KOMINTERN – (de la aglutinarea cuvintelor din limba rusă Коммунистический Интернационал – Internaţionala Comunistă), organizaţie mondială comunistă înfiinţată la Moscova în martie 1919.

Primul conducător al Statului sovietic, Vl. Lenin, a considerat necesar să creeze o organizaţie internaţională comunistă care să conducă partidele comuniste şi muncitoreşti din lume, iar acestea la rândul lor, urmau să promoveze necondiţionat politica tânărului stat sovietic. Cunoscutul istoric rus Dmitrii Volkogonov relata despre modul în care a luat naştere Komintern-ul următoarele: „La ordinul lui Lenin, Cicerin a făcut invitaţii pentru comuniştii din Asia şi Europa la o Conferinţă la Moscova (1919). Invitaţiile la Congres nu prea au fost onorate, numai câţiva prizonieri de război rămaşi în Rusia şi alţi câţiva străini, printre care şi Hugo Eberlein, reprezentant al Partidului Comunist din Germania, au participat la lucrările Conferinţei. Manifestarea a durat aproape o săptămână, reunind un grup mic, abia dacă trecea de treizeci de persoane. În final s-a decis ca această conferinţă să înfiinţeze cea de-a treia Internaţională Comunistă, cunoscută de atunci sub numele de Komintern. Şaptesprezece delegaţi, majoritatea aleşi la întâmplare şi total necunoscuţi, au semnat manifestul, iar Lenin le-a precizat care le era sarcina: să lupte pentru instaurarea dictaturii mondiale a proletariatului”.[1]

Partide comuniste în acel moment, nici nu existau în multe ţări, de aceea conducerea bolşevică de la Moscova s-a folosit de prizonierii străini din Rusia pentru a le înfiinţa. Au existat precedente când pe teritoriul Rusiei sovietice au fost înfiinţate unele partide comuniste străine, cum a fost cazul celui ungar.

Un rol important în crearea Komintern-ului l-a avut Christian Racovski. Acesta figura printre semnatarii invitaţiei la acest congres, iar în cadrul şedinţei de constituire a determinat, prin discursul său şi prin moţiunea propusă congresului (redactată împreună cu Vl. Lenin şi L. Troţki), înfiinţarea Komintern-ului. Deşi printre cei prezenţi existau destule rezerve faţă de propunerea constituirii unui partid comunist mondial, iar unii se aflau absolut întâmplător în sală, delegaţii fiind absolut nereprezentativi, decizia de constituire a fost aprobată. Conducerea care a rezultat în finalul congresului era formată din Vl. Lenin, L. Troţki, Ch. Racovski, Buharin, Zinoviev, Platten. Preşedintele executiv era Grigori Zinoviev. După congres, partidele comuniste din diverse ţări nu erau decât secţii ale Komintern-ului, iar acesta era o secţie a C.C. al P.C. (b) din Rusia.[2]

Liderii bolşevici din Rusia, odată cu crearea Komintern-ului şi a secţiunilor sale de peste hotare, au urmărit scopul de a produce o scindare la nivel organizatoric, politic şi ideologic a mişcării social-democraţiei internaţionale. Rolul dominant al Komintern-ului s-a manifestat la cel de-al doilea Congres, unde au fost formulate şi impuse cele 21 de condiţii de afiliere. Conducerea bolşevică intenţiona ca Internaţionala Comunistă să fie o organizaţie rigidă, subordonată intereselor Partidului Comunist bolşevic (P.C. b.) din Rusia şi guvernului sovietic, un fel de partid mondial, un centru căruia urmau să i se supună partidele afiliate, obligate să execute orice indicaţii şi directive elaborate, fără a se ţine cont de particularităţile şi diversităţile politice, sociale, economice şi culturale ale ţării pe care o reprezentau prin titulatură.

Lenin şi Troţki erau obsedaţi de teoria revoluţiei mondiale (care presupunea un război civil la scară planetară al proletariatului împotriva burgheziei şi capitalismului, a cărui victorie urma să ducă la proclamarea unei Republici Mondiale Federative Sovietice Socialiste). Pentru realizarea ei s-au străduit să pulverizeze partide muncitoreşti în diverse ţări, să izoleze forţele de stânga extremiste, să devină conducători unici ai unui stat major însărcinat cu organizarea luptei pentru instaurarea dictaturii proletariatului la scară mondială. Pentru liderii de la Kremlin visul unei Europe comuniste nu părea irealizabil. Focarele revoluţiei ce s-au declanşat în anul 1919, risipite prin Europa (Germania, Ţările Baltice, Ungaria etc.), întreţinute artificial de agenţii Moscovei şi înăbuşite în valuri de sânge, i-au convins de justeţea scopului ce şi l-au fixat.

