N.K.V.D. – N.K.G.B. – M.G.B. – K.G.B. al R.S.S. MOLDOVENEŞTI – serviciul de securitate al statului, care sub aceste denumiri a activat în perioada sovietică în teritoriul Republicii Moldova (1940/1941; 1944-1991).

S-a instalat în vara anului 1940, în urma extinderii atribuţiilor N.K.V.D.-ului (Народный Коммисариат Внутренних Дел – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne) sovietic asupra Basarabiei ocupate de Uniunea Sovietică (28 iunie 1940).

În Transnistria, – în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (creată în 1924) – organele locale ale securităţii statului au fost înfiinţate în luna octombrie 1924, pe lângă Sovietul Comisarilor Poporului, în urma detaşării Direcţiei împuternicitului G.P.U. al Ucrainei.

Deci, din 1924, expansionismul bolşevic împinge către Nistru – hotarul româno-sovietic – un serviciu informativ, care avea misiunea să asigure securitatea statului, să exercite atribuţiile de poliţie politică în mica şi tânăra republică autonomă, dar şi să coordoneze activităţile de spionaj şi propagandă în Basarabia, în vederea realizării misiunii pentru care a fost creată R.A.S.S. Moldovenească – de anexare a Basarabiei, sovietizare a României şi să contribuie la cucerirea Europei.

Serviciile speciale moldoveneşti (din R.A.S.S.M.), ca parte integră a structurilor unionale de represiune, spionaj şi contraspionaj, şi-au adus aportul la realizarea sarcinilor trasate de conducerea sovietică, reieşind din contextul intern şi internaţional. Au contribuit în mod direct la consolidarea regimului sovietic, (prin asasinat politic, intimidare, colectivizare, deportare în Siberia, înfometare a populaţiei, etc.) şi la „exportul revoluţiei proletare” în România „burghezo-moşierească”.[1]

În urma anexării Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică din iunie 1940, organele securităţii statului sovietic s-au instalat imediat în teritoriu. Unele sedii raionale ale N.K.V.D. şi-au amenajat sediile chiar în lăcaşurile sfinte, aşa precum a fost la Soroca, unde biroul N.K.V.D.-ului şi-a început activitatea în localul parohiei din oraş.[2]

În ziua de 2 august 1940, a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, prin unirea („reuniunea” (sic!), potrivit legii de „Alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale”) Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Transnistria) (şi cedarea către R.S.S. Ucraineană a sudului Basarabiei şi nordului Bucovinei). La 8 august 1940, prin ordinul N.K.V.D. al Uniunii Sovietice cu nr. 00961, s-a creat N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldoveneşti, la conducerea căruia a fost numit Nikolai Sazîkin,[3] care s-a aflat în fruntea securităţii moldoveneşti până la declanşarea Războiului germano-sovietic (22 iunie 1941), când s-a evacuat împreună cu autorităţile sovietice în adâncul U.R.S.S.[4] În activităţile sale era asistat de locţiitorul său, Iosif Mordoveţ, precum şi de S. A. Goglidze, împuternicitul C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. şi Consiliului Comisarilor Poporului pentru R.S.S. Moldovenească (numit la 7 mai 1941 în această funcţie).[5]

Pe parcursul întregului an de ocupaţie (1940/1941), organele N.K.V.D. şi-au adus din plin aportul la instaurarea şi consolidarea noului regim al „dictaturii proletariatului” în R.S.S.M., prin terorizarea şi exproprierea ţăranului basarabean. Au comis un şir de crime, care au îngrozit întreaga populaţie a Basarabiei, iar pretinşii „eliberatori”, în ochii basarabenilor de atunci, erau simpli criminali, preocupaţi de jafuri şi profanarea a tot ce era sfânt.

Primele arestări, executate cu concursul unor elemente din sânul populaţiei minoritare, au început chiar în timpul ocupării teritoriului dintre Nistru şi Prut, când militari români, care se evacuau, au fost reţinuţi şi dezarmaţi de către sovietici (au fost arestaţi 282 de ofiţeri, din care aproximativ 100 erau activi). Erau reţinuţi pe motive inventate, precum că ar fi desfăşurat acţiuni de spionaj împotriva U.R.S.S. şi că ar avea poziţii anticomuniste (odată ce erau militari ai regimului „burghezo-moşieresc”, automat erau catalogaţi ca fiind anticomunişti), etc. Ofiţerilor, poliţiştilor şi funcţionarilor Statului român, internaţi în închisori, li s-a aplicat tratamentul deţinuţilor de drept comun, însoţit de ură şi batjocură. Unii, din cauza acestui tratament – a torturilor fizice şi psihice – nu au rezistat şi au decedat, alţii s-au sinucis.[6]

Refugiaţii români care încercau să se refugieze peste Prut, în calea lor, au fost bătuţi cu pietre, opăriţi, ciomăgiţi, dezbrăcaţi, scuipaţi, stropiţi cu fecale (pe teologii şi preoţii căzuţi la pământ, femeile doar mimau sau chiar îi urinau cu adevărat). Apoi erau târâţi şi închişi în subsolurile clădirilor Facultăţii de Teologie din Chişinău, unde N.K.V.D.-ul amenajase una dintre închisori, specializată, mai cu seama, în anchetarea ostaşilor răpiţi în timpul retragerii.[7]

Apoi, au fost arestate toate persoanele considerate suspecte din punct de vedere al sentimentelor faţă de noul regim. Din septembrie 1940, N. Sazîkin insistă tot mai mult asupra soluţionării problemelor provocate de „elementele vechi” – adepţi ai aşa-zisei „românizări” a populaţiei basarabene.[8] Erau vizaţi foştii oameni politici, în special cei din Sfatul Ţării care au votat în 1918 unirea Basarabiei cu România, foştii ofiţeri din Armata ţaristă şi albă, funcţionarii Statului român, bogătaşii, indiferent de naţionalitate şi religie. Astfel, potrivit informaţiilor deţinute de serviciile secrete româneşti la data de 18 iulie 1940, în Basarabia au fost arestaţi de N.K.V.D. un număr de cinci foşti deputaţi ai Sfatului Ţării, un fost senator, doi foşti ofiţeri în Armata albă şi numeroşi funcţionari civili şi militari români (Pan Halippa, N. Secară, I. Ignatiuc, G. Turcuman, Şt. Botnariuc, A. Baltaga, T. Neaga, V. Bodescu, P. Sinadino, C. Bivol, I. Codreanu, F. Uncu, E. Catelei). Aceştia au fost întemniţaţi la Chişinău şi apoi o parte transferaţi la Tiraspol, deoarece în închisoarea din capitala Basarabiei nu mai era spaţiu. Au fost transformate în puşcării până şi clădirile Seminarului şi Facultăţii de Teologie din Chişinău.[9]

La repetatele cereri ale autorităţilor române pentru eliberarea acestora, sovieticii nu au dat nici un răspuns. Dar, în final, au acceptat eliberarea lor, condiţionată de schimbarea lor cu un lot de 246 de persoane (comuniste) aflate în închisorile româneşti, condamnate pentru spionaj, trădare şi activitate comunistă. Până la urmă, sovieticilor li s-a predat un număr mai mic de persoane, printre care figura: Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Liuba Chişinevski, ş.a.

În urma investigaţiilor întreprinse, autorităţile româneşti din Basarabia eliberată în 1941, au constatat că, la Chişinău, execuţiile s-au făcut în beciul sediului N.K.V.D. din str. Viilor nr. 97. În septembrie 1941, au fost descoperite 87 de cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună, cu mâini şi picioare legate. În curtea Consulatului italian, unde N.K.V.D.-ul îşi stabilise unul din sedii, au fost dezgropate 80 de cadavre, în majoritate rămase neidentificate, într-atât fuseseră mutilate, batjocorite, arse la flacără în timpul „anchetei”, iar după moartea anchetatului cu var viu şi cu acizi. După resturile de îmbrăcăminte, s-a dedus că aceştia fuseseră preoţi, studenţi, elevi, ceferişti. În subsolurile Palatului mitropolitan fuseseră amenajate celule individuale pentru „naţionaliştii romani”.

La data de 7 septembrie 1941, la Chişinău au avut loc funeraliile naţionale ale celor 450 persoane găsite în gropile din curţile Consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultăţii de Teologie, multe ramase neidentificate din pricina mutilărilor.

La Ismail la fostul sediul al N.K.V.D. din localitate, în subsolul imobilului din str. general Văitoianu au fost descoperite 6 cadavre (5 bărbaţi şi o femeie), cu mâinile legate la spate.[10]

La Cetatea Albă au fost descoperite 19 jertfe ale totalitarismului comunist, majoritatea foşti militari din Armata ţaristă.[11]

După o statistica sumară alcătuita de autorităţile româneşti, între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, în spaţiul dintre Prut şi Nistru au fost asasinate sau moarte sub tortură circa 30.000 de persoane.[12] După arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 de români în 1940/1941, reprezentând 12,23% din populaţie, în 1944, procentul victimelor avea să urce la peste o treime din totalul populaţiei.[13]

Faptul că, N.K.V.D.-ul a fost atât de „eficient” în represiuni într-un timp relativ scurt, demonstrează că acesta avea adunate materialele de acuzare, precum şi listele întocmite cu adresele celor ce urmau să fie arestaţi, încă înainte de ocupaţie. Arestările se făceau noaptea, între orele 1 şi 3, pentru ca efectul moral (de intimidare) să fie cât mai mare. Din cauza terorii exercitate de N.K.V.D., sinuciderile în rândul celor chemaţi pentru cercetări, erau frecvente.[14]

Informaţiile de mai sus, atestate documentar, sunt confirmate şi de memoriile celor ce au trăit „calvarul bolşevic”. Unul dintre ei relatează: „Peste câteva zile de la aşa-zisa «eliberare», mascată cu manifestări stradale, cu agitatori sovietici, dar şi de ai noştri (mai mult evrei), care îşi rupeau gura, făgăduiau o viaţă nouă, fericită, bună pentru toţi, au început arestările. Ele se făceau mai mult noaptea, venea „duba” (ciornîi voron)[15] şi stăpânul casei dispărea, era dus la închisoare. Închisorile erau pline, gemeau. Arestau pe foştii membri ai Sfatului Ţării, pe primari, prefecţi, preoţi, comercianţi, pe foştii poliţişti, pe foştii ofiţeri din armata română, dar şi din cea ţaristă, intelectuali, membri ai partidelor politice, funcţionari.

Sovieticii, lucrătorii N.K.V.D.-ului, aveau liste, în care erau înscrişi toţi acei care luptaseră cu cuvântul şi fapta împotriva sovieticilor, în fosta ţară România, pe acei în care nu aveau încredere, care nu simpatizau noul regim.

Bineînţeles că, aşa cum e la moldoveni, s-au găsit uscături, lichele, care pe din dos, dar şi cu spumă la gură, îşi trădau nu numai cunoscuţii şi prietenii, dar şi duşmanii. Din închisori au fost eliberaţi toţi hoţii şi delicvenţii, care acum se răzbunau slujind noii stăpâniri”.[16]

O intensă activitate de informaţii şi contrainformaţii N.K.V.D.-ul moldovenesc a desfăşurat în timpul operaţiunii de repatriere a etnicilor germani din Basarabia în Reich, executată în a doua jumătate a anului 1940. Deoarece urma să vină o numeroasă delegaţie germană, care să lucreze în teritoriu, în cadrul Comisiei mixte sovieto-germane de evacuare, N.K.V.D.-ul urma să manifeste o maximă vigilenţă, căci veneau reprezentanţii potenţialului inamic. Dar şi o parte din oficialii germani au venit în Basarabia nu numai pentru operaţiunea de evacuare.

