Grupul de Divizii „GENERAL POPOVICI” ROMÂN – unităţile căruia au menţinut ordinea şi liniştea publică în Basarabia, în primii ani de după Marea Unire din 1918.

În a doua parte a Primului Război Mondial, în circumstanţele nefaste de pe frontul român, însoţite de multiple abuzuri ale soldaţilor ruşi bolşevizaţi, Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) a cerut intervenţia Armatei române pentru calmarea situaţiei, prin stoparea anarhiei bolşevice. Astfel că, în ianuarie 1918, trupele române au intrat în teritoriul Basarabiei, iar la 27 martie 1918, în urma votului Sfatului Ţării (a Republicii Democratice Moldoveneşti), acest teritoriu s-a unit cu România. Între Prut şi Nistru Armata română era prezentă prin Grupul de Divizii General Popovici.

Alături de trupele de grăniceri instalate pe Nistru şi formaţiunile poliţieneşti, Grupul de Divizii General Popovici a primit aceeaşi misiune – de a asigura ordinea şi siguranţa în Basarabia. Prin birourile informative de la divizii, Grupul a desfăşurat diverse activităţi informative şi contrainformative, menite să contribuie la securitatea teritoriului. Efortul informativ s-a concentrat la est de Nistru, unde domnea o stare de anarhie desăvârşită, care ameninţa suveranitatea României.[1]

După venirea la putere în Rusia a bolşevicilor în frunte cu Vl. Lenin, s-a declanşat anarhia comunistă, însoţită de un război civil între bolşevici şi forţele ţariste. În Ucraina, în afara acestor două forţe care se confruntau, mai acţionau şi naţionaliştii ucraineni, care urmăreau crearea unei Ucraine necomuniste şi independente. Toate aceste forţe au luat o poziţie ostilă faţă de România, fiind nemulţumite de unirea Basarabiei cu România şi au depus eforturi pentru a o recupera.

Dintre bolşevici, ţarişti şi ucrainenii naţionalişti, primii s-au dovedit a fi cei mai periculoşi şi mai puternici, obţinând victoria în Războiul Civil din Rusia şi ameninţând serios integritatea teritorială a României. Astfel, pe parcursul perioadei interbelice (1918-1940) aceştia au desfăşurat activităţi subversive antiromâneşti pe scară largă, prin propagandă, spionaj, terorism, etc. Pe linia Nistrului (hotarul româno-sovietic) se afla frontul invizibil al confruntării serviciilor secrete române şi sovietice. Scopul urmărit de Rusia Sovietică (apoi de Uniunea Sovietică), era de a destabiliza situaţia din Basarabia, a produce o revoluţie, în vederea ocupării şi bolşevizării acestui teritoriu, care ar putea duce mai apoi la comunizarea României şi a întregii Europe. Deci, Basarabia era unul din primele teritorii vizate de grandiosul plan comunist de cucerire a lumii, subjugarea ei prin comunizare şi formarea Republicii Universale Sovietice.

Misiunea de ripostă în faţa pericolului bolşevic, ţarist şi ucrainean (care acţionau prin centrele de la Kiev, Harkov, Odessa, Tiraspol, ş.a.), i-a revenit, imediat după Marea Unire, Grupului de Divizii General Popovici şi Siguranţei Statului din Basarabia, Serviciului de Siguranţă din Dobrogea şi altor organe informative şi poliţieneşti.

Sarcina informativă a Grupului de Divizii General Popovici cădea pe umerii şefului Biroului de Informaţii, maior Tăranu,[2] iar activitatea contrainformativă era coordonată de şeful Biroului Contrainformaţii, locotenent Dumitrescu.[3]

Printre agenţii-informatori ai Grupului de Divizii, era şi Ion Calestru din Chişinău (str. Petropavlovskaia nr. 81), aflat în subordinele Biroului de Informaţii al Corpului 6 Armată. El a activat între 1 aprilie şi 15 august 1918, şi dovedindu-se un bun agent, a fost încadrat în Poliţia de Siguranţă a Basarabiei.[4] De asemenea, Grupul de Divizii dispunea de agenţii-informatori Rudovici, Karagancev, Vasiliev, Varaganciev, Trandaf, Pavel Madj, Grigore Râuleţ, care, de rând cu alţii, erau retribuiţi cu leafă lunară.[5] Erau şi multe agente, printre care Elena Jurieri, care a activat în perioada 19 ianuarie 1919-29 februarie 1920.[6]