„Internaţionala a III-a, care se prezenta nu ca o federaţie de partide socialiste teritoriale, ci ca un partid internaţional, condus de un comitet cu sediul la Moscova ale cărui drepturi şi atribuţiuni sunt nelimitate”, trebuia să realizeze comunizarea întregii lumi.

Caracterul dominant al Komintern-ului s-a manifestat printr-o serie de trăsături negative: impunerea unor reţete considerate universal valabile, învinuiri brutale la adresa diferitelor partide afiliate, metode de intimidare morală, chiar şi fizică, ce au avut efecte negative atât pentru partidele de stânga din diferite ţări, cât şi pentru această organizaţie. Propaganda comunistă se orienta spre ţările unde existau condiţii favorabile pentru a se manifesta – tensiuni sociale sau naţionale. Regiunile din fostul Imperiu rus aveau prioritate, inclusiv Basarabia. Ele erau incluse în planurile noilor cuceriri teritoriale, graţie poziţiei geostrategice, importante pentru Moscova. Vl. Lenin, adeptul şi promotorul ideii autodeterminării naţionale până la separare, se opunea cu vehemenţă atunci când era vorba de aplicarea acestui principiu în unele regiuni ce au aparţinut Imperiului rus. România a fost printre primele ţări vizate de obsesia expansionismului comunist, iar printre primele obiective era Basarabia.[3]

Până în anul 1934, activitatea externă a ambelor servicii de informaţii sovietice – politic (O.G.P.U., N.K.V.D.) şi militar (Direcţia a IV-a a M.St.Major, G.R.U.) – era coordonată de Secţia relaţiilor internaţionale a Komintern-ului, în frunte cu Osip Aronovici Piatniţki (numele adevărat Tarşis).[4]

Acesta se ocupa de selectarea cadrelor pentru serviciile de spionaj din rândul lituanienilor, polonezilor, ruşilor, germanilor, evreilor (desigur la bază stând nu principiul etnic, ci calităţile profesionale, cunoaşterea limbilor străine), de înfiinţarea şcolilor pentru Komintern şi spionajul sovietic, de schimbul de cadre între Komintern şi cele două servicii speciale, stabilea direcţiile de activitate a rezidenţelor din străinătate, etc. Komintern-ul şi serviciile secrete sovietice au cuprins întreaga lume.[5]

În vederea „exportului de revoluţie” şi a ajutorării partidelor comuniste din lume în lupta lor, guvernul sovietic, prin intermediul Komintern-ului, a cheltuit cantităţi enorme de resurse materiale (valută, metale preţioase, opere de artă), confiscate de la familia ţarului, de la biserică, de la nobilime, etc., în acest sector, al „fondurilor informative”, dăinuind o totală anarhie financiară.[6]

Conducerea Internaţionalei Comuniste a decis crearea unor birouri speciale teritoriale pentru realizarea planurilor vizând ţările din Balcani, care urmau să se ocupe de spionaj şi coordonarea legăturilor cu grupurile comuniste din acele ţări. În acest scop, au fost înfiinţate pe teritoriul Ucrainei, centre speciale la Harkov şi Odessa: Zakordot-ul (Secţia de coordonare a acţiunilor de peste hotare) şi Iugrevkom (Comitetul revoluţionar din sudul Rusiei), în vederea coordonării acţiunilor în direcţia ţărilor din Europa de sud-est. Zakordot-ul de la Harkov era condus de Jacques Sadoul, iar delegat din partea Komintern-ului era Ch. Racovski. În cadrul acestor centre au fost create secţii care coordonau acţiunile în România, Bulgaria, Iugoslavia şi Grecia. Periodic, centrele de la Harkov şi Odessa trimeteau în aceste ţări curieri bine instruiţi, aprovizionaţi cu literatură şi mijloace financiare pentru propagandă comunistă. Un punct de legătură era la Tiraspol, condus de agentul Komintern-ului, Grigorii Starîi, alias Borisov. Birouri care coordonau activitatea agenţilor comunişti în diverse ţări ale Europei, au fost înfiinţate la Berlin, Viena, Praga, Sofia, Constantinopol, etc. Majoritatea activau sub acoperirea reprezentanţelor comerciale sovietice din acele oraşe. La Berlin era Biroul principal, iar la Viena se afla centrul de coordonare a agenţilor trimişi în ţările din Balcani.[7] În România principalele focare comuniste erau la Bucureşti, Oradea, Timişoara, Cluj, Iaşi, Chişinău, Constanţa şi Silistra.[8]