La 21 august 1940, N.K.V.D.-ul R.S.S. Ucraineşti a înaintat N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldoveneşti, precum şi Direcţiei regionale a N.K.V.D.-ului Akkerman (Cetatea Albă), Direcţiei regionale a N.K.V.D.-ului Cernăuţi şi împuternicitului principal al Comisiei mixte sovieto-germane pentru evacuare, o directivă strict secretă a şefului N.K.V.D.-ului Uniunii Sovietice, Lavrentii Beria, cu privire la intensificarea activităţii de informaţii şi contrainformaţii pe timpul operaţiunii de evacuare.

În directivă se menţiona că, în legătură cu începerea lucrului Comisiei mixte sus menţionate, Germania va trimite în R.S.S.M. şi regiunile Akkerman şi Cernăuţi ale R.S.S. Ucraineşti, o delegaţie compusă din 175 de persoane (împuterniciţi principali, raionali, teritoriali, personal auxiliar; ulterior numărul acestora a ajuns la 600). Operaţiunea de evacuare, se sublinia în directivă, va fi folosită, fără îndoială, de serviciile secrete germane pentru lansarea în teritoriul sovietic a spionilor experimentaţi, în scopul culegerii de informaţii şi recrutării agenturii. Această intenţie era confirmată de componenţa delegaţiei germane sosite la Moscova pentru încheierea acordului de repatriere a germanilor, în cadrul căreia au fost identificaţi, la acel moment, trei spioni importanţi.

În vederea prevenirii şi combaterii activităţilor germane de spionaj în timpul operaţiunii de evacuare, dar şi în scopul formării unei agenturi externe din repatriaţi, care să activeze în Germania, L. Beria a dispus:

1.     recrutarea unei agenturi dintre germanii care se repatriază în Germania, în special din rândul celor, despre care există informaţii că vor desfăşura activităţi în instituţiile guvernamentale, militare, de partid, sociale sau care vor avea relaţii cu persoanele ce activează în aceste instituţii, cu funcţionarii, scriitorii, oamenii de cultură, etc.;

2.     în primul rând, să fie recrutaţi acei germani, rudele cărora rămâneau în continuare să locuiască în U.R.S.S.;

3.     orice recrutare să fie bine chibzuită şi neapărat făcută numai după o „prelucrare” minuţioasă a candidatului, exploatându-se legăturile lui de rudenie; cei mai indicaţi pentru recrutare erau germanii cu viziuni opoziţioniste faţă de regimul din Germania;

4.     în executarea misiunilor de spionaj şi recrutare, urmează să se ia în considerare faptul că, Direcţia Populară Germană (organizaţie hitleristă care activa în Basarabia şi mai cu seamă în jud. Akkerman) este o filială a organelor germane de spionaj;

5.     studierea componenţilor delegaţiei oficiale germane din cadrul Comisiei mixte, în vederea selectării candidaţilor pentru recrutare, avându-se în vedere legăturile lor de rudenie (şi de altă natură) cu U.R.S.S.;

6.     identificarea legăturilor germanilor care nu se repatriau;

7.     pentru activităţile de agentură şi operative de investigaţii, pe lângă Comisa mixtă au fost detaşaţi colaboratori oficiali şi neoficiali ai N.K.V.D.-ului, activitatea cărora urmează să fie coordonată de împuternicitul principal al Guvernului sovietic în această Comisie, locotenentul major de securitate P. S. Veretennikov.

Spre finalul dispoziţiei secrete, se mai atrăgea o dată atenţia la inadmisibilitatea comiterii vreunei erori în aceste activităţi de spionaj şi recrutare (care puteau duce la agravarea relaţiilor sovieto-germane).

În vederea executării dispoziţiilor de mai sus, N. Sazîkin, şeful N.K.V.D.-ului moldovenesc, i-a ordonat prin rezoluţie locţiitorului său, I. Mordoveţ, următoarele: „Luaţi sub controlul dumneavoastră executarea prezentelor dispoziţii ale lui Beria. 26.VIII.1940”.[17]

Potrivit datelor N.K.V.D.-ului U.R.S.S. din 28 septembrie 1940, circa 60 din cei 600 de membri ai delegaţiei oficiale germane, erau colaboratori ai organelor de informaţii şi contrainformaţii germane sau erau persoane ce au avut în trecut legătură cu activităţile spionajului german în teritoriile sovietice. Majoritatea acestor spioni erau specialişti în problema ucraineană şi cunoşteau condiţiile muncii informative în teritoriul Ucrainei.

Printre aceştia, N.K.V.D.-ul îi evidenţia pe următorii: Horst Hoffmeyer, împuternicit principal german pentru executarea evacuării, locţiitor al ministrului afacerilor interne al Germaniei; Bruno Kleist, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe german, agent important al Abwehr-ului, funcţionar în biroul lui J. von Ribbentrop; prof. Gerhardt Rose, referent în statul major al Comisiei de evacuare, spion, bun cunoscător al problemei ucrainene şi era în legătură cu ucrainenii naţionalişti; Georg Foigt, membru al Comisiei de evacuare, agent al Gestapo, avea legături cu organizaţiile ucrainene din Berlin; Aleksander Fast, locţiitor al împuternicitului regional pentru evacuare, fost ofiţer în armata ţaristă, organizator de bande antisovietice, agent al spionajului german; Karl Buch, locţiitor al împuternicitului raional pentru evacuare, agent al spionajului nazist, a avut legături cu agentura germană din Ucraina; Georg Keller, locţiitor al împuternicitului local, fondator al „Uniunii pentru susţinerea naţiunii şi culturii ucrainene” din Berlin.[18]

La începutul anului 1941, a avut loc reorganizarea N.K.V.D.-ului, prin dedublarea căruia s-a creat N.K.G.B.-ul (Народный Коммисариат Государственной Безопасности – Comisariatul Poporului al Securităţii Statului), condus în R.S.S.M. de N. Sazîkin. Misiunea N.K.V.D.-ului consta în prevenirea şi combaterea crimelor de drept comun, iar a N.K.G.B.-lui a crimelor îndreptate împotriva statului.[19] Până la anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, din decembrie 1938 şi până în februarie 1941, L. Beria a condus concomitent N.K.V.D.-ul şi G.U.G.B.-ul, cel din urmă serviciu fiind în subordinele N.K.V.D. Din februarie şi până în iulie 1941, Stalin a separat aceste servicii – activând concomitent N.K.V.D.-ul şi N.K.G.B.-ul (Comisariatul Poporului al Securităţii Statului). La şefia celui din urmă a fost numit Vsevolod Merkulov, care se ocupa strict de asigurarea securităţii statului şi de spionajul extern. La conducerea N.K.V.D. a rămas Beria, care avea în atribuţii securitatea internă. Divizarea N.K.V.D. în două structuri distincte nu a fost în nici un fel explicată, însă pare că era dictată de anexarea la U.R.S.S. a unor teritorii străine, în care erau multe „elemente contrarevoluţionare”. Izbucnirea războiului germano-sovietic a impus centralizarea eforturilor serviciilor speciale sovietice şi N.K.G.B. a fost reintegrat în N.K.V.D. Deci, s-a revenit la vechea organizare a serviciului, condus în continuare de L. Beria. La 14 aprilie 1943, Stalin iarăşi a divizat N.K.V.D.-ul: Merkulov a revenit la conducerea N.K.G.B., iar activitatea N.K.V.D.-ul era coordonată de L. Beria. Această măsură a fost dictată de perspectiva de după bătălia de la Stalingrad, de revenire în componenţa U.R.S.S. a unor teritorii străine, cu numeroase „elemente antisovietice”.

Această organizare a serviciilor speciale sovietice a existat până la 16 martie 1946, după care SMERŞ-ul a fost trecut la noul Minister al Securităţii Statului (M.G.B.), formând Direcţia Generală a III-a, responsabilă de contrainformaţii în rândurile armatei. Ministru al Securităţii Statului a fost numit Merkulov, iar N.K.V.D.-ul s-a transformat în M.A.I.[20]

În preajma declanşării Războiului sovieto-german (22 iunie 1941), organele N.K.G.B. şi N.K.V.D. ale R.S.S. Moldoveneşti au avut de executat o operaţiune de deportare a populaţiei basarabene, pregătită minuţios încă de la instalarea în Basarabia (28 iunie 1940) şi prin care se urmăreau scopuri social-economice (facilitarea colectivizării), politice şi de siguranţă a statului (înlăturarea elementelor antisovietice, care într-un eventual război ar putea lupta contra U.R.S.S.). Odată instalate, autorităţile sovietice au purces la identificarea tuturor „elementelor sociale periculoase antisovietice” – foşti moşieri, industriaşi, comercianţi, ţărani înstăriţi, foşti jandarmi şi poliţişti, membri ai partidelor „burgheze”, etc. Până la sfârşitul lunii ianuarie 1941, această activitate a luat sfârşit. Era preconizată strămutarea acestor elemente în regiunile răsăritene ale U.R.S.S. Măsura se încadra în planul general de deportare a persoanelor din Ţările Baltice, Belorusia de Vest, Ucraina de Vest şi Basarabia, considerate ostile şi periculoase pentru puterea sovietică. La începutul lunii mai 1941, când un conflict armat sovieto-german era iminent, conducerea sovietică considera deportarea extrem de actuală şi necesară, pentru ca în acest mod să se scape de aceşti indivizi, care puteau fi folosiţi de inamic în calitate de „coloană a V-a” împotriva Sovietelor. Astfel, după încheierea măsurilor preparative, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, cu doar nouă zile înaintea declanşării Războiului sovieto-german, au fost supuse represiunilor, – potrivit datelor N.K.V.D.-ului din 14 iunie 1941 – 29.839 de persoane din „R.S.S. Moldovenească şi regiunile Cernăuţi şi Ismail ale R.S.S. Ucraineşti”: dintre acestea, 5.479 arestate şi 24.360 deportate în răsăritul U.R.S.S.[21]

Acţiunea a fost coordonată de un Consiliul Special al N.K.V.D., creat în baza hotărârii Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. din 10 iulie 1934, care şi-a extins atribuţiile asupra Basarabiei după anexarea acesteia la Uniunea Sovietică. Printre altele, Consiliul era împuternicit să decidă aplicarea pentru diverse categorii de persoane, pedepse prin strămutare, deportare şi internare în lagăre de muncă pe un termen de până la 5 ani, precum şi expulzarea în afara hotarelor U.R.S.S. Această instituţie a fost lichidată la 1 septembrie 1953, prin dispoziţia Prezidiumului Sovietului Suprem al U.R.S.S.[22] Dar până atunci, Consiliul Special, a marcat soarta multor transnistreni, bucovineni şi basarabeni.

