POLIŢIA de SIGURANŢĂ GENERALĂ a STATULUI – a luat fiinţă în România după izbucnirea răscoalei ţărăneşti din anul 1907. Atunci autorităţile au pus neputinţa de a preveni astfel de evenimente pe seama „lipsei unui organ central de informaţii cu antene specializate răspândite pe tot teritoriul ţării şi care să îndeplinească atât misiunea contrainformativă, cât şi cea informativă, peste hotare”.

Astfel, cu aprobarea ministrului de interne I. C. Brătianu, Iancu Panaitescu, directorul Direcţiunii Generale a Poliţiei, a organizat, cu caracter experimental, „o mică organizaţie de informaţiuni pe lângă Direcţiunea Administraţiei din Ministerul de Interne, care de la simpli informatori cu care a plecat la drum, ajunge în 1908 să-i creeze ramificaţii în întreaga ţară, în centrele importante, precum şi în străinătate”.

Crearea acestei poliţii a fost un mare succes, încât Iancu Panaitescu, care a deţinut funcţia de director al Direcţiunii Generale a Poliţiei şi Siguranţei până în anii de după Primul Război Mondial, graţie bunelor rezultate obţinute în activitate, a fost invitat în Turcia pentru reorganizarea poliţiei turce.

Aşadar, s-au pus bazele în România, pentru prima oară, a unei „poliţii de siguranţă de stat”, ca ramură evoluată a poliţiei politice generale şi a unui serviciu de informaţii „ce activează numai în scopul apărării ordinii publice şi siguranţei statului”.

Autorităţile statului concepeau Poliţia de Siguranţă, drept „nervul poliţiei ce se impresionează la timp de mediul înconjurător, avizând la măsurile generale în materie de ordine publică şi siguranţa statului, înregistrând în acelaşi timp toate mişcările seismice ce se produc în populaţiunea internă şi în ţările înconjurătoare, pentru ca la timpul oportun să poată preveni acele mişcări cu caracter subversiv contra Siguranţei Statului” român.

Pentru îndeplinirea acestor misiuni, organele de siguranţă urmau să execute în cursul activităţii lor patru operaţiuni principale: observarea şi supravegherea; acţiunea informativă; acţiunea preventivă şi acţiunea represivă.[1]

Prin Legea din 17 martie 1908, s-a desfiinţat vechea Direcţiune a Administraţiei, Personalului, Poliţiei Generale şi Statisticii şi s-au creat două direcţiuni distincte: una cu caracter pur administrativ, denumită Direcţiunea Administraţiei Generale, a Personalului şi Contenciosului şi alta cu atribuţii numai de poliţie generală şi de poliţie politică de siguranţă de stat. Noua direcţiune înfiinţată a fost denumită Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale, fiind condusă de un director general şi aflată în subordinea directă a ministrului de Interne. Au fost create servicii speciale de siguranţă de stat, unele centrale în Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale, iar altele exterioare. Aşa au luat fiinţă Brigăzile centrale şi Brigăzile şi serviciile exterioare de poliţie de siguranţă de stat, numite Brigăzi de siguranţă şi Servicii speciale de siguranţă, care s-au extins, în măsura cerinţelor ordinii publice şi siguranţei Statului român, în toate oraşele şi centrele importante din ţară, în special în cele industriale, unde masa nemulţumirilor şi a muncitorilor era mai compactă. Misiunea acestor noi organe era de a urmări curentele subversive şi de a supraveghea starea de spirit a populaţiei. Totodată, ele s-au creat şi pentru asigurarea securităţii unor obiective strategice.

Conform Legii din 1908, Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale cuprindea în organizarea ei interioară (centrală) două secţiuni:

a)    Secţiunea Siguranţei Generale;

b)    Secţiunea Poliţiei.

Activitatea Secţiunii de Siguranţă se desfăşura în patru birouri: Biroul Controlului Străinilor; Biroul de Siguranţă şi Informaţii; Biroul Poliţiei de Frontieră; Biroul Presei şi Interpreţilor.

Prefectura Poliţiei Capitalei, pentru a face faţă nevoilor de ordine şi siguranţă, cuprindea în organizarea ei un Serviciu de siguranţă şi mai multe Brigăzi speciale de siguranţă, înglobate în Inspectoratul Brigăzilor de Siguranţă.[2]

Referindu-se la importanţa organelor teritoriale ale Siguranţei Statului, Eugen Cristescu relata: „Caracteristicile speciale ale acestor oficii informative erau că ele nu mai depindeau de prefecţii de judeţe..., deveneau astfel instrumente stabile informative, subordonate ierarhic şi direct Siguranţei Generale a statului care le punea la dispoziţie şi fondurile necesare pentru îndeplinirea misiunilor”.