Komintern-ul a căutat să recruteze pentru realizarea planurilor întocmite de Moscova numeroşi comunişti străini. Ei trebuiau să întrunească două condiţii esenţiale: o fidelitate absolută, slugarnică şi dorinţa de a executa orice misiune, considerată indispensabilă pentru „eliberarea proletariatului de sub jugul capitalismului”. Odată selectaţi în calitate de agenţi ai Komintern-ului, ei deveneau automat şi colaboratori ai secţiei externe a serviciilor speciale sovietice.[9] Nu în zadar, serviciile speciale româneşti subliniau că, „limita între acţiunea comunistă şi spionajul sovietic nu se putea stabili cu exactitate”.[10]

La începutul existenţei sale, Komintern-ul a avut nevoie de specialişti – maeştri ai activităţii în ilegalitate sau, în cel mai rău caz, de tineri cu înclinaţii în acest domeniu, apţi să organizeze provocări, asasinate, atentate, greve, manifestaţii gălă­gioase; a avut nevoie de oameni care se pricepeau să se deghizeze, să se grimeze, să scape de urmăritori.[11]

Ţările din Balcani s-au aflat mereu în atenţia propagandei sovietice. P.C. (b) din Rusia şi Internaţionala Comunistă, cu ajutorul partidelor comuniste din alte ţări (unele deja existente, altele urmau să fie înfiinţate), doreau să declanşeze în Balcani un aşa-zis proces revoluţionar. Neluând parte la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), conducerea bolşevică a Rusiei considera noua hartă a Europei de est şi de sud-est o „creaţie a sistemului tratatelor de pace de la Versailles”. În viziunea lor, tratatele de pace n-au fost un factor de stabilitate nici pentru ţările din Balcani, nici pentru ţările europene, iar artizanii acestui sistem nu reuşiseră să lichideze contradicţiile naţionale dintre aceste state, să atenueze focarele noilor conflicte existente între unele ţări, dar şi pe cele din interiorul lor. Situaţia în ţările din Balcani în perioada postversallieză, ei o vedeau dependentă de contradicţiile naţionale interne şi externe ce se acutizau, catalogate drept probleme: problema macedoneană ce viza relaţiile dintre Bulgaria, Iugoslavia şi Grecia, problema basarabeană ce viza relaţiile româno-sovietice sau cea tracică ce viza relaţiile dintre Bulgaria, Turcia şi Grecia etc. Şirul acestor probleme din Balcani ei îl continuă invocând contradicţiile sârbo-albaneze din regiunea Kosovo, precum şi pericolul revizionismului din partea Bulgariei, ce a suferit pierderi teritoriale în urma Primei Conflagraţiei Mondiale. România era catalogată drept un stat creat artificial, ce deţinea Transilvania (populată în majoritate de unguri, ruptă de la Ungaria – ţară învinsă), Bucovina şi Dobrogea (ce includ Bucovina de nord şi Dobrogea de sud, ocupate de Armata română), iar în 1920, printr-un protocol special, i-au fost recunoscute drepturile asupra Basarabiei, fără acordul conducerii sovietice. Planurile Komintern-ului vizând ţările din Balcani, dar şi România, au fost determinate de aceste aşa-zisele probleme.

În privinţa României planurile kominterniste se orientau spre o subtilă lucrare din interior, condusă cu inteligenţă şi consecvenţă, pentru a eroda stabilitatea politică a statului naţional unitar român. Komintern-ul a încredinţat această sarcină importantă agenţilor ce treceau în mod fraudulos graniţele României. Începând din toamna anului 1919, se atestă implicarea Komintern-ului în organizarea mişcării subversive comuniste din această regiune. Propaganda comunistă în perioada 1919-1923, dominată de sloganul revoluţiei mondiale şi internaţionalismului proletar, nu făcea, iniţial, o delimitare între regiunile istorice ale României. Scopul final urmărit de liderii bolşevici era crearea Republicii Sovietice Federative Balcanice, compusă din România, Bulgaria, Grecia şi Iugoslavia, iar promotorul acestei doctrine era Ch. Racovski. Agenţii comunişti din Bulgaria au suferit un eşec în vara lui 1923, prin tentativa de a declanşa o insurecţie bolşevică. Acest eşec a impus schimbarea directivelor majore ale propagandei, prin impunerea tezei despre dreptul la autodeterminare până la separare, la cea de-a VI-a Conferinţă a Federaţiei Comuniste Balcanice. În viziunea lor, unele ţări din zonă, cum era cazul României, Iugoslaviei, Greciei, au anexat unele regiuni care nu le aparţineau.