Aşadar, mii de basarabeni au fost deportaţi în Siberia, fără judecată şi fără a li se spune măcar cauza pentru care erau astfel pedepsiţi. Li se spunea: „Într-un sfert de oră să fiţi gata!” şi de acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 de persoane în fiecare vagon (de marfă). Pe vagoane scria: „Emigranţi voluntari”. Pe drum, oamenii cereau apa, iar N.K.V.D.-iştii le aruncau prin ferestrele zăbrelite peşte sărat.[23]

Unii deportaţi, din cauza declanşării războiului şi a înaintării rapide a trupelor germano-române, nu au ajuns în Siberia, fiind exterminaţi în mare grabă de sovietici.[24] Alţii, care au supravieţuit, au avut fericirea de a fi readuşi acasă de autorităţile române şi germane din teritoriile ocupate ale Uniunii Sovietice.[25]

După declanşarea Războiului germano-sovietic (22 iunie 1941), odată cu înaintarea trupelor româno-germane pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, organele N.K.V.D.-N.K.G.B. ale R.S.S. Moldoveneşti s-au retras cu celelalte autorităţi sovietice (dar printre ultimele) din teritoriul Basarabiei, lăsând pe loc mai mulţi agenţi-informatori şi terorişti (aparatul de agentură). Aceştia, însă, nu au apucat să-şi execute misiunile, căci au fost anihilaţi prin acţiunile energice ale serviciilor contrainformative româneşti, ale poliţiei şi jandarmeriei. Unul din serviciile informative ale Armatei române raporta că, „Serviciul de spionaj sovietic, care până la declanşarea operaţiunilor, din cauza condiţiunilor prielnice, a lucrat în general, foarte bine, – după începerea operaţiunilor, activitatea lui a fost simţită prea puţin”.[26]

Într-adevăr, sovieticii nu au reuşit să organizeze o bună activitate de spionaj şi terorism în teritoriile Basarabiei şi a nordului Bucovinei, fiind anihilate de serviciile contrainformative româneşti. Imediat după declanşarea războiului, autorităţile de la Kremlin au luat măsuri pentru a lupta pe toate căile cu inamicul. În conformitate cu directiva Consiliul Comisarilor Poporului şi Comitetul Central Unional al Partidului Comunist bolşevic (C.C.U. P.C. b.) din 29 iunie 1941, Cu privire la mobilizarea tuturor forţelor şi mijloacelor pentru distrugerea ocupanţilor fascişti, şi a dispoziţiilor date de I. V. Stalin în discursul radiofonic din 3 iulie, precum şi a hotărârii C.C.U. P.C. b. din 18 iulie 1941, Despre organizarea luptei în spatele trupelor germane, s-a preconizat constituirea detaşamentelor de partizani şi a grupelor de diversiune pentru acţiuni în spatele inamicului.[27]

Au fost lăsaţi în mare grabă, la retragere, agenţi care nu şi-au putut executa misiunile. După cum menţionează şi istoriografia sovietică, în anul 1941, înaintarea rapidă a trupelor româno-germane nu a permis crearea unei reţele a organizaţiilor clandestine comuniste[28] şi de spionaj în Basarabia, Bucovina şi alte teritorii din Vestul U.R.S.S. Într-o lucrare mai recentă, se confirmă buna activitate contrainformativă a serviciilor speciale româneşti în primele luni de război: „O dată cu începutul războiului, activitatea organelor securităţii de stat din R.S.S.M. a fost sistată. A rămas doar numerosul aparat de agentură a departamentului. Însă atitudinea ostilă faţă de aceasta a majorităţii populaţiei, precum şi organizarea unei antireţele eficiente a siguranţei române, a condus la faptul că cea mai mare parte a agenturii sovietice a fost capturată încă înainte de sfârşitul anului 1941 – (subl. n.)”.[29]

Istoricii ruşi menţionează că, la începutul Războiului sovieto-german, peste linia frontului a fost lansat un număr mare de spioni şi grupe de spionaj. Însă, această încercare, de a compensa lipsa agenturii necesare în teritoriile cucerite de inamic prin lansări de spioni şi grupe de diversiune, nu a dat rezultatul aşteptat, deoarece mulţi dintre ei „erau fără experienţă şi instruiţi în grabă”. Ei ori erau arestaţi, ori pierdeau legătura cu Centrala. În general, menţinerea legăturii cu Centrala, a constituit o mare problemă pentru spionii sovietici în acele timpuri.[30]

Din cauza slabei pregătiri date agenţilor săi, care ducea la o uşoară descoperire a lor, sovieticii nu au încetat să lanseze până în anul 1944 paraşutişti şi grupe terorist-diversioniste. Dar şi acestea au fost anihilate, efectul lor fiind simţit începând cu sfârşitul anului 1943.

Aşadar, pe toată perioada războiului din anii 1941-1944, în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, organele de siguranţă româneşti au reuşit să prevină şi să combată cu efect acţiunile grupurilor de agenţi-informatori şi terorişti sovietici, activitatea serviciilor speciale sovietice în aceste teritorii fiind practic inexistentă.

După capitularea României la 23 august 1944 şi reocuparea sovietică a Basarabiei, în teritoriul reînfiinţatei R.S.S. Moldoveneşti au fost reinstalate organele securităţii statului, care au activat acolo în 1940/1941; chiar şi personalul, în mare parte, era acelaşi. În fruntea securităţii de stat a R.S.S.M. a fost numit colonelul I. Mordoveţ (avansat până la gradul de general-maior), care a deţinut această funcţie până în 1955. În scurt timp (în condiţiile dificile de după război) s-a reuşit restabilirea aparatului organelor securităţii de stat, în mare parte prin aducerea ofiţerilor de securitate din Rusia, Ucraina, etc.[31]

Instituţia securităţii statului din R.S.S.M. a reuşit să-şi consolideze poziţiile, devenind atotputernică şi extrem de temută. Abuzurile funcţionarilor securităţii, erau rareori sancţionate. Aceasta era şi din cauza statutului pe care i l-au acordat autorităţile centrale ale U.R.S.S. organelor de securitate. Până la moartea lui Stalin, nu a fost adoptat nici un act legislativ care să le reglementeze activitatea, ceea ce oferea posibilităţi nelimitate în serviciu (inclusiv abuz de putere, anarhie, etc.). Cu toate acestea, organele securităţii de stat din R.S.S.M., nu au reuşit să anihileze grupările „naţionaliste” şi „antisovietice”, care au desfăşurat o intensă activitate împotriva regimului, opunându-se cu înverşunare măsurilor acestuia de naţionalizare, colectivizare, deportare, etc.

La 4 decembrie 1952, s-a încercat, prin hotărârea Prezidiului C.C. al P.C.U.S., Cu privire la N.K.G.B. al U.R.S.S., trecerea securităţii statului sub controlul partidului, însă nu s-a reuşit. Cei trei piloni pe care se baza statul totalitar sovietic – partidul, securitatea şi armata – nu puteau fi subordonaţi unul altuia.[32]

Pe tărâmul contrainformativ şi cu rol de poliţie politică, încă din 1944, odată cu revenirea armatelor sovietice în teritoriile Transnistriei, Bucovinei şi Basarabiei, au intrat imediat în acţiune subdiviziunile contrainformative militare SMERŞ. Acestea erau preocupate de identificarea agenţilor din serviciile speciale străine, de combaterea acţiunilor acestora în regiunile reocupate de trupele sovietice, precum şi de depistarea indivizilor suspecţi din cadrul unităţilor sovietice, de supravegherea celor ce au revenit din prizonierat, a celor ce au scăpat din încercuire sau care au fost sub ocupaţia străină (germano-română).

SMERŞ-ul a declanşat o adevărată vânătoare contra celor ce au colaborat cu autorităţile româneşti sau au rămas pe parcursul războiului în teritoriile Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei, şi păreau suspecţi. Erau identificaţi şi arestaţi cei ce s-au aflat în aparatul administrativ (chiar şi cei ce au ocupat o funcţie cât de neînsemnată), cei ce au activat în formaţiunile politice (altele decât cele comuniste), poliţiştii, jandarmii, etc.

După înaintarea trupelor SMERŞ, împreună cu armatele de operaţiuni, atribuţiile de contrainformaţii erau trecute în sarcina subdiviziunii regionale/republicane a Securităţii statului (N.K.G.B.). În baza ordinului N.K.G.B. al Uniunii Sovietice nr. 00252 din 29 mai 1945, a intrat în vigoare Instrucţiunea privind evidenţa şi identificarea agenturii organelor de informaţii, contrainformaţii, represiune şi poliţieneşti a ţărilor ce au luptat împotriva U.R.S.S., a trădătorilor, complicilor şi colaboratorilor ocupanţilor germano-fascişti.[33]

În primii ani de după război, Aliaţii sovieto-anglo-americani după ce au zdrobit inamicul comun – Germania nazistă – au devenit duşmani; reîncepea confruntarea între lumea comunistă şi lumea capitalistă. În atare condiţii, această problemă a devenit extrem de actuală pentru organele de securitate. Activitatea contrainformativă s-a concentrat asupra combaterii spionajului anglo-american, care trimetea pe calea aerului în misiuni speciale agenţi în spaţiul sovietic, pentru culegerea informaţiilor, organizarea sau stabilirea contactelor cu organizaţiile antisovietice din U.R.S.S.

Primul act normativ în acest sens, emis de N.K.G.B. al U.R.S.S., a fost circulara nr. 115 din 30 octombrie 1945, Cu privire la activitatea spionajului englez împotriva U.R.S.S. După patru luni a fost emis un alt document – instrucţiunile N.K.G.B. al U.R.S.S. din 6 februarie 1946, Cu privire la identificarea agenţilor spionajului englez şi american din rândul repatriaţilor. Documentul se referea la refugiaţii plecaţi din teritoriile ocupate sau aflate sub influenţa sovietică şi reîntorşi (în mare parte forţat) înapoi. Erau vizaţi transnistrenii, bucovinenii şi basarabenii, refugiaţi în 1944 din faţa ameninţării comuniste în vestul României şi readuşi cu forţa la est de Prut de către organele speciale sovietice, fiind consideraţi „cetăţeni sovietici”.

Problema combaterii spionajului anglo-american era şi în atenţia conducerii ţării şi a partidului. Drept dovadă este decizia Comitetului Central al Partidului Comunist bolşevic al U.R.S.S. din 20 august 1946, Cu privire la intensificarea luptei cu agentura spionajului american şi englez. Urmând directivele partidului, la 2 februarie 1947, M.G.B. (Ministerul Securităţii Statului, fostul N.K.G.B.) al U.R.S.S. a emis ordinul nr. 0048, Cu privire la intensificarea activităţii contrainformative în lupta cu agentura spionajului englez şi american.

Pentru contracararea acestor acţiuni, una din sarcinile de bază a M.G.B.-ului era „inducerea în eroare a serviciului secret britanic, prin crearea organizaţiilor «opoziţioniste» fictive în Uniunea Sovietică şi supravegherea acestor organizaţii”, încercându-se astfel a se identifica şi anihila adevăratele organizaţii antisovietice.

După cum reiese din studiile istoricilor ruşi, activitatea contrainformaţiilor sovietice în această perioadă s-a desfăşurat cu mult zel şi destul succes.[34]

Deoarece era considerată regiune de frontieră a Uniunii Sovietice, vulnerabilă eventualelor acţiuni de spionaj inamice, în R.S.S. Moldovenească s-au desfăşurat intense activităţi contrainformative. Una din reuşitele organelor securităţii statului ale R.S.S.M., pe care o cunoaştem, a avut loc în august 1951, când au fost capturaţi doi agenţi ai serviciilor americane de spionaj – F. L. Saranţev şi A. I. Osmanov. Aceştia erau agenţi ai C.I.A. american, recrutaţi în lagărele de refugiaţi din Germania şi paraşutaţi în teritoriul Basarabiei dintr-un avion, care a decolat din Athena. Au fost prinşi imediat şi condamnaţi prin împuşcare pentru spionaj.[35]

La 16 martie 1946, N.K.G.B.-ul s-a transformat în M.G.B. (Министерство Госсударственной Безопасности – Ministerul Securităţii Statului), iar în martie 1953, M.G.B.-ul şi M.A.I.-ul s-au contopit într-o instituţie unică – Ministerul Afacerilor Interne. În R.S.S.M. conducerea M.A.I. a fost încredinţată fostului şef al securităţii I. Mordoveţ. Prim-vice-ministru a fost numit ex-ministrul M.A.I., Piotr Kulik. Exact peste un an, la 13 martie 1954, prin decizia Prezidiului C.C. al P.C.U.S, M.A.I. iarăşi a fost divizat; securitatea statului devenind „comitet” (K.G.B. – Комитет Государственной Безопасности – Comitetul Securităţii Statului) şi nu minister, care era condus şi de această dată de I. Mordoveţ.