În activitatea Siguranţei de stat, organizată separat de restul poliţiei generale şi cu atribuţii bine definite – asigurarea liniştii şi siguranţei interne a statului – au fost introduse o serie de principii, metode şi procedee noi de activitate, între acestea fiind pe prim plan introducerea muncii informative cu agentură şi întrebuinţarea personalului acoperit, secret.[3]

În urma unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, organele Ministrului de Interne şi-au extins activitatea asupra acestui teritoriu românesc, constituindu-se pentru Basarabia două regimente de jandarmi, chesturi de poliţie şi un Subinspectorat General al Siguranţei Statului cu sediul la Chişinău (transformat ulterior în Inspectorat),[4] cu misiunea de a asigura ordinea internă, prevenirea şi descoperirea actelor teroriste puse la cale împotriva militarilor români, fruntaşilor mişcării naţionale şi a reprezentanţilor administraţiei româneşti; contracararea acţiunilor spionajului inamic şi mai ales anihilarea propagandei iredentiste şi de subminare a siguranţei Statului român.[5] Cel ce a organizat şi con­dus Serviciul de Siguranţă din Basarabia a fost Romulus Voinescu.

Fostele trupe ruseşti, cuprinse de ideologia comunistă, nu numai că refuzau să se retragă, după revoluţia bolşevică din Rusia, de pe teritoriul românesc şi în special, al Basarabiei, ci se dedau la acte de violenţă şi agresiune împotriva autorităţilor militare şi a unităţilor de poliţie româneşti, perturbând în modul cel mai grav ordinea publică şi siguranţa statului. Acţiunile puse la cale de militarii ruşi au deteriorat relaţiile româno-sovietice, aducând cele două ţări în pragul unui război. La rândul lor, serviciile secrete sovietice ce se înfiripau în acele momente, au împânzit teritoriul României cu mii de agenţi pentru a destabiliza Statul român şi a destrăma unitatea sa naţional-statală. Crezând că tot ceea ce puseseră la cale în alte ţări se putea realiza şi în România, un grup terorist, condus de colonelul Roşal, infiltrat în teritoriul României, a încercat la Socola, lângă Iaşi, să-i asasineze pe regele Ferdinand şi pe primul ministru Ion. I. C. Brăteanu, acţiune care, datorită vigilenţei organelor de siguranţă, nu a avut sorţi de izbândă.[6]

După unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România din 1918, a urmat, la 22 iunie 1919, reorganizarea Ministerului de Interne, prin ajustarea la noile condiţii de după Unire.[7]

Inspector general al Siguranţei Statului din Basarabia a fost numit D. Zahiu,[8] (urmat apoi de Zinovie Husărescu). La Ismail Serviciul Siguranţei era condus de C. Strocan,[9] la Reni de către Cernătescu,[10] la Hotin de I. Stroescu[11], la Soroca de Dumitraşcu,[12] la Orhei de Palade,[13] la Bolgrad de Floru,[14] la Tighina de Popescu.[15]

După Marea Unire, acţiunile subversive de un maxim pericol în Basarabia, veneau din partea bolşevicilor, ucrainenilor naţionalişti şi ruşilor albi (monarhişti). Toţi urmăreau un singur scop – ruperea teritoriului Basarabiei din componenţa României. În mare parte, activitatea Siguranţei din Basarabia s-a axat pe confruntarea cu propaganda, terorismul şi spionajul executat de agenţii bolşevici de peste Nistru. În Basarabia, unele grupări de bolşevici, care au format în oraşul Chişinău un aşa-zis Comitet, sub preşedinţia lui Ivan Krivorukov din Tighina, fost deputat în Sfatul Ţării, şi-au asumat misiunea de a aduna informaţii despre administraţia română, pe care urmau să le trimită în Rusia.

La Moscova, în aprilie 1918, la Congresul P.C. (b) din Rusia au fost luate unele hotărâri privind propaganda bolşevică peste hotare. Ca urmare, în mai 1918, G. Poniatovski, N. Osipov, A. Poplavski, V. Voronţov, O. Gorbaciov, B. Gumpert, M. Kostoveţki, precum şi alţi agenţi sovietici, au fost trimişi din Rusia în Basarabia pentru organizarea unei mişcării bolşevice. Aceştia au constituit în mai 1918 la Chişinău, primul Comitet provizoriu, fiind apoi create Comitete la Tighina, Orhei, Reni, Cetatea Alba.

De menţionat că, în teritoriul dintre Nistru şi Prut nu a existat un partid comunist propriu-zis, iar aşa-zisa organizaţie bolşevică era alcătuită din membrii P.C. (b) din Rusia, fiind o secţie regională a acestui partid. Ea îşi recruta cadrele locale din rândul minorităţilor naţionale, în special ale acelora care anterior anului 1918, avuseră un regim privilegiat (ruşi, ucraineni, evrei etc.). Mulţi dintre minoritarii ucraineni erau implicaţi în mişcarea comunistă, care activau ilegal sau înlesneau răspândirea manifestelor. De asemenea, ei erau prezenţi în organizaţiile de spionaj şi ofereau adăpost curierilor sovietici, care făceau spionaj în favoarea Rusiei sovietice. Conform unor date ale poliţiei din Cetatea Albă, minoritatea etnică bulgară a avut mereu „o atitudine duşmănoasă faţă de populaţia românească şi statul român deşi ei aveau o situaţie materială mai bună decât românii, ruşii şi ucrainenii”. Din rândul populaţiei de origine bulgară au fost recrutate numeroase elemente care s-au angajat în serviciul Internaţionalei Comuniste începând cu anul 1919.[16]