Implicarea Komintern-ului în mişcarea subversivă comunistă din Basarabia în anii 1919-1924, este atestată de diverse surse. După cum se menţiona într-un document din epocă, „această mişcare nu este basarabeană, ci una pur rusească, condusă de elemente venite din Rusia şi susţinută atât moral, cât şi materialiceşte de conducătorii ruşi ai Internaţionalei a III-a”. Alt document semnalează că, „Legătura cu cei din Rusia se face prin trei puncte sau direct peste Nistru, Tiraspol, Tighina, sau prin Viena, sau prin Bulgaria...”, iar „pentru legături mai eficiente cu organizaţia din Bucureşti se proceda în felul următor: la Odessa era punctul principal, condus de Abram Grunştein, alias Abramov, apoi urma punctul secundar de la Tiraspol, condus de Starîi, alias Emigrant, care avea legături şi cu secţia teroristă de sub conducerea lui Ivan Krivorukov”. Următorul punct era pe malul drept al Nistrului, la Chişinău, condus de Iosef Peciniuk şi Mortko Bocacer, care deţineau legături cu organizaţia din Bucureşti. A existat un punct de legătură şi la Iaşi, unde se aflau agenţii Komintern-ului Pavel Tcacenco şi Şmil Bubnovski.

Gheorghe Tătărescu, în discursul din 9 decembrie 1925, rostit în Camera Deputaţilor, a prezentat unele planuri ale Internaţionalei Comuniste care vizau şi Basarabia. El vorbea despre un program amănunţit elaborat la Harkov, care hotăra o acţiune întreită: „organizarea atacurilor pe Nistru prin bande armate care trebuiau să atace posturile noastre şi să jefuiască populaţia, urmărind drept scop să menţină în permanenţă armata pe Nistru, pentru ca, din această pricină, să se îngreuneze viaţa populaţiei pe toate tărâmurile şi să ţină toată această populaţie mărginaşă de pe malul Nistrului într-o stare de continuă efervescenţă şi enervare. Organizarea de atacuri şi de atentate împotriva liniilor căilor ferate, a posturilor de jandarmi, a perceptoarelor, a primarilor având drept rezultat demoralizarea populaţiei şi scăderea prestigiului autorităţilor române în ochii populaţiei din Basarabia şi organizarea a felurite nuclee cu caracter revoluţionar, având drept misiune recrutarea aderenţilor şi pregătirea atentatelor”.

Aşadar, agenţi bine instruiţi erau infiltraţi fraudulos în Basarabia pentru realizarea planurilor şi indicaţiilor Komintern-ului. Prin diverse acţiuni subversive ei au contribuit la menţinerea în primii ani de după Unire a unei atmosfere tensionate în rândul populaţiei, ce a avut şi unele repercusiuni negative asupra mentalităţii unor indivizi, îndeosebi din rândul minorităţilor naţionale. Propaganda comunistă a încercat să inoculeze teze şi lozinci eronate în conştiinţa aderenţilor. Ei trebuiau să creeze o „Coloană a V-a” cu misiunea declanşării revoltelor în regiune, scopul final fiind anexarea Basarabiei la Rusia sovietică.[12]

Pentru o mai bună coordonare a propagandei comuniste peste hotarele Rusiei sovietice şi în vederea expansiunii spre sud-vest, Internaţionala Comunistă a creat şi unele organizaţii regionale, subordonate Moscovei, printre care şi Federaţia Comunistă Balcanică. În documentele Siguranţei Generale a Statului se arată că, România şi în special Basarabia „era prima etapă a pătrunderii mişcării bolşevice în Peninsula Balcanică şi Europa Centrală şi înfăptuirea Confederaţiei Sovietice Balcanice, Confederaţie hotărâtă în mod definitiv de doctorul Racovski”, astfel precizându-se implicarea directă a lui Ch. Racovski în planurile Komintern-ului ce vizau România. La Sofia, la 13 ianuarie 1920, s-a desfăşurat cea de-a III-a Conferinţă oficială a Federaţiei Socialiste Balcanice care, prin hotărârile adoptate, va deveni conferinţa de constituire a Federaţiei Comuniste Balcanice. În rezoluţia intitulată Cu privire la sarcinile partidelor comuniste şi socialiste din Balcani, se menţiona: „Eliberarea popoarelor balcanice de sub dominaţia politică, financiară şi economică a imperialismului Antantei, eliberarea şi unirea lor naţională, crearea condiţiilor pentru dezvoltarea forţelor lor de producţie, sunt posibile numai pe calea revoluţiei proletare, sunt posibile numai prin unirea în cadrul Republicii Socialiste Sovietice Balcanice”. Această uniune statală balcanică fantezistă trebuia să se grupeze, în concepţia liderilor bulgari, în jurul Bulgariei, iar capitală trebuia să fie la Sofia. Conferinţa a hotărât aderarea acestui organism la Internaţionala Comunistă, ea „constituind secţia sa balcanică şi care acceptă principiile şi metodele luptei de clasă revoluţionare şi ale dictaturii proletariatului, bazate pe sovietele de muncitori, ţărani şi soldaţi”. Federaţia Comunistă Balcanică a fost un organism regional al Komintern-ului şi a căutat să impună partidelor-membre principiile organizatorice şi ideologice ale Internaţionalei Comuniste.