La retragerea unor unităţi ale Grupului de pe teritoriul Basarabiei, agenţii-informatori erau trecuţi în serviciul unităţilor care continuau să staţioneze în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Spre exemplu, la retragerea Diviziei a IX-a, agenţii ei informatori Alecu Tudose şi Gheorghe Comşa, au fost trecuţi la dispoziţia Diviziei a II-a.[7]

Mulţi basarabeni au intervenit la autorităţile militare cu solicitarea de a fi încadraţi în serviciul informativ al unităţilor Armatei române din Basarabia, pentru a servi intereselor ţării din înaltele sentimente patriotice pe care le nutreau. Unul dintre aceştia era Dumitru Ciocan, român basarabean, născut în anul 1891 şi domiciliat în Chişinău (str. Alexandru cel Bun nr. 71). A făcut armata în Regimentul 11 Roşiori, fiind curier. Cunoştea „bine şi limba Română”. În toamna anului 1919, s-a adresat generalului Popovici cu rugămintea de a fi angajat ca agent-informator în Armata română. Vorbind despre motivele care l-au făcut să înainteze această cerere, Dumitru Ciocan menţiona: „Trăind sub regimul Rusesc, mi-am dat complect seama cât eram de dispreţuiţi noi Românii Basarabeni şi cât erau de profanate datinile noastre strămoşeşti. A venit timpul fericit ca să ne reunim cu patria mamă. Caut prin toate mijloacele de a aduce servicii patriei mele şi având şi aptitudinile necesare pentru a fi un destoinic Agent”. Solicita un post de agent şi promitea că îşi va îndeplini misiunea „cu cel mai desăvârşit devotament”.[8]

Fiind examinată cererea, precum şi personalitatea lui Dumitru Ciocan, în vederea angajării lui „ca agent interior sau exterior”, şeful Biroului Contrainformaţii al Grupului de Divizii General Popovici, locotenent Dumitrescu, a constatat că, „Face impresie bună, pare a fi inteligent şi cunoaşte bine limba română, ştiind să şi scrie”. Lui Ciocan i s-a propus să fie angajat ca agent extern pentru Ucraina, deoarece toate locurile din reţeaua informativă interioară erau deja completate. A acceptat propunerea, urmând ca o perioadă „să se prezinte regulat la şcoala de spionaj”, iar după finisarea cursului de instruire, să fie trimis în misiune dincolo de Nistru.[9]

Un alt agent-informator, care de asemenea, din considerente patriotice s-a implicat în activităţile informative şi de propagandă româneşti la est de Nistru, irosind banii proprii şi rămânând muritor de foame, a fost N. Neamţu. Acesta la 19 martie 1920, revenit din misiune, s-a adresat generalului Popovici solicitând un ajutor material. În cerere se menţiona că, şi-a luat „concediu din Zemstva judeţului Tighina” şi a plecat în Ucraina, ca agent secret al Corpului 5 Armată român. A mers la est de Nistru (ca agent-informator şi propagandist), deoarece „atunci în Ucraina înfloriseră tare bolşevismul şi se organiza în contra României”. S-a aflat în misiune trei luni de zile şi, ca un adevărat patriot, s-a ocupat acolo „cu organizarea populaţiei Ucrainene în contra bolşevicilor”. A avut „atât spor la lucru”, încât „populaţia s-a ridicat contra bolşevicilor şi chiar i-a şi alungat, dându-i totodată ajutor armatei lui Petrliura (conducătorul ucrainenilor naţionalişti – n.a.), care după aceia şi-a luat ofensiva în Ucraina, în mâinile sale”. Pentru aceste merite, comandamentul Corpului 5 Armată l-a propus pentru decorare cu distincţia Bărbăţie şi Credinţă, clasa I-a. Activând în Ucraina împreună cu naţionaliştii ucraineni, a cheltuit din fondurile proprii circa 15.000 de ruble, iar la reîntoarcere, Zemstva jud. Tighina i-a oprit salariul pentru două luni, timp în care nu a fost la serviciu. Ajungând astfel „la o stare foarte grea cu familia”, N. Neamţu ruga pe generalul Popovici, doar de „a mă sprijini contra Zemstvei Tighina ca să-mi elibereze salariul pe acele două luni”.[10]

