sociale, întreprinderi, firme, instituţiile de învăţământ, etc., care, pe lângă activitatea de bază ce o îndeplineau acolo, urmau să execute şi misiuni contrainformative primite de la S.D.; 3. colaboratorii ilegali ai S.D.

Funcţionarii Serviciului purtau uniformă S.S. (însă pe mâneca stângă a vestonului aveau un romb negru cu iniţialele S.D.) şi aveau grade militare similare celor din S.S.

Organul suprem al S.D. era Direcţia Generală a Securităţii Conducerii Reich-ului a S.S. În anul 1939, această Direcţie a trecut în componenţa Direcţiei Generale a Securităţii Reich-ului.[1]

Direcţia Generală a Securităţii Reich-ului (Reichssiherheitshauptamt – R.S.H.A.), nu era altceva decât marele stat major al serviciilor speciale naziste în perioada celui de-al Doilea Război Mondial (cu excepţia Abwehr-ului, care a fost trecut în R.S.H.A. în 1944, formând Direcţia Militară). Era condusă de R. Heydrich, iar după asasinarea acestuia în iunie 1942 de către antinaziştii cehi, funcţia a fost preluată de Ernst Kaltenbrunner. În compunerea R.S.H.A. erau şapte, iar din anul 1944, opt direcţii:

Direcţia I – probleme organizatorice şi pregătirea cadrelor;

Direcţia II – finanţe şi activitate logistică;

Direcţia III – S.D., supravegherea vieţii politice interne a statului;

Direcţia IV – Gestapo, lupta cu duşmanii politici ai regimului;

Direcţia V – Kripo, lupta cu criminalii de drept public;

Direcţia VI – S.D., spionaj extern;

Direcţia VII – cercetări ştiinţifice şi propagandă;

Direcţia Militară – coordonarea activităţii organelor militare de spionaj şi diversiune. Această Direcţie a fost înfiinţată în 1944, în rezultatul reorganizării Abwehr-ului şi subordonării lui R.S.H.A.

Rolul de bază în structura R.S.H.A. îl avea S.D.-ul.[2]

În teritoriile ocupate de Reich-ul german sau în care operau unităţile Armatei germane, S.D.-ul era reprezentat de grupe operative – Einsatzgruppen. Pe frontul basarabean a operat Einsatzgruppe „D”, care ulterior a acţionat în teritoriul Ucrainei de sud, în Crimeea şi Caucaz.