Prin intermediul Ucrainei sovietice, autorităţile centrale de la Moscova îşi desfăşurau acţiunile subversive în Basarabia. Pentru aceasta se cheltuiau sume imense. Spre exemplu, în bugetul Comitetelor judeţene de partid şi ale Comitetelor revoluţionar-militare din Ucraina Sovietică, confirmat de Comitetul Central al Partidului Comunist bolşevic din Rusia, s-au prevăzut pentru acţiuni subversive în Basarabia, în aprilie 1919, următoarele sume de bani: „- Întreţinerea comitetelor judeţene de partid – 27.000 ruble; - Agitaţie (câte 5.000 ruble pentru fiecare judeţ) – 45.000 ruble; - Achiziţie de literatură şi editarea ei în mai multe limbi – 24.000 ruble; - Întreţinerea localurilor pentru întruniri şi conferinţe – 12.000 ruble; - Pentru comitetele militar-revoluţionare judeţene – 29.000 ruble; - Pentru serviciul de contraspionaj – 12.000 ruble; - Aprovizionarea a 8 grupe subversive (a câte 6 persoane în fiecare... 30.000 ruble; - Pentru specialiştii militari şi crearea detaşamentelor armate – 50.000 ruble; - Cumpărarea materialului exploziv – 12.000 ruble; - Dislocarea de urgenţă în diferite locuri a forţelor armate existente – 90.000 ruble; - Cheltuieli diverse – 15.000 ruble; Total 358.000 ruble”.[17]

Agenţii bolşevici, pregătiţi şi finanţaţi de Moscova, erau trimişi în toată România pentru a crea instabilitate în societate şi în armată, Basarabia fiind cea mai afectată de propaganda subversivă comunistă.

Instruiţi în centrele din Rusia şi Ucraina, agenţii bolşevici treceau în mod fraudulos Nistrul şi executau indicaţiile conducerii de la Moscova. Arestarea agenţilor comunişti de către organele Siguranţei în vara anului 1919, a redus substanţial reţeaua ilegală comunistă din Basarabia.

După arestările din vara anului 1919, acţiunile agenţilor bolşevici din Basarabia au stagnat o perioadă. Unii indivizi bolşevici, reuşind să treacă Nistrul, s-au stabilit în Rusia, alţii, pentru a nu fi descoperiţi de către organele Siguranţei, şi-au schimbat domiciliul, numele.

Din rândul basarabenilor refugiaţi la Harkov şi Odessa, erau pregătiţi agenţi, care urmau să fie trimişi în Basarabia pentru propagandă subversivă. De altfel, în centrele din Rusia şi Ucraina, pentru ţările din Balcani, agenţii erau cooptaţi din rândul nativilor din această regiune şi instruiţi de instructorii Komintern-ului. Ei treceau fraudulos Nistrul în Basarabia, fiind înzestraţi cu bani şi mijloace de propagandă, iar de acolo se deplasau spre punctul de destinaţie.

Printre primii agenţi bolşevici – originari din Basarabia – trimişi cu misiuni în dreapta Nistrului, au fost Pavel Tcacenco şi Şmil Bubnovski, în noiembrie 1919. Ei aveau misiunea de a organiza activitatea subversivă ilegală a celor ce scăpaseră de arestări, să coopteze noi aderenţi şi să creeze un nucleu comunist la Chişinău, urmând ca el să se transforme într-un centru pentru alte aşa-zisele comitete revoluţionare. Conform instrucţiunilor Centrului de la Odessa, ei trebuiau să impună celor din Basarabia noi metode de activitate, inclusiv ieşirea din izolare şi integrarea mişcării ilegale în mişcarea comunistă din România. Agenţii ce acţionau în Chişinău, până în octombrie 1919 s-au aflat în subordinea directă a organelor centrale din Ucraina, sub controlul lui Ch. Racovski.

„Una din formele acţiunii comuniste – se menţiona în Ordonanţa definitivă a procesului comuniştilor din Dealul Spirii din 1921 – şi care a luat în ultimul timp o extindere considerabilă este şi spionajul divizat în două: spionaj politic şi spionaj militar”. Se preciza că aceşti agenţi proveneau din „înalta şcoală de spionaj din Harkov”, iar în alte diverse Centre erau pregătiţi agenţi speciali.

Printre realizările contrainformative ale organelor specializate româneşti, putem menţiona arestarea a doi spioni bine pregătiţi şi cu misiuni importante în Basarabia şi România – Eduard von Schnee şi Simion Sobelman.

Mijloacele violente practicate de agenţii comunişti nu erau de inspiraţie locală, ele erau indicate de către conducerea de la Moscova. Într-o scrisoare adresată comuniştilor germani, se spunea de pildă: „Guvernul sovietic a hotărât să aplice toate mijloacele de care dispune în lupta contra burgheziei şi a elaborat în toate detaliile, planul teroarei mondiale a cărui reuşită în execuţie este în legătură cu rezultatul alegerilor parlamentare din Franţa şi Anglia. Noi vom organiza o serie de acte teroriste pe scena internaţională şi vom nimici pe acei membri ai guvernelor Antantei şi Germaniei, care pun piedici revoluţiei universale”.