Aşadar, activitatea agenţilor externi viza spaţiul de la est de Nistru, în special interesa situaţia din Odessa – un mare centru politic şi economic. De acolo se coordonau toate activităţile iredentiste sovietice şi ucrainene, de propagandă şi spionaj în Basarabia, care subminau integritatea teritorială a Statului român. Atunci când Odessa era ocupată de forţele ţariste (în frunte cu Denikin), aceste activităţi erau desfăşurate de către denikişti, iar când Odessa era preluată de forţele sovietice, activităţile antiromâneşti erau duse de către bolşevici; şi unii şi alţii urmăreau acelaşi scop – reanexarea Basarabiei. Istoricul Ion Oprea arăta că, deşi „bolşevicii de la Petrograd se aflau într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Republica Ucraineană Naţionalistă, ruşii întindeau mâna prieteneşte când era vorba să asigure menţinerea unor teritorii cât mai întinse şi a unei populaţii cât mai numeroase în spaţiul panslavismului tradiţional”.[11]

În acest context, misiunile externe ale agenţilor români erau extrem de complexe Aceasta ne-o dovedeşte şi un caz care s-a petrecut cu doi agenţi-informatori din Basarabia. La 19 iunie 1919, agentul Grupului de Divizii General Popovici, Pavel Buţ, a primit la Cetatea Albă misiunea să se deplaseze la Odessa, unde să desfăşoare o scurtă activitate de informare asupra situaţiei din acest oraş. Pentru a ajunge la Odessa fără mari dificultăţi, a fost aleasă calea maritimă.[12] În calitate de barcagiu a mers Maxim Kracicovski.[13] Au ajuns la destinaţie la 20 iunie, unde au stat două zile, iar la 22 iunie au luat cale întoarsă spre Cetatea Albă. Însă, pe mare fiind luaţi de valuri, au fost duşi în larg. Acolo au fost salvaţi de echipajul vaporului Austria, cu pavilion francez, care ieşise din portul Odessa cu destinaţia Constantinopol. Deoarece vaporul nu se mai putea întoarce înapoi pentru a-i debarca pe cei salvaţi, li s-a propus să meargă în Turcia. Fără a avea o altă soluţie, cei doi agenţi au acceptat să meargă la Constantinopol, unde au ajuns la 24 iunie 1919. Acolo au stat 6 zile, de unde, cu ajutorul Consulatului Român din Turcia, la 30 iunie, au fost transportaţi la Constanţa. La 2 iulie au fost duşi la Bucureşti, la 8 iulie au ajuns la Chişinău, iar la 12 iulie – la Cetatea Albă. Aşadar, misiunea de 3-4 zile, din motive imprevizibile, a durat 23 de zile.

La 7 septembrie 1919, barcagiul M. Kracicovski, s-a adresat comandantului garnizoanei Cetatea Albă, care l-a trimis în misiune, cu rugămintea de a i se plăti zilele ce au ieşit din limitele misiunii şi pe care le-a irosit fără rost.[14] Faţă de această solicitare, şeful Biroului Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici, a propus prin rezoluţie şefilor săi: „13.IX.1919. Biroul de Informaţii este de părere a se plăti barcagiului despăgubirea solicitată, socotindu-i-se 10 lei pe zi şi aceasta pentru a se arăta acelora ce aduc servicii riscante statului şi ţării că statul are grijă de soarta lor”.[15]

În luna septembrie 1919, Regimentul Râmnicu Sărat Nr. 9 de pe Nistru, l-a reţinut trecând fraudulos frontiera pe Leonid Lucaşevski. Din interogarea acestuia a reieşit că, încă din luna iulie 1919, a fost trimis de serviciile secrete româneşti dincolo de Nistru într-o misiune informativă. Acolo a fost deconspirat şi prins de bolşevici după trei zile de la trecerea Nistrului, în momentul când încerca să se reîntoarcă în Basarabia. A fost întemniţat la Tiraspol şi ţinut până la plecarea forţată a bolşevicilor din această localitate. Fiind lăsat în voia sorţii, a reuşit să treacă Nistrul.

La percheziţie i s-a găsit decât suma de 160 de ruble sovietice, obţinute de la un locuitor din Caragaci, jud. Cetatea Albă, la care se angajase ca paznic de grădină, până ce a putut trece hotarul.