Pe lângă multiplele operaţiuni de informaţii şi contrainformaţii, cea mai grandioasă operaţiune (în special din punct de vedere tehnic) de represiune politică, a fost cea de deportare a basarabenilor în regiunile Extremului Orient ale Uniunii Sovietice din iulie 1949 (operaţiunea „Iug” – din limba rusă Sud). O acţiune similară a avut loc şi în data de 1 aprilie 1951, când au fost deportaţi din teritoriul R.S.S. Moldoveneşti în Siberia, „participanţii activi ai sectei antisovietice a iehoviştilor şi familiile lor”, în total 723 de familii, însumând 2.617 de persoane (operaţiunea Sever – din limba rusă Nord).[36]

După moartea lui Stalin în martie 1953 şi destinderea survenită în politica internă a U.R.S.S., prin condamnarea regimului stalinist şi a „cultului personalităţii” lui Stalin, organele de securitate, direct implicate în executarea represiunilor politice, erau asociate cu trecutul şi dispreţuite de opinia publică. Şeful securităţii moldoveneşti era acuzat de „arestări şi represalii neîntemeiate, nelegitime”, de executarea deportărilor în masă.[37] Însă, toate acestea au fost o farsă, căci acelaşi regim (puţin liberalizat) continua să rămână la guvernare, iar represiunea pe care se ţinea regimul, continua să existe.[38]

În anul 1955, I. Mordoveţ, considerat compromis în faţa noii conduceri de stat, a fost demis din funcţie,[39] iar în locul lui a fost numit Andrei Prokopenko, aflat în această funcţie până în anul 1959.

Ca şi mai înainte, securitatea statului a avut mult de lucru cu „elementele periculoase”, implicându-se pentru combaterea lor, în toate domeniile vieţii. În mai 1955, în preajma aniversării a zece ani de la constituirea R.S.S.M., delegaţia care urma să plece în România pentru desfăşurarea unui program cultural-artistic, a fost minuţios revizuită. Din cei 74 de membri ai delegaţiei, 20 au fost înlocuiţi, ca fiind unii care „nu inspiră încredere”. A fost cenzurat şi programul festiv, în urma prezentării lui de către artiştii-delegaţi la C.C. al P.C. al R.S.S.M. şi de două ori la C.C. al P.C.U.S. Doar de la Moscova, delegaţia oficială, compusă din reprezentanţii culturii, muncitorimii şi ţărănimii, însoţită de un supraveghetor de la C.C., K. Iliaşenko, şef al secţiei ştiinţă şi carte, a plecat spre Bucureşti.[40]

În această perioada, graţie liberalizării regimului de la Kremlin, „cortina de fier” dintre lumea socialistă şi cea capitalistă se întredeschide. Au loc primele vizite ale cetăţenilor sovietici în străinătate, în special în ţările „lagărului socialist”.[41] Însă, orice delegaţie (formată chiar din persoane de încredere – membri de partid) era în mod obligatoriu „însoţită” de un securist. Înainte de plecare, „călătorilor” li se făcea un instructaj asupra modului de comportare a „cetăţeanului sovietic” în străinătate. Spre exemplu, li se spunea că, dacă vor intra în magazine, să nu se mire de abundenţa mărfurilor pe care o vor vedea; mai mult, trebuiau să creeze senzaţia că aceiaşi bunăstare există şi în Uniunea Sovietică.

Cererile pentru vizitele particulare la rudele din străinătate (mai cu seamă în România) erau în prealabil minuţios examinate, iar avizul de plecare era acordat cu mare greutate. Cei ce plecau, treceau printr-o procedură complicată de verificare şi neapărat trebuiau să lase acasă, drept „gaj”, un membru al familiei (de obicei, unul din copiii familiei), ca garanţie că nu vor evada din „închisoarea popoarelor”.

De rând cu lupta contra „naţionaliştilor” şi „antisovieticilor”, începând cu anii 1956-1957 a fost declanşată lupta contra bisericii. Persecutarea clerului şi a credincioşilor s-a ciocnit de o rezistenţă înverşunată din partea populaţiei. Astfel, în iulie 1959, s-au răsculat locuitorii satului Răciula, indignaţi de închiderea mănăstirii din localitate. În sat, „două săptămâni nu a existat Puterea Sovietică”. Această răscoală a contribuit şi la demiterea şefului Securităţii republicane, în locul lui fiind numit Ivan Savcenko (1959-1966).

Numirea noului şef al Securităţii a coincis cu adoptarea Regulamentului Cu privire la organele securităţii de stat ale U.R.S.S., primul act din istoria organelor de securitate sovietice, care stipula atribuţiile serviciilor secrete. În Regulament nu au fost incluse propunerile de reorganizare a Districtului de grăniceri Moldova (condus mai mulţi ani de generalul Kazakevici), înaintate încă în perioada lui I. Mordoveţ. Pentru trupele de grăniceri s-a format o direcţie specială, subordonată Direcţiei generale a trupelor de grăniceri de pe lângă K.G.B.-ul U.R.S.S. Regulamentul, bazat pe principiul centralismului, a fost în vigoare până în luna mai 1991.[42]

Ivan Savcenko, în calitate de fost funcţionar de partid, a avut misiunea neoficială de a consolida influenţa partidului în K.G.B. În cadrul instituţiei au fost stabilite noi cerinţe pentru angajare în serviciu, fiind selecţionate doar persoanele cu studii superioare. Tot mai mult erau atrase elementele autohtone.

Una din preocupările de bază ale K.G.B.-ului moldovenesc o constituia lupta cu specula economică, care în contextul declinului economic al regimului sovietic, a înregistrat cote foarte înalte. Numărul mare de fraude economico-financiare, punea K.G.B.-ul în imposibilitatea de a le supraveghea şi combate pe toate.

S-a continuat cu prigoana bisericii. Din iniţiativa Serviciului, Biroul C.C. al Consiliului de Miniştri al R.S.S.M. a adoptat un şir de măsuri, prin care au fost închise aproape toate lăcaşurile sfinte. Îşi continuau activitatea doar câteva din ele, inclusiv Mănăstirea Japca, dar şi acestea se aflau sub un control strict al serviciilor speciale.

A crescut fluxul turiştilor străini şi pentru „a limita accesul lor la informaţii secrete”, a fost emisă dispoziţia specială a Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., privind reglementarea modului de informare a turiştilor străini asupra realizărilor tehnico-ştiinţifice ale U.R.S.S.

După „debarcarea” lui N. Hruşciov de la conducerea Uniunii Sovietice (octombrie 1964), a avut de suferit şi I. Savcenko, considerat a fi „hruşciovist”, iar în 1966 a fost demis din funcţie.[43] În locul lui a fost numit Piotr Civertko (1966-1975).

Adus la Chişinău din Kirghizia, unde deţinea aceiaşi funcţie, P. Civertko şi-a fixat ca sarcină de bază „lupta cu naţionalismul moldovenesc”.[44] Primul mare succes l-a obţinut graţie naivităţii „naţionaliştilor” de la Chişinău, care sperau la sprijinul Bucureştiului în realizarea Unirii Basarabiei cu România, intervenind în acest sens la Nicolae Ceauşescu. Generalul de divizie (r) Grigore Răduică, fost adjunct al şefului Departamentului Securităţii Statului, relata despre acest caz, în sensul că un „cetăţean basarabean – Usticatiuc sau Uscatescu”, venit la Bucureşti, solicitase o audienţă la Ceauşescu după invadarea Cehoslovaciei, dar neobţinând-o, lăsase un plic. În scrisoarea sa „insista să se pretindă ca U.R.S.S. să restituie imediat României Basarabia, motivând că în acel moment existau condiţii favorabile, opinia publica fiind dispusă să sprijine o astfel de acţiune”. Potrivit generalului Răduică, Ceauşescu a considerat că era vorba de o provocare şi i-a cerut să trimită scrisoarea şefului K.G.B., Iuri Andropov, pentru a nu da sovieticilor prilej să îl acuze.[45]

În decembrie 1971, în urma semnalărilor venite de la Securitatea română la K.G.B.-ul U.R.S.S., trei dintre liderii „naţionalişti” – Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur, au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de puşcărie.[46] La 13 ianuarie 1972, şi Alexandru Şoltoianu, care a încercat înfiinţarea Partidului renaşterii naţionale a Moldovei, cooptând 60 de persoane, acuzat de naţionalism, a fost arestat şi deportat în Gulag.[47]

De asemenea, pe timpul lui P. Civertko a fost desfăşurată o campanie antievreiască, deoarece evreii erau consideraţi „trântori” şi mulţi dintre ei erau disidenţi politici. Fiind un bun specialist în ale contraspionajului, noul şef al Securităţii republicane a intensificat supravegherea persoanelor care aveau contacte cu străinătatea. Era în vogă perioada arestărilor şi prigonirilor.[48]

În 1975, funcţia de şef al K.G.B. al R.S.S.M. a fost preluată de Arkadii Ragozin, fost jurnalist la ziarul Gudok şi activist de partid, avansat în K.G.B până la gradul de general-locotenent.

În această perioadă una din direcţiile prioritare în activitatea organelor securităţii de stat ţinea de relaţiile moldo-române, monitorizarea cărora a cunoscut o intensificare. În special, erau supravegheate relaţiile din presă. Deoarece nu poseda limba română, A. Ragozin a adus în aparatul de supraveghere a presei traducătorii necesari. A fost activizată „munca de profilaxie” în instituţiile ştiinţifice şi de cultură, în urma cazului Volodarski[49] – când un conferenţiar universitar a protestat deschis împotriva intervenţiei sovietice în Cehoslovacia şi a persecutării liberei exprimări de opinii în U.R.S.S. Ca urmare, i-a fost retras titlul ştiinţific şi cel de docent, iar campania de prigonire declanşată în presă, l-a impus să emigreze în Israel.[50]

În 1979, în locul lui A. Ragozin, a fost numit Gavriil Volkov, fost vicepreşedinte al Securităţii Moldovei în anii 1955-1962.

Pe timpul lui, priorităţile Serviciului au rămas aceleaşi: controlul contactelor moldo-române, depistarea disidenţilor politici (în special, din rândul etnicilor evrei), etc.

La sfârşitul anilor 80, în condiţiile activizării mişcărilor de emancipare naţională din republicile unionale, noul preşedinte al K.G.B. al U.R.S.S., Vladimir Kriucikov, a dispus ca preşedinţii organelor de securitate republicane să fie desemnaţi din rândul „cadrelor naţionale”. Astfel, rusul G. Volkov s-a pensionat, iar în ianuarie 1989, în locul lui a fost numit primul preşedinte moldovean, Gheorghe Lavranciuc, care activa în K.G.B. de circa 20 de ani (1967-1985).[51]

General-locotenentul Gh. Lavranciuc avea trei locţiitori, cu grad de general-maiori: Demian Munteanu (ulterior a deţinut funcţii de conducere în M.S.N. al Republicii Moldova), Iacov Pogonii (mai târziu funcţionar al K.G.B.-ului U.R.S.S.) şi Anatol Maloman.