Siguranţa Statului considera că actele teroriste ale Rusiei sovietice în România se exercitau, în anii 20, pe două direcţii: economică şi politică. În direcţia economică se făceau presiuni asupra României prin diverse mijloace, acuzaţia principală fiind refuzul de a încheia convenţii comerciale cu statul sovietic în condiţiile impuse de ea. Teroarea politică se exercita prin diverse atentate îndreptate contra autorităţilor statului, drept protest împotriva urmăririi comuniştilor. Intenţiile guvernului sovietic erau de a abate atenţia opiniei publice mondiale de la situaţia catastrofală din Rusia sovietică în acel moment şi de a pregăti terenul, în ţările vizate de planurile agresive, pentru o viitoare ofensivă a Armatei roşii.

Indicaţiile Centrelor din stânga Nistrului erau îndeplinite cu stricteţe de agenţii comunişti, după cum se vede din informaţiile agenţilor de Siguranţă referitoare la atentatele comise în Basarabia asupra trenurilor şi podurilor de cale ferată, şi în privinţa unor bande ce acţionau pe teritoriul Basarabiei (de exemplu banda Lesnoi, etc.). Despre acţiunile acestor bande Z. Husărescu, inspector general al Siguranţei Statului din Basarabia, scria: „bandele se dedau la jafuri şi acte de tâlhărie. Astfel, în cursul anului 1920-1922, şi în special la începutul anului 1923, locuitorii din jud. Cetatea Albă, Tighina, Orhei şi Hotin suferiră incursiunile bandelor bolşevice care, fiind prinse în majoritate, au mărturisit că fac parte din organizaţii de dincolo de Nistru în care intrau şi refugiaţi basarabeni”. Agenţii comunişti au adus în Basarabia în mod fraudulos arme, material exploziv, creau depozite clandestine în unele case conspirative, descoperite de către agenţii Siguranţei. În noiembrie 1920, un atentat fusese pus la cale de agenţii comunişti în localul Teatrului Naţional din Chişinău. Tentative de comitere a unor atentate asupra căilor ferate au fost descoperite în mai multe localităţi. Un astfel de atentat a fost descoperit pe tronsonul de cale ferată Tighina – Căuşeni la 4 octombrie 1921, unde ar fi trebuit să explodeze o bombă la trecerea unui tren personal, tentativă eşuată. O organizaţie teroristă a fost descoperită şi la Cetatea Albă, la 14 decembrie 1921, condusă de inginerul Alexandru Tomov. Din cercetările organelor de Poliţie şi Siguranţă s-a stabilit că, membrii acestei organizaţii au fost autorii atentatului din 14 noiembrie 1921, comis asupra Brigăzii de Siguranţă din Cetatea Albă, unde au existat şi victime: doi soldaţi şi doi agenţi de Siguranţă. În timpul arestării membrilor acestei organizaţii au fost descoperite documente, care denotă existenţa unei legături directe cu organizaţiile de la Odessa, de unde primeau indicaţii şi bani pentru producerea actelor teroriste. În urma depoziţiilor celor arestaţi, agenţii Siguranţei au descoperit şi alte instalaţii explozibile în diverse zone din oraş, precum şi material exploziv nefolosit încă de agenţii comunişti. De altfel, agenţii Siguranţei au descoperit depozite de arme şi material exploziv, trimis de peste Nistru, în mai multe localităţi din sudul Basarabiei. Centrele de peste Nistru, de la Tiraspol şi Odessa, acordau o atenţie deosebită activităţii teroriste, ale cărei rezultate se vedeau imediat. Prin aceste acte teroriste, se urmărea producerea unor pagube materiale importante autorităţilor statului, crearea unei stări tensionate în regiune în rândul populaţiei, destabilizarea vieţii politice şi sociale din România.

Organele însărcinate cu menţinerea ordinii în regiune, poliţia, Siguranţa, armata, au depus un efort considerabil în această direcţie, pentru crearea unui climat stabil în perioada de integrare a Basarabiei în structurile administrative şi politice ale României.

Dar aceste acţiuni, soldate cu arestări şi condamnări ale agenţilor bolşevici, nu au modificat planurile Zakordot-ului de la Odessa. Acolo aveau loc pregătiri intense ale altor agenţi comunişti, care urmau să fie infiltraţi în mod fraudulos în România. Ei erau instruiţi după un anumit plan şi trebuiau să execute ordinele Centrului de la Odessa. Odată ajunşi în Basarabia, urmau să acţioneze după o anumită schemă, pregătind terenul pentru o eventuală ofensivă a Armatei roşii, prin a provoca „izbucnirea revoluţiei în această provincie”. Erau nişte planuri utopice, irealizabile pentru moment. După cum mărturisea şefilor săi din Ucraina un agent bolşevic trimis în Basarabia, „însărcinările ce li s-au dat comuniştilor, nu pot fi executate din insuficienţa personalului, a arestărilor efectuate de Siguranţă şi a situaţiei politice nefavorabile din această provincie”. Planurile Zakordot-ului eşuau. Z. Husărescu, inspector general al Siguranţei Statului din Basarabia, spunea că, „cei de peste Nistru îşi imaginau o ocupare lesnicioasă a provinciei cu ajutorul populaţiei indigene; contau pe o rezistenţă minimă a trupelor române şi puneau mare temei pe armatele regulate sovietice, ce ar fi înaintat din Ucraina”. Tot Z. Husărescu constată: „După exercitarea teroarei prin acte violente, vine ultima etapă, înainte de acţiunea generală, etapa bandelor, care au ca scop extinderea terorii, distrugerea mijloacelor de comunicaţie, întreruperea legăturilor între unităţile de trupă, jefuirea populaţiei etc. Acţiunea generală constă în invazia Armatei roşii cu ajutorul detaşamentelor de revoluţionari din interiorul provinciei”.