La 11 septembrie 1919, batalionul III al Regimentului Râmnicu Sărat Nr. 9 s-a adresat Brigăzii de Siguranţă Tighina cu rugămintea de a-i comunica dacă L. Lucaşevski într-adevăr este agent-informator, deoarece asupra sa nu avea vreun act care ar fi dovedit acest lucru. În ziua următoare, Brigada de Siguranţă Tighina a confirmat că L. Lucaşevski este agent al Grupului de Divizii General Popovici şi „când a fost trimis peste Nistru, a fost vizitat de un agent [de-]al nostru”. În continuare, Siguranţa de la Tighina aducea la cunoştinţă că, Lucaşevski „Este recunoscut de noi şi din informaţiunile ce le avem de la informatorul nostru, sus numitul a fost arestat şi Judecat de Trib.[unalul] Militar revoluţionar (bolşevic – n.a.), astfel că nu poate fi bănuit”.[16]

Asupra lui L. Lucaşevski nu s-a găsit nici un act care ar fi dovedit că este agent-informator, deoarece a fost trimis în misiune de agentul V. Truşevschi, care a fost împuternicit de Biroul 2 Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici să execute această misiune, dar nereuşind să treacă Nistrul, i-a predat expres executarea misiunii lui L. Lucaşevski.[17] Ordinul de serviciu nr. 58, emis la 1 iulie 1919 de Grupul de Divizii General Popovici, pentru executarea acestei misiuni, era doar pe numele agentului Truşevschi, în care se spunea: „D-l Victor Truşevschi (Trujinski) este în serviciul acestui Comandament şi are voie a circula în întreaga Basarabie numai în baza prezentului ordin. Autorităţile militare şi civile sunt rugate a-i da tot concursul ce va cere ca, transport, hrană, locuinţă, etc. D-sa are voie a trece Nistrul prin orice punct, numai în urma arătării prezentului ordin de serviciu. Nu va fi împiedicat sub nici un motiv de la îndeplinirea însărcinării speciale ce are. Cei ce-l vor împiedica, rămân răspunzători. Prezentul ordin de serviciu este valabil pentru una lună”.[18] Un astfel de ordin agentul L. Lucaşevski nu avea, dar până la urmă situaţia s-a clarificat.

Alteori, misiunile agenţilor români de peste Nistru au avut un sfârşit tragic. La 12 septembrie 1919, Divizia a IX-a a Corpului 5 Armată, i-a raportat Biroului 2 Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici informaţiile primite de la subsectorul Brigăzii 18 Infanterie. Potrivit raportului, în luna aprilie 1919, agentul special de siguranţă Ştefan Popescu din Serviciul de Siguranţă Soroca, a fost trimis în Ucraina pentru a culege informaţii despre situaţia bolşevicilor. Anterior, el a mai fost de câteva ori peste Nistrul pentru a executa astfel de misiuni, însă de această dată a fost prins de bolşevici şi „supus la îngrozitoare torturi, de pe urma cărora s-a ales cu ambele picioare tăiate mai jos de genunchi”. Deoarece „acest agent a adus servicii reale (Statului român – n.a.), precum şi pentru spiritul de abnegaţie şi sacrificiu ce a făcut dovadă”, comandantul Diviziei a IX-a, generalul Mironescu, s-a adresat comandamentului Grupului de Divizii General Popovici pentru a interveni „în mod stăruitor” la Societatea Invalizilor de Război, în vederea procurării „unei perechi de picioare artificiale spre a se putea servi în viaţă”, precum şi a interveni la Ministerul de Război pentru ca Şt. Popescu să fie considerat invalid de război, „având drept la pensiune de grade inferioare, deoarece serviciul l-a făcut în timpul operaţiunilor Armatei şi pentru serviciul Armatei Române”.[19]