Structura aparatului central al K.G.B.-ului moldovenesc era tipică pentru acele timpuri: Secţia I-a (informaţii), Secţia a II-a (contrainformaţii), Secţia a III-a (colaborare operativă cu M.A.I.), Secţia a IV-a (activitate operativă vizând transportul), Secţia a V-a (lupta cu diversiunile ideologice; apoi Secţia era cunoscută sub denumirea de „Z” – apărarea ordinii constituţionale), Secţia a VI-a (activitate operativă privind industria), Secţia a VII-a (filaj), Secţia tehnico-operativă, precum şi alte servicii auxiliare.[52] Secţia a V-a se ocupa de „lucruri delicate, care ţineau de spălarea creierilor disidenţilor, se zicem aşa, sau a oamenilor incomozi care nu erau de acord cu linia generală a partidului. Comitetul Central (al Partidului Comunist – n.a.), care în ultimii ani devenise un organ destul de lenos, prefera ca lucrul acesta de educaţie, de agitaţie şi propagandă să-l facă cu mâinile Securităţii care era, de fapt, un organ represiv”.[53]

La finele anilor 80, în K.G.B.-ul moldovenesc activau circa 300 de colaboratori operativi, dintre care aproximativ 2/3 lucrau în aparatul central, 70 de funcţionari – în cele cinci secţii orăşeneşti (Chişinău, Bălţi, Bender, Tiraspol şi Ungheni) şi 60 de funcţionari – în cele 19 birouri raionale (de regulă, în activitatea operativă a unui birou se desfăşura în două raioane). În teritoriul transnistrean activau 40 de colaboratori operativi, iar în cel al actualei Găgăuz Yeri – 10.[54]

Potrivit lui Gh. Lavranciuc, „În Comitetul Securităţii de Stat (K.G.B. – n.a.) din R.S.S.M. erau în anii ceia 460 de lucrători. Numărul agenţilor se schimba, nu era stabil, dar nu erau aşa mulţi. La Chişinău se afla Comitetul Securităţii de Stat, cel orăşenesc, şi mai aveam 16 secţii raionale în toată republica. O secţie raională deservea două-trei raioane. Acolo erau trei ofiţeri. (...). Câteva zeci (de agenţi erau – n.a.) într-un raion, alte câteva zeci în altul şi tot aşa”.[55]

Agentura K.G.B.-ului, după cum declara Teodor Botnaru într-un interviu, era recrutată în mod clasic: „Pe trei căi. Unii veneau aici din simţăminte patriotice, alţii urmăreau scopuri materiale, iar o parte erau recrutaţi pe baza materialelor compromiţătoare”. Cei mai mulţi erau cei „care veneau pe bază patriotică”. „De aceea, – sublinia T. Botnaru – Securitatea lucra întotdeauna cu oameni cinstiţi. Cu turnătorii... s-a terminat prin anii 50-55. După aceea, se făcea o selecţie riguroasă în ceea ce priveşte sursele de informare. Oamenii dacă scriau ceva, trebuia să răspundă şi să argumenteze”.[56]

După cum se considera pe atunci, K.G.B.-ul R.S.S.M. (în special Secţia a V-a a acestuia), era una din cele mai bune subdiviziuni ale K.G.B.-ului U.R.S.S. în ceea ce priveşte gradul de pregătire a funcţionarilor. Nu în zadar, în R.S.S. Moldovenească, în permanenţă, au fost trimişi pentru perfecţionare profesională colaboratorii operativi ai organelor de securitate din alte republici sovietice (Armenia, Kazahstan, Rusia, etc.). Buna pregătire a funcţionarilor K.G.B.-ului moldovenesc a făcut ca după destrămarea U.R.S.S., mulţi dintre aceştia să fie luaţi în funcţii de conducere de structurile de securitate ale tinerilor republici independente (Iakov Pogonii a devenit şef de direcţie din cadrul F.S.B.-ului moscovit; Andrei Homici – a fost numit prim-locţiitor al preşedintelui Serviciului de Securitate al Ucrainei; Vladimir Cozma – a fost locţiitor al şefului contrainformaţiilor ucrainene; Anatol Ţaran – a fost chemat în Rusia şi numit şef al serviciului de securitate al trupelor de grăniceri ale Federaţiei Ruse).

Una din cele mai importante secţii din K.G.B.-ul R.S.S.M. era Secţia a V-a, activitatea căreia era înalt apreciată de şefii de la Moscova. Către sfârşitul anilor 80, aceasta era condusă de colonelul Petru Tabuică – colaborator de onoare al Comitetului Securităţii Statului, unul din cei mai buni specialişti în problema religioasă. De asemenea, înalt apreciată era şi activitatea subdiviziunii ce se ocupau de identificarea armamentului nedeclarat şi a celor ce activau în anonimat. Funcţionarii acestor unităţi, în vederea realizării sarcinilor trasate, acţionau nu doar pe teritoriul Moldovei, dar şi în teritoriul altor republici unionale.

Secţia a V-a, după cum am spus, era condusă de Petru Tabuică, care avea doi locţiitori cu grad de colonei – Mihail Lesnic şi Victor Sokolov. Secţia era alcătuită din cinci birouri, cu diverse direcţii de activitate. După numărul de colaboratori operativi, Secţia a V-a se poziţiona pe primul loc în aparatul central al securităţii moldoveneşti (circa 1/5 din toţi colaboratorii operativi) şi dispunea de potenţialul necesar îndeplinirii misiunilor: 80 % din funcţionari aveau un stagiu de lucru de peste 5 ani, 2/3 erau moldoveni sau cunoşteau limba română şi aveau vârsta de până la 40 de ani. Însă, cu toate acestea, unii dintre ei aveau o cultură generală foarte redusă.

Toată informaţia de ordin contrinformativ, obţinută de K.G.B.-ul moldovenesc, dar mai cu seamă de Secţia „Z”, ajungea la Moscova.[57] După cum afirma T. Botnaru, într-un recent interviu acordat ziarului Jurnal de Chişinău, „Comitetul (K.G.B.-ul – n.a.) Moldovei era parte integrantă a Comitetului unional. El nici nu făcea parte din Guvernul republicii şi era finanţat de centru (Moscova – n.a.). Activitatea operativă, mai ales cea din direcţia de contrainformaţie şi informaţie, era strict controlată şi dirijată de Moscova. Mai târziu a fost creată direcţia a cincea care era considerată o filială a secţiei ideologice a Partidului Comunist, dar era, de fapt, sub conducerea Comitetului (K.G.B.-ului – n.a.) de la Moscova”.[58]

La Moscova, „notele” K.G.B.-ului moldovenesc erau studiate şi analizate, de regulă, de către un singur colaborator din Secţia a II-a a Direcţiei „Z” a K.G.B.-ului U.R.S.S. Într-o altă secţie a aceleiaşi direcţii era şi un responsabil pentru R.S.S. Moldovenească. De obicei, pe post de responsabil era un reprezentant al unei republici unionale, care timp de un an de zile efectua o stagiune la Moscova, înainte de a fi numit la un post de conducere din republica sa. Responsabil pentru Moldova putea fi un cazah, lituanian, etc., însă nu trebuia să fie reprezentant al R.S.S.M., ca să „nu-i pună într-o situaţie incomodă pe foştii săi şefi”. Cu toate acestea, regula nu s-a respectat întocmai: în 1990-1991, responsabil pentru Republica Moldova în Centrala K.G.B.-ului unional era fostul preşedinte al K.G.B.-ului R.S.S. Moldoveneşti, Gh. Lavranciuc.

În domeniul spionajului extern, K.G.B.-ul R.S.S.M. a desfăşurat acţiuni de informaţii şi contrainformaţii în Republica Populară România. Aceste activităţi se desfăşurau doar prin câteva surse ilegale, care investigau starea de spirit a populaţiei şi „propaganda românească” în privinţa Basarabiei.

Către sfârşitul anilor 80, interesul României faţă de R.S.S. Moldovenească era în creştere, iar serviciile sale secrete şi-au concentrat atenţia asupra activităţii Frontului Popular din Moldova (mişcare de emancipare naţională) şi a mişcării Interdvijenie (formată din minoritari cu tendinţe conservative pro-sovietice). Activitatea de bază, în cercetarea situaţiei din Moldova din stânga Prutului, era desfăşurată de Direcţia Securităţii Statului din cadrul M.A.I. al României, care dispunea de subdiviziuni cu o vastă reţea de agenţi. Nicolae Ceauşescu a interzis contactele oficiale cu Frontul Popular din Moldova, dar concomitent a dispus intensificarea activităţii informative în R.S.S. Moldovenească. El saluta acţiunile pro-româneşti din Basarabia, dar în aceleaşi timp se îngrijora de influenţa schimbărilor democratice din Basarabia asupra României. Doar către 14 noiembrie 1989, în presa românească (făcând trimitere la agenţia de presă sovietică T.A.S.S.) s-a strecurat prima informaţie referitoare la demonstraţiile anticomuniste din R.S.S. Moldovenească. În 1989, lui Ceauşescu îi era frică de o eventuală mişcare anticomunistă, care pe atunci cuprinsese tot „lagărul socialist”, cu toate acestea susţinea „naţionalismul” din stânga Prutului.

Colaborarea K.G.B.-ului cu M.A.I., precum şi cu alte organe de forţă din R.S.S. Moldovenească, în privinţa schimbului de informaţii operative, în preajma prăbuşirii U.R.S.S., era destul de anemică.

Potrivit datelor K.G.B.-ului moldovenesc, în primele nouă luni ale anului 1989, conducerii P.C.U.S. şi celei de stat, i-au fost pregătite 29 de „note informative”, dintre care 60 % era trimise unui cerc restrâns din conducerea unională (lui M. Gorbaciov, N. Rîjkov, V. Cebrikov, A. Lukianov, G. Razumovski şi V. Medvedev), celelalte fiind adresate unui grup de 23 de persoane – membri sau candidaţi în Biroul Politic al C.C. al P.C.U.S., conducători ai M.A.I., ai Procuraturii generale, membri ai secţiilor C.C. al P.C.U.S., ai Prezidiumului Sovietului Suprem. „Notele informative” erau elaborate şi trimise la Moscova o dată pe săptămână şi conţineau prezentarea faptelor, fără a fi însoţite de o analiză sau prognoză.

În problema combaterii rezistenţei anticomuniste din R.S.S. Moldovenească (care a fost de o amploare comparativ mai mică decât în alte republici sovietice), efortul maxim a avut loc în primii ani de după al Doilea Război Mondial, ea fiind lichidată către anul 1952. La începutul anilor 80, numărul „naţionaliştilor” era foarte mic, de circa 250 de elemente antisovietice, toate cu vârstă înaintată. La începutul anilor 90, numărul „naţionaliştilor” a crescut considerabil: 80% erau persoane cu studii superioare şi studenţii, 95 % erau originari din dreapta Nistrului, peste 70% doreau „o Moldovă fără ruşi”, fiecare al patrulea era pentru Unire cu România; numai 1/3 dintre aceştia, în trecut nimerise în vizorul K.G.B.-ului.

Atestarea cazurilor de „naţionalism” a crescut din 1979 şi până în 1984 de trei ori – până la 142, după care s-a înregistrat o scădere până la 38 de cazuri în 1988. 98% din cazuri vizau aşa-numitul „naţionalism moldovenesc”. Cele mai multe atestări a cazurilor de „naţionalism” au avut loc în sânul locuitorilor Chişinăului şi suburbiilor, investigările operative ale acestora încheindu-se rapid (sau nici nu începea), din cauza neînsemnătăţii lor.

Era monitorizat şi „naţionalismul găgăuz”. În vara anului 1982, preşedintele K.G.B. al R.S.S.M., G. Volkov, raporta despre măsurile luate pentru „localizarea manifestărilor naţionaliste ale autonomiştilor găgăuzi şi combaterea activităţii lor”. Liderii acestora, D. Savostin şi F. Dobrov, au creat la sfârşitul anului 1985 un grup găgăuz, care propaga activ ideea autonomiei găgăuze. Grupul a intrat în vizorul K.G.B, deşi crearea lui a fost indirect încurajată de conducerea R.S.S.M., care în anul 1985 a luat decizia privind dezvoltarea limbii şi culturii găgăuze, iar în cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. a fost creată o Secţie care se ocupa de studierea limbii şi culturii găgăuze. La radio au început emisii în limba găgăuză, însă cartea găgăuză era o raritate; erau editate câte 1-2 cărţi pe an.

Mişcarea separatistă a găgăuzilor se intensifică începând cu luna martie 1988. Erau adunate semnături pentru a determina conducerea de la Moscova să accepte crearea R.S.S. Autonome Găgăuzo-Bulgare în baza teritoriilor din sudul R.S.S.M. şi a unor raioane ale regiunii Odessa (sudul Basarabiei din R.S.S. Ucraineană, unde locuiau 170.000 de bulgari şi 27.000 de găgăuzi), cu limba oficială rusă.

Aceste tendinţe au dus la convocarea, în ziua de 12 noiembrie 1989, a congresului extraordinar al reprezentanţilor poporului găgăuz unde s-a decis „1. Formarea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Găgăuze în componenţa R.S.S. Moldoveneşti”,[59] decizie nerecunoscută nici de autorităţile de la Chişinău, nici de cele de la Moscova.