În decembrie 1923, la Berlin (după unele surse la Viena, iar după altele la Moscova) a avut loc cea de-a VI-a Conferinţă a Federaţiei Comuniste Balcanice, unde au fost adoptate unele Rezoluţii care vizau direct România, intitulate: Despre problema agrară; Situaţia generală din România şi Problema naţională din România. În ultima Rezoluţie se aprecia fals că, România a ocupat „mari părţi ale altor popoare, aflate, din punct de vedere politic, economic şi cultural, la un grad mai înalt de dezvoltare”; erau înşiruite aşa-zisele suferinţe de tot felul, precum şi exemple de asuprire îndurată de populaţia din regiunile ocupate – Basarabia, Transilvania, Dobrogea şi Bucovina. Se afirmă că, „naţionalităţile din Transilvania, Dobrogea şi Bucovina duc de aceea, o luptă neîncetată şi nu săracă în jertfe, pentru a obţine posibilitatea unei libere şi nesilite determinări a soartei, ca şi cele din Basarabia”. În documentele adoptate la această Conferinţă se menţiona că, politica naţională promovată de către guvernele burgheze în statele balcanice după Primul Război Mondial, a suferit un eşec, iar pentru rezolvarea problemelor existente se propunea susţinerea dreptului la autodeterminare.

România era inclusă în rândul statelor unde aceste probleme erau nerezolvate, iar misiunea de a realiza în practică instrucţiunile Komintern-ului revenea Partidului Comunist din România, constituit în cea mai mare parte din alogeni, supus integral Moscovei şi având rolul de a servi docil obiectivele politicii externe sovietice în această parte a Europei. Secţia din România a Komintern-ului, Partidul Comunist, s-a plasat de la început pe o poziţie antinaţională, de subminare a suveranităţii naţionale a României, de distrugere a statului naţional unitar, de provocare a tulburărilor sociale în provinciile istorice. Toate acestea au îndreptăţit scoaterea lui în afara legii în anul 1924.[13]

Marcel Pauker, într-un raport prezentat Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste despre activitatea partidului socialist-comunist în perioada februarie-iulie 1922, a evocat unele aspecte din activitatea în Basarabia. El arăta că, cei din Basarabia se aflau în subordinea directă a Zakordot-ului de la Odessa, iar un rol important în coordonarea activităţii agenţilor comunişti îl aveau organele G.P.U.-ului. În viziunea lui, cei din Basarabia de ani de zile nu mai aveau nici o idee despre o adevărată activitate revoluţionară, devenind astfel foarte slabi. Referitor la implicarea Zakordot-ului, el scria că au fost trimişi numai bani şi provocatori (pe aceştia i-au trimis în mod inconştient) într-o proporţie supraabundentă. Drept consecinţă a unei astfel de conlucrări au fost arestaţi numeroşi agenţi comunişti, dar în Basarabia s-a remarcat autocraţia unui singur agent, Sania, alias Bonaparte, numele adevărat Bur Wolf. Din iniţiativa lui au fost lichidate legăturile cu cei din Bucureşti, el a pus de asemenea monopol pe cei din Iaşi şi Bucovina.