Acţiunile teroriste erau secondate de acţiuni de spionaj în favoarea Rusiei Sovietice, ce se realizau prin diverse mijloace. În documentele Siguranţei se arată că, „unul dintre cele mai mari pericole ale răspândirii pe întreg teritoriul basarabean a organizaţiunilor comuniste stă în faptul că aceste organizaţiuni – după cum se constată din arhiva Comitetului Central comunist basarabean – erau în acelaşi timp organizaţiuni de spionaj militar”. La dispoziţia agenţilor comunişti erau puse mijloacele financiare necesare pentru achiziţionarea informaţiilor cerute de Centru. Pentru realizarea acestei misiuni au fost mituite unele persoane oficiale, care au divulgat informaţii preţioase. Agenţii de Siguranţă depuneau un efort considerabil pentru a descoperi pe spionii infiltraţi în administraţie, poliţie, armată şi chiar în organele de Siguranţă. În timpul arestărilor din vara anului 1920, la agenţii comunişti a fost găsit un aparat de cifrat utilizat în armată, documente în alb şi ştampile care serveau la întocmirea actelor false.[18] Chiar şi Mihail Moruzov, în Raportul său din 9 martie 1930, asupra situaţiei din Basarabia, relata: „Oricine a avut nevoie să procure acte, aranjări de refugiaţi, de traficat refu­giaţii sau să îndeplinească vreo misiune în interesul altor state, s-a adresat Siguranţei din Basarabia, de care a fost servit cu prisosinţă.

Ca să evidenţiez modul cum a funcţionat centrala acestui serviciu din Chişinău – continua M. Moruzov –, adică Inspectoratului General de Siguranţă de sub conducerea dlui Husărescu, redau şi următoarele date, de extremă importanţă:

Cu ocazia prinderii spionului Tibacu, de către grăniceri, acesta a declarat: «Inspectoratul de Siguranţă din Basarabia, de fapt, a fost condus de G.P.U. din Odessa, iar activitatea acestui serviciu se expunea în scris şi de regulă în trei exemplare: unul se trimitea la Bucureşti, altul pentru arhivă şi al treilea se trimitea la G.P.U. din Odessa»”.[19] Poate fi apreciată cam exagerată această declaraţie, însă un lucru este cert că, unii funcţionari ai Siguranţei basarabene i-au subminat activitatea.

Din cercetările Siguranţei din Basarabia reieşea că, agenţii sovietici care practicau spionajul, aveau misiunea de a aduna informaţii despre situaţia din România, despre atmosfera din Basarabia în timpul alegerilor, despre partidele politice şi programele acestora. Ei se ocupau cu achiziţia presei ce apărea în România şi peste hotare. În vederea unor eventuale tratative de pace între Rusia Sovietică şi România în anul 1920, guvernele sovietice rus şi ucrainean au hotărât crearea în diferite oraşe din România a unor centre care să adune diverse informaţii politice, militare, sociale, economice, etc. Astfel de centre trebuiau înfiinţate la Chişinău, Tighina, Cernăuţi, Galaţi, Constanţa, Iaşi şi Bucureşti, iar de crearea lor să se ocupe Comitetul bolşevic din Chişinău. Acestuia i s-a comunicat că va avea la dispoziţie sume mari, dar iniţial s-a trimis doar suma de 100.000 de lei. Din declaraţiile unor bolşevici arestaţi a rezultat că, din această sumă, au ajuns la Chişinău numai 25.000 de lei, iar alţi arestaţi au declarat că, astfel de centre n-au fost create din cauza lipsei de timp şi a lipsei de bani. Planurile de constituire au fost elaborate la începutul anului 1920, iar în luna mai a aceluiaşi an, au avut loc arestările agenţilor bolşevici. Activitatea lor s-a redus doar la unele legături cu cei din Iaşi şi procurarea unor ziare ce urmau să fie trimise prin curieri în stânga Nistrului, unde a fost delegat un oarecare Anski pentru adunarea acestor informaţii. Pentru transmiterea lor a fost creat un sistem întreg: agenţii le trimiteau la un centru, care se găsea într-o casă conspirativă; acolo erau selectate, scrise într-un limbaj special, prin diverse coduri şi semne convenţionale, şi trimise prin alţi curieri la destinaţie (în stânga Nistrului, la Tiraspol). Drept exemplu pot servi scrisorile descoperite în arhiva Comitetului bolşevic din Chişinău în anul 1920, scrise pe pânză şi cusute sub căptuşelile hainelor.[20]

După arestările din vara anului 1919, următorul val al arestărilor a avut loc la începutul anului 1920. Forţele responsabile de menţinerea ordinii în Basarabia au reuşit să anihileze o întreagă echipă sosită fraudulos din stânga Nistrului, compusă din: „Eduard Steinlein, zis Baron von Schnee, şeful organizaţiei centrale, ajutorul său, Simion Sobelman, zis Kazbec, pe delegatul pentru regiunea Tighina, David Ricsainic, zis Silistraru, pe o curieră a organizaţiei, anume Drofiscaia, precum şi pe Dumitru Crijanovski, Vladimir Ţimbalov, Panaghia Raicicova şi Efim Zucan, unele persoane care ajutau curierii să treacă clandestin peste Nistru, precum şi cei care îi găzduiau, intermediari care ajutau la procurarea actelor false”.