După mijlocul anului 1990, situaţia de tensiune din sudul Republicii Moldova a ajuns la cote maxime, degenerând în confruntări armate. După cum se susţinea, în acele evenimente erau implicate serviciile speciale unionale, în special cele aparţinând unităţilor Armatei Sovietice din Ucraina. Drept dovadă, încă la 26 octombrie 1990, la Cimişlia, de către serviciile speciale moldoveneşti au fost reţinuţi colaboratorii Secţiei Speciale (contrainformaţii militare) a K.G.B., colonelul V. Ţaţurin, locotenent-colonelul Gorbunov şi maiorul Reabuha.

Preşedintele K.G.B.-ului moldovenesc, T. Botnaru declara că, pentru a combate acele acţiuni separatiste „acolo au activat grupuri ale ofiţerilor noştri, în total 37 de persoane. De pe 25 şi până pe 29 octombrie ele s-au aflat acolo sub conducerea prim-locţiitorului meu D. Munteanu şi au reuşit să procure informaţii amănunţite” despre situaţia de acolo, arestând şi grupul de spioni ruşi.

La sfârşitul anilor 80, brusc a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor K.G.B.-ului R.S.S.M.: dublu a scăzut numărul dosarelor de evidenţă operativă şi de profilaxie (în special contra „naţionaliştilor”). Aceasta a avut loc din motivul trezirii conştiinţei şi a mândriei naţionale la funcţionarii moldoveni, dar şi din cauza conducerii de la Moscova, care, din cauza neglijenţei, a fost luată prin surprindere de situaţia social-politică din republici şi amploarea valului mişcărilor de emancipare naţională. Multe din interpelările securităţii moldoveneşti adresate Centralei de la Moscova, rămâneau fără răspuns. Tot mai multe dosare operative erau închise din cauza „datelor ce nu s-au confirmat” sau a „încetării de către obiect a activităţii distructive”.

Din 1989, în cadrul K.G.B.-ului moldovenesc a început autoizolarea funcţionarilor pe criteriile etnice. Cei de origine moldovenească începeau tot mai des să vorbească cu colegii rusofoni în limba română. Date despre „naţionalişti” în evidenţele operative figurau din ce în ce mai puţine, iar şeful Secţiei a V-a raporta în vara anului 1989, conducerii de la Moscova că, „Nu dispunem de date care ar indica despre existenţa în republică a grupărilor de orientare naţionalistă”.

În condiţiile deşteptării naţionale, funcţionarii rusofoni ai securităţii moldoveneşti s-au divizat în trei grupuri: primii au decis să manifeste loialitate, alţii doreau să plece cu serviciul în Rusia, iar cei din a treia grupă – puţini la număr – se pregăteau să riposteze.[60]

„Perestroika”, cu impact direct asupra situaţiei social-politice, a impus reorganizarea K.G.B.-ului. Direcţia a V-a „ideologică” a fost reorganizată în Direcţia de protecţie a ordinii constituţionale. K.G.B.-ul începea să se transforme dintr-o organizaţie represivă, în una cu profil strict informativ şi contrainformativ. Trecerea de la mentalitatea totalitară la cea democratică decurgea într-un mod cu totul defectuos pentru instituţie.[61]

După anul 1985, în perioada restructurării gorbacioviste, s-au luat măsuri în vederea reabilitării persoanelor care au suferit neîntemeiat de pe urma regimului totalitar şi al „cultului personalităţii” lui Stalin.[62]

Tot mai puţină atenţie se atrăgea „naţionalismului moldovenesc”, cu toate că formal activitatea „naţionalistă” era ţinută sub control. Cu „naţionalismul” de tot felul se luptau câteva sute de colaboratori sub acoperire. Numărul cel mai mare de surse informative se afla în raioanele „pur moldoveneşti”. Din rapoartele K.G.B.-ului R.S.S.M. reieşea că, fiecare agent sub acoperire aveau sub control câte un „naţionalist”. Cu toate acestea, activităţile K.G.B.-ului R.S.S.M. contra „naţionaliştilor” nu au dat rezultatele aşteptate, deşi încă în 1978 au fost atestate tentative de reînfiinţare ale unor grupuri naţionaliste, care aveau regulamente şi programe de activitate vizând probleme referitoare la rusificarea basarabenilor şi unirea Basarabiei cu România. În anul 1987, primul secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova, S. Grossu, avea să recunoască faptul că, în rândul tineretului moldovenesc există un comportament „naţionalist”.

Încă în 1986, un inspector din Moscova, care a verificat activitatea K.G.B.-ului R.S.S.M., şi în special, a Secţiei a V-a – considerată cea mai importantă –, menţiona că, „unicul colaborator operativ pe linia naţionalismului moldovenesc, nu are o viziune clară asupra situaţiei operative, lipseşte posibilitatea desfăşurării analizei profunde a situaţiei, informaţia obţinută este divizată pe subdiviziuni”, fără a fi efectiv exploatată. Această informaţie i-a fost adusă la cunoştinţă preşedintelui K.G.B.-ului R.S.S.M., G. Volkov, însă măsuri de redresare nu s-au luat.

O parte din agenţii K.G.B.-ului de origine moldovenească şi evreiască, dădeau dovadă de „pasivitate” în activitate, refuzau să ofere informaţii colaboratorilor operativi de altă etnie decât „moldovenească”.

Existau divergenţe între secţii în privinţa evaluării situaţiei operative din republică. Spre exemplu, Secţia a VI-a considera că, „o sporită influenţă destabilizatoare asupra colectivelor de muncitori îl are Frontul Popular din Moldova, care şi-a creat celule în 33 de întreprinderi”, iar Secţia „Z” considera că factorul de destabilizare a situaţiei din colectivele de muncitori îl constituie Interfrontul (organizaţie pro-rusească şi pro-sovietică, alcătuită din minoritari).

În afară de supravegherea „naţionalismului” din republică, mulţi agenţi ai K.G.B.-ului moldovenesc au fost concentraţi spre urmărirea „naţionalismului moldovenesc” din regiunile Cernăuţi şi Odessa ale Ucrainei.

De mai menţionat că, politica K.G.B.-ului R.S.S.M. în problema „naţionalismului moldovenesc” nu corespundea necesităţilor timpului: infiltrările de agenţi în conducerea mişcărilor politice era slabă; numărul agenţilor de influenţă era insuficient; activitatea era în declin, informaţia obţinută nefiind de calitate; scădea nivelul de secretizare şi disciplina cadrelor operative.[63]

Deschizând o paranteză, menţionăm că, slaba activitate a K.G.B.-ului R.S.S.M. o vedem mai cu seamă în măsurile luate de K.G.B.-ul de la Moscova. K.G.B.-ul unional, la indicaţiile comuniştilor conservativi, în frunte cu Anatolii Lukianov, a luat asupra sa crearea şi controlul mişcărilor de emancipare naţională din republici. Aceasta s-a făcut pentru a-l discredita pe reformatorul M. Gorbaciov (că reformele lui duc la tensiuni sociale), dar şi pentru a ţine un control mai comod asupra elementelor „naţionaliste” care aderau la aceste mişcări naţionale create de K.G.B. Totul s-a făcut fără ştirea conducerii K.G.B.-urilor din republici. Iar valul mişcărilor naţionale a luat o aşa amploare, încât situaţia a ieşit de sub control. Salvarea ei s-a văzut în realizarea loviturii de stat în august 1991, însă tentativele comuniştilor conservatori au eşuat, deschizând calea spre obţinerea de către republicile sovietice a independenţei de stat.[64]

Transformările din societate au făcut ca preşedintele K.G.B.-ului moldovenesc Gh. Lavranciuc, considerat „omul Moscovei”, să demisioneze.[65] Ultimul preşedinte al K.G.B.-ului din R.S.S. Moldovenească a fost T. Botnaru (1990-1991), care a făcut parte din guvernul condus de Mircea Druc, instituit la 25 mai 1990. Locţiitorul lui, D. Munteanu, prezenta astfel noile sarcini trasate K.G.B.: „Potrivit Legii cu privire la organele securităţii statului din U.R.S.S., comitetul nostru a obţinut independenţă. Aceasta, în primul rând, se referă la apărarea Constituţiei republicii, a economiei, la crima organizată, apărarea secretelor de stat, prevenirea situaţiilor excepţionale în transporturi, obţinerea de informaţii tehnico-ştiinţifice în interesul republicii. Independenţa noastră va contribui la dezvoltarea începuturilor relaţiilor de paritate în activitatea organelor securităţii statului din republică cu cele ale Uniunii. Subordonarea presupune şi controlul asupra activităţii organelor securităţii statului din partea parlamentului, preşedintelui şi guvernului republicii. Legea şi conducerea supremă – sunt Dumnezeul nostru. Sunt convins că în viitor K.G.B.-ul va fi un organ fără de partid”. Iar T. Botnaru menţiona că „Sarcina de bază (a K.G.B.-ului moldovenesc – n.a.) este de a reacţiona la timp faţă de evenimentele care se desfăşoară, de a informa guvernul, parlamentul şi preşedintele despre tot ce se întâmplă în statul nostru. Fiind responsabili de securitatea statului în ansamblu, noi nu putem trece de partea cuiva, căci reprezentăm interesele întregii populaţii a republicii. Noi suntem obligaţi să avem grijă şi de securitatea U.R.S.S. în general, deoarece până acum suntem organul de subordonare republicano-unional. În republică stăpân pe situaţie trebuie să fie guvernul, parlamentul şi preşedintele. Şi mai mult nimeni. Noi avem două direcţii de bază – contrainformaţiile şi informaţiile. Noi apărăm securitatea Moldovei ca parte integrantă a U.R.S.S. şi sper că, vom rămânea parte integrantă a Uniunii. Spre regret, deocamdată nu există preşedinte al comisiei Sovietului Suprem pentru securitate şi probleme militare. În viitor, multe vor depinde de faptul, ce statut va avea comitetul nostru. Dacă va fi doar republican, se vor schimba multe. Dacă va rămâne republicano-unional, atunci va apărea necesitatea creării în componenţa comitetului a departamentului republican, care se va ocupa numai de problemele de securitate ale Moldovei. Cu regret, în ultimul timp, multe s-au dezorganizat în lucrul sistemului nostru. A devenit mai grea selectarea cadrelor. Deseori suntem sfătuiţi în politica de cadre: pe acesta concediază-l, pe acela angajează-l. Avem 60 de ofiţeri fără loc de trai, 160 locuiesc în condiţii grele. Avem 40% de moldoveni. Efectivul K.G.B. nu corespunde componenţei demografice a populaţiei. Este nevoie de timp pentru a selecta şi pregăti cadrele”.

De remarcat că, flexibilitatea lui T. Botnaru i-a permis să se menţină în funcţie. Cu un an mai târziu, el declara ziarului unional Pravda că, „Eu m-am înşelat atunci când cu un an în urmă spuneam despre fidelitatea mea ideilor comuniste. Eu niciodată nu am fost pentru semnarea acordului unional. Ar fi o eroare să generalizăm sau să vorbim de P.C.U.S. şi K.G.B., ca despre un tot întreg. Fiecare trebuie să răspundă pentru greşelile sale. Dacă noi lichidăm K.G.B.-ul, vor trece mulţi ani, până când vom crea un alt organ de securitate”.

Atunci când K.G.B.-ul moldovenesc era învinuit că lucrează pentru Centru, T. Botnaru a replicat că, „aceasta este doar o parte din adevăr. Pe primul loc pentru noi, totuşi, este securitatea republicii. Importantă este apărarea regimului constituţional al Moldovei, a drepturilor cetăţenilor ei. Noi apărăm preşedintele, M.A.I.-ul, prim-ministrul. O concepţie naţională aparte la noi (în K.G.B. – n.a.) nu poate fi. Pentru noi Moldova este o părticică din Uniune. Personal eu, văd Moldova mea în componenţa Uniunii reînnoite. Serviciile speciale niciodată nu au fost în afara politicii. Şi nici nu vor fi. Colectivul nostru este multinaţional şi nici o scindare în interior nu există.”.