În raport se mai arăta că, „datorită zăpăcelii din Basarabia”, au fost făcute datorii imense, achitate din unele fonduri, ce au ajuns la Bucureşti prin Bulgaria, altele însă au rămas neplătite. El mai remarca faptul că, din întregul partid şi organizaţii de tineret din Basarabia n-au mai rămas nici un membru, ceea ce, socotea el, reprezenta rezultatul activităţii Zakordot-ului. Un astfel de mod de activitate practicat în Basarabia, punea organizaţia într-un pericol continuu, iar cei care s-au salvat de arestări şi se aflau în ilegalitate trebuiau salvaţi, chiar dacă era nevoie de foarte mari cheltuieli. În Basarabia, din cauza stării de asediu, a măsurilor luate de organele de ordine, cei care aderau sau aderaseră la propaganda comunistă se aflau într-o situaţie critică. Unii dintre suspecţi au fost trecuţi peste hotare, alţii au reuşit să fugă fără a mai fi controlaţi. Marcel Pauker raporta că, graţie unui efort considerabil au reuşit să menţină la Chişinău un mic nucleu, dar care nu a acţionat efectiv. Ei au cerut de la Bucureşti o sumă de 250.000 de lei pentru a ajuta 68 de persoane să plece din ţară, deşi mulţi dintre ei ar fi putut să continue să activeze. Acest fapt s-a confirmat în urma vizitei pe care Marcel Pauker a efectuat-o la Chişinău, iar în urma investigaţiilor a ieşit la suprafaţă cauza reală a inactivităţii celor din Chişinău. Ei motivau că, nu au primit din partea Zakordot-ului indicaţii referitoare la subordonarea lor Centrului din Bucureşti, dovadă a separatismului ce exista. Pauker a mai remarcat predominarea în rândul agenţilor din Chişinău a tendinţelor teroriste, care erau alimentate atât moral, cât şi financiar din stânga Nistrului; de asemenea, lipsa unei coordonări între diverse comitete, chiar existenţa unei ostilităţi între ele. Un singur lucru ce l-a impresionat, a fost modul cum era organizat spionajul, unde un rol important îl avea Zakordot-ul, care utiliza cu succes organizaţiile de partid în astfel de scopuri, dar care era considerat un uriaş pericol pentru activitatea partidului. Analizând activitatea comuniştilor din Basarabia, Marcel Pauker a mai remarcat faptul că, aceştia „sunt în continuare dispuşi să aibă o ureche pentru dincolo de Nistru şi sunt dispuşi să creeze legături directe ilegale cu Odessa, nu cu un C.C.”. Lipsa banilor din partea organizaţiei din Bucureşti favoriza orientarea agenţilor comunişti din Basarabia spre Zakordot-ul de la Odessa, pentru sumele foarte mari pe care acesta le oferea. Agenţii din Basarabia reproşau celor de la Bucureşti faptul că, nu aveau legături directe cu autorităţile militare sovietice, mai degrabă cu serviciile speciale.

Marcel Pauker mai menţiona în raportul amintit „chiar dacă ar fi posibil să dăm instrucţiuni funcţionarilor Zakordot-ului, este clar de mult timp că ordinele Moscovei sunt aplicate în cazuri rare”. Este o menţiune ce prezintă interes, ea dovedind existenţa unor neînţelegeri între Bucureşti şi Odessa, dar şi între Odessa şi Moscova. Referindu-se la diverse probleme ce existau în acel moment în Basarabia, el insista pe lângă condu­cerea Internaţionalei Comuniste ca legăturile cu cei din stânga Nistrului să fie întrerupte, să fie abolit planul de creare a unui Birou ucrainean pentru dirijarea activităţii agenţilor trimişi în Basarabia. Propunea drept soluţie transferarea legăturilor la centrele din Europa, de unde puteau primi literatură şi bani, iar atribuţiile centrului din Ucraina să fie trecute centrului din Viena.[14]

La 20 iulie 1924, a fost dată o circulară a Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, Biroul de Informaţii, şi trimisă comitetelor centrale ale partidelor comuniste din Polonia, Lituania, Estonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, în care se vorbea despre înfiinţarea, atât pe teritoriul sovietic, cât şi pe al altor state, de detaşamente ce trebuiau să lupte împotriva guvernelor acestor ţări şi pentru destabilizarea internă. Totodată, urmau să fie luate măsuri pentru protecţia comuniştilor aflaţi în vizorul organelor de ordine şi siguranţă din aceste ţări.

Simultan, Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a lansat zvonul despre aşa-zisul „pericol iminent al unui război din partea României”. Astfel, de-a lungul frontierei cu România, la Moghilev, Ternopol, Râbniţa, Slobozia, Razdelnaia şi Odessa au fost create puncte de primire a celor ce s-ar fi retras din România – participanţi la acţiunile ce se puneau la cale – şi s-ar fi refugiat pe teritoriul sovietic. În paralel, de-a lungul frontierei au fost înfiinţate detaşamente armate bolşevice. Aceste informaţii arată modalitatea de întocmire a planurilor de către serviciile speciale sovietice, care au prevăzut şi cele mai mici detalii: retragerea pe teritoriul sovietic, punctele de trecere, ajutor celor care ar fi fost condamnaţi, etc.