Cei arestaţi au depus mărturii şi au divulgat alte nume ale persoanelor ce se aflau de mai mult timp în atenţia organelor Siguranţei. Puşi sub urmărire, activitatea lor subversivă a fost descoperită, ceea ce a dus la un alt val de arestări. Poliţia oraşului Tighina l-a arestat pe Grigore Svetkov, care contra-cost elibera documente agenţilor veniţi din stânga Nistrului, pe Donca Dicenko, gazda agenţilor bolşevici, pe Haim Klig, agent de propagandă şi spionaj, pe Clement Moşneagu, complice al lui Haim Klig, pe Moscu Sapoşnic, curier între Tiraspol şi Tighina, pe Boris Şerman, agent de legătură şi curier, pe Saia Kauşanski, agent de legătură şi distribuitor de manifeste revoluţionare, pe Sender Kogan, Solomon Suhman, Nicolae Metzner, Imaş Solomon, Pavel Udut şi Sică Lunevskii, agitatori şi distribuitori de manifeste şi broşuri cu caracter revoluţionar.

În mai-iunie 1920, au mai fost arestaţi agenţi comunişti care se aflau în fruntea mişcării bolşevice din Basarabia: Haim Bogopolski, Şmil Rivlin, Moise Dubinski, Berta Asnes, Iankel Moldavar. De asemenea, au mai fost arestaţi Mortko Gogman, alias Mihailov, preşedintele Biroului sindical bolşevic din Chişinău, Israil Paskal, secretar, Zalman Goldstein, Ruvin Pupko, membri în organizaţia din Chişinău, Iosif Zilberman, Fiodor Pohilă, membru al Comitetului bolşevic din Tighina, David Pserman, conspirativ Tihii, membru în Comitetul bolşevic din Tighina şi un curier între Comitetul Central bolşevic din Chişinău şi Odessa, Feiga Lenkovici, curier al Comitetului Central, ce deţinea şi parola Comitetului, Moise Luţenko, alias Saşa, alias Galsev, organizatorul Comitetului bolşevic din Hotin, Volf Gainburg, preşedintele Comitetului bolşevic din Hotin, Vasile Holknov, Isac Vrenkhel – gazde, Eleitman Leib, organizatorul Comitetului din Cetatea Alba şi preşedinte al Comitetului din acest oraş, Sima Factorovici, alias Zef, curieră între Tighina şi Cetatea Albă, Ghers Gurevici, Ştefan Arbuz, Ştefan Turnovski, Ana Turnovski, Strul Viskautsu – membri în Comitetul din Orhei, Pavel Nicolae, alias Mortko Zilberman, alias Platanov, venit din Rusia ca propagandist, Falvici Salvici, gazda curierilor şi persoanelor venite de peste Nistru.

Cercetările organelor de Poliţie şi Siguranţă au continuat pentru descoperirea tuturor membrilor comitetelor din Basarabia. A fost descoperită tipografia ilegală, arhiva Comitetului Central, un număr mare de manifeste, broşuri cu caracter revoluţionar, scrisori, ordine primite de la organizaţiile din Rusia, de la alte organizaţii, note, informaţii despre întreaga activitate a organizaţiilor basarabene din mai 1919 şi până în iunie 1920. În arhiva descoperită s-au mai găsit manifeste bolşevice în limba rusă şi română adresate soldaţilor şi populaţiei civile, un număr mare de broşuri comuniste în limba română şi rusă, mai multe sute de numere din ziarul Besarabskii Kommunist, ştampile ale organizaţiilor bolşevice din Chişinău şi o ştampilă a Prefecturii Poliţiei Chişinău cu care se falsificau documentele de identitate ale celor veniţi din Rusia, câteva şapirografe (şapirograf – aparat de multiplicat texte sau desene, format dintr-un cilindru acoperit cu o pastă specială, pe care se imprimă prin apăsare textul sau figura care trebuie să fie reproduse). La sediul tipografiei descoperite, au mai fost găsite revolvere sistem Nagan şi cinci bucăţi de piroxilină, necesare în eventualitatea comiterii de acte teroriste.

Activitatea Siguranţei Generale în Basarabia în mai 1920, a avut drept rezultat arestarea a 40 de membri ai comitetelor bolşevice şi a organizaţiilor de spionaj din întreaga Basarabie. Printre cei arestaţi, se afla preşedintele Comitetului Central basarabean – Şmil Bubnovski, – cel al Comitetului Central sindical bolşevic şi ale comitetelor din Cetatea Albă, Orhei, Tighina şi Hotin, precum şi un număr mare dintre membrii acestor comitete. Cu ocazia cercetărilor întreprinse pentru descoperirea organizaţiei din Hotin, s-a constatat implicarea Comitetului Central basarabean, prin intermediul Comitetului din Hotin, în crearea unei organizaţii comuniste în Bucovina, unde a fost trimis un reprezentant al organizaţiei de la Hotin, Isac Rosad, ce s-a stabilit la Cernăuţi, pe strada Vogos nr. 7. Subinspectoratul de Siguranţă din Cernăuţi a fost informat despre acest caz pentru a lua măsurile necesare şi arestarea lui.