Deputaţii Sovietului Suprem al Moldovei din partea Frontului Popular erau revoltaţi de faptul că, conducerea M.A.I. şi a K.G.B. nu este alcătuită pe principiul naţional. Spre exemplu, A. Arseni, menţiona: „Securitatea statului, care se declară pe jumătate naţională, acum nu se ocupă de problemele republicii, şi chiar de se interesează de ele, atunci o face în conformitate cu instrucţiunile din afară. În aceste condiţii cine va îndeplini funcţiile de apărare a independenţei noastre de stat?”.[66]

În această perioadă continuă transformările structurale ale instituţiei. Au fost reduse numeric trupele de grăniceri. Lupta contra disidenţilor politici a fost înlocuită de combaterea crimelor economice.[67]

La 2 septembrie 1990, şi-a desfăşurat lucrările al doilea congres al deputaţilor Transnistriei, cu participarea a 579 de deputaţi, la care a fost adoptată Declaraţia despre formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene (R.S.S.M.N.) în cadrul Uniunii Sovietice.[68] În Declaraţie se menţiona că, anularea deciziei de constituire a R.S.S.M. din 2 august 1940, de către Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova (de la Chişinău), a oferit poporului republicii posibilitatea la autodeterminare, iar alegerea transnistrenilor este de a-şi crea o republică separată unională. În cadrul R.S.S.M.N. au fost incluse teritoriile R.S.S. Moldoveneşti din stânga Nistrului, şi anume raioanele Camenca, Dubăsari, Râbniţa, Grigoriopol şi Slobozia; oraşele Bender-Tighina (din dreapta Nistrului), Tiraspol, Râbniţa şi Dubăsari. Capitala „republicii” a fost stabilită în oraşul Tiraspol.

A fost ales un soviet suprem provizoriu al Transnistriei (cu atribuţii până la 1 decembrie 1990) şi un Prezidium alcătuit din 18 persoane. Preşedinte al sovietului a devenit Igor Smirnov, având trei locţiitori – A. Volkova, V. Glebov şi A. Karaman. Preşedinte al comisiei sovietului suprem provizoriu al Transnistriei pentru ordine socială şi ordine publică a fost ales V. Emelianov, iar şef al comitetului executiv „republican” fiind numit S. Moroz. A fost aprobată componenţa delegaţiei pentru semnarea acordului Unional.

Până la adoptarea simbolicii „de stat” a republicii, urma să fie utilizată simbolica sovietică. Tot patrimoniul din stânga Nistrului, care aparţinea Moldovei, a fost trecut în proprietatea republicii nistrene. Pe teritoriul „tinerei republici” continuau să rămână valabile legile Uniunii Sovietice, precum şi cele ale R.S.S.M. de până la 31 august 1989. Toate subdiviziunile raionale şi orăşeneşti ale afacerilor interne de pe teritoriul „republicii” au fost trecute în subordinele sovietului suprem provizoriu al Transnistriei, precum şi ale M.A.I. al U.R.S.S.

În rezoluţia congresului se spunea că, până la data de 1 noiembrie 1990, în regiunile din stânga Nistrului, a căror populaţie încă nu şi-a exprimat opţiunea pentru intrarea în componenţa republicii nistrene, se vor organiza referendumuri în această chestiune.

În aceiaşi zi, congresul II al deputaţilor Transnistriei a emis o Declaraţie către poporul Moldovei, în care erau expuse cauzele creării R.S.S.M.N. (tensionarea situaţiei politico-sociale din R.S.S.M., ascensiunea „extremismului naţionalist”, etc.). De asemenea, congresul s-a adresat conducerii U.R.S.S., ca pe perioada tranziţiei, să se instituie pe teritoriul Transnistriei conducerea prezidenţială a Uniunii Sovietice. Sovietul suprem provizoriu al Transnistriei s-a adresat preşedintelui Sovietului Suprem al Ucrainei cu solicitarea colaborării politice şi economice.

La Tiraspol, Ilie Ilaşcu, preşedintele secţiei Frontului Popular din Tiraspol, a dat publicităţii Decizia nr. 6 din 17 septembrie 1990, în care printre altele se spunea: „În legătură cu proclamarea aşa-numitei R.S.S.M.N., care este îndreptată contra integrităţii Republicii Moldova şi a poporului ei, organizaţia orăşenească din Tiraspol a Frontului Popular din Moldova dispune: (...) 5. Secţia de culegere a informaţiei din cadrul F.P.M. să intensifice lucrul de identificare, culegere şi analiză a informaţiei privind delegaţii congresului II al R.S.S.M.N. şi a persoanelor care fac parte din conducerea autoproclamatei republici, pentru atragerea lor ulterioară în judecată ca inamici ai poporului moldovenesc. 6. Toţi membrii F.P.M. să se pregătească activ pentru lucru în condiţiile clandestinităţii. 7. A pregăti o bază pentru desfăşurarea luptei de partizani cu regimul de ocupaţie. 8. Membrii F.P.M. să acorde sprijin Armatei moldoveneşti de eliberare şi lichidare a inamicilor poporului moldovenesc, dacă aceştia până la 1 octombrie nu vor părăsi teritoriul Moldovei. Jos cu ocupaţia sovietică, jos cu imperiul colonial. Sub steagul lui Ştefan cel Mare la lupta cu adversarii naţiunii moldoveneşti. Membru al Consiliului F.P.M., preşedinte al Secţiei F.P.M. din Tiraspol, Ilie Ilaşcu”.

A doua zi, organizaţia de partid a întreprinderii „Tocilitmaş” din Tiraspol s-a adresat direcţiei afacerilor interne şi secţiei orăşeneşti a K.G.B.-ului din Tiraspol, cu solicitarea de a-l trage la răspundere pe I. Ilaşcu, pentru provocarea tensiunilor interetnice şi a interzice activitatea Secţiei F.P.M. din Tiraspol.[69]

Încă pe timpul lui Gh. Lavranciuc de către adjuncţii acestuia, arhivele K.G.B.-ului R.S.S.M., la insistenţa Moscovei, au fost expediate la Tiraspol. Ulterior, s-a reuşit recuperarea lor parţială (dosarele personalului), însă dosarele agenturii şi a colaboratorilor serviciului operativ se mai află şi astăzi la Tiraspol.

Încă în luna mai 1991, în urma dispoziţiilor lui Kriucikov, preşedintele K.G.B. al U.R.S.S., în proiectul de lege Cu privire la organele securităţii de stat ale U.R.S.S., care urma să înlocuiască Regulamentul din 1959, s-a stipulat că, organelor unionale ale securităţii statului li se oferă dreptul nu numai de coordonare, dar şi de conducere directă a Comitetelor (K.G.B.) din republici. Aceasta a provocat un val de nemulţumire din partea luptătorilor pentru suveranitate şi independenţă. Unii insistau chiar ca toţi funcţionarii K.G.B. al R.S.S.M. să fie declaraţi spioni sovietici, iar în locul K.G.B.-ului să fie constituite noi organe naţionale de securitate.[70]

La 20 august 1991, a fost constituit Consiliul Suprem de Securitate al Republicii Moldova (C.S.S. R.M.) – organ consultativ de pe lângă preşedintele Republicii Moldova, care se ocupa de coordonarea politicii interne şi externe în domeniul securităţii naţionale. Membri ai C.S.S. R.M. erau: preşedintele statului, preşedintele Parlamentului, prim-ministrul, ministrul de Stat, ministrul Afacerilor Interne, ministrul Afacerilor Externe, ministrul Apărării Naţionale şi ministrul Securităţii Naţionale (ulterior director al Serviciului de Informaţii şi Securitate), precum şi consilierul preşedintelui pe probleme militare, în total nouă persoane. De asemenea, puteau fi incluşi în C.S.S. R.M. şi ministrul Finanţelor, preşedintele Departamentul de Stat pentru situaţii excepţionale, etc.[71]

În aceiaşi zi, prin Decret prezidenţial, Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a calificat acţiunile puciste de la Moscova din august 1991, drept lovitură de stat. În aceste condiţii, toate subdiviziunile M.A.I. şi K.G.B. ale Moldovei, de rând cu organele publice locale, au fost obligate să execute legile Republicii Moldova şi dispoziţiile conducerii moldoveneşti. În cadrul şedinţei extraordinare a Parlamentului Republicii Moldova din 21 august 1991, preşedintele Mircea Snegur a declarat că, „M.A.I. şi K.G.B. au fost trecute sub jurisdicţia Republicii Moldova (...). Puterea de stat în U.R.S.S. a fost uzurpată de o huntă, puciştii au comis crime de stat deosebit de grave. Puciştii reprezintă interesele forţelor conservative reacţionare a ţării”. Parlamentul republicii a condamnat acţiunile de la Moscova.

Începea o nouă etapă în calea spre obţinerea independenţei de stat a Republicii Moldova. Încă la 19 august, Mircea Snegur declara: „Prima etapă a mişcării de eliberare naţională a luat sfârşit la 19 august. Lovitura de stat de la Moscova a aruncat în aer imperiul. Iniţiativa politică şi economică este preluată de republici, multe dintre care şi-au proclamat independenţa. Economia naţională este în pragul catastrofei. S-a creat un vacuum al puterii”.

La 23 august 1991, a fost interzisă activitatea Partidului Comunist pe teritoriul Republicii Moldova. În schimb la Tiraspol, acţiunile puciştilor de „salvare a U.R.S.S.”, erau înalt apreciate şi salutate de autorităţile locale. La 25 august, sovietul suprem al R.S.S.M.N. a adoptat „Declaraţia de independenţă” a teritoriilor din stânga Nistrului. La 27 august 1991, după declararea, la 23 iunie 1990, a suveranităţii, Republica Moldova şi-a proclamat independenţa de stat.[72]

Deşi inclus în componenţa Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova, imediat după eşuarea puciului, care a dus direct la destrămarea Uniunii Sovietice şi proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, T. Botnaru, învinuit de colaborare cu puciştii, a fost demis din funcţie.[73]

Potrivit declaraţiei lui Ion Costaş, ministru de Interne al Republicii Moldova pe timpul puciului din august, nişte cunoştinţe de-ale lui din K.G.B. i-au dat de înţeles că, pentru a doua jumătate a anului 1991, sunt aşteptate evenimente majore, în care chiar poate va fi implicată şi armata. Iar la 18 august 1990, fostul preşedinte al K.G.B.-ului moldovenesc, Gh. Lavranciuc, care deja lucra în K.G.B.-ul de la Moscova, împreună cu un grup de colegi moscoviţi, a vizitat Chişinăul. La sediul K.G.B.-ului a organizat o şedinţă de consfătuire, unde s-ar fi discutat despre pregătirea puciului. Deci, T. Botnaru, preşedintele de atunci al K.G.B.-ului Moldovei, era la curent cu ceea ce urma să aibă loc la Moscova în zilele următoare,[74] cu toate că, adevărul poate fi altul: T. Botnaru putea să nu ştie despre pregătirea puciului, căci în asemenea cazuri, când conducerea de la Moscova pregătea evenimente majore, de obicei, desfăşurarea loc se coordona cu locţiitorul preşedintelui K.G.B.-ului republican, care era persoană de mare încredere a Centralei, iar restul aparatului de conducere, inclusiv preşedintele, rămânea în afara implicării în acţiune.