Din serviciile de informaţii era eliminat orice colaborator, indiferent de postul ocupat, care comitea acte de abuz în serviciu şi prin comportamentul său compromitea imaginea instituţiei pe care o reprezenta. Ca dovadă în acest sens este raportul Nr. 2.301 din 6 septembrie 1919, al Subinspectoratului General de Siguranţă din Cernăuţi, adresat Ministerului de Interne şi ajuns în copie la generalul Popovici. În raport se spunea că, în seara zilei de 30 iulie 1919, în unul din hotelurile de consumaţie din Cernăuţi, un oarecare „şef de Siguranţă” în stare completă de ebrietate a provocat scandaluri, care au atras atenţia publicului, în care blama Siguranţa Statului. Apoi, după toate cele petrecute, „arătând carnetul (legitimaţia de serviciu – n.a.) celor prezenţi i-a ameninţat că-i va aresta”. Luând măsurile necesare, Siguranţa din Cernăuţi a stabilit că, acest „şef de Siguranţă” locuia la hotelul Bristol şi a doua zi, invitat la sediul Subinspectoratului pentru cercetări, s-a prezentat, iar la întrebările puse, a arătat „un carnet de recunoaştere”, eliberat pe numele lui Simion Iagăr (după cum susţinea că se numeşte interogatul) de Divizia a IX-a şi semnat de generalul Atanasiu. A declarat că, este şeful Serviciului de Siguranţă al Diviziei a IX-a din Chişinău.

De cele petrecute la Cernăuţi cu S. Iagăr a luat cunoştinţă şi colonelul Castano, comisarul regal al Diviziei a VIII-a din Cernăuţi.

Siguranţa de la Cernăuţi, după prezentarea acestui caz Ministerului de Interne, încheia prin a spune: „Cum acest fel de funcţionari dezonorează Serviciul Siguranţei Statului, mai ales în noile teritorii, rugăm cu insistenţă să binevoiţi a lua măsurile ce veţi binevoi a găsi de cuviinţă”. După înaintarea materialelor la Chişinău, pentru a se decide în cazul lui S. Iagăr, generalul Popovici a dispus următoarele: „9.IX.1919. Divizia 9 rugaţi a licenţia pe acel agent că a făcut de ruşine Comandamentul”.[20]

De asemenea, cu concursul Subinspectoratului General al Siguranţei din Cernăuţi, la începutul anului 1920, a fost concediat un alt colaborator al Siguranţei, care desfăşura diverse activităţi antiromâneşti. Încă de la mijlocul anului 1919, Serviciul Special de Siguranţă Cernăuţi a cules informaţii despre Ivan Mihailovici Hitrof din comuna Larga Veche, jud. Hotin (Basarabia), care activa în calitate de agent-informator al Diviziei a VIII-a. Din investigaţiile întreprinse a rezultat că, acest individ, sub tutela de agent, „ar fi omul de încredere al fraţilor Krupenski din Basarabia, în care calitate ducea şi diferite corespondenţe particulare de la evreii din Bucovina şi Basarabia la Odessa”.[21] S-a mai putut constata că, I. M. Hitrof ar fi fost şi agent-informator al „biroului de informaţii din Chişinău”. Divizia a VIII-a, fiind informată despre cele constatate de Serviciul Special de Siguranţă de la Cernăuţi, i-a retras lui Hitrof legitimaţia de agent şi l-a licenţiat din serviciul Biroului 2 Informaţii al diviziei.

În privinţa „cazului Hitrof” comandamentul Grupului de Divizii General Popovici, relata: „20.III.1920. Agentul Hitrof a fost la acest Comandament în 1918. Biroul îl întrebuinţa pentru a stabili legătura ce o are Comitetul pentru eliberarea Basarabiei din Odessa cu Basarabia. Se ştia de noi că face legătura între Crupenschi de la Odessa şi cei din Basarabia. A fost o singură dată trimis în misiune şi întrucât rezultatele date nu au fost bune, a fost concediat. Divizia a 8 să îl urmărească şi să[-l] aresteze”.[22]

În februarie 1920, s-a adresat Comandamentului Grupului de Divizii General Popovici Afanasie Ciobotaru, concediat din Siguranţa oraşului Chişinău, cu solicitarea de a fi angajat ca agent-informator la Grupul de Divizii General Popovici. Însă, solicitantul în cerere nu a menţionat cauza concedierii din structurile Siguranţei. În urma scurtelor investigaţii întreprinse, s-a stabilit că, „a fost dat afară pentru abuz de putere şi luare de mită”, fiind şi cu actele dresate pentru judecă. În urma examinării cererii lui Ciobotaru, s-a decis: „Faţă de cele arătate mai sus, credem că nu putem angaja un astfel de dement”. Angajarea acestuia putea fi admisă numai dacă vinovăţia lui nu s-ar fi dovedit în instanţele de judecată.[23]

Unii indivizi depuneau la Biroul de Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici cerere de angajare ca agenţi şi fără să afle rezultatul, dacă au fost sau nu acceptaţi în serviciu, se credeau deja agenţi-informatori. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Alexandru Chiriac din Chişinău, care „n-a fost angajat şi nici n-a adus vreun serviciu acestui Birou”, dar pretindea plata salariului.[24]

Agenţii-informatori ai Grupului de Divizii General Popovici erau remuneraţi în bani ori prin acordarea de favoruri în viaţa cotidiană. Erau trataţi gratuit de medicul garnizoanei Chişinău şi la necesitate, erau internaţi în Spitalul Militar.[25] Agenţii, în special cei ce activau în exterior, aveau neoficial statutul de militar.