În locuinţa conspirativă a tipografiei secrete, unde s-au tipărit manifestele răspândite în oraşele şi satele Basarabiei, se afla şi arhiva Comitetului Central basarabean şi a Biroului Central sindical. Cele descoperite au permis deconspirarea întregii activităţi de spionaj a agenţilor din Basarabia, a legăturilor acestora cu organizaţiile comuniste din Rusia şi România. Organele de la Odessa au acordat o importanţă deosebită acestei arhive şi în instrucţiunile găsite se arată că ea trebuia să fie nimicită în caz că va fi descoperită, chiar şi cu preţul unor vieţi omeneşti. Dar, deoarece în momentul descoperirii nu se afla nimeni în tipografie, această instrucţiune nu a fost îndeplinită.

Toate aceste descoperiri şi arestări „au dat o grea lovitură semănătorilor de dezordine în Basarabia, scoţând din luptă cei mai autorizaţi şi mai îndrăzneţi luptători pentru anarhia bolşevică”. Unul dintre agenţii bolşevici, într-o scrisoare trimisă Comitetului bolşevic din Odessa, găsită la curierul David Faierman, se plângea de această nenorocire, pe care o considera drept cel mai mare dezastru.

După arestările din anul 1919, precum şi cele din prima jumătate a anului 1920, a trebuit să treacă o anumită perioadă de timp pentru ca mişcarea comunistă ilegală din Basarabia să se refacă şi să-şi reia activitatea,[21] Siguranţa de la Chişinău dejucându-i acţiunile până la anexarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică din vara anului 1940.

Direcţia Poliţiei de Siguranţă continua să fie cel mai important serviciu interior al Direcţiunii Generale a Poliţiei, şi potrivit noii reorganizări a Ministerului de Interne din 1929, se ocupa de coordonarea şi îndrumarea muncii informative a organelor din subordine; centraliza, analiza şi sintetiza informaţiile, realizând totodată acţiunea de informare a conducerii Ministerului de Interne şi a factorilor de răspundere din fruntea ţării. Direcţia Poliţiei de Siguranţă era un organ de directivă, munca informativă de teren fiind realizată pe plan central de Corpul Detectivilor, iar în teritoriu de serviciile şi birourile de siguranţă din Prefectura Poliţiei Capitalei şi chesturile de poliţie.

Printre principalele atribuţii ale Direcţiei Poliţiei de Siguranţă s-au numărat: 1. centralizarea şi studierea informaţiilor transmise de organele în subordine, privind problemele de siguranţă şi de ordine publică din ţară, supunându-le pe cele mai importante soluţionării directorului general; 2. elaborarea şi transmiterea de instrucţiuni organelor exterioare de siguranţă privind orientarea activităţii lor informative în cadrul prevederilor legii şi a ordinelor date de conducerea Ministerului de Interne şi a Direcţiunii Generale a Poliţiei; 3. semnalarea către departamente şi alte autorităţi de stat a faptelor de ordine publică şi de siguranţă, care interesau sau priveau atribuţiile acestora; 4. primirea şi întreprinderea măsurilor de executare a dispoziţiilor de ordine publică, cerute de alte autorităţi de stat competente – Ministerul de Externe, Ministerul Propagandei, Ministerul de Război, M.St.Major al Armatei române; 5. extragerea din presa română şi străină a informaţiilor referitoare la ordinea publică şi siguranţa statului, luând măsuri pentru exploatarea lor; 6. executarea de lucrări de evidenţă şi de control al străinilor, precum şi de expulzarea şi extrădarea acestora; 7. emiterea de avize către Ministerul de Justiţie pentru cererile de dobândire a cetăţeniei române; 8. emiterea de avize pentru tribunale, asupra cererilor de dobândire a personalităţii juridice; 9. semnalarea către poliţiile de frontieră a persoanelor suspecte, în vederea controlului intrării şi ieşirii lor din ţară; 10. centralizarea, clasarea şi conservarea în arhivă a lucrărilor rezultate din activitatea informativă a Direcţiei Poliţiei de Siguranţă şi a Corpului Detectivilor.[22]

Avea în structura sa două servicii: Serviciul de Informaţii şi Serviciul Controlului Străinilor.

Serviciul de Informaţii avea în subordinea sa 4 birouri: Biroul Siguranţei Sociale şi al Informaţiilor; Biroul Secretariatului şi al Cifrului; Biroul de Studii, Presă şi al Buletinului Poliţiei; Biroul Evidenţei Statistice, Arhivei şi Registraturii. Executa lucrările de birou conform rezoluţiilor propuse pe ele de către şeful direcţiei; cifra şi descifra corespondenţa telegrafică sau radiotelegrafică şi primirea corespondenţa de la biroul registratură şi arhivă, pe care o prezenta spre rezolvare directorului sau subdirectorului. Totodată, acest Serviciu realiza, prin Biroul de studii: referate, dări de seamă, rezumate, situaţii statistice şi documentări; redacta şi expedia zilnic „Buletinul informativ” asupra evenimentelor importante privind ordinea publică şi siguranţa statului, extrase din rapoartele primite de la serviciile exterioare.