Potrivit planului de acţiune în România pentru august 1924, aprobat de Internaţionala Comunistă şi Federaţia Comunistă Balcanică, s-a admis drept principiu, ca în acţiunile ce vor avea loc în statele din Balcani, Uniunea Sovietică să nu participe oficial. Ajutorul efectiv, cu material uman şi financiar, urma să fie acordat de către centrele create, care îşi asumau întreaga răspundere. România a fost împărţită în cinci zone: prima zonă – cea de nord – cuprindea Bucovina, unde se stabileau drept centre localităţile Cernăuţi, Comeanca, Bertina şi Parcani, cu direcţia spre Iaşi; a doua zonă era Basarabia, iar localităţile Tuzla, Tatar-Bunar, Vâlcov şi Cartai au fost alese drept câmp de operaţiuni; a treia zonă era cea de sud-est, care cuprindea Dobrogea românească şi întreaga Silistră, iar ca centre erau fixate localităţile Călăraşi, Silistra şi Mănăstirea; a patra zonă cuprindea Banatul şi Ungaria de răsărit, unde centre de coordonare erau indicate localităţile Lugoj, Piki (Simeria) şi Caransebeş; a cincea zonă cuprinde partea de nord, Ungaria răsăriteană şi Transilvania, cu centre la Cluj, Dej şi Oradea. În ceea ce priveşte Basarabia se menţiona: „În raionul Basarabia nu se presupune o acţiune de seamă. Numai la Sud, aproape de vărsarea Nistrului, până la gura Dunării, va trebui să aibă loc partea principală a revoluţiei. Drept căi (câmp) de operaţii apar: Tuzla, Tatar-Bunar, Vâlcov şi Cartai. În acest punct sunt pregătite de mai înainte depozite de muniţiuni şi ele apar ca puncte de reuniune ale prietenilor (grupurilor) organizaţi, care odată uniţi cu Terente (agent bolşevic ce acţiona în zona Deltei Dunării şi în Dobrogea – n.a.), trebuie să înainteze spre Galaţi, cu scopul de a-l ocupa. Ca loc de concentrare al grupurilor este indicat Ismail – Chilia – Reni, de unde urmează să se dea atacul general (asupra) Brăilei şi Galaţi. În acest raion trebuie să aibă loc evenimente de seamă. Detaşamentele de ajutor din teritoriul sovietic urmează să treacă graniţa în raionul Olăneşti – Budachi – Tuzla”. Conducerea operaţiunilor din zona a doua „era încredinţată lui Gherman, Kotovski, Goldştein”, iar conducerea generală „a revoluţiei Comitetul Executiv o încredinţează treimii (troicii) speciale, compusă din tovarăşii Bădulescu, Goldştein şi Kalifarskii”. Se menţiona faptul că, aceste acţiuni trebuie să înceapă „între 10-15 septembrie 1924. Atacul trebuie declanşat în prima zonă, pentru ca reuşita lui să atragă atenţia tovarăşilor din Galiţia. În chipul acesta, reuşita din Bucovina să fie semnalul pentru revoluţia din Galiţia, unde terenul este deja pregătit în proporţii destul de mari. Răscoala din zonele întâi, a patra şi a cincea trebuie să înceapă la o săptămână după desfăşurarea revoluţiei din zona a doua şi a treia”.

În august 1924, Comitetul de partid din sudul Basarabiei a informat guvernul sovietic despre faptul că, în această regiune „comitetele revolu­ţionare” sunt pregătite pentru acţiuni. Gheorghe Tătărescu consemna în raportul său din 9 decembrie 1925: „Prin august 1924, Biroul Central de la Odessa, având informaţiuni de rapoartele şi dările de seamă ale comitetelor revoluţionare, că toate comitetele revoluţionare din Basarabia sunt organizate şi gata de luptă, a delegat cu operaţiunile militare în Sudul Basarabiei pe agentul bolşevic Osip Poliakov, zis Platov, numindu-l conducător militar al Basarabiei”. Gheorghe Tătărescu preciza: „Osip Poliakov zis Platov este un fost pescar din Vâlcov, familia lui trăieşte şi actualmente în Vâlcov, ademenit de sume foarte mari cari i s-au pus la dispoziţie de către Biroul Central de la Odessa”. Numirea lui în aceasta funcţie precum şi apelul către populaţia din regiune atestă implicarea directă a centrelor de peste Nistru în evenimentele („răscoala”) de la Tatar-Bunar. În apel se menţiona: „Consider o datorie a mea să vă anunţ că eu încă nu am fost pus până azi în legătură cu organizaţiile voastre, dar azi am fost numit conducător militar al regiunii dunărene. Acum sunt deja în legătură cu organizaţiile voastre prin intermediul tovarăşului Nenin, care este reprezentant şi preşedinte al comitetului de partid şi al Comitetului revoluţionar din Sudul Basarabiei şi conform hotărârii voastre de a interveni la centru ca eu să fiu numit conducător militar în Sudul Basarabiei, intervenţia a fost aprobată, drept care vă comunic spre ştiinţă”. Mărturiile participanţilor la evenimentele („răscoala”) de la Tatar-Bunar demonstrează faptul că, Platov n-a participat nemijlocit la acţiuni, el aflându-se în continuare la Odessa şi mulţi dintre cei care au aderat la mişcarea comunistă nu-l cunoşteau. Cu organizaţiile din Basarabia Platov ţinea legătura prin curieri. Alexei Isacenco din Vâlcov a mărturisit că a transmis corespondenţa primită de la Nenin, alias Kliuşnikov, lui Osip Poliakov la Odessa. Comitetul de partid din sudul Basarabiei era în subordinea totală a Biroului Regional de partid din Odessa.