Fluxul informativ necesar Comandamentului Grupului de Divizii General Popovici era asigurat, în cea mai mare parte, de reţelele de agenţi-informatori şi în continuare, pentru a vedea care a fost contribuţia acestora la cunoaşterea situaţiei din Basarabia şi din stânga Nistrului de către autorităţile militare române, vom prezenta doar câteva rezultate ale activităţii agenturii în culegerea informaţiilor.

La 5 octombrie 1919, agentul Nr. 1 din Chişinău, raporta serviciului informativ al armatei (care l-a rândul său comunica informaţiile organelor poliţieneşti şi trupelor de grăniceri pentru a lua măsurile necesare de prevenire şi combatere) că, la Tiraspol s-ar afla studenţii Fanşelboim, Fischer, Orlovski, Seomorovski (fost ziarist la Viaţa Basarabiei), Ghiterman, Alexei Vomorovski şi Suhoi, care „au făcut serviciul la bolşevici în Odessa şi care voiesc a se înapoia în Basarabia din cauza mobilizării şi a căror părinţi se găsesc la Tighina”.[26] Aceştia, în cazul trecerii frontierei în România, urmau să fie identificaţi, supravegheaţi şi arestaţi.

Populaţia minoritară, în mare parte ostilă autorităţilor româneşti, era la curent cu mersul evenimentelor de dincolo de Nistru, încuraja şi aştepta reanexarea Basarabiei, indiferent, la Rusia Sovietică sau la Rusia ţaristă. La 17 octombrie 1919, agentul Nr. 1 raporta că, în strada Harlambie, colţ cu strada Nemţească din Chişinău, locuia căpitanul Bogoslavschi, fost militar în Armata rusă (Regimentul 54 Chişinău) şi fost proprietar al Clubului Unirea din capitala Basarabiei. Din cauză că, autorităţile române i-au închis clubul, acesta se ducea prin toate cafenelele şi cârciumile din oraş, „şi înjură Românii”. El răspândea zvonul că, „peste câteva zile vor veni Denichiştii (monarhiştii ruşi – n.a.) şi vor goni pe Români din Basarabia, îndemnând în acel timp populaţia ca într-un atare caz să pună mâna pe arme şi să gonească Românii”. Această informaţie era destul de alarmantă pentru autorităţile române, deoarece ştirea că, „peste câteva zile vor veni Denichiştii”, putea corespunde realităţii, căci intenţia generalului Denikin de a trece Nistrul cu armatele sale, pentru reanexarea Basarabiei, era cunoscută. Pe de altă parte, manifestările lui Bogoslavschi de a instiga la răscoală erau tot atât de periculoase. Aşa că, imediat ce s-a primit această ştire, „Biroul Informaţii al armatei de la Chişinău”, a cerut relaţii asupra acestui individ la Prefectura Poliţiei, spre a vedea dacă ar fi cazul să fie izolat de societate prin arestare.[27]

La 3 noiembrie 1919, agentul Nr. 1 informa despre un alt fost ofiţer ţarist, care prezenta interes pentru organele poliţieneşti. Era vorba de David Spaner, care venise de patru zile din Ucraina. Acesta, înainte de intrarea trupelor române în Basarabia, a făcut parte din Comitetul bolşevic din Chişinău şi s-a refugiat la Odessa. Ulterior, în urma ocupării Odessei de către armatele lui Denikin, fiind urmărit pentru activităţi bolşevice, David Spaner s-a văzut nevoit să se refugieze în dreapta Nistrului.