Serviciul Controlului Străinilor avea în subordine două birouri: Biroul Controlului Străinilor şi Biroul Extrădărilor şi Expulzărilor. Serviciul executa dispoziţiile Legii controlului străinilor şi ale altor legi care reglementau regimul diferitelor categorii de străini aflaţi în ţară; dădea, la cererea Ministerului de Externe, avize în legătură cu intrarea şi şederea în ţară a străinilor care solicitau acest lucru sau cereau prelungirea termenului de şedere. De asemenea, întocmea lucrările pentru expulzarea sau extrădarea străinilor, hotărâte de Ministerul de Interne, Ministerul de Externe şi Ministerul Justiţiei. Semnala venirea în ţară a străinilor unităţilor de poliţie din localităţile unde aceştia declarau că vor merge şi elibera paşapoarte Nansen[23] refugiaţilor străini, conform convenţiilor internaţionale. În structura acestui Serviciu a intrat şi un birou pentru arhivă, iar în anul 1941 s-a creat Biroul deplasărilor în ţară, care întocmea şi elibera documentele necesare deplasării în ţară a străinilor.

În cadrul Siguranţei Generale funcţiona şi Serviciul de poliţie tehnico-ştiinţifică, în care erau instruite cadrele, inclusiv şi cele ale S.S.I.A.R., care lucrau pe această linie.[24]

Şeful Siguranţei era membru al Comisiei Internaţionale de Poliţie, care se întrunea periodic la Haga.

După noua reorganizare din 1929, în fruntea Direcţiei Poliţiei de Siguranţă a fost numit ca director general Eugen Cristescu.[25] Cum recepta presa timpului eficienţa Siguranţei Generale a Statului – în timpul în care E. Cristescu îndeplinea funcţia de director general –, aflăm dintr-un articol publicat în ziarul Cuvântul: „Luptând cu greutăţile inerente vremurilor de astăzi, cu un personal redus la minim, dar care ştie să-şi facă datoria cu preţul sângelui – cazuri numeroase stau dovadă –, Siguranţa Statului îşi îndeplineşte cu prisosinţă misiunea”. Una dintre cele mai importante secţii ale Siguranţei era aceea care supraveghea activitatea mişcării comuniste. Ea fusese înfiinţată prin măsurile luate de E. Cristescu. Articolul mai sus citat, comentează eficienţa acestei secţii în felul următor: „Siguranţa Statului a creat o secţie specială pentru urmărirea mişcării comuniste, reuşind să dea pe mâna justiţiei numeroşi agenţi şi propagandişti. Este unul dintre cele mai bine organizate servicii, şi centrala G.P.U. – de la Moscova – o consideră rivala cea mai de temut din Europa Centrală”.[26] Din studiul documentelor vremii se desprinde concluzia că, nu era nimic exagerat în această informaţie mediatizată de presă. Doar un singur exemplu. La 16 martie 1933, E. Cristescu – deja recunoscut pentru cunoştinţele şi acţiunile sale în materie de combatere a mişcării comuniste –, a fost solicitat de ministerul de externe spaniol să procedeze la un schimb de informaţii „cu privire la mişcarea comunistă şi la acţiunea agenţilor sovietici în cele două ţări”.[27]

În 1934, în rezultatul rivalităţii dintre Siguranţa Generală şi S.S.I.A.R., şeful celui din urmă – M. Moruzov – reuşeşte să-l debarce pe E. Cristescu de la conducerea Siguranţei Generale.[28]

În urma reorganizării Ministerului de Interne din 26 ianuarie 1937, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, alături de Direcţia Poliţiei Administrative şi Direcţia Poliţiei Judiciare, intrau în componenţa Direcţiunii Generale a Poliţiei. Pe lângă cele trei direcţii, Direcţiunea Generală a Poliţiei avea în aparatul central nouă servicii: Cabinetul directorului general; Corpul Detectivilor; Inspectoratul Gardienilor Publici; Biroul de Studii şi Documentare; Institutul de Poliţie şi şcolile de pregătire şi educaţie profesională; Oficiul de radio-transmisiuni; Oficiul Poştă, Telegraf, Telefon; Registratura generală; Intendenţa. Serviciile exterioare ale Direcţiunii Generale a Poliţiei, erau: Inspectoratele Regionale de Poliţie; Chesturile de poliţie; Poliţiile de oraşe; Comisariatele de poliţie; Detaşamentele de poliţie.[29]

Au urmat şi alte reorganizări ale Ministerului de Interne, dar care nu au adus modificări însemnate în structura şi sarcinile Siguranţei Generale a Statului.

În perioada 1 noiembrie 1943-23 august 1944, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, din cadrul Direcţiunii Generale a Poliţiei, a fost condusă de colonelul Alexandru Băleanu, ajutat de un subdirector. Direcţia avea în subordine mai multe servicii şi birouri: Serviciul de Informaţii, care în august 1943, a luat denumirea de Serviciul de Siguranţă; Serviciul de Radio-Transmisiuni, condus de un inginer; Serviciul Controlului Străinilor; Biroul de Studii; Biroul Presei şi Translatorilor; Registratura şi Arhiva Siguranţei; Inspectoratul Gardienilor Publici; Corpul Detectivilor.[30]