Guvernul român era la curent cu aceste acţiuni. În ţară, cei ce promovau tezele comuniste erau membrii Partidului Comunist din România, care aplicau indicaţiile Moscovei. În consecinţă, au fost luate măsuri pentru a anihila activitatea organizaţiilor care militau pentru subminarea integrităţii statului naţional unitar român. În aprilie şi iulie 1924, au fost emise unele ordonanţe de urgenţă, în urma cărora Partidul Comunist din România şi alte organizaţii legale care se situau pe poziţiile propagandei sovietice, trebuia să fie scoase în afara legii.[15]

Activitatea Komintern-ului s-a aflat în permanenţă în vizorul serviciilor de siguranţă şi informaţii româneşti. Unul din cele mai documentate studii asupra acestei chestiuni a fost întocmit de Agentura Frontului de Est din S.S.I., împreună cu Secţia a II-a a M.St.Major al Armatei române, intitulat Kominternul, metoda sa de lucru şi colaborarea cu Armata Roşie.[16] Din acest document, înaintat la sfârşitul lunii decembrie 1940 generalului Ion Antonescu, conducătorul Statului român, transpare o anumită stare de îngrijorare faţă de agresiunea crescândă a Sovietelor, dar şi o viziune globală asupra binomului Komintern – Armata roşie. Raportul pare să fie produsul unei cooperări dintre mai multe surse de informare internă şi externă, realizând, în cele 31 de pagini, o aducere la zi a structurilor şi a sferelor de acţiune în relaţia dintre Komintern şi forţele armate ale Rusiei sovietice. Era evident faptul că, în ajunul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial şi imediat după aceea, tactica de acţiune a Komintern-ului – ca organism politic internaţional – avea să înregistreze unele schimbări şi adaptări. Dacă acţiunile sale în condiţii de pace se desfăşuraseră într-un anume context, se impunea ca acelea din timpul războiului să se modeleze în funcţie de starea de beligeranţă.

Concluziile oferite de acest raport dezvăluie în faţa factorilor de decizie ai Statului român un aspect esenţial, şi anume că Rusia sovietică dispunea, practic, de două armate: una reală şi alta invizibilă. Aceasta din urmă continua să acţioneze pe plan internaţional prin propagandă, spionaj, influenţă, diversiune şi sabotaj, pentru a pregăti terenul acţiunilor militare propriu-zise ale Armatei sovietice regulate. Aceeaşi evaluare este atestată şi peste doi ani, rezultată din cercetarea informativă a prizonierilor, a paraşutiştilor şi a partizanilor sovietici. Iată care erau aceste concluzii formu­late de raport: „Internaţionala comunistă, profitând de izbucnirea actualului război, şi-a intensificat activitatea, uzând de o nouă tactică. De unde până acum Kominternul lucra singur fie legal, în ţările unde partidele comuniste au acest caracter, fie ilegal, speculând nemulţumirile interne şi fricţiunile dintre state, şi intensificând propaganda comunistă şi defetistă, în prezent acţionează pe două căi: ca agent al Statului Major General (sovietic – n.a.) şi pe cont propriu. Ca agent al Statului Major General, Kominternul foloseşte aceleaşi metode ca şi în trecut, adică propagandă intensă, acte de diversiune, sabotaj şi greve, cu scopul de a pregăti terenul pe care va acţiona mai târziu Armata roşie. În plus, în această calitate, Kominternul face şi oficiul de Serviciu de informaţii al Secţiei Operaţiunilor, culegând datele necesare pentru întocmirea planului general de acţiune. Pe cont propriu, Kominternul lucrează pentru completarea şi formarea cadrelor revoluţionare în străinătate, care să fie gata să dea ajutorul necesar, când Armata roşie ar acţiona pe un teritoriu oarecare. Se constată deci că între Komintern şi Armata roşie există o dependenţă reciprocă: pe de o parte Kominternul este instrumentul Statului Major General în vederea pregătirii terenului şi recrutării «aşa-ziselor armate revoluţionare», pe de altă parte Armata roşie este instrumentul Komintern-ului în ceea ce priveşte difuzarea ideilor comuniste... Ultimele pregătiri şi tactica folosită de Komintern în străinătate dovedesc că Kremlinul dispune de un plan amănunţit de acţiune în această direcţie, pe care-l realizează pe încetul cu ajutorul diplomaţiei şi armatei comuniste”.

Komintern-ul a activat până la mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind desfiinţat în anul 1943, după o perioadă de bulversare a umanităţii şi a realizării doar parţiale a misiunilor sale.