După ce autorităţile militare au cerut relaţii despre Spaner la Prefectura Poliţiei şi au primit o confirmare că, într-adevăr a activat în mişcarea comunistă şi este periculos pentru securitatea statului, Biroul Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici a dispus: „9.XI.1919. Se va urmări de un agent al Grupului”.[28]

La 5 noiembrie 1919, un alt agent, Nr. 40, informa despre unele ştiri alarmiste, discutate în cercurile intelectualităţii ruse din Basarabia. Mai exact, era vorba despre avocatul Globa, Iablocov şi Trifon de la Tribunalul Chişinău, care spuneau că, au primit de la Luzghin, fost preşedinte al tribunalului, unele comunicate venite de la Denikin. Unul dintre acestea era adresat tuturor funcţionarilor ruşi din Basarabia aflaţi în disponibilitate. În textul comunicatului se spunea că, „în curând vor veni Denikiştii şi le vor restitui toate pierderile din trecut”.[29] Şi această informaţie prezenta un interes deosebit pentru autorităţi, fiind chiar adusă la cunoştinţa lui Ion Inculeţ, delegatul Guvernului român în Basarabia.[30]

În ianuarie 1920, agentul Nr. 1 l-a identificat pe unul din cei mai activi participanţi bolşevici la „răscoala” de la Tighina. Era vorba despre evreul Nuhim Vaişein, zis Vinogradov, care locuia la acel moment într-un hotel din Cernăuţi şi se legitima cu un paşaport românesc fals procurat la Bălţi. Acesta era membru activ al Comitetului bolşevic din Tiraspol şi cu ocazia atacului armat bolşevic asupra Tighinei, l-a împuşcat pe secretarul Siguranţei din Tighina, Popescu. Pentru a fi recunoscut şi arestat de organele poliţieneşti, agentul Nr. 1 a specificat că, Vaişein avea asupra sa o sumă mare de bani şi purta barbă pentru a se camufla cât mai bine.[31]

La Tighina activa agentul Nr. 2, care la 5 octombrie 1919, informa despre unele acte de corupţie din rândul funcţionarilor superiori ai judeţului. El menţiona despre directorul prefecturii Tighina, Popescu, care fiind în Comisia de repatriere a Basarabenilor din Tiraspol, incasa sume de bani de la diferiţi indivizi cărora le înlesnea trecerea în Basarabia. Această informaţie viza atât abuzurile funcţionarilor publici, cât şi periclitarea siguranţei de stat a României la hotarul de pe Nistru (printre cei ce corupeau funcţionarii din Tighina, puteau fi şi agenţi-propagandişti şi spioni sovietici). Agentul raporta că s-ar fi încasat câte 1.000 de lei de fiecare persoană. Astfel, prin această filieră au reuşit să treacă în Basarabia indivizii Seiberg, originar din Chişinău, Idel Ghinsberg din Orhei, Rader şi alţii. Prin Tighina circula zvonul, potrivit căruia, nimeni nu putea trece Nistrul în Basarabia, fără consimţământul directorului de prefectură, care pretindea de la solicitanţi diverse sume de bani.[32]

În vizorul agentului nr. 2 a nimerit şi un sergent al Armatei franceze, despre care semnala într-un raport din 10 octombrie 1919. Acesta locuia pe strada Puşkin din Tighina, unde a rămas „încă de pe timpul când francezii erau încă în acel oraş”. A fost detaşat pe lângă Biroul de Informaţii francez, în calitate de interpret de limbă rusă. Era suspectat că ar fi în serviciul ruşilor. După plecarea autorităţilor militare franceze din localitate, acesta a rămas la Tighina, „sub pretext că e lăsat pentru culegeri de informaţiuni” în interesul autorităţilor militare franceze. Cunoştea limba rusă mult mai bine decât franceza, fiindcă a trăit mai mulţi ani în Rusia. Concluzia agentului Nr. 2 despre acest sergent francez era următoarea: „E o persoană foarte suspectă, încât puţin timp cât l-am urmărit, m-am putut convinge că am de a face cu un emisar de a lui Denikin şi în contra intereselor Româneşti. Sub mască de haină şi reprezentantul Francezilor, e în legătură în Tighina cu toate persoanele suspecte, de care însă autorităţile nu îndrăznesc a lua măsuri contra lui”. Faţă de această „notă informativă”, şeful Biroului Informaţii al corpului de armată din Tighina a precizat: „11.X.1919. Este desigur Sergentul Jaffe, ce este detaşat la Tighina de Bir.[oul] Inf.[ormaţii] francez din Chişinău şi de care Lt. Glekes, şeful Bir.[oului], mi-a vorbit personal, că îl are la Tighina”.[33]