Conform spuselor unui fost colaborator al K.G.B.-ului moldovenesc, M. Speteţki, „K.G.B.-ul (din Republica Moldova – n.a.) ştia despre pregătirea puciului. Cum se poate oare crede altfel, dacă chiar domnul Botnaru nu odată spunea că, K.G.B.-ul şi în viitor se va supune K.G.B.-ului de la Moscova, că el şi colaboratorii săi rămân fideli ideilor P.C.U.S. şi P.C.M?”. Însă, după înfrângerea puciului de la Moscova, T. Botnaru se justifica în faţa „învingătorilor” în felul următor: „Eu nimic nu am ştiut de pregătirea loviturii de stat. Cu toate că, mă aşteptam că va avea loc ceva similar. Declar oficial: în acel timp la Chişinău nu era nici un reprezentant de la Moscova al securităţii statului. Lavranciuc a venit cu mult înainte de 18 august, pentru a-şi lua familia la Moscova. Speteţki pentru a declara asemenea prostii, a avut motivele sale. Nu corespund adevărului declaraţiile lui că, (în preajma evenimentelor de la Moscova – n.a.) colaboratorii au fost rechemaţi din concedii şi înarmaţi. Cu toate că, potrivit telegramei (venite de la Moscova – n.a.) erau obligaţi să o facă. Prima telegramă de la Kriucikov (preşedintele K.G.B.-ului U.R.S.S. – n.a.), cu ordinul de a asigura respectarea regimului situaţiei excepţionale, eu am primit-o la 10.00, iar la 11.30 a sosit telegrama referitoare la aducerea organelor de securitate în stare de luptă. După aceasta eu am adunat ofiţerii. Am încercat să fac legătura cu vila prezidenţială, dar nu am reuşit. Nu am putut face legătura nici cu maşina preşedintelui, hotărând să trimit o maşină după preşedinte. Centrul nu avea încredere în mine. De la bun început şi până la sfârşit. Pe mine, ca membru al colegiului K.G.B., care se întrunea lunar, m-au invitat doar o singură dată. Nici conducerea republicii nu prea avea încredere în mine”.[75]

După cum se susţine în informaţia plasată pe saitul oficial al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova (www.sis.md), – urmaşul K.G.B.-ului moldovenesc, precum şi al M.S.N. al Republicii Moldova, – referitoare la istoricul Serviciului, „spre sfârşitul anilor optzeci, serviciile speciale (moldoveneşti – n.a.) au atins apogeul nivelului de perfecţionare profesională. Reprezentanţii Moldovei au lansat un şir de idei operative şi, pe bună dreptate, erau consideraţi specialişti de valoare. În analele serviciilor speciale au rămas înscrise numele colaboratorilor, care au participat la realizarea unor activităţi cu caracter operativ, soldate cu depistarea şi anihilarea ulterioară a unor reţele de agenturi străine”.

Autorii saitului mai subliniază că, „ultimele decenii ale secolului trecut au constituit şi una din cele mai controversate perioade în istoria organelor securităţii statului. Delegarea acestor structuri a unor funcţii neordinare precum au fost contracararea aşa-ziselor «diversiuni ideologice», a generat activităţi, care au influenţat soarta şi destinul unor cetăţeni. Însă, acest lucru a fost consecinţa principiilor politice de guvernare şi organele securităţii nu poartă nici o vină, deoarece erau obligate să se supună legilor de atunci”.[76] O explicaţie similară, pentru justificarea activităţilor represive a organelor securităţii de stat moldoveneşti, a dat-o şi I. Mordoveţ – fostul şef al serviciilor speciale moldoveneşti. Acesta afirma că, „Aşa au fost timpurile. Era imposibil de procedat în alt mod”.[77]

Desigur că, actualmente prezentarea unei justificări, în locul unei condamnări a acţiunilor represive, este regretabilă. Toate aceste măsuri de represiune, de la Vl. Lenin la M. Gorbaciov, dar mai cu seamă din perioada stalinistă, sunt similare celor practicate de organele de represiune hitleriste. Însă, dacă crimele hitleriste sunt, pe bună dreptate, condamnate, atunci cele comise de organele sovietice de represiune sunt justificate, precum că „aşa au fost timpurile”, ceea ce este inadmisibil.

În anii 1929-1954, potrivit unor statistici, în teritoriul actual al Republicii Moldova au fost supuse represiunilor 81.688 de persoane, dintre care 51.542 au fost deportate (informaţii privind represiunile din perioada 1920-1934, care s-au executat în R.A.S.S. Moldovenească, lipsesc în totalitate). În anii 30 au fost supuşi represiunilor circa 15.000 de persoane, dintre care 6.000 de ruşi şi ucraineni. În anul 1940/1941 au fost deportaţi în Siberia aproximativ 14.000 de oameni, dintre care 6.000 de ruşi – foşti ostaşi ai armatelor ţariste. La 6 iulie 1949, au fost deportaţi 35.050 de oameni, în martie 1951 – 723 de familii de sectanţi (iehovişti), 5.485 de persoane împuşcate (dintre care numai 404 au fost condamnate la moarte prin judecată). În perioada anului 1940/1941 de ocupaţie sovietică, în Chişinău executările se efectuau pe strada Grenoble, iar în Tiraspol în cetatea oraşului. În iulie 1949, din Moldova au fost deportate 11.342 de familii, dintre care peste 90% erau originare din dreapta Nistrului (care constituiau 3 % din populaţia rurală).

În anii 50 au fost reabilitate puţin peste 1.000 de persoane, iar până în anul 1987, încă 1.500. Potrivit lui D. Munteanu, fost vicepreşedinte al K.G.B.-ului moldovenesc în 1990-1991, „în ultimii ani au fost reabilitaţi 7.200 de oameni. S-a încheiat reabilitarea lui Gh. Ghimpu, A. Usatiuc, V. Graur, A. Şoltoianu, U. Moroşanu şi a altora. Întemeiate au fost 2-3% din condamnări. În anii 60-80, în baza materialelor K.G.B. au fost judecate circa 20 de persoane, în special pentru propagandă antisovietică”.[78]

După obţinerea independenţei de stat a Republicii Moldova, Comitetul Securităţii Statului (K.G.B.) s-a transformat în M.S.N., care în urma reorganizării ulteriore, este actualmente cunoscut sub denumirea de Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.

În prezent, când tot mai mult se discută în Republica Moldova despre deconspirarea fostei Securităţi moldoveneşti (campanie iniţiată de ziarul Jurnal de Chişinău), această acţiune, la nivel de stat, este din start compromisă, căci, în primul rând de o bună şi importantă parte a arhivei fostului K.G.B. autorităţile moldoveneşti nu dispune, şi în al doilea rând, o lege a lustraţiei nu poate fi promovată chiar de cei care în trecut au făcut poliţie politică. Potrivit lui T. Botnaru, „Nu e timpul potrivit pentru aceste anchete şi din motivul că noi nu avem încă un stat cu adevărat independent şi nu avem posibilitatea să controlăm situaţia, jurisdicţia asupra întregului teritoriu (al Republicii Moldova – n.a.). Prin urmare, dacă am fi capabili, noi am putea să ridicăm problema la nivel de stat şi să rugăm Federaţia Rusă să ne [re]întoarcă dosarele, fiindcă asta face parte din patrimoniul nostru naţional. Astăzi, nimeni n-o să ridice această problemă şi chiar dacă ar face-o, Rusia nici n-ar sta de vorbă cu noi. De aceea, lustraţia nu va da, pur şi simplu, efectul cuvenit şi nu vom ajunge la nimic”.

Problema lustraţiei dosarelor fostei Securităţi este extrem de complexă, căci pe timpul totalitarismului comunist doar „bebeluşii de la creşă” nu au colaborat cu Securitatea. „Direct sau indirect, au colaborat toţi – declară pe bună dreptate T. Botnaru. Am avut 16.000.000 de membri ai Partidului Comunist şi un milion şi ceva de candidaţi ai partidului în toată Uniunea Sovietică. Şi în statutul partidului se spunea că fiecare membru de partid duce responsabilitate pentru securitatea statului. În toată experienţa mea şi a colegilor mei – continuă fostul preşedinte al K.G.B.-ului moldovenesc – n-a fost caz să ne adresăm unui membru de partid cu orice întrebare şi să nu primim răspuns. Şi asta fără ca membrul de partid să fie agent. În opinia mea, asta înseamnă cea mai directă colaborare”.[79]

Într-un alt număr al aceluiaşi ziar, un alt şef al K.G.B.-ului, Gh. Lavranciuc, afirma referitor la lustraţie că, nu vede „necesitatea unui ase­menea lucru. Pentru că n-au fost aşa de multe cazuri ca să trebuiască o lege şi să începem noi să-i căutăm pe cei care au făcut ceva. Dacă ar fi fost cazuri de sute de oameni judecaţi din vina unor agenţi, atunci da, dar aşa e vorba de puţine cazuri. Ştiţi, în toţi anii în care am activat eu la K.G.B., la închisoare au nimerit numai vreo patru-cinci persoane pentru activitate antisovietică. Mai mulţi au fost judecaţi pentru violarea frontierei de stat. Unii se duceau în alte ţări, alţii veneau la noi. Aceştia erau reţi­nuţi şi judecaţi. Mai erau şi foarte multe dosare în cazuri de contra­bandă. Din câte îmi amintesc, au fost judecaţi numai Şoltoianu, Gheorghe Ghimpu şi nu mai ţin minte cine”.[80]

Lavranciuc mai spunea că, „Nici un lucrător de partid n-a colaborat cu K.G.B.-ul. Noi nu aveam dreptul, după toate instrucţiunile care erau atunci, să lucrăm în colectivele de partid şi Guvern. Era interzis”. Iar colaborarea cu partiinicii era, în opinia lui Gh. Lavranciuc, o consfătuire („Noi (K.G.B.-ul – n.a.) pur şi simplu ne sfătuiam cu ei”), unde se lua o „decizie de comun acord”; mai bine zis, „decizia o luau organele de stat şi de partid. Noi (K.G.B.-ul – n.a.) numai informam”. Nu în toate instituţiile erau agenţi de securitate: „Când era vorba de întreprinderi din domeniul militar care fabricau producţie de apărare, acolo erau foarte mulţi agenţi, pentru că trebuia apărată această producţie. Nouă ne ajutau oamenii care lucrau la aceste întreprinderi. În unele colective unde erau mai mulţi intelectuali trebuia să ştim şi noi, totuşi, care era situaţia. În Guvern şi în aparatele de partid, nu lucram deloc”.[81]

Dintre declaraţiile lui T. Botnaru şi cele ale lui Gh. Lavranciuc, referitor la activitatea K.G.B.-ului şi agenţii lui, credibilitate mai mare ar avea cele ale lui T. Botnaru, căci este ştiut că K.G.B.-ul a fost atotprezent şi atotputernic, infiltrându-şi agenţii săi peste tot. Spre exemplu, o directivă a K.G.B.-ului U.R.S.S. din 1961 cerea: „În cele două academii ecleziastice ale Patriarhiei din Moscova şi cele cinci seminarii teologice studiază până la 600 de persoane. Acest lucru trebuie să fie folosit în interesul K.G.B. Trebuie să ne infiltrăm oamenii printre studenţii din aceste centre de învăţământ astfel încât, în viitor, ei să poată interveni în evoluţia evenimentelor în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse şi să fie capabili să îi influenţeze pe credincioşi”. Iar unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi disidenţi, din anii 70, părintele Dimitri Dudko, declara mai târziu: „Sută la sută dintre clerici au fost forţaţi să colaboreze într-o anumită măsură cu K.G.B. şi să ofere informaţii: altfel, ei ar fi fost lipsiţi de posibilitatea de a sluji într-o parohie”.

Cunoscutul istoric al serviciilor secrete, Christopher Andrew, avea dreptate când scria că, „Comportarea informatorilor, în cele mai multe dintre cazuri, nu trebuie judecată cu asprime. Cei ce refuzau să ofere informaţii se aflau în situaţia de a se confrunta cu reaua-voinţă a K.G.B.-ului, manifestată faţă de ei şi de familiile lor”.[82]