La 13 octombrie 1919, agentul Nr. 2 a revenit noi cu informaţii care interesau securitatea statului. El informa că, de curând au plecat de la Moscova în direcţia României, Poloniei, Bulgariei şi Germaniei, mai mulţi emisari, care aveau asupra lor sume mari de bani (coroane, mărci şi aur). Frontiera României ar fi trecut-o deja pe la Galaţi. Aveau asupra lor paşapoarte româneşti, confiscate de la cetăţenii români aflaţi în Rusia Sovietică, precum şi alte acte falsificate, originalele cărora au fost confiscate de la consulatele polon, elveţian, olandez, danez şi spaniol din Rusia. Călătoreau ca agenţi consulari. Fiecare din ei vorbea limbile rusă, franceză, germană, polonă şi mai puţin română. Misiunea lor consta în a stabili legătura cu comitetele secrete bolşevice din ţările în care mergeau.

Pentru identificarea lor, agentul Nr. 2 relata că, aceştia în majoritate sunt evrei şi vor căuta să schimbe în casele de schimb valutar bani. De asemenea, vor descinde în cele mai mari hoteluri (pentru a nu putea fi identificaţi) şi vor căuta să obţină în tren compartimente separate.

Doi indivizi din acest grup de emisari, aveau mandat pentru România. Era vorba de Şmil Faerştein din Fălticeni şi A. Goldenberg din Galaţi. Ambii aveau acte false, pe nume fictive.[34] Organele poliţieneşti urmau să-i identifice şi să-i aresteze.

La 8 septembrie 1919, agentul Nr. 47 a înaintat o „notă”, în care raporta că, „astăzi, la ora 11 a.m., am fost la Ministrul Plenipotenţiar Sârb din str. Dorobanţi Nr. 18, Bucureşti; am stat cu el de vorbă şi D-sa mi-a spus că, Basarabia nici o dată nu a fost a românilor şi nici nu va fi, a fost a turcilor şi să mulţumească Rusia că ne-a scăpat din mâna Turcilor”. În continuare, agentul relata că, ministrul sârb s-ar fi exprimat şi în privinţa Banatului, despre care spunea că, „nu are să fie al românilor şi că popoarele slave tind a se alia cu Rusia, care va deveni o împărăţie constituţională”. Aceasta era poziţia statelor slave din vecinătatea României. După preluarea puterii în Rusia de către bolşevici în octombrie 1917, mulţi ruşi antibolşevici au emigrat în Bulgaria şi Serbia, unde au organizat importante centre antibolşevice. Atitudinea acestor state faţă de România era dictată, pe de o parte, de solidaritatea slavă, iar pe de cealaltă, de propaganda rusă antibolşevică, care în problema frontierelor României (problema Basarabiei), coincidea cu cea a bolşevicilor.

În finalul, „notei”, agentul Nr. 47 explica de ce ministrul sârb de la Bucureşti, în relaţiile româno-ruse, se situa pe poziţia Rusiei: „Ministrul este prieten cu generalul Rus Ghervacov, care lucrează contra României”.[35]

Cu începere de la 20 octombrie 1920, comandamentul Corpului 2 Armată din Chişinău a fost mutat la Bucureşti. Toate trupele şi serviciile din Basarabia, care aparţineau Corpului 2 Armată, au fost trecute sub ordinele Corpului 3 Armată, condus de generalul de divizie Nicolae Rujinschi şi a cărui reşedinţă era la Galaţi, dar cu postul de comandă la Chişinău. Astfel, teritoriile jud. Chişinău, Tighina, Cahul, Cetatea Albă şi Ismail, au trecut în subordinele Corpului 3 Armată din punct de vedere al disciplinei şi al justiţiei militare, rămânând din punct de vedere teritorial militar, sub ordinele Comandamentului Teritorial al Basarabiei.[36]

Până la organizarea S.S.I.A.R. de către M. Moruzov, Grupul de Divizii General Popovici şi Siguranţa Generală a Statului român au constituit dispozitivul informativ şi contrainformativ românesc, care prin activitatea desfăşurată a reuşit să menţină ordinea şi liniştea în Basarabia, stăvilind tentativele monarhiste şi bolşevice de a zdruncina integritatea teritorială a României şi a revizui noile hotare realizate prin actul Marii Uniri din